Tag archive

Viitor

Lifelong learning: Secretul inovației pe tot parcursul vieții

"în Diverse/Texte" "de POV21"
Lifelong learning

Lifelong learning. Ce este învățarea?

Majoritatea oamenilor asociază învățarea cu educația primită în cadrul unui sistem educațional. Ni s-a spus des că trebuie să obținem o educație bună și mulți am început să credem că odată închisă poarta facultății, învățarea a luat sfârșit. Totuși, există multe alte oportunități de a-ți dezvolta cunoștințele și abilitățile de care ai nevoie pe tot parcursul vieții. Învățarea continuă (engl. lifelong learningeste o astfel de modalitate. 

Ce este învățarea pe tot parcursul vieții? 

Învățarea pe tot parcursul vieții se referă la crearea și menținerea unei atitudini pozitive față de învățare. Cei care aleg să rămână în contact cu noile tendințe sunt motivați să învețe și să se dezvolte pentru că înțeleg beneficiile acesteia. Vorbim despre un act deliberat și voluntar.  

Învățarea de-a lungul vieții se poate face atât pentru dezvoltarea personală, cât și pentru dezvoltarea profesională. Aceste motive nu pot fi neapărat distincte, deoarece dezvoltarea personală vă poate îmbunătăți oportunitățile de angajare, iar dezvoltarea profesională vă poate permite creșterea personală. Cercetările din raportul „Accenture” arată că 74% dintre liderii de afaceri și IT constată că organizațiile lor intră în domenii care nu au fost încă definite. Pentru a face față mediului în schimbare și a avansa pe un nou teritoriu, este necesară învățarea constantă. 

Ce reprezintă învățarea pe tot parcursul vieții? 

  • Schimbare. 

După cum spune și Ryan D. Burgess, directorul Biroului de Transformare a Forței de Muncă al guvernatorului din Ohio, „pentru a ține pasul cu viteza afacerilor și a inovației, mediul actual al forței de muncă necesită o cultură a învățării continue, o înțelegere fundamentală a modurilor creative și inovatoare de gândire, combinate cu dorința de a învăța noi abilități.”  

  • Recrutare.

 Companiile recunosc din ce în ce mai mult nevoia de a recruta cursanți pe tot parcursul vieții. Satya Nadella, CEO Microsoft, spune că vrea să angajeze „oameni care vor învăța, nu care știu deja tot”. Un alt exemplu este cel al Armatei canadiene care caută în mod specific studenți pe tot parcursul vieții. În recrutarea lor, ei caută persoane care au „un interes în învățarea continuă și capacitatea de a rezolva probleme”. 

  • Securitatea unui loc de muncă. 

A fost o perioadă în care securitatea locului de muncă venea din angajare la un loc de muncă – acum vine din angajarea în muncă. Învață ceva nou, caută noi modalități de a face lucrurile, experimentează și fii la curent cu tendințele și tehnologiile actuale. Un sfat bun de pus în aplicare este cel a lui Michael Falcon: „Nu voi înceta niciodată să învăț pentru că mă tem că voi deveni învechit sau irelevant”. 

  • Cheia inteligenței artificiale.

Este interesant de observat că învățarea continuă este, de asemenea, cheia inteligenței artificiale. Algoritmii devin mai inteligenți în timp, învățând din experiență și din date noi. Din ce în ce mai multe sisteme de AI sunt concepute pentru a beneficia de feedback constant, deoarece îmbunătățirea continuă este legată de învățarea continuă. 

Avantajele învățării pe tot parcursul vieții 

Dacă transformi învățarea pe tot parcursul vieții într-un aliat, vei descoperi că, pe termen lung, aceasta îți va oferi multe beneficii, cum ar fi: 

  • Menținerea motivației 

Dacă descoperi că pierzi interesul pentru ceea ce faci, învățarea a ceva nou îți poate aprinde pofta de cunoaștere. Noile deprinderi ne motivează și ne oferă oportunitatea de a ne focusa pe obiective clare. Motivația este ceea ce ne conduce în viață! 

  • Îmbunătățirea încrederii în sine

Devenind mai informat și/sau calificat, încrederea în sine va crește atât în ​​viața personală, cât și în cea profesională. Dacă în primul caz, aceasta oferă un sentiment de realizare, în cazul profesiei, ea poate proveni din cunoștințele și capacitatea de aplicare a informațiilor dobândite.

  • Menținerea creierului activ și sănătos

Ține minte: cel mai bun tratament este prevenția! Învățarea continuă (engl. lifelong learning) ajută la îmbunătățirea plasticității creierului și preîntâmpină apariția demenței. 

Un studiu efectuat în cadrul Spitalului General din Massachusetts și al Școlii de Medicină Harvard a constatat că persoanele în vârstă care au fost implicate în niveluri mai ridicate de stimulare intelectuală de-a lungul vieții au avut o întârziere semnificativă  în apariția problemelor de memorie și a simptomelor bolii Alzheimer. 

  • Îți prelungește durata de viață

Există, de asemenea, cercetări care susțin ideea că învățarea pe tot parcursul vieții vă crește longevitatea. Cercetătorii David Cutler și Adriana Lleras-Muney au raportat că există o relație directă, semnificativă între educație și sănătate. Ei sugerează că un an de educație formală poate adăuga mai mult de șase luni la durata vieții tale. 

