Tag archive

vis

Despre tine

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Despre tine

Departe, în zare, peste meleaguri apuse,
În inima de piatră a trecutului trecut,
Stă dorința de a te recunoaşte,
De a fi cineva cunoscut.

Între nori de gânduri şi de lacrimi,
Sub a mamei tale îndrumare caldă
Aştepți micuța-ți stea să cadă,
Să-ți împlinească dorita-ți dorință.

Ea a căzut; şi pielea-ți-a atins,
Ai vrut s-o simți, dar ai căzut
Şi prin cerul negru tu te-ai văzut
Ca steaua primită ce s-a stins.

Sub ochii mamei ai crescut,
Sub ochii tăi ai decăzut,
Dar desprins de acasă şi pe sol căzut
Ai continuat să visezi.

Eşti stăpân peste zarea largă,
De mic, toți n-au crezut
Că tu esti omul peste cer,
Peste albastrul întins, plin de mister.

Tu şi el, cerul, două ființe opozante,
Ați privit dincolo de echilibru,
Ne-ați transformat într-un albastru Soare
Căci tu erai a noastră cladă Lună.

Confesiunile tinerilor: Ce vrei să devii când vei fi mare?

"în Păreri și opinii" "de POV21"
când vei fi mare

Confesiunile tinerilor continuă, de data aceasta lovind virusul viitorului. Generația noastră visează cu ochii deschiși, aspiră la o realitate ce se va trezi din această comă. Este greu să vorbești despre viitor, răspunzând la întrebarea „Ce vrei să devii când vei fi mare?”, însă le-am lansat această provocare colegilor. Așa că, vă invităm să gustați din gândurile noastre.

„N-am avut o copilărie prea roz, am crescut prea repede și mi-am dat seama de ce e în jurul meu prea repede, clepsidra s-a spart, timpul s-a alterat.”

De mic copil visam să ajut oamenii și să fac ceva util pentru omenire, vorba mamei, „să nu țin umbră pământului degeaba”. Cu timpul am trecut prin multe, m-am dezvoltat, am crescut, sunt într-un maraton continuu în căutarea mea. Dar, am găsit răspunsul la întrebarea primordială, anume… „Ce vrei să devii când vei fi mare?”. În ciuda tuturor lucrurilor care m-au pasionat, în ciuda faptului că am trecut de la designer la arhitect (într-o perioadă desenam), la istoric și până la medic legist, m-am oprit la ultima mea pasiune, și probabil cea dintâi adevărată, chimia.

Am mai spus acum ceva timp într-o confesiune că prima mea iubire m-a făcut să trec peste faptul că mai aveam câțiva pași să rămân corigentă la chimie în clasa a IX-a (găsiți confesiunea respectivă aici!). Acum vă spun că în clasa a X-a această materie a devenit stâlpul de care m-am agățat. Chimia organică m-a fascinat și încă sunt fermecată de arene și compuși carboxilici. Apoi, 2 ani de zile, am stat și am cugetat, oare aș putea să transpun pasiunea în utilitate? Ar putea alții să aibă de câștigat datorită mie?

Eu am avut de câștigat de la doamna mea dirigintă, dânsa fiind profesoară de chimie.

Poate dacă vor citi colegii mei de clasă ceea ce scriu acum, vor râde, și vor zice că nu e adevărat. Însă, în ciuda tuturor orelor neplăcute și tensionate, doamna dirigintă mi-a fost model și sursă de inspirație. Așa m-am decis ce vreau să fiu când voi crește, datorită ei.

Vreau să fiu profesoară de chimie. Poate că multora vi se pare o nebunie să intri în sistemul de învățământ în țara noastră, însă eu voi continua să-mi urmez visul, voi continua să ajut în felul meu copiii ce vin după mine. Vreau să las ceva în urma mea. Poate nu e atât de nobil și demn asemenea lucrurilor pe care le face un medic, însă consider că totul pornește de la profesori.

Nu vreau să treacă prin viață fără să audă ceea ce mie nu mi-a transmis nimeni, nu vreau să ajungă oameni șterși cei ce vor veni după mine, vreau să le dăruiesc atât cunoștințe cât și omenie. Vreau să fac din copiii ce vor sta în fața catedrei mele oameni, sau, cel puțin, printre sutele de formule chimice, să-i ajut printre picături să descopere ce înseamnă să fii om, să se descopere pe ei înșiși și să le fiu la rândul meu un model.

Vă mulțumesc, dragi profesori, care m-ați ghidat de-a lungul vieții.

Georgiana Badea

„Vreau să fiu o poveste și să fiu fericită!”

„Ce vrei să devii când vei fi mare?”. La întrebarea asta, îmi vine să răspund la fel ca și când eram mică. Clar că treaba cu realitatea este că sunt două chestiuni total diferite și că viața mi-a cam dat șuturi în fund și de multe ori numai fericită nu am fost. Poveste, nici atât. Poate coșmar. Dar, a funcționat! Am înțeles că toate fac parte din poveste, că viața în sine e povestea, iar mie îmi rămâne doar partea aia cu fericirea.

