Tag archive

vin

Vinul românesc ar putea ajunge dezinfectant datorită unei finanțări UE!

"în Știri" "de POV21"
Vinul românesc

În contextul pandemiei, vinul românesc și-a pierdut cumpărătorii. Astfel, Uniunea Europeană a venit cu o soluție, iar aceasta este transformarea vinului în gel dezinfectant.

Proprietățile vinului ne oferă șansa să-l putem transforma în alcool tehnic, care poate fi folosit doar pentru produse medicale sau dezinfectante. Măsura ar trebui să golească butoaiele pline cu vin mai repede decât bețivul satului după ce își primește salariul. În plus, ar putea rezolva problema cramelor sărăcite de criza sanitară. Totuși, se pare că acest program de ajutorare va fi greu de aplicat în România, nimic surprinzător.

Fără evenimente, fără baruri și fără hoteluri, industria vinului abia mai stă în picioare. În 2020, vânzările au scăzut cu 80%. Și nu din cauza faptului că nu mai dă românul bani pe băutură. Mai mult, cramele sunt pline, iar majoritatea viticultorilor au probleme cu stocarea vinului. În special acum, deoarece urmează recoltarea strugurilor.

Cu scopul de a ajuta viticultorii, UE a decis să finanțeze un proiect. Vinul va fi transformat în alcool tehnic de 92 de grade. Din păcate, nu-l vom putea consuma, ci va fi folosit doar în industria farmaceutică sau pentru dezinfectanți.

Dumitru Varga: „Marile cantităţi de vin care nu s-au vândut din cauza acestei pandemii să fie distilate, acestea să fie folosite doar ca alcool tehnic, nicidecum ca băuturi gen brandy sau alte băuturi spirtoase, ele trebuie să se ducă să obţinem aceste produse pentru dezinfectare”, conform Știrilor ProTV.

Producătorii de vin își vor vinde produsele fabricilor de alcool. Acestea din urmă vor recupera banii din fonduri europene. În momentul actual, Franța și Italia au aplicat aceste măsuri. În România mai greu. Proiectul vine ca o noutate pentru țara noastră, iar termenul de implementare este foarte scurt: 15 octombrie. Nu se poate prioritiza proiectul UE, deoarece la noi merg lucrurile molcom.

„Nu este o măsură care va fi accesată în acest an, este emisă foarte târziu. Nu mai spun de acea legătură între beneficiari, care sunt producătorii, şi organul care trebuie să implementeze respectiva agenţie de plăţi si intervenții în agricultură, care este la fel de nepregătită cum suntem noi, producătorii.”, mai adaugă Dumitru Varga, un producător de vin.

Citește aici despre ce se mai întâmplă pe lângă pandemie.

Vise pierdute în neant odată cu primul pahar de vin

"în Păreri și opinii" "de POV21"
pahar de vin

Așa începe fiecare seară, fiecare zi, așa s-a sfârșit orice speranță, așa s-a pierdut iubirea și așa au apărut multe vise pierdute în neant. Cu primul pahar de vin.

Știi din ce este făcut vinul sau ce este el ?

Are în compoziție multe grame de tristețe, de vise pierdute și de singurătate. Are la bază ură și frică.

Frică de ce ? De a iubi, de a fi tu.

De a face ceva bun, de a te exprima în cel mai simplu mod posibil, de a te maturiza și a învăța cum trebuie să îți trăiești viața cât mai frumos, de a crește împreună cu anii.

Cum acționează „un alt pahar de vin”?

Simplu, doar trage suflete neumplute afară, extrage durerea din om și o transferă la persoana cea mai apropiată ție, iar mai apoi totul se șterge.

Totul? Da, totul, odată cu anii vieții tale.

Și, cauți cumva un vin bun? Ăsta a fost probabil motivul pentru care ai ajuns aici, deci, aici găsești ceea ce cauți!

O floare ce abia a ieșit la suprafață se ofilește, stagnează când îi oferi un surplus sau încerci să îi oferi un alt impuls. Ea are nevoie de puritate, de atenție și de o rază de soare, de o mică mângâiere. Trebuie să știe că nu este singură în această lume plină de durere și neprevăzut.