De asemenea, cercetările au descoperit că un grad înalt de educație scade rata de anxietate și depresie. Asta înseamnă că, cu cât ești mai educat, cu atât rata de boli cronice (bolile de inimă, accident vascular cerebral, hipertensiune arterială, colesterol ridicat, emfizem, diabet, astm, ulcer) foarte frecvente este mai mică.  

  • Îmbunătățește sănătatea mintală 

Simplul act de citire îți poate reduce nivelul de stres. În urma unui studiu realizat de neuropsihologi cognitivi de la Universitatea din Sussex (Marea Britanie) s-a constatat că citirea a doar șase minute îți poate reduce nivelul de stres, deoarece încetinește frecvența cardiacă și relaxează tensiunea musculară.. 

  • Îmbunătățește calitatea vieții sociale 

Cheia pentru a face experiențele de învățare pe tot parcursul vieții și mai semnificative este să încerci să te înconjori de oameni care susțin idei similare.  „A avea la dispoziție o serie de subiecte interesante atunci când vorbești cu colegii sau prietenii îți poate spori încrederea. Și este împlinitor.” , afirmă John Colemanmetologist american. 

Cu toții suntem cursanți pe tot parcursul vieții. Cum putem deveni mai eficienți? 

 Colin Rose, în cartea sa – „Master it Faster”, descrie cele șase etape pe care le consideră esențiale pentru a deveni un elev eficient. Aceste etape pot fi aplicate oricărui tip de învățare, fie formală, fie informală.

 Unii oameni tind să gândească după o anumită vârstă, nu mai au voie să înceapă ceva și să aibă succes. În fapt este doar o scuză șchioapă pentru a nu părăsi zona de confort. Nu există o vârstă greșită pentru a începe ceva. Henry Ford avea 45 de ani când a inventat mașina Ford Model T, care este considerată primul automobil la prețuri accesibile. 

Sigur, pentru unele domenii precum devenirea unui sportiv profesionist, este necesar să începeți devreme. Cu toate acestea, pentru a învăța și a vă îmbunătăți, nu sunteți niciodată prea bătrâni. Educația începe cu voi! Aşa cum Albert Einstein afirma: „Odată ce te opreşti din învăţat, începi să mori”, cu siguranţă, mereu vor exista aptitudini noi de dobândit, tehnici noi, descoperiri care aş­teaptă doar să fie scoase la suprafaţă. 

Voi cum încorporați învățarea continuă în viața voastră? Așteptăm răspunsurile în comentarii.  

Autor: Erika Iszlai 

Cum stă treaba cu presiunea și incertitudinile atunci când ești tânăr?

"în Psihologie & Relații" "de POV21"

„Nu știi ce vrei să faci mai departe? Sigur nu te atrage nimic? Cum ai de gând să îți creezi o viață dacă tu la vârsta asta nu știi ce vrei să faci? Păi se poate așa ceva?”.

Știu că de la o anumită vârstă toți auzim aceste întrebări și mai știu și că nu sunt foarte încurajatoare. În general, oamenii se așteaptă ca tu să ai deja un plan de acțiune sau măcar o idee despre ce vrei să faci în viață. Surpriza vine atunci când descoperi că așa ceva nu există. Planul perfect nu există și în mod sigur nu e perfect. De obicei, realizezi asta abia atunci când cineva începe să te mustre.

„Cum adică nu te-ai gândit ce vrei să faci după ce termini liceul? Mâine, poimâine dai bacul și tu tai frunză la câini!”

Adevărul este că mai mult de 75% dintre elevii de liceu nu sunt siguri de ceea ce vor să facă în viitor. Și, chiar dacă poate părea șocant, este absolut normal. Interesele și aspirațiile se modifică în mod constant. Oamenii se schimbă și evoluează. Ceea ce îmi plăcea la 14 ani mi se pare acum insuportabil. Nu vreau să pară ca un atac la adresa sistemului românesc de învățământ, dar în licee nu există – sau, dacă există, sunt foarte puține – ore de consiliere vocațională.

Toate materiile sunt amestecate și, din această cauză, alegerea unei meserii reprezintă o nebuloasă. Nu toți elevii au oportunitatea de a-și găsi singuri vocația, deoarece nu peste tot există cluburi sau activități extrașcolare dedicate dezvoltării, atât individuale, cât și sociale.

De asemenea, suntem adolescenți, iar lumea ne e încă străină. Tindem să vedem doar partea relativ frumoasă, pozitivă a acesteia, nu ne gândim prea mult la viitor și la eventualele dificultăți pe care le-am putea întâmpina. Simt nevoia să specific că și asta este absolut normal. Auzim toată ziua că ar trebui să ne bucurăm de toate aceste momente în care suntem încă liberi, în care nu avem griji, în care singurele noastre îndatoriri sunt să învățăm (că doar vine bacul) și să petrecem timp cu prietenii sau familia. „Ar trebui să te bucuri de anii ăștia. Să știi că nu se mai întorc”.