Chestia e că orice am alege, trebuie să alegem cu inima, și după să aliniem interiorul la exterior. Simplu, nu? Normal că nu! Sigur, altă dată, eu, fata care umblă cu vise prinse în păr, ar fi spus: DA! E simplu! Și oarecum aveam dreptate.

Nu trebuie să deveniți cineva despre care nu știți nimic, doar pentru că alții cred că știu mai bine! Nu trebuie să deveniți ca altcineva, deoarece în pielea ta este cel mai bine! Acolo te potrivești! Dacă devii altcineva ești un fel de copy-paste care nu se va potrivi perfect niciodată în pielea altuia!
Ai culorile, ai pânza și ai modelul! Toate îți stau la îndemână să îți pictezi propriul viitor! Fii tu însuți și înțelege că, să fii unic este un privilegiu! Privilegiul de a trăi viața ta, prin viziunea ta, de a ajunge acolo, în vârf și a spune: DA! Ce călătorie frumoasă!

Denisa Turcu

Denisa Iuliana Turcu

„Ei bine, viitorul e o luptă. M-am obișnuit să mă lupt cu el zilnic, în fiecare minut ce trece tăcut.”

De-a lungul copilăriei pe care unii am lăsat-o deja în spate, sigur am auzit de zeci de ori întrebarea „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Tot ce am făcut în acești 16 ani a fost să visez, să sper că voi putea face un lucru cu care societatea se cam joacă în ultimul timp: SĂ APĂR OMENIREA. Și nu, nu e vorba despre o carieră în poliție și nici în cadrul armatei, ci despre un cuvânt simplu: „DREPT”. Din ziua în care am împlinit 7 ani lucrez la acel birou de avocatură pe ușa căruia să scrie numele meu.

De la vârsta asta nu mi-am dorit nimic altceva, nu mi-am schimbat niciodată dorința în ceea ce privește viitoarea meserie. Uimitor, nu? Știu că aspir undeva departe, conștientizez asta, însă eu continui să mă gândesc la acea robă neagră și la acele vorbe drepte pe care le voi avea în postura de avocat. Ținta mea cea mai mare este apărarea drepturilor femeii, care sunt încălcate și zdrobite în picioare de atâtea specimene de pe întreg globul pământesc.

Da, femei minunate, vin în apărarea voastră, dacă rugați societatea să nu ne mai răpească viitorul, așa cum spunea una dintre iubitele mele colege în articolul acesta.

Vin să sparg diferențierea absolut penibilă și alarmantă dintre bărbați și femei. Vin să le dau câteva lecții porcilor parfumați cu care vă chinuiți să trăiți zi de zi și care își clădesc fericirea adunând lacrimi de copil și sângele femeilor obligate să le suporte alcoolemia.
And, that’s my point, my dears! Sper doar să nu se simtă cineva jignit, sau să creadă că i-am călcat pe onoare.
Copii, visați, e tot ce mai puteți face acum într-o lume pe care o pierdem astăzi din mâini.

Raluca Voda

Raluca Vodă

„Și pentru că nu îmi impune nimeni ceea ce vreau să ajung cu adevărat, continui să scriu până când mă voi plictisi. Doar nu am nimic de pierdut dacă mai folosesc niște foi goale.”

Știți că unii puști își imaginează cariere ușor „vicioase” încă de mici. Un fel de „voi deveni cel mai bun medic și voi salva vieți permanent”, sau „cu siguranță viitorii mei elevi mă vor adora când voi ajunge profesoară de matematică”, idei ușor împinse și de la spatele părinților care vor cea mai bună și bănoasă meserie pentru noi, cum s-ar zice. Ei bine, la mine nu a fost așa.

Încă de mică am avut o imaginație bogată și mi s-a confirmat acest lucru chiar de mama mea. Mi-a spus odată când recitam ceva scris de mine: „Poate că nu ești ca ceilalți. Poate tu te-ai regăsit deja”. De aici, a devenit simplu: mă fac scriitoare! Deja îmi creasem propriul trai undeva departe de ochii ucigători ai societății, undeva în mediul rural, într-un loc liniștit, unde să fiu doar eu cu mine. Ideea asta mi-a rămas și acum imprimată în cap.

Mă gândeam apoi că a scrie nu este întotdeauna ușor. Publici ceva, există deci posibilitatea să fii criticat și poate chiar marginalizat, apoi ai putea intra în panică și crezi că nu te-ar putea aprecia cineva vreodată. Dar nu e așa deloc. Dimpotrivă! Eu scriu pentru cei care vor cu adevărat să citească și mă gândesc la arta de a scrie ca la ceva pictat de viață în sufletul meu.

Andreea Lupes

Andreea Lupeș

„Mi-au zburat câteva albine cu diferite idei: pompier, polițist, profesor, iar am fugit până la ideea de a fi preot, după înapoi la profesor, am zis că nu mai fac nimic și dorm în gară.”

Alegerea meseriei, pentru mine, sincer să fiu, habar n-am ce să zic, dacă a fost grea sau nu. Acum, fiindcă știu exact de doresc să fac și muncesc pentru a reuși, parcă acea perioadă tulbure de găsire, autocunoaștere nu mai pare așa grea, dar hai să povestim.

