Dacă nu aș avea un țel, un vârf de atins, o dorință sau un vis, nu aș mișca un deget. Paradoxal, dorințele și visurile mele sunt antonime. Tot ce este normal mi se pare periculos.
Psihologic, dorința este o stare pe care o simți și care te impulsionează sau energizează să demarezi o anumită acțiune. Ea vine în două „arome”: stabilă și efemeră. Nu de puține ori, acestea sunt confundate. Spre deosebire de dorință, scopul nu e simțirea, ci este o formulare verbală, de preferat cât mai specifică și realistă, ce așază în termeni de acțiune – din prezent spre viitor – dorința.
Mulţi dintre noi se lasă conduşi în viaţa de zi cu zi de tot felul de dorinţe, care se manifestă sub forma unor impulsuri cărora nu le fac faţă.
Fie că e vorba de dorinţa de a cumpăra diverse lucruri, dorinţa de a bea sau a fuma, ori dorinţa de a juca jocuri de noroc, cei în cauză se dovedesc de cele mai multe ori incapabili să se abţină. Probabil dorința de afirmare este complexă și ne copleșește, urmând calea viciilor de care suntem conștienți că au scop euforic și, pe deasupra, ne șubrezesc sănătatea.
Ne dorim să ajungem patroni, să devenim poeți, să fim plătiți bine, să facem oamenii fericiți. Toate astea duc la creșterea stimei de sine, iar mai apoi, la sentimentul de împlinire personală fără de care suntem dozați cu depresie și părem nevrozați.
Întâi ne gândim bine la un scop, mai apoi la o dorință, iar într-un final, tot ceea ce am realizat o punem pe baze divine sau afirmăm că visul ne-a fost ascultat și împlinit. Aici nu sunt de acord. Visul este altceva, el nu este nici dorință, nici scop. Visul este un fel de Frații Karamazov trecut la SF. Visăm că într-o zi vom zbura, că vom face salturi pe lună, că va ploua cu bani, că… nu știu. Visul este ceva la care tânjim atât de mult, dar considerăm din start că nu este realizabil.
Partea psihologică a visului – psihanaliza
Pentru psihanaliză, visul este o producţie psihică cu caracter enigmatic, în care psihanalistul recunoaşte efectul travaliului de elaborare şi de încifrare a dorinţei inconştiente; din această cauză, visul este o cale privilegiată de acces la inconştient.
Sigmund Freud descoperă visul ca fenomen patologic normal lucrând cu bolnavii săi:
„Ei m-au învăţat astfel că visul ar putea fi inserat în suita stărilor psihologice pe care le regăsim în amintirile noastre pornind de la ideea patologică. De aici la a trata visul ca pe celelalte simptome şi la a-i aplica metoda elaborată [a asocierii libere] pentru acestea, nu mai era decât un pas”, scrie el în Interpretarea viselor (1900).
„În aceasta constă întregul său mesaj şi marea sa descoperire” (J. Lacan, Ecrits, 1966).
Visele noastre pornesc de la stări interioare, trăiri anterioare sau chiar traume. Dorința și visul sunt într-o completare indirectă cu caracter inconștient, subconștient și material latent.
Îndrăznesc să adaug faptul că orice persoană, indiferent de origini, sex, religie și opinii personale trebuie să viseze mai mult. Trebuie să-și dorească mai mult, pentru că prin asta ne definim ca ființe cu aptitudini raționale. Poate nu doar asta, dar acestea sunt „obiectele” cu care ne pavăm drumul spre „a face”.