Dacă sunteți curioși de părerea unor elevi care vor da bacul curând, dați click aici!

cum alegem viitorul?Însă presiunile nu ajută, fie că e vorba de viitor sau de prezent. Fiecare om are modul său de a percepe realitatea și de a experimenta viața. Într-un fel, înțeleg presupusul scop al lor: să te împingă să mergi mai departe. Dar dacă efectul lor este exact opusul? Dacă prin presiunea exercitată asupra noastră toate șansele de a ne bucura de clipele minunate de incertitudine și spontaneitate se spulberă?

Poate că e mai bine să nu știi ce urmează, să nu te poți pregăti înainte. Poate că doar așa guști de fapt anii de adolescență și viața în general. În ultima vreme m-au preocupat destul de mult cărțile legate de „mindfulness”, care presupune conștientizarea gândurilor, emoțiilor și ideilor care apar în prezent. Consider că este un subiect extrem de important, care ar trebui abordat mai des și mai amănunțit, pentru că reprezintă un mod sănătos și eficient de gestionare a stresului, cu care, din păcate, suntem cu toții atât de familiari.

Așadar, unde este echilibrul? Ne-am obișnuit să ne temem de incertitudini și necunoscut, însă acestea ne fac mai puternici și ne deschid calea spre noi perspective. Incertitudinile fac parte din noi și doar cu ajutorul lor ne putem dezvolta și putem experimenta momente care să își lase cu adevărat amprenta asupra modului nostru de gândire.

Cum ar fi viața dacă ai fi sigur de tot și de toate? Nu-i așa că am cădea într-o monotonie absolută?

Autor: Popescu Cristina

Generația Z e distrusă? Iată că de fapt este cea care schimbă lumea!

"în Păreri și opinii" "de POV21"
Genetația Z

Ascultam un audio-book pe YouTube și a apărut o reclamă în care controversata Billie Eilish promova o rețea de telefonie. Însă nu era acel tip de reclamă cu abonamente sau telefoane la fel de fel de prețuri, ci mai degrabă o campanie care încurajează tinerii să schimbe lumea prin unicitatea lor și să fie mai ecologici. Artista de doar 18 ani prezintă situația actuală și potențialul pe care noi, tinerii, îl avem. O sintagmă reprezentativă a reclamei a fost „We don’t have a planet B”.

Campania promovată de Telekom dorește ca tineretul să își spună cuvântul, să schimbe lumea, deoarece noi suntem viitorul.

Fiecărui adolescent i s-a spus măcar odată „mucosule” sau „nu știi ce vorbești” din partea celor mai mari, cu școala vieții. Așa acționează generațiile trecute asupra celor actuale sau viitoare, pentru că, cel puțin în România, frica de „nou” este cel mai mare coșmar.

Pentru a citi un articol cu o temă asemănătoare, apasă aici.

Nu cred că nu a existat vreodată pe această planetă un om care să nu își fi dorit să facă lumea un loc mai bun (în modul lui de a percepe această sintagmă, bineînțeles). Recunosc faptul că și eu îmi doresc să fac lumea un loc mai bun, motiv pentru care am decis să îmi continui studiile la Universitate, iar mai apoi să pot ajuta oamenii cu probleme de statură psihologică precum impasurile, depresia, anorexia, frica de a vorbi în public. Trăim în epoca stresului, la viteză maximă, iar oamenii devin niște mașinării. We need to change that!

Ca să schimbi lumea, trebuie, în primul și în primul rând, să gândești în afara cutiei! Nu îi lăsa pe ceilalți să îți impună limite și nu te lăsa doborât de hate-ul nimănui. Există 7,8 miliarde de oameni la momentul actual pe Terra, deci 7,8 miliarde de șanse de a face ca planetuța asta mică și albastră care ne este casă, un loc mai bun.

„We don’t have a planet B”, avem doar o viață și cât timp o trăim, trebuie să lăsăm în urmă ceva durabil. So, let’s make some noise!

Un psiholog mi-a salvat viata și acum învăț pentru a deveni și eu unul!

"în Păreri și opinii" "de POV21"
psiholog

De ce mi-am ales Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației? De ce vreau să devin psiholog? Foarte mulți studenți sau viitori studenți sunt întrebați de ce aleg această facultate. Ei bine, here is my answer.

Mi-am ales psihologia încă din clasa a X-a ca materie pentru bac, când eram un puști care dorea să facă ceva după liceu.

De asemenea, profesoara de psihologie m-a susținut tot timpul. Deci, procesul de învățare și de autodepășire a fost unul foarte ușor.

La Facultatea de Psihologie m-am gândit abia anul trecut, când am avut un mental breakdown din cauza bullying-ului. Plângeam zi și noapte și puneam cuburi de gheață la ochi înainte să plec la școală pentru a nu se observa că am ochii umflați de la plâns. Am fost la doi psihologi care m-au ajutat extrem de mult. Mi-am regăsit drumul și am reușit să ajung din nou pe calea de la care m-a abătut bullying-ul.

Când am ajuns să îmi accept atât părțile negative, cât și pe cele pozitive, am decis că vreau să fiu și eu psiholog. De ce?

Pentru că nu doresc nici celui mai rău om de pe planeta aceasta să treacă prin ce am trecut eu. Am avut nevoie de timp să mă refac și încă mai am urme de anxietate socială și frica de a umbla singur pe stradă, chiar și în toiul zilei, dar sunt conștient că gura omului și gura vântului nu ai cum să le astupi. So, let’s move on!