Cred că deja este o tradiție, am auzit și răsauzit, ca în familiile din România, băieții să fie împinși să se facă preoți. Normal că nu am scăpat de această mini-presiune, dar m-am răzgândit repede. Gândindu-mă la cât de atras și fascinat sunt de partea asta dark, de când mă știu, mă mir de cum m-am gândit că aș putea fi popă.

Am trecut repede peste asta, uite mare idee în capu meu: să mă fac criminalist. Deja mă doare capu când îmi amintesc. Nu pot zice că mi-ar displace, ba din contră, dar prefer să stau la birou.

Când mi-am descoperit pasiunea pentru arte plastice (acum aproximativ 2 ani) am zis că vreau să fac neapărat ceva în acest domeniu. Fiindcă trăim într-un fel de sat (România), oamenii și arta, ehh, parcă nu prea se pupă. Așa că mi-am zis: hai să merg la arhitectură și să fac în paralel arte plastice. Zis și rămâne de făcut pentru viitor.
Cam ăsta este planul meu în ceea ce privește meseria pe care doresc să o practic. Desigur, muncesc, fac pregătire, tot ce trebuie.

Stefan Ciobanita

Ștefan Ciobăniță

„Well, ca orice alt copil, și eu am avut visuri. Poate unele nu s-au îndeplinit, însă sunt încă aici, sunt tânără, am toată viața înainte. Dar ca să facem o confesiune ca la carte, haideți să vă povestesc puțin despre ce idioțenii de idei aveam eu când eram mică.”

Ce își dorea orice fetiță de 5 ani să devină atunci când va crește? O prințesă? Profesoară? Doctoriță? Nu, niciuna dintre cele de mai sus. Cel puțin nu în cazul meu. Băi frate, eu am fost o panaramă de copil, nu că acum nu aș fi, însă mai am vreo doi neuroni prin căpșor în plus, nu stăteam locului o clipă, mereu trebuia să fac câte o prostie. De aceea până la vârsta de 10 ani am crezut că numele meu e „Iar ai făcut ceva?”. Dar spre deosebire de asta, mereu mi-am dorit să devin actriță. Nu știu de la ce a pornit această idee, cel mai probabil de la bunică-mea și din cauza telenovelelor spaniole.

Visam, frate, că îl voi găsi și eu pe al meu Alejandro. Poate și faptul că știu să îmi ascund foarte bine emoțiile m-ar fi ajutat, însă am alungat acest vis într-o parte foarte îndepărtată a minții mele. Pare cam imposibil, nu? Ei bine, țineți-vă bine, pentru că următorul vis e și mai și.

De mică am fost pasionată de… well… fotbal. Pare cam ciudat ca o fată să iubească acest sport, însă, da, noi existăm. Poate suntem mai rare, dar iubim tot ce ține de fotbal. În unele cazuri știm mai multe decât microbiștii înfocați, și ne mândrim. Da, îmi doream să devin fotbalistă, însă, dacă îi spuneam asta mamei, cu siguranță îmi dădea cu mingea în cap până visam floricele pe câmpii. Și na, alt vis lăsat în spate.
Dacă mai spun că la un moment dat îmi doream să devin matroană, deja primim raport la site, și tot eu îmi iau capace și înjurături de la colegi. Luv u, guys.

Aș vrea să ofer și un sfat celor care își doresc ceva în viață, însă nu mă pricep, deoarece, după părerea mea, trăiește momentul, și unde va vrea destinul să ajungi, acolo vei ajunge, sau orice spunea System of Down. Follow your dreams, hun!

Antonia Mihaela

Antonia Mihaela

„Cred că, atunci când „voi fi mare”, aș vrea să fiu EU înainte de toate.”

Cred că, în existența mea infimă de 15 ani și-un metru de autostradă, concluzia viitorului vieții mele s-a răsfrânt asupra unor întrebări aparent diferite, dar cu aceeași esență: „Ce vrei să devii când vei fi mare?”/„Ce faci cu viața, cu viitorul tău?”. De când mi-am făcut primii pași în grădiniță și până când mi-am ales specializarea de la liceu, peste tot am auzit asta. Și găsesc acest prilej destul de potrivit pentru a răspunde întrebărilor ăstora.

Vreau să fiu eu. Nu tu avocat, nu tu jurnalist, nu tu măturător de străzi. Să fiu liber să gândesc și să trăiesc independent, să trăiesc toate plăcerile și părțile nașpa ale vieții din proprie inițiativă, fără să mă tem de presiunea alor mei sau a prietenilor. Să îmi asum alegerile inspirate, dar și momentele când o dau în bară rău de tot. Să fiu liber ca pasărea cerului și să am destul curaj să strig pe stradă că iubesc viața fără să îmi fie rușine de babele care o să își facă cruce când  o să mă vadă sau de femeile care o să le spună copiilor lor că sunt nebun. Bine, îmi asum asta. Sunt nebun. Nebun să trăiesc, să iubesc și să descopăr.

Radu Bertea
Radu Bertea

Sperăm că v-am convins în privința faptului că poți ținti spre lună, iar dacă nu reușești, măcar vei fi printre stele. Păstrați fiecare vis, nu știți niciodată când veți avea nevoie de el.