Vinul lasă doar un gust amar în urmă, te face să îți pierzi frunzele și ușor, ușor te ofilești, lasă un gust de copilărie pierdută.

Te izolezi. De cine?

De tine, îți e frică de tine, de întuneric, de oamenii din jurul tău care încercă să te facă bine. Oameni ce încearcă să îți readucă la viață petalele. Fugi de tot ce înseamnă fericire și încredere.

Nu știi cum să fii tu, nu știi cum să o mai aperi de propria persoană. Nu știi cum să faci să fie mai bine. O să fie ?

Bineînțeles că nu! Niciodată nu a fost, dar continui să speri.

La ce ? La ceva mai bun, dar totuși te complaci în acea mizeră situație din care știi că oricum nu poți să scapi.

De ce ? Pentru că nu ai învățat să fii tu, nu ai crescut, încă ești un lăstar lăsat în calea soarelui usturător și a vântului ce bate cu rapiditate și putere pe lângă tine…Iar tu.. nu poți să îi mai faci față.

O sa îți fie dor ? Normal. De ce ? De cine ?

De inocența sufletului pierdut în timp, de lacrimile vărsate în neant, de aripile ce au fost tăiate la început de drum.

Aruncate într-o gaură neagră și lăsate să putrezească. De ea, de iubirea ei!

De serile în care stăteați împreună într-un balcon mult prea mic pentru voi și vorbeați povești și visați la basme infinite. Atunci realizabile, dar pierdute după primii pași, după primul cuvânt, după primul pahar de vin.

Află de aici cum un pahar în plus de vin îți poate influența viața, dar și a celor din jurul tău.

O călătorie prin corpul uman

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Te caut de o eternitate prin prelungirile citoplasmei
În speranța că te voi găsi la o distanță lejeră între două celule
Să discutăm despre osmoză și diviziune, să discutăm despre respirație
Simt că mi-a lipsit o gură de oxigen din atmosfera noastră irespirabilă.

S-au fisurat vasele sanguine și inima începe să pompeze sânge fals prefăcut
dintr-o măduva superficială a subexistenței noastre
Unde ești, când inima înghite sânge negru și vâscos, iar plămânii, asemeni unor
aripi găurite de fluturi incandescenți
Inhalează parfumul tău cu note de toxină dulce
Prin neuroni se grăbesc impulsuri nervoase să dea de știre absența ta.

Doar că știi și tu
Informația se transmite mai greu în drumul spre inimă
Căci nici mielina și nici conștiința nu iau parte la proces.
Bieții ganglioni nervoși, duc în spate o informație atât de grea
încât au decis să ia o pauză la jumătatea drumului, la un pahar de vin roșu
Să-și înece și ei amarul în sânge și sângelui de atunci să i se spună că are gust
amar.

Amorul nu se mai inundă sub pleoape
Iar lacrimile se întorc la valoarea lor chimică.
Sub umbra unui adevăr nespus, neuronii șușotesc secretele geneticii umane,
Dragostea nu se transmite ereditar, spune neuronul mare în timp ce pierde din
vedere informația unei zile de iulie

Cea în care noi doi ne-am cunoscut.

În ventricole se culeg rămășițele unei lupte între globule
Cele roșii au câștigat teren, însă cele albe timp
Timp în care infecția a putut să încolțească și inima și sufletul.
Am stins-o cu un pahar incolor de apă sfântă
Și așa alcoolul are proprietăți terapeutice.

În spatele etnogenezei celulelor, se ascunde un secret al umanității, se zvonește

Prima celulă a fuzionat cu următoarea doar pentru că îi lipsea un nucleol, și în
absența lui
A căutat să se întregească, ca mai apoi să formeze universul.

S-au stins bazele umanului din momentul în care inima a fost numită organ
intern.

Robert Trașcu

Vărsat de vin

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Miros a Cricova și a greșeli. Nu beau vin, dar ai insistat. Mint. Nu beau vin ieftin.