Când eram copil, bunica mea își dorea să fiu doctor, însă eu nu mi-am dorit niciodată asta. Adică, eu dacă mă uit la venele mele deja mi se face rău. Iar pentru profesia de doctor trebuie să ai un suflet de gheață pe plan profesional, deoarece există cazuri în care oamenii mor sub proprii ochi. Nu aș putea face asta deloc.

Prin școala generală mi-am dorit să fiu artist și să îmi expun creativitatea, ca mai apoi, în liceu, să îmi retușez latura artistică prin muzică, scris, pictat și teatru. Cu toate acestea, artistul din mine a zis că psihologul are intenții mai bune și l-a lăsat în față. Sunt conștient că latura mea artistică va rămâne acolo pentru foarte mult timp, și, de ce nu, poate într-o zi, acestea două se vor îmbina.

Am auzit de mii de ori că „psihologia nu este un domeniu de viitor”, însă nu am să cad în capcana aceasta.

Psihologia este de viitor. Oamenii vor ajunge să fie atât de stresați din cauza vieții cotidiene, încât un psiholog ar fi de mare ajutor. Și nu, la psiholog nu merg oamenii nebuni, ci oamenii care nu înțeleg reacțiile lor, oameni care au probleme precum anxietatea socială, anorexia, depresia sau anumite incertitudini, ș.a.m.d.

Am dorit mereu să contribui cu ceva la a face lumea un loc mai bun, însă, până anul trecut, nu știam cu ce. Acum, fiind oficial student în primul an la Psihologie, pot spune: Vreau să fiu psiholog!


Dacă vrei să afli care sunt efectele psihologice pe care muzica le are asupra noastră, click aici!

10 tipuri de profesori din liceu care te urmăresc toată viața

"în Păreri și opinii" "de POV21"
Profesori

În doisprezece ani de școală am întâlnit tipologii de profesori care ne-au influențat evoluția. Unii în direcția bună, făcându-ne să ne placă orele lor și să învățăm din plăcere. Pe când, atitudinea altora ne-a lăsat un gust amar, până la refuzul de a mai merge la ore. Știm. Sună aiurea. Cum să nu mergi la oră numai pentru că nu îți place de x, mai ales că materia e de profil și vine bacul? Simplu, spre finele liceului am încercat să limitez influența negativă a celor din jur și am început să-mi fac „program”.

În acest sens, am ales să facem un top 5 buni și răi, începând cu cei buni.

1. Profii care reușesc să îmbine cu precizie materia cu gluma

Cei care fac parte din această categorie au simțul umorului și nu își consideră lecţia „sfântă”. Ei acceptă cu ușurință devierea de la subiectul predat, reușind într-un mod plăcut să revină la el, dacă cele 50 de minute mai permit. Partea bună e că nu se plâng niciodată că sunt în urmă cu materia, chiar dacă în unele ore au loc discuții pe altă temă. Un exemplu îl constituie profesoara de istorie din gimnaziu, care făcea o clasa întreagă să râdă cu lacrimi în timp ce își preda materia.

2. Cei care chiar își iubesc meseria

Aceștia au o atitudine pozitivă față de locul de muncă, reușind să își păstreze nemulțumirile legate de salariu sau orele de muncă pentru ei, ori colegii de cancelarie. Astfel merg cu plăcere la muncă și își fac datoria cum se cuvine, făcând elevii să-i îndrăgească prin simpla prezență.

3. Profii care merg în excursii cu elevii

Ei se disociază de seriozitatea impusă de munca într-o școală, acceptând să participe alături de elevi la diverse jocuri, să facă glume, fără a se considera superior elevilor. De obicei, în aceste excursii se leagă prietenii între elevi și profesori. Elevii ajung să îi vadă pe profesori mai mult decât un simplu dascăl și îl asociază cu un amic.

4. Cei care ajută și îndrumă elevii în diferite activități

Sunt cei care se implică în organizarea unor evenimente precum „Balul Bobocilor”, „Balul Toamnei”, oferind astfel participanților amintiri de neuitat. Dar nu numai. Tot ei sunt cei care îi instruiesc pe elevi pentru olimpiadele sau concursurile la care aleg să participe. Iar niciodată nu îi presează cu rezultatele obținute, fie ele rele sau bune. Sunt profii ăia de ți-e mai mare dragul să stai la oră, fie chiar și oră suplimentară.

5. Acei dascăli care își văd elevii ca și pe proprii copii

Aceștia oferă discipolilor adevărate modele de urmat, „bombardându-i” cu cele mai bune sfaturi, urmărind cu atenție comportamentul fiecăruia și observând orice schimbare a atitudinii. Ei încearcă să vadă în fiecare elev potențialul și încearcă să-i încurajeze să-și urmeze visul. Stau la câte o povestioară despre viață și ce au făcut ei în tinerețe și mai râd împreună cu voi de câte o întâmplare de prin clasă. Aici am să dau exemplu un prof care nu mi-a predat la școală, ci în particular.