Monologul vorbelor nerostite

"în Păreri și opinii" "de POV21"
Monologul vorbelor nerostite

Pentru dependența ce se zbate înăuntrul nostru asemeni unui vis neîmplinit, toată eternitatea vom trăi în ireal. Vom visa irațional, pentru toate dorințele împlinite și pentru toate minciunile frumoase de aici. Monologul vorbelor nerostite – o discuție născută din dependența de ireal.

Inocență. Pentru că suntem prea inocenți să acceptăm realitatea cu toate momentele grele, prea inocenți să nu iubim tot ce-i frumos chiar dacă-i neadevărul pur.

Dorințe.

Pentru dorințele ce nu se pot împlini aici. Pentru visele ce nu pot prinde viață aici. Și speranțe… Pentru speranțe aici spulberate. Pentru niște simple cuvinte ce-am vrea să le auzim, simple momente ce-am visa să le trăim la nesfârșit, simple persoane ce-am spera să le vedem. Pentru că toate astea prind viață într-un vis, un vis ireal, în lumea asta în care totul doar pare adevărat, iar noi ne mulțumim cu atât, uitând că visele rămân ireale oricât de tare le-am trăi.

Legături.

Pentru felul în care lumea asta ne leagă, ne unește, ne aduce în același loc. Aici totul e diferit și frumos. Aici vântul care suflă e ca să-mpingă suferința departe. Soarele să-nvie speranțe deșarte, iar ploaia, ea spală durerea și teama. Zăpada aduce un nou început, iar frunzele moarte sunt tot ce-i pierdut.
Trecutul. Pentru că privim în urmă des, cu ochii goi. Ne pierdem în fum ieșit dintr-un vis spulberat, în praf depus pe-un sentiment neascultat și-n foi arse de-un gând alungat. Dar cel mai des ne pierdem în dependență, în ireal, într-un refugiu etern.
Și poate chiar asta e problema noastră: ne pierdem. Ne mulțumim cu aparențele unui vis ce refuză să rămână neîmplinit. Refuzăm să facem însăși realitatea frumoasă, la fel de frumoasă ca un vis, din frica de-a eșua.
E ca și cum am fi pregătiți să primim aripi, dar… oare chiar suntem pregătiți să zburăm?

Dacă ți-a plăcut „Monologul vorbelor nerostite”, recomandăm să citești și „Visul tău îți cere o șansă la viață!”.

 

Visul tău îți cere o șansă la viață!

"în Poezie și literatură" "de POV21"
viață

Nimeni nu s-a născut sub o stea nenorocoasă. Doar că unii dintre noi privim cerul greșit. Asta pentru că alergăm agitați, îngândurați, neliniștiți, lăsând astfel visele să moară. Vise nevinovate, complet realizate din praf de stele. Vise născute într-un suflet captiv fără de știre, captiv în noi. Vise născute într-un suflet uitat. Și avem nevoie de aceste vise, să putem accepta realitatea. Și, nu uita, visul tău îți cere o șansă la viață!

Pentru că încercăm să trăim o altfel de viață. Ne înecăm speranțele-n orgolii, uitând că ele ne fac să ne simțim cei mai puternici oameni. Uitând că cea mai ascunsă, pierdută dorință, o poate însufleți cea mai timidă stea.

Copilăria cade din ceruri, și tipic, noi purtăm umbrele, ferindu-ne de minunea din fiecare zi. Uităm din nou că nu ne oprim din joacă îmbătrânind, ci îmbătrânim oprindu-ne din joacă.

Ne este frică de necunoscut, iar când îl vedem, ne pierdem și ne gândim cât de mult am vrea să-i vorbim.

Și dacă visele ne țin în viață, de ce le lăsăm să moară? Dacă speranțele ne fac puternici, de ce fugim de ele? Dacă copilăria ne ține tineri, de ce ne mai ferim…?

Iar dacă viața e o piesă de teatru, cum se spune, de ce nu ne dăm silința să ne jucăm rolul cel mai bine?

Noi privim același cer, și asta ar trebui să ne lege, pentru că, mergând prin mulțime, văd peste tot oameni, dar nicăieri umanitate.

Visele sunt esența în această viață. Dacă vreți să citiți mai multe despre vise și visuri, aici avem soluția!

 

– In memoriam –

"în Poezie și literatură" "de POV21"
In memoriam

O să te aștept în stația unde vântul nu mai bate
Lacrimi nu mai curg, chicotele-s uitate
Prin păr îmi trec mâinile ce-mi doresc a fi letale
Nervozitatea ți-a înlocuit ultima fărâmă din inimă.

Înlemnește acum trupul stătător al meu
Negrul cerului usucă plânsul înc-o dată
Sunete goale pe fundalul ce a pierit
Universul se închină în fața-ți veștejită.

Mai stai, căci eu am murit – am spus odinioară
Albul pielii mele nu m-a contrazis
Crud apari în visul meu, seară de seară
Mi-aș dori să nu mai dorm – iar tu să mai stai iară.


Foto: Camelia Bratfalean

Iadul lunar – dans al sufletului izolat

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"
M-am aruncat în pat, cu gândul de a fi prins în ghearele somnului cu ochii deschiși.