Ai vărsat pe mine trecut și plâng ca lacrimile de pe pahar, plâng în mine. Nu din cauza ta, Axel. Tu nu însemni nimic, ești doar un experiment psihologic și o plăcere trupească.

Dar mă duci cu gândul la despărțire, când m-am uitat pe mine în niște ochi albaștri, când am iubit ca o proastă – un pleonasm, de altfel. Când nu îmi rujam buzele decât cu mușcăturile lui.

Acum, e roșu – ca vinul pe care l-ai vărsat sau rujul meu pe filtrul țigării. Tușești, parcă să-mi aduci mintea înapoi. Vrei să fii mereu în atenția mea, a ta, a tuturor. Narcisismul este trăsătura ta dominantă. Singurul fel de dominanță la care poți accede.

Mă uit la stele și ma gândesc că tu ești mai romantic ca el. Nu înțeleg de ce l-am iubit, dar s-a întâmplat, dacă o fi ceva întamplător în viața asta. Accelerezi, și mă bucur că pot să fac să pară că țip de frică. De fapt, țip de dor.

Îmi zici să tac. Realitate.

Iubirea miroase a Cricova. Vinul nu este Cricova. Tu nu ești el.

Ana

Te-au dat ai tăi afară, Ana?

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Târziu în noapte-aud bătăi în ușă. Mă ridic din pat, îmi iau un tricou alb și deschid. Te văd pe tine.

Nebună ești, femeie. Ești plânsă. Disperată. Tremuri și te aștepți să te acopăr. Mă uit la tine și m-amuz. Mă uit de sus. Mă scuzi, dar nu pot altfel.

Atâta aiureală câtă încape-n tine nu mi-a fost dat să văd în altă parte. Te-invit în casă.

Cu-o mână-mi scarpin părul. Mai bine-aș fi dormit. Mai bine-aș fi ieșit. Mai bine-aș fi băut.

Nu ca să uit. Nu ca să fug. Că nu mă sperie nebunele ca tine. Dar pur și simplu nu am chef de tine, Ana.

Nu am chef să te ascult. Nu am chef să te aud. Măcar de-ai fi venit frumoasă, cu ochi mari și buze roșii. Dar ești plânsă și eu nu te iubesc atât de mult încât să suport asta.

Tu vrei un umăr pe care să plângi, dar eu nu vreau să-mi murdăresc tricoul cu rimel.

Te las să stai pe canapea și-ți fac un ceai. Mă uit la tine. Atâta dragoste îmi ceri. Și-atât de gol e pieptul meu de orice sentiment uman.

Să nu mă judeci, Ana. Când am avut am dat, dar tu ești disperată și disperarea se alungă, nu se alimentează.

Tu ai atâtea lumi în tine și-atâta frumusețe de-oferit. Nu mai întreb de ce, dar într-un mod neașteptat, tu tot la mine tragi. Și nici măcar nu m-am mai obosit ca de-alte dăți să intru în capul tău. Să te-nțeleg. Că ceea ce-ai în suflet parcă nu îmi prezintă interes.

Știu că fix asta te-a deranjat la mine. Că nu-s bărbatul la care s-apelezi când pieptu-ncepe să te doară. Și nu-s bărbatul care să îți mângâie părul, atunci când ai nevoie.

Dar ăsta sunt. Te-am vrut. Te vreau. Și-o să te vreau în continuare. Dar nu pentru ceea ce ești. Nu zic că n-ai nimic special. Din contră. Dar asta nu-mi prezintă interes. Eu nu te vreau precum te vor ceilalți bărbați.

Numește-mă nemeric. Și eu ți-am spus că te arunc de la balcon și că te dau afară din mașină. Tot n-am făcut-o. Și nu din milă, da-mi ești dragă. Tu și mirosul tău plin de-aiureli și de trecut. Tu și împleticirea din pașii mult prea siguri de la alcool.

Și știu că alții pot să te iubească. Și să te țină noaptea-n pat mai mult decât o oră.