Am rămas surprinsă de modul în care își trata elevii, mai ales că le spunea: „copiii mei”. Fără să vreau, într-o zi, am fost martora unei discuții dintre el și o elevă, discuție purtată ca de la tată la copil, în care încerca să-i demonstreze fetei cât este de bună și de inteligentă, cu toate că ea încerca să arate contrariul. Ar fi atât de frumos dacă toate cadrele didactice de la noi ar face asta cu elevii lor… Probabil că tinerii ar avea mai multă încredere în ei și ar putea realiza mult mai mult datorită acestui ajutor, însă preferăm să încurajăm nepăsarea, ignorând sentimentele celor din jur.

În aceste cinci tipuri, am descris unii dintre cei mai apreciați profesori prin prisma elevilor. Poate că ar fi fost mai mulți. Dar, cu siguranță, elevii apreciază profesorii care mai stau 5 minute în pauză fără să-i agaseze cu diferite informații sau îi „eliberează” cu 5 minute mai repede să ajungă primii la chioșcul din curte.


Din nefericire, există o a doua categorie de profesori. Aceștia nu au nicio legătură cu dragostea față de profesia aleasă sau cu dragul pe care îl poartă elevii pentru dânșii:

1. Dascălii care își descurajează elevii

Cred că nu există elev care să nu fi dat de un astfel de exemplu. Pe aceștia îi recunoști în momentul în care află că vrei să faci ceva pentru visurile tale. Iar în loc să te ajute preferă să-ți pună bețe în roate prin cel mai rău mod posibil: CUVINTELE.

Sunt celebri și pentru comparațiile pe care le fac între discipoli. Astfel, cei buni la materia lor au un viitor frumos, pe când cei mai slabi nu sunt buni de nimic. Cel mai mult am fost marcată de modul în care, în ultimul an de liceu, profesorii ne judecau după facultatea pentru care am optat. Veneau cu replici precum: „acolo nu se câștigă bine”, „te-aș vedea făcând altceva”, „nu ai cum să intri acolo, nu e de tine”, „de ce nu mergi în altă parte?”. Partea negativă este că cei care au înainte de toate menirea de a te ajuta să-ți îndeplinești visurile, aleg să le frângă, fără vreo remușcare, prin simplul fapt că vor să alegi ceva ce le place lor, nu ție, discipolului.

„Un profesor își pune amprenta asupra eternității, el nu poate ști niciodată cât de departe ajunge influența lui” – Henry Brooks Adams.

2. Cei care își asumă merite necuvenite

Au un elev bun, care vrea să afle mai multe sau care vrea să dea admitere la o facultate de profil. Elev care, în mod evident, fie învață pe rupte singur, fie cheltuie o avere pentru meditații. Astfel, rolul profesorului de la clasă scade, însă pentru a acoperi golul, acesta decide să-l trimită la olimpiade, concursuri tematice, fără a-și „încărca” programul cu pregătirea pentru eveniment. Dat fiind faptul că el „știe deja materia”. Dacă are norocul și elevul se descurcă remarcabil, rezultatele lui vor fi puse pe seama profesorului de la clasă. Dacă nu o face, păi asta e, „atâta poate el, bine că dă banii pe meditații”.

3. Profesorii care nu acceptă ca elevii lor să aibă propriile păreri

Aici intră toți cei care spun că materia lor e „sfântă”, că pe ei nu are cine ce să-i mai învețe, pentru că deja ştiu ei tot. E locul celor care fac totul în mod prea serios, care uită că au fost tineri, care nu acceptă să fie întrerupți cu întrebări. Care știu una și bună. Iar dacă nu îți convine, te acomodezi sau nu treci.

4. Cei care vor să se facă plăcuți, numai că sfârșesc prin a „distra” un sfert de clasă și să-i „supere” pe restul

Îi integrez în categoria aceasta pe domnii profesori care s-au hotărât să facă anumite glume deplasate, de natură misogină, rasistă sau intelectuală. Toate acestea numai pentru a se face plăcuți în cadrul colectivului și pentru că nu vor să fie „serioși” ca și colegii lor. Un „exemplu” este un domn care, pentru a fi plăcut de băieții din clasă, a început să facă tot soiul de glume proaste pe seama fetelor. Cel mai mult mi-a „plăcut” asocierea noastră cu mașina de spălat. Glumița, aparent nevinovată, a stârnit printre „gentlemanii” clasei replici de tipul: „locul femeii e în bucătărie”. Deranjantă pentru o fată care își cunoaște potențialul și știe că bucătăria nu se intersectează cu aspirațiile ei. Astfel, un dascăl poate, fără să vrea, să îți strice buna dispoziție.

5. Dascălii care intră în clasă numai pentru a nu li se tăia ora

Aceștia sunt cei care în timpul orei au comportament de profesor suplinitor. Vor doar liniște, în rest nu contează ce fac elevii. Încă un aspect neimportant pentru ei e că poate vreunul din clasă chiar își dorește să descopere acea materie. Stau la catedră toată ora și mai trag câte o privire urâtă unuia din clasă, doar ca pe final să vă noteze după propriul chef. Cel mai enervant lucru. Să ai ora în program, să „ai” profesor și să vrei să înveți ceva diferit. Am pățit-o. La mate, eram profil uman, profa venea la oră, făcea prezența și apoi puteai face ORICE, numai în liniște. Dacă nu erai la oră, evident, aveai absență, cu toate că așa puteai ajunge mai repede acasă, te puteai odihni, în loc să stai o oră degeaba oricum.