Lumina slabă a feței ușor luminată de inele ce cercetau capul înconjurat, nu arată calea de a învăța pașii, dar mi-am făcut curaj, inima fiind plină de roșii ape limpezi care-ți așteaptă tulburarea. Iadul lunar – ring de dans al sufletului izolat în patima artei

Am invitat Luna la un dans scurt dar am sfârșit prin a rămâne blocat printre eclipsele lunare.

La început i-am întins mâna, făcând un gest elegant și plin de rafinament, tandrețe. Mi-a acceptat oferta! A pus raza luminoasă în infima mea palmă, rupând-o de la încheietură. Nu conta, ne lăsam urechile s-asculte cor străin de voci ascunse.

Am făcut un pas, eu conduceam, desigur. Nu pot uita cum degetele sale se sprijineau pe umărul meu, dizlocându-l cu o grație aparte. Muzica accelerează, pașii nostri de asemenea. Știu că m-a călcat pe picior, din greșeală, rupându-l. Mai tare s-a accelerat ritmul pătrunzător, până mușchii picioarelor mi-au cedat, așa că am rugat să mi le rupă de tot. Port în minte imaginea picioarelor mele aruncate ca niște gunoaie lângă locul de dans, dansând singure.

Acum eram în brațele valsului, mă prinde ușor de la spate și-mi smulge vertebrele.

Face o piruetă și apoi o prind la piept. Ohh, sunetul cutiei toracice ce este despicat în două, pentru a-mi scoate-n evidență nimicul de afară, îmi țiuie în timpane. Dar am continuat, am fost purtat, având vise-n fanfare, privind lung legat la ochi. Făcut-am răni pe limbă din cauza mușcăturilor provocate de mine însumi. Sângele curgea din toate golurile interioare, amestecând raze de lună cu vise oculte.

Dorința arde iar eu am strigat:

Cerutu-mi-ai viață, trup eu ți-am dat. Doar un suflet vechi și blestemat mi-a rămas.

Legat la ochi am tot discutat, în a ta mângâiere n-am scapat

Dar tu din mine te-ai înfructat.

M-am trezit în pat. M-am ridicat în picioare, am deschis geamul, am inspirat adânc sperând ca urletele sufletului captiv să nu mai iasă afară în timp ce voi merge, din nou, singur printre oameni.


Autor: Ștefan Ciobăniță


Visurile și visele – esența aducerii unei idei la viață

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
Visurile și visele

Visurile și visele – unii ar spune că sunt elementele constituente ale realității umane. Visurile sunt aspirațiile, dorințele arzătoare sau doar cele de moment pe care toți le avem. De la carierele noastre utopice, care azi, mâine sau poimâine vor deveni drumurile „uzate” de cei ce vor veni după noi, până la invenții, descoperiri și multe altele. Acestea, uneori, se nasc din vise.

Ce sunt visele? De unde vin ele? De ce oamenii sunt uneori buimaci când aud de ele, iar alții sunt inspirați?

Dar oare cât de mult visați în fiecare noapte? Vi s-a întâmplat vreodată să visați trecutul? Vi s-a întâmplat vreodată să visați un viitor care părea neverosimil, dar după un timp, s-a materializat?

Visele, antagonicele coșmarurilor, fac parte din categoria irealului din viața noastră. Cu toții știm că odihna, un pui de somn bine-venit la pachet cu un vis este fix ceea ce ai nevoie pentru a-ți încărca bateriile.

Ele ne ajută să ne desprindem de realitate, mai ales când visăm cu ochii deschiși și sunt, adesea, foarte ușor uitate.

Visele pot întruchipa personaje din filme, călătorii extraordinare prin spațiu și tot felul de alte trăznăi. În principiu, cele mai multe vise încep cu un mic „rezumat” al pățaniilor noastre din ziua respectivă.

Dar știți când visăm? În somn, în cee ce numim perioada de REM (rapid eye movement), adică „perioada mișcării rapide a ochilor”. În această perioadă, creierul este, fie adormit, fie concentrat pe redarea a ceva ce mai încolo vei uita sau vei ține minte pentru o viitoare creație.

Denumirea derivă de la faptul că ochii, deși sunt acoperiți de pleoape, se mișcă rapid și continuu, în moduri care par haotice, dar oglindesc trăirile persoanei care doarme.

Visele durează în medie 20-30 de minute, iar orice individ poate avea mai mult de unul pe noapte. Totul depinde de variația trăirilor resimțite în timpul zilei, cât și de evoluția oboselii.

Lucrurilor pe care le visați le-au fost atribuite, de-a lungul timpului, diverse valori simbolice.

De exemplu, se spune că dacă visezi simbolul felinei, al feminității, adică pisica, înseamnă că vei avea o revelație peste câteva zile sau că vei da peste un prieten foarte bun cât de curând.

Ce simbolizează visarea unor cataclisme?

Înseamnă că ne simțim nesiguri în legătură cu o decizie luată de curând sau cu restul responsabilităților pe care le ducem. În același timp, acest tip de vis adesea inspiră oamenii să fie mai punctuali și să nu se mai streseze inutil, indiferent de lucrurile pe care le au sau nu de făcut.