Dar n-o să fiu bărbatul ăla eu. Nici nu încerc. Îmi pun mâinile în buzunare și mă uit la tine. Te-au dat ai tăi afară și ești singură. Singură-ai fost mereu, femeie dragă. Atâta că excesele de feminism ți-au spus că poți să te descurci și-așa. Și poți, că ești isteață.

Dar nu poți așa cum poate să o facă pentru tine un bărbat. Tu cauți brațe-porți de fier, în care să te-arunci. De-aceea ești la mine-n noaptea asta când n-ai unde să mergi.

Mie mi-s gata rezervele de dragoste, femeie. Ce să mai fac cu tine?

Te iau în brațe, eventual, și-ți dau și-o pătură. Îți sun un psiholog de dimineață și-n noaptea asta poți să dormi în patul meu. Am canapele multe-n casă și nu va trebui să-mi calc pe suflet ca să te suport.

Nu mă urî prea tare, dar dragostea nu-i târg.

Axel

Să bem pentru nemurire!

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Ia-ți un pahar de vin și hai să bem pentru nemurire! Mâine poate vom fi din nou mici. Mâine va fi gheață peste tot și lumina va scoate la iveală doar mizeria! Da-n seara asta ninge… Ninge cu povești, cu căldură. Mai lipsesc doar paharele de vin și valsul. Un cadru prea ideal pentr-un prezent atât de anost și corupt, nu? Dar cine zice, dragule, că trebuie să trăim în același ritm cu alții? Cine spune că trebuie să patinăm în aceeași direcție cu gloata? Putem să ne scriem propriul prezent. Să ne scriem povestea. Ah, nu prin cuvinte; că ne pricepem amândoi atât de bine la ele încât ar deveni totul clișeic, superficial; și nu ne permite propriul orgoliu asta, nu?

Mâine ne vom lovi din nou în trecere unul de celălalt. Mâine vom fi din nou străini. Fără complicități. Fără trecut. Fără viitor. Da-n seara asta suntem aliați la ceva ce ne depășește prin grandoare. În seara asta suntem titani și vinul ne dă sens.

Cheers pentru nemurire, dragoste! Cheers pentru clipa asta pe care n-o vom mai gusta niciodată! Cheers pentru toate drumurile bătătorite pe care le-am străbătut până aici! Cheers pentru ziua de mâine-n care nici unul nu va mai exista pentru celălalt. Fuge timpul de noi cum fugim noi pe lângă desăvârșire. Suntem piesele alea dintr-un puzzle care nu-și găsesc locul niciunde. Nu le poți potrivi nicicum, decât cu mare indulgență. Nu ăsta-i farmecul nostru, trecătorule?

Frumusețea noastră a constat mereu în inadaptare. Am fost doi inadaptați la societate, la dragostea secolului 21. Am fost doi inadaptați în propriile vieți. M-am îmbrăcat cu tine ca să-mi ții de cald când lumea m-a șocat cu răceala sa. La fel și tu. M-ai purtat ca o mănușă, pentru ostentativitate, pentru-ați da un sens mâinilor făcute să zidească lumea și să o distrugă, pentru că ești bărbat, ce naiba!

Cheers pentru ziua-n care ne-am abandonat unul altuia și-am rămas stupefiați că dragostea dă tonul!

Încă-un pahar pentru nemurire! Hai, că-n seara asta ne permitem. În seara asta suntem cine vrem să fim. În seara asta realitatea stă pe tușă. Suntem în același film. În aceeași poveste. În același decembrie.

Încă n-am amețit. Doar ochii îmi sclipesc mai tare. Fredonez melodia asta și mă gândesc la câtă tinerețe mă-nfășoară. Și râd. Râd mult. Râd ca o dementă. Poate pentru că-și face vinul efectul, sau poate pentru că veci n-am fost așa fericită.

Vii lângă mine și-ți pui brațele-n jurul meu. Tu nu te clatini. Ești mai stabil. Mereu ai fost. Altfel nici nu ți-ai fi găsit un loc în tot haosul meu. Te respir. Mă-mbăt mai tare. Te trăiesc. Acum. În clipa asta. În noaptea asta-n care ne e-atât de cald și-afară ninge fără-oprire. Mâine toate gesturile-o să fie date spre uitare și văpăile nu vor mai avea forță să ardă, da-n noaptea asta nu contează altceva decât melodia care rulează pe fundal și paharele de vin.