Profesorii sunt cei care își dedică viața pentru a „crește” oameni. Nu poți uita modul în care te-a făcut să te simți când ți-a fost alături sau când te-a lăsat la o parte. Când te-a ridicat sau te-a dărâmat. Când ți-a deschis aripile și te-a învățat să zbori lin prin viață ori, din contră, ți le-a tăiat, uitându-și menirea. Nu vrem să blamăm munca depusă de un dascăl, poate cea mai grea, dar dacă vrem să construim o lume mai bună, mai educată și mai frumoasă ar trebui să avem o grijă deosebită atunci când folosim CUVÂNTUL.

Trecând prin toate aceste categorii, deși au fost cam puține, ne-am putut gândi la unul dintre profesori… Cel/cea care, fie ne-a făcut anii de școală mai frumoși, fie care ne-a adus umbra aia de tristețe pe care vrem să o uităm. Cu toate acestea, profesorii merită apreciați pentru timpul pe care îl investesc în elevii lor.

„Un bun profesor este asemeni unei lumânări. El se mistuie pe sine însuși pentru a lumina calea altora.” – Mustafa Kemal Atatürk


Autori:
Georgiana Crainic
Ana-Maria Retegan

De ce vreau să vin în ajutorul țării, aplicând la drept?

"în Păreri și opinii" "de POV21"
drept

Cu speranță, vă propun o confesiune, venită din partea unui posibil viitor student la drept, care chiar vrea să schimbe ceva și să arate lumii că nu suntem atât de jos precum părem în întreaga Europă, și nu numai.

România – acolo unde majoritatea suntem patrioți, ne cinstim țara și trecutul în principal la zile mari. Dar sunt atâtea lucruri nedrepte aici, încât nici populația nu mai încape de ele, alegând cea mai ușoară cale – fuga în brațele străinătății.

Haideți să recunoaștem faptul că măcar o dată în viața asta de români pe care o trăim, am spus că regretăm faptul că ne-am născut aici. Și acum mă adresez tinerilor, în principal. Cu siguranță v-au trecut prin gând cuvintele „Abia aștept să plec din țara asta, nimeni nu rezolvă nimic”. Așa-i, dragul meu, societatea aceasta care merită să fie călcată în picioare puțin, îți răpește viitorul și te condamnă să devii ceea ce îți impune. Îți înghesuie visurile într-un geamantan vechi și-l aruncă într-o prăpastie. Cum acționezi pentru a le recupera?

„Voi sunteți viitorul!”

Așa-i, mamă, în mâinile mele stă viitorul. Dar cum voi putea eu sa mă descurc, când voi, generațiile înfloritoare, îmi lăsați un mănunchi de speranță și un fir de ață, ce a mai rămas din croiala unui tărâm liniștit odinioară? Țara se așteaptă să ne descurcăm, însă îi e frică de faptul că ne vom ambiționa prea tare și vom reuși să reglementăm anumite lucruri. De aceea, mai marii României ne vor proști, la pământ, fără ajutor, fără visuri mărețe și aspirații la un viitor înțelept, binevoitor.
Ne este aruncată în mâini nedreptatea și suntem obligați să trecem cu vederea. O spun direct, deoarece doare să trăiești zilnic cu sentimentul că nu vei putea să te dezvolți și să crești așa cum e normal, ci într-o baltă de înșelăciuni.

Nu, domnule politician ce tragi câte un mic pui de somn la fiecare ședință în care se mai decide o lege absolut prostească, nu îți voi lua locul, nu îți voi lua banul din buzunar. Până la urmă, sunt bani munciți, așa-i? Te-ai strofocat pentru a-i avea la îndemână, ai stat treaz nopți la rând, sunt conștientă de asta. Nu e ca și cum ai contul bancar plin de bani și spui că România nu are resursele financiare necesare pentru a plusa alocațiile copiilor. Sunt mică și naivă probabil, dar nu inconștientă.

Din iubire pentru drept și ură pentru înșelăciune…

Probabil că v-ați dat seama, dar sunt o tânără cu o ambiție îngrozitor de mare și absolut lipsită de ideea de „viitor manevrabil”. Pot spune că am devenit puțin cam obsedată de dreptate, iar în cei puțini 16 ani, am adunat motive pentru care să-mi doresc cu ardoare să aplic la drept. Aveam 7 ani atunci când am pus pentru prima dată piciorul în prag și mi-am spus că vreau să vin în ajutor acestei ramuri cam adormite, din câte văd. Și nu mi-am reprofilat gândirea nici măcar o secundă. Părinții mei se săturaseră la un moment dat să le tot vorbesc cu corectitudine și să analizez problemele, în mod juridic, bineînțeles. Vă spun cu mâna pe inimă că așa am crescut și m-am educat frumos.