Urmărirea, în vis, de către cifre zburătoare, OZN-uri dubioase sau tot felul de alte pocitănii și ciudățenii este văzut ca un semn al problemelor nerezolvate. Adesea, oamenii tind să nu le mai lase în stadiul de „așteptare” după aceste semne.

Cei care își visează propria moarte sau cea a persoanelor dragi se simt încurajați să spargă rutina și să își schimbe viața.

În cele din urmă, fie nu mai greșesc, fie aleg să mai nu aibă timp pentru ei înșiși.

Apa în vis nu înseamnă că au băut prea multă înainte de culcare, că le e sete în vis. Apa este simbolul emoțiilor și al subconștientului. Când aceasta este neclară, ea reprezintă incertitudinea. Când apa este clară precum a unui izvor de munte, ea arată calmul individului.

Și totuși cum se contopesc visurile și visele? Ce se întâmplă dacă visezi un prototip sau intriga unui roman?

Visele ajută la stabilizarea stării spirituale, emoționale, fizice, psihice cât și cognitive (de cele mai multe ori) a oamenilor. Partea super mișto la ele este că ele inspiră. Și inspiră foarte tare!

Visurile sunt aspirațiile, dorințele și planurile de realizare a inspirației provenite din vise.

Iar dacă tu visezi că ai o idee nouă, care te surprinde, înseamnă că trebuie să te ridici din pat și să pui osul la treabă. Urgent!

În fiecare dimineață în care deschidem ochii există o minimă șansă de a ne trezi în urma unui vis care ne va motiva extraordinar. Regăsim speranța că am putea să ne atingem potențialul și că ne vom împlini visurile într-o bună zi.

Nu poți ști niciodată cine ai putea ajunge în urma unui moment revelator, așa că încearcă să îți scrii/ înregistrezi visele și să lupți zi de zi pentru a-ți împlini visurile. Poate te inspiră să scrii cărți după propriile legi sau chiar să reinventezi roata!


Autor: Roxana Grigoraș (Syryus)

Comunicarea cu familia – o relație toxică ascunsă sub preș

"în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

De mici copii ni se induce un concept pe care eu îl consider depășit: comunicarea cu familia este esențială, indiferent de cum ar fi ea.  În alte cuvinte, se presupune că trebuie să căutăm sprijin și înțelegere în oamenii care ne-au dat viață.  Astfel, ajungem să alegem însingurarea  din cauza lipsei de umanitate cu care suntem tratați.

Oricât de apropiați ar încerca ei să fie, deseori se întâmplă să ne rupă aripile la fiecare pas.

Ne văd ca șefi de promoție, ca cei mai realizați și bogați oameni, lucrând în birouri și având grijă de ei la bătrânețe. Evident, în acești „copii realizați” sunt incluse și idealurile lor din tinerețe. Aceste idealuri, uneori, nu au putut fi realizate și au dus la o complicare a creșterii propriului copil.

Dacă mama voia să fie medic și nu a reușit, atunci obligatoriu trebuie să fiu eu, iar dacă tatăl voia să fie inginer, atunci eu voi fi și în locul lui.

V-ați întrebat vreodată, dragi părinți, ce vor copiii cu adevărat?

Nu! Normal că nu. Știți doar să vă proiectați eșecurile și să vă folosiți copiii pe post de „recuperatori de tinerețe”.  Voi încurajați mecanismul de roboțel, în loc să ne ajutați să ne formăm opinii proprii, în loc să ne educați și să ne arătați cum să fim oameni.

De ce vreți ca noi să vă îndeplinim visele? De ce vreți să fim noi țapii ispășitori ai necugetării voastre? Noi nu putem avea vise și idealuri proprii?

Dintre toți cei care pun presiune pe noi, voi sunteți cei ce ne sfărâmați visele cu primul NU” și prima bătaie. De ce? Pentru că ne spuneți că familia e sfântă, apoi ne alungați dacă visăm mai departe de voi!

Vă rugăm, uneori cred că am ajuns să vă implorăm, lăsați-ne să creștem frumos!

Ne-ați lovit cu cuvinte, ne-ați lovit fizic, am trecut peste, dar nu am uitat. Nu am uitat cum ne-ați zdrobit visele și fericirea. Ne-ați marcat copilăria, ne-ați lovit adolescența și automat, ne-ați schimbat maturitatea.

Un părinte, o mamă, un tată sau chiar și un tutore ar trebui să fie protectorul unei ființe pure, inocente, care abia intră în această lume plină de noutate și  care are nevoie de un ghid pentru a nu se pierde prin labirintul vieții.

Părinții sunt acei oameni de la care te aștepți să primești un „bună dimineața!” când cobori din pat. În schimb, aceștia  îți aruncă, plini de silă, printre gurile de cafea și fumul de țigară un „nu ai nimic altceva mai bun de făcut?”. Așa începe aproape fiecare dimineață a noastră – cei ce vrem să avem o familie unită, dar nu avem cu cine.

Se auto-intitulează cei care ne susțin cel mai mult, în orice. Din păcate, ei nu realizează că, de fapt, sunt persoanele ce ne trag în jos cel mai mult din cauza indiferenței care a pus stăpânire pe ei după o vreme. Asta, sau din cauza faptului că își blamează copiii pentru miile de frustrări ce îi apasă.