Mâine vom fi din nou oameni. Cu obligații. Cu imagini absurde și roluri tâmpite-n societate. Cu drumuri alese de alții. Cu nebunii și superficialități. Mâine-i un fel de moarte premeditată; de-aceea, dragul meu, nu vrei să dăm sonorul lumii mai încet și să ne trăim așa cum știm în noaptea asta?

Să ne-abandonăm așa cum suntem. Așa cum ne temem să fim. Să ne-abandonăm și să ne pierdem, c-a doua zi oricum n-o să ne putem culege. N-o să avem ce aduna. Mâine vom fi alții, da-n seara asta suntem suflete îmbibate până la refuz în vin!

Mai ia-ți un pahar și hai să bem pentru nemurire!

În delir

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Cavalere, cum o mai duci? Tot pe culmi, tot pe iluzii? Tot în aceleași cercuri superficiale în care simți că aparții atât de mult?

Ah, nu te enerva că te evoc. Nu-ți încleșta pumnii și fii bărbat de poți! Nu pentru mine. Eu m-am retras din jocul tău bolnav de-atâta vreme. Și-mi pare rău că n-ai înțeles încă faptul că nu m-am pretins a fi în nici un fel. Nici în oglindă, dar nici față de tine.

Tu m-ai văzut așa cum am fost, dar cumva m-ai ratat. Ai ratat ceea ce purtam în ochi și-n piept. M-ai tras la xerox și m-ai făcut să fiu de serie. M-ai ucis în mintea ta încă dinainte de-a fi avut șansa reală să-nfloresc. Să-ți arăt până unde merge dragostea. Până unde-s limitele umane în a simți și-a strânge-n brațe. Căci eu te-am strâns. Te-am strâns cum mi s-a strâns mie sufletul de durere când ai pufnit. Ce mi-a mai rămas de făcut decât să-mi iau haina și să plec mâncând pământul? Ești rege singur într-o lume mult prea rece pentru gradul meu de căldură. Ah, și căldura corpului meu nici nu poate concura vreodată cu dragostea din privirile mele-n momentele în care pur și simplu îmi erai. Fără tupeu. Fără aroganțe. Fără prostii. Când îmi erai pur și simplu. Tu ca om. Cu zâmbet, cu nebunii, cu povești până dimineața, cu scântei.

Dar tu-ai vrut cumva un șablon. Și e normal. Go for it, my darling. Am știut când să-mi iau haina și să plec acolo unde dracu mă mai poate găsi!

Am stat în fața ta dezbrăcată de secrete, ihnibiții sau rușini din trecut. Am stat în fața ta așa cum nu mi-am stat nici mie în oglinzi. Și totuși, m-ai ratat. Ai crezut că ai atâta psihologie de viață încât să mă clasezi. Nu spun că-s diferită. Naiba știe câte nebune îmi mai seamănă. Dar eu ți-am pus în brațe lumea și-n loc să zâmbești măcar sau să râzi, că ești așa frumos când o faci; ai urlat ca un dement.

Ai urlat și-ai venit amenințător spre mine. Mi-ai zgâlțâit umerii. Ai râs de sensibilitatea mea. Ai râs de mâinile prea mici care te-au mângâiat, care ți-au cuprins obrajii de-atâtea ori și-n atâtea momente-n care te-ai făcut singur praf.

Nu-ți mai încleșta pumnii că nu-ți stă bine! M-auzi? Pot să ridic și eu tonul! Pot să urlu dacă-așa vrei să jucăm! Am atâta bărbăție-n mine încât să te dau naibii, așa cum m-ai dat tu pe mine de fiecare dată când te-am dat jos din cerul în care te-ai urcat singur!