„De ce drept?”, vor spune unii

Spre completarea spuselor de mai sus, ne pierdem din onoare. În special voi, scumpe femei ce cădeți pradă unor distrugători de visuri și de vieți. Prețiosul vostru sânge nu merită să fie răscolit de asemenea specimene care doar ne pătează țara de cruzime, găsindu-și putere în alcool.
Vreau să spun NU acestor zile pline de frică pe care unele românce le trăiesc. Uși trântite, cuvinte grele pe care le înghițiți în lacrimi, brațele strânse asemenea unor aripi deasupra copiilor, seri în care duhoarea de băutură pune stăpânire, toate acestea nu își au locul într-o țară ce oricum se îneacă în probleme și neajunsuri. NU. Nu așa trăim, nu cu urlete și țipete, nu cu frică persistentă, lacrimi și sânge ce nu se mai opresc din curs. Mă doare, dragă Românie, să văd asta. Sunt copil, dar îmi doresc un viitor drept.

Un alt motiv care îmi întărește ambiția este constituit de luptele pentru supraviețuire duse de bătrânei, copii, familii și chiar animale, pe marginea unor străzi pustii, pline de dor și sărăcie. Nu pot să nu mă gândesc atât de des la viitorul meu, când pașii mei mici în lume îmi accentuează dorința.

Sunt conștientă de faptul că tot ce spun poate părea banal. Însă nu există nicio dovadă care să reflecte ideea că dorințele și opiniile nu pot fi făcute auzite. E clar că nu pot face nimic singură, de aceea nici nu mă avânt departe. Nu dețin puteri supranaturale pentru a schimba ceva peste noapte. E cale lungă până să ajung eu să pot acționa.

Vorbele apărute cu scopul de a mă pune la pământ nu au întârziat niciodată…

Mi s-a tot spus că „La facultatea asta intră doar cei cu o situație financiară înstărită, nu o fată de la țară ca tine. Ce să faci tu acolo?” sau, citez, „DOAR CEI DE BANI GATA”. Seriously? Chiar s-au terminat economiile de replici pentru descurajat? Îmi pare rău, dar nu prea merg în contextul meu. Oamenii vor căuta mereu motive astfel încât să te vadă la pământ. E absolut normal în societatea cu care ne confruntăm. Și eu vreau să o ajut, să o aduc pe drumul cel bun, ignorându-i vorbele de acum, și zâmbindu-i deasupra laudelor din viitor.
Așa ar trebui să te autoeduci și tu, copile. Cu ignoranța de azi, cu speranța de mâine și cu bucuria ideii de „viitor necunoscut”, dar drept.

Acum hai să încleștăm mâinile generației acesteia și să ne croim viața. Încă nu ne-am pierdut printre principii și neajunsuri.

Dacă tinerii nu reprezintă viitorul acestei țări, atunci cine?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
viitorul

De ceva vreme încoace, aud tot mai des lucruri legate de redresarea Uniunii Europene, de viitorul Uniunii, de revenirea după această pandemie, de noua generație de tineri, dar sincer să fiu, cu ce ajutăm la dezvoltarea acestor concepte? De prea puține ori se discută despre adevărata parte esențială a unei țări, care de cele mai multe ori reprezintă viitorul acesteia, adică tinerii.

Singurul lucru concret este faptul că această pandemie a creat situații semnificativ negative în lume, în țara noastră, în fiecare dintre noi, și nu numai.

În această perioadă crâncenă, se încearcă dezvoltarea a tot felul de scenarii pe și despre viitor, cum ar fi: adaptarea noilor reguli impuse pe piața muncii și în viața de zi cu zi, sau redresarea din punct de vedere economic a orașelor și implicit a țării. Dar singurul lucru ,,palpabil” la momentul actual este incertitudinea.

Dintr-odată, extrem de mulți tineri au fost nevoiți, sau chiar obligați s-ar putea spune, să rămână închiși în casă pentru a fi în siguranță. Au fost forțați să nu mai iasă cu prietenii, colegii, cu profesorii, cu rudele, iar foarte mulți au trebuit să-și mute școala în online.

Ok, am înțeles asta, dar oare cum s-ar putea adapta școlarii, elevii și studenții când aproximativ 40% dintre aceștia trăiesc în sărăcie, aproape de pragul sărăciei sau unii sunt considerați excluși din punct de vedere social?

Este foarte ușor în ziua de astăzi, ca după un ,,grav accident” să promiți luna de pe cer, dacă până acum nu ai fost în stare, ca președinte, ca politician sau primar, să îți pese cu adevărat de acei copii neajutorați, care fie sunt săraci, fie sunt orfani, fie sunt analfabeți, iar apoi ne mirăm cum am ajuns în această situație. O mulțime de copii au ținut în mână pentru prima oară în viață o tabletă care să fie a lor, sau un telefon sau un laptop, fără ca măcar să știe să le folosească.

Alții nu au mai reușit să țină pasul cu școala online, deoarece fie nu au mijloacele de comunicare de mai sus, fie nu există infrastructură digitală în sat.

Zilnic, aproximativ 150.000 de copii merg seara la culcare fără să mănânce, iar viața pe care o duc este o luptă continuă cu sărăcia, iar asta ne pune pe un loc fruntaș într-un clasament al țărilor care fac parte din UE.

Această nouă generație de copii trebuie luată în considerare ca fiind o parte importantă a unei transformări la nivel național, deoarece gradul de analfabetism din România este în creștere.