Poate nu ați avut cea mai ușoară poveste, poate viața nu v-a oferit mereu ce v-ați dorit și poate noi chiar am fost de vină. Însă, dacă voi nu v-ați fi dorit, noi nu am fi fost aici.

Știm că undeva greșim și noi, dar avem nevoie de voi, de oamenii cei mai importanți din viața noastră; însă, nu doar ca piese de mobilier care tot ce fac e să vomite frustrări și traume în capul nostru.

Atunci când ești la început de drum, te bazezi pe părinți. Pe parcurs îți dai seama că, în realitate, ești singur. Comunicarea cu familia este importantă DOAR dacă este sănătoasă. Nu ezitați să eliminați din viața voastră oamenii care vă trag la fund, chiar dacă vă vine greu să o faceți.

Nu sunteți născuți pentru a fi slugile părinților. Visați, creați, inventați, fiți voi cu voi, nu executanții unor persoane a căror fericire a apus din cauza unor alegeri neasumate.


Autori:
Laura Bîrgăoanu
Szabo Antonia Alexandra

Singurătate cu miros de asfalt umed

"în Texte" "de POV21"
Singurătate cu miros de asfalt umed

Mai știi

când

ne-am urât în dimineața

când

soarele s-a sinucis?

 

purtai un ruj aprins pe buze

tricoul meu cu guler larg

inelul fostului pe deget

și cuget că

zâmbeai haotic sub ploaia ionică

de sub castani

 

m-ai luat de păr

Nesuferita mea

și mi-ai promis

că m-ai iubi doar după moarte

.     .     .     .     .

acum ce faci?

să cred că m-ai mințit?

te aștept de o eternitate

să vii să mă iubești ca-n promisiune

dar tu

în fiecare dimineață

te uiți prelung la mine și dai anapoda din cap

eu te salut – din nou și iarăși încă o dată

dar ploaia bate mult prea tare-n geam

și nu te aud, și nu te simt, și nu…

 

sunt chel pe jumătatea ta de țeastă

și cred că voi cheli de tot

 

citește, fraiero, scrisoarea de la mine

 

„ești moartă de o viață-ntreagă

oprește-ți fuga și ascultă-mă

 

sunt aici, urăște-mă, te rog, din nou

mi-e dor să mai țipăm unul la altul

și, dacă vrei, să ne îndrăgostim din nou

 

vreau ură peste tot în lume

și noi, reginii lumii noi!”

 

cafeaua s-a răcit în ploaie

mă ridic, las 50 de lei cu bacșiș

trag ziarul sub braț

și mă grăbesc spre Universitate

Dorință și vis – alimentele fundamentale ale vieții

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
Dorință

Dacă nu aș avea un țel, un vârf de atins, o dorință sau un vis, nu aș mișca un deget. Paradoxal, dorințele și visurile mele sunt antonime. Tot ce este normal mi se pare periculos.

Psihologic, dorința este o stare pe care o simți și care te impulsionează sau energizează să demarezi o anumită acțiune. Ea vine în două „arome”: stabilă și efemeră. Nu de puține ori, acestea sunt confundate. Spre deosebire de dorință, scopul nu e simțirea, ci este o formulare verbală, de preferat cât mai specifică și realistă, ce așază în termeni de acțiune – din prezent spre viitor – dorința.

Mulţi dintre noi se lasă conduşi în viaţa de zi cu zi de tot felul de dorinţe, care se manifestă sub forma unor impulsuri cărora nu le fac faţă.

Fie că e vorba de dorinţa de a cumpăra diverse lucruri, dorinţa de a bea sau a fuma, ori dorinţa de a juca jocuri de noroc, cei în cauză se dovedesc de cele mai multe ori incapabili să se abţină. Probabil dorința de afirmare este complexă și ne copleșește, urmând calea viciilor de care suntem conștienți că au scop euforic și, pe deasupra, ne șubrezesc sănătatea.

Ne dorim să ajungem patroni, să devenim poeți, să fim plătiți bine, să facem oamenii fericiți. Toate astea duc la creșterea stimei de sine, iar mai apoi, la sentimentul de împlinire personală fără de care suntem dozați cu depresie și părem nevrozați.

Întâi ne gândim bine la un scop, mai apoi la o dorință, iar într-un final, tot ceea ce am realizat o punem pe baze divine sau afirmăm că visul ne-a fost ascultat și împlinit. Aici nu sunt de acord. Visul este altceva, el nu este nici dorință, nici scop. Visul este un fel de Frații Karamazov trecut la SF. Visăm că într-o zi vom zbura, că vom face salturi pe lună, că va ploua cu bani, că… nu știu. Visul este ceva la care tânjim atât de mult, dar considerăm din start că nu este realizabil.

Partea psihologică a visului – psihanaliza

Pentru psihanaliză, visul este o producţie psihică cu caracter enigmatic, în care psihanalistul recunoaşte efectul travaliului de elaborare şi de încifrare a dorinţei inconştiente; din această cauză, visul este o cale privilegiată de acces la inconştient.