M-ai făcut să cred că-s greu de iubit. Că-s greu de înțeles. Că n-o să fiu fericită niciodată. Ai râs de ce scriu. Ai râs până ți-au dat lacrimile de tot ce-am trăit. De tot ce-am încercat. De tot ce-am vrut să-ți arăt sau să-ți ofer ție. Mi-ai spus că-i vina mea. Că mereu e vina mea. Am făcut pe dracu-n patru și mi-am schimbat atitudinea iar și iar și iar și iar, doar pentru-o fărâmă din ceea ce mi-ai oferit la început. Am fost de toate. M-am metamorfozat și în ce n-am fost înainte. Când femeie fatală, când copil vulnerabil. Când zid de plângere, când putere și nebunie de nestrămutat. Te-am jucat cu toate cărțile avute. Am înebunit! M-am străduit să îți arăt tot ce pot. Tot ce te-ar putea face să-ți ștergi dracului răceala și batjocura din privire! A trebuit să fiu. Să fiu mult. Să fiu când afectivă, când rece. M-am forțat pe mine să-mi reprim toate gesturile pe care le-aș fi făcut pentru tine, toate îmbrățișările și săruturile nedate! Stâncă de om ce ești! Am greșit eu atât de mult. Ar fi trebuit să plec mai repede. Să-nchid ușa și să te las în lumea ta ideală, unde să-ți danseze fantasmele în care ai crezut mereu.

Mi-ai spus că nu-s destul de femeie! Dar tu ai fost oare destul de bărbat? Ne măsurăm forța, cavalere? Ne măsurăm orgoliile și mândria? Chiar mai e cazul?

Azi râd în fața ta. Crezi că ne-ar fi fost mai bine împreună? Eu nu cred. Cum nu mai cred în multe lucruri. Deși tu-ai fost omul care m-a-nvățat cât înseamnă un moment.

Te las să arzi în propriile nesiguranțe. Ai fost o treaptă pe care vrând, nevrând am călcat apăsat în cele din urmă.

Atâta nebunie condensată și degeaba…

Până-n iad și înapoi

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Mi te-asum dacă-o să-ți poți asuma și tu nebunia. Te temi? Nu te uita în ochii mei, c-acolo n-o să găsești tremur, n-o să găsești frică. Mi-am ascuțit armele cu mult înainte de-a ne confrunta astăzi. Două suflete-n balans, nu așa am fost mereu? Ne-am bătut joc unul de altul până la capăt. Încă ne batem. Încă ne batem. Încă ne doare, dar durerea asta purifică. Durerea asta scoate esența și dragostea din fiecare.

Știi ce-i culmea? Dintre toți cei cărora le-am înșirat atâtea cuvinte tandre; n-am iubit unul singur. Am fost superficială? Mai degrabă neștiutoare. Am confundat dragostea cu-atâtea nevoi, cu-atâtea dorințe, cu-atâtea nesiguranțe… Și vrei să știi ce e și mai culmea? Că pe tine te-am iubit. Pe tine, singurul căruia nu i-am prins brațul în cădere. Singurul căruia nu i-am mângâiat obrazul și căruia nu i-am spus că-l iubesc.

Oh, și te-am iubit…; dar nu cum se iubește un om; ci așa cum se iubește o furtună. Te-am iubit în draci și cred că nici un sentiment n-a egalat vreodată starea asta de demență.

Am înebunit cu căștile-n urechi, redând fiecare sfântă piesă care mi te-aducea în minte. Mi-am scuturat de fiecare capul ca să-mi limpezesc gândurile; și știu c-ar fi trebuit să schimb melodia sau să dau naibii muzica până mă calmez. Dar n-am putut! Știi oare ce-nseamnă să fii conștient că te-ndrepți cu avânt spre stânci și totuși să o faci cu un zâmbet haotic pe față?

Poate nu, căci deși ai fost mereu mai trăit și mai bogat în experiențe, n-ai avut profunzimea mea de a vedea lucrurile.. Sau dacă ai avut-o, nu mi-ai arătat-o mie.. La ce bun? La ce bun dacă nu duce spre desăvârșire?