Sigmund Freud descoperă visul ca fenomen patologic normal lucrând cu bolnavii săi:

„Ei m-au învăţat astfel că visul ar putea fi inserat în suita stărilor psihologice pe care le regăsim în amintirile noastre pornind de la ideea patologică. De aici la a trata visul ca pe celelalte simptome şi la a-i aplica metoda elaborată [a asocierii libere] pentru acestea, nu mai era decât un pas”, scrie el în Interpretarea viselor (1900).

„În aceasta constă întregul său mesaj şi marea sa descoperire” (J. Lacan, Ecrits, 1966).

Visele noastre pornesc de la stări interioare, trăiri anterioare sau chiar traume. Dorința și visul sunt într-o completare indirectă cu caracter inconștient, subconștient și material latent.

Îndrăznesc să adaug faptul că orice persoană, indiferent de origini, sex, religie și opinii personale trebuie să viseze mai mult. Trebuie să-și dorească mai mult, pentru că prin asta ne definim ca ființe cu aptitudini raționale. Poate nu doar asta, dar acestea sunt „obiectele” cu care ne pavăm drumul spre „a face”.

Realități încrucișate

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Ghidându-se după lumina lui

Intervenind în calea destinului

Oprind drumul ghinionului

Plecând pe calea viciului

Valsând în vis, realitatea doare.

În realitate…privești din depărtare

Vise frumoase, iluzii conturate…

Realitatea înfruntând, vise spulberate.

Drumuri încrucișate, destine legate

Caractere schimbate, mai bine conturate.

Desenând în vise, plutind ușor,

Deasupra tuturor, pe un norișor.

Urcând și coborând, extaz și agonie

E totuși un vis ce durează pe vecie.

Visele devin realitate…

Atunci când ai curaj și dai drumul la fapte.

Riscând o dată, poți câștiga multe

Câștigi multe: prin gesturi mărunte.

Frica câștigă în fața sentimentelor

Brusc vezi alb-negru, nu color.

Tic-tac, tic-tac…

Pentru această existență nu există leac.

Tiptil, tiptil și pas cu pas

Te apropii de impas.

 

Ajutor! Sufăr de o boală rară – transmisibilă prin citit

"în Texte" "de POV21"
carte citit lectura

… și se numește Bovarism. Este o maladie transmisibilă prin citit, și vreau prin următoarele să vă virusez și vouă mințile, ca să ne bucurăm împreună de nebunia aferentă artei de lectura.

Ce este o carte până la urmă?

O firidă din imaginația unui autor? Sau un adevărat munte de idei structurate? Doar un morman de file? Sau un univers paralel, un sanctuar!? Oameni buni, o carte este o carte.

Nu îi putem da o definiție exactă pentru că fiecare o percepe diferit. Toți începem să citim dintr-un motiv sau altul. Unii din singurătate, alții din pură plăcere, sete de cunoaștere sau multe alte taine pe care dacă am încerca să le denumin nici noi n-am știi.

Și sincer? Este un adevărat tratament universal!
Orice carte vine cu ceva nou.

Uneori distrugător, dar totuși nimeni nu poate nega faptul că ne detașează, chiar și pentru o oră din societatea asta plină de stereotipuri și oameni răi, uneori poate chiar haini. Personal, cred că dacă toți am încerca măcar odată am găsi o carte care să ne cuprindă și să ne fascineze. Există atât de multe genuri, de la Fantasy până la Young Adult, clasicii nemuritori și SF. La naiba! Au ajuns să fie publicate chiar și biografiile unor fotbaliști celebri! Oare ce nu există de citit în ziua de azi? Sigur este ceva pentru fiecare!

Vorbind de mine

Cărțile au fost și vor fi mereu un mod de a mă descătușa, de a mă detașa de tot ceea ce mă deranjează. Niciodată n-o să găsesc un mod mai potrivit de a-mi petrece dimineața, ziua sau chiar noaptea, că de ce nu, decât citind. Mereu este timp pentru citit, iar în cazul meu, e cu sens denotativ.

Am început ușor cu mici serii de cărți relativ ușoare. Apoi m-am îndreptat către Fantasy, care este, sincer, unul dintre genurile mele preferate. Probabil va rămâne așa pentru totdeauna. Clasicii sunt, și ei, nelipsiți, iar loc pentru puțin Science Fiction găsim întotdeauna. Nu pot să spun că le-am încercat pe toate. Toată istoria mea de cititor este mai strâns legată de fantasy. Aceste gen e ceva unic, este în egală măsura o critică la adresa societății în care trăim, dar și un mod de ilustrare a unor idealuri, a unor utopii relaxante și plăcute pentru minte.

Îi voi contrazice mereu pe adulții care insistă că noi, tinerii sau copii, suntem spălați pe creier de aceste cărți și că nu mai știm să trăim în realitate. O fac deoarece acei tineri care par a fi din alt univers n-au vrut să trăiască în acesta, în primul rând.

Nu este vina cărților. Nu va fi niciodată! Cărțile sunt, până la urmă, un catalizator. Trăirile sunt în noi.

Astfel vă provoc! Dedicați-vă cu adevărat unei cărți, puneți suflet în ceea ce citiți și trăiți ceea ce citiți din tot sufletul, iar după asta îmbrățișați faptul că deși pentru unii nu este interesant, cititul e COOL.

Derulează înapoi