M-am îndreptat spre moarte sigură cu tine-n fiecare gând. Obositoare treabă. Dimineața acolo, seara pe pernă acolo, acolo la mama naibii ca să-mi îngreunezi mie respirațiile și focusul pe viață!

Unde te crezi? Și mai exact, cine crezi că ești să-mi umbli liber prin minte, să-mi profanezi rațiunea, sensibilitatea, dorința de-a trăi?!

Să te urăsc pentru toate astea? Nu cred că merge la tine șantajul emoțional. Nu știu, zău, de-ți pasă. De-ți mai pasă. De ți-a păsat vreodată.

Vezi ce penibilă am devenit? Cerșesc atâta afecțiune, pentru că n-am avut-o niciodată din partea unui bărbat și nu știu cum e să fiu iubită. La modul ăla. La modul la care știu eu că pot iubi. Nu stau să-mi plâng de milă. Nu așa se construiesc femeile fatale. Așa, râzi, râzi. N-ai decât. Tu și superioritățile tale infantile.

N-am pretins a fi în nici un fel, deși fatalitatea mea a existat încă dinainte s-o consemn sau s-o asum. Și nu-i fatalitatea obișnuită a femeilor cu care te-ntâlnești la fiecare pas; deși-aș avea o groază de învățat de la ele. Eu am avut dramatism în sânge pentru c-am fost cu un pas spre dezastru de fiecare dată.

Ce-am iubit, am ruinat. Și-am iubit mult, chiar dacă tu ai fost poate singura experiență reală, palpabilă; dacă putem numi așa un ideal neatins, trăit fugitiv și pe bucăți.

Dar am iubit viața. Am iubit clipa. Am iubit vinul. Am iubit noaptea, căci mi-a permis să fiu slabă. Am iubit cuvintele, dar și tăcerea. Am iubit plimbările lungi cât dragostea cu mașina; în care puteam să visez sau s-adorm pe umărul bărbatului din stânga, indiferent cine a fost el; căci, dragule, eu n-am urcat alături de superficiali. Am iubit privirile alea sincere, pline de sens. Am mai iubit greierii și stelele și valsurile în care te pierzi, în care tremuri buimac. Am iubit soarele, pentru că-n lumina lui mereu m-am simțit femeie. Oh, și-am avut atâta nevoie să mă simt așa.

Dar ceea ce nu-nțelege aproape nimeni, e că femeie nu ești prin sex, prin miracolul de la naștere. Femeie devii. Dacă devii. Prin profunzime, prin naturalețe, prin priorități. Prin cum știi să te iubești, prin cum știi să renunți. Devii femeie prin felul în care realizezi că ești deasupra multor tâmpenii care ți se întâmplă. Devii femeie prin felul în care te strângi singură-n brațe atunci când n-are cine s-o facă și-ți ești de-ajuns. Devii femeie atunci când te ridici din pat, te pui singură la masă și mănânci ca să nu-ți fie mai rău; când ai grijă de tine ca de propriul copil și ești înțelegătoare. Devii femeie atunci când vrei să transmiți și să fii. Să-ți fii. Chiar dacă n-ai acel om căruia să-i trimiți poze cu cât ești de frumoasă, cu cât meriți să fii de iubită și strânsă-n brațe. Să-ți fii chiar dacă ai avut cea mai frumoasă zi din viața ta și n-ai umărul ăla pe care să râzi nebunește. Să fii femeie mai înseamnă și să fii proastă. Că doar prostia te ridică și te-nvață să renunți la lucruri nepotrivite, să spui stop când devii o cârpă sentimentală pntru cine știe ce mascul, să pleci. Să pleci mâncând pământul. Hai, râzi c-am pomenit de prostie! N-ai decât. E una asumată, înțeleasă; și în final depășită. Nu vreau să vorbim de care-i mai superficial.

Închei aici. N-ai decât să iei totul așa cum vrei din ce-am scris. Nu mă văd nicicum, dragule. Nu spun că posed nebuniile amintite mai sus. Te las pe tine să descoperi. Eu mă retrag, căci n-are rost să insist, cum n-a avut nicicând. Până la urma urmei, știi unde mă găsești.

René

Derulează înapoi