Toată clasa politică, sau mai bine zis, toți clovnii care s-au aflat sau se află la putere, ar trebui să se unească și să conștientizeze un lucru: investiția în viitorul nostru, al tuturor, al tinerilor, care vor fi adulții de mâine. Aceasta ar fi, din punctul meu de vedere, cea mai însemnată decizie atât din punct de vedere financiar, cât și din punct de vede social, pe care ar putea să o ia vreodată.

Însă, cu toate că noi, tinerii, și nu numai, ne dorim acest lucru, cum să se pună accent pe dezvoltare când politicienii, au reușit să separe familiile, au reușit să creeze și să dezvolte conflictele dintre generații, au reușit să instige la ură, au gazat, bătut, împrăștiat cu tunuri de apă bătrâni, părinți, tineri și chiar copii mici? Sau, mai nou stau cu fundurile pe niște scaune scumpe, care fumează și consumă băuturi alcoolice dintre cele mai alese…

Ură, violență și neînțelegere între semeni, asta au provocat stimații politicieni de peste 30 de ani încoace, fără ca măcar să le pese de populație, sau de viitorul ei. Acei oameni pe care poporul cretin și ușor de influențat, pentru a mă exprima elegant, i-au votat pentru niște zahăr, ulei, faină.

După părerea mea, viitorul tinerilor nu se negociază și nu ar trebui văzut ca pe o ceartă ideologică.

Fiecare politician, fie că e de stânga, fie că e de dreapta, nu sunt interesați de nevoile și interesele acestora, singurul lucru pe care îl urmăresc este dezvoltarea personală din punct de vedere financiar.

Pentru a putea oferi tinerilor o viață mai bună, mai normală față de anumite standarde europene, se poate face prin investiție, aceasta fiind o oportunitate, o necesitate, nu un moft, așa cu l-ar numi unele persoane de la putere. Aici vreau să fac referire la dezvoltarea unor modalități reale de combatere a abandonului școlar al tinerilor din România, dar mai ales al celor cu dizabilități sau al celor de alte etnii.

Implicarea statului român și a societăților locale ar putea crea soluții și îmbunătăți lipsurile și nevoile fizice și psihice ale acestora într-un mod cu totul nou și modern, pregătindu-i pentru a fi adulții responsabili și adaptați la societatea din viitor.

În final, consider că soluția la aceste probleme grave pe care le au copiii din Romania este una simplă: implicarea, propunerea și punerea în practică a unui plan care să „repare” mentalitatea din țară și să pregătească următoarea generație de tineri pentru un viitor mai bun!

Vorbind despre tineri și viitor, te-ai gândit vreodată ce își doresc aceștia să se facă atunci când vor deveni mari? Vezi chiar aici!

Autor: Fetinca Florin

Dacă lumea s-ar opri în loc, tu ce-ai simți, copile?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
dacă lumea s-ar opri în loc

Pământul îți moare sub picioare, copile! Se pierd vise, lacrimi, urlete, DORURI. Iar tu… Și tu te pierzi crezând că va fi bine, sperând că lumea nu te va mai subestima, aspirând la un viitor mai bun. Dar dacă viitorul nu există? Dacă lumea s-ar opri în loc?

Suntem generația care se îneacă în lacrimi, cu fața într-un cearșaf…

Pentru mine, cel puțin, să tot aud din jur faptul că noi vom putea face ceva pentru țara și populația asta, că trebuie să avem încredere și vom reuși, e ca un cuțit ce mă tot înjunghie. Poate că nu v-ați dat seama, dragi „tovarăși” cu care noi, copiii acestei generații, împărțim viața, dar ne doare, și nu suntem învățați să arătăm că ne doare. Ne-am educat în așa fel încât să nu dăm de înțeles oamenilor din jurul nostru că nu ne simțim în regulă și că nu mai putem continua.

… și totuși, cine s-a întrebat „Bă, dar oare copii ăștia mai pot?”

Așa e, NIMENI! În niciun caz tanti Mioara de la magazinul ăla la care se adună zilnic radiosanțul și se pune țara la cale de parcă am devenit niște marionete. Țin să vă reamintesc, doamnelor și domnilor drăguțe/drăguți, marionetele se trag de o sfoară, care se poate tăia foarte ușor. După o zi în care suntem puși la zid și vorbiți pe la toate colțurile, tot ce facem e să ne încuiem în cameră și să privim tavanul cu lacrimi în ochi, pentru că nici măcar nu mai avem dreptul la cerul albastru. Dar e o vorba, „The sky is the fucking limit”. Asa că, îmi vreau limita înapoi.

Vei atinge oare viitorul, dragă copil ce te zbați să trăiești prezentul?

Și iar mă adresez ție, scumpule, pentru că te privesc în oglindă zi de zi și văd cum demonul acela vrea să iasă din tine de atâta durere.

Te frămânți ca nu vei putea ajunge la drept, la Academie, mai mult decât atât, nu vei putea să le demonstrezi părinților tăi că nu au putut sa îți decidă viitorul și ca ți-ai împlinit visul. Dar nu te-ai gândit niciodată la faptul că lumea s-ar putea opri în loc? Probabil mâine nu vei mai simți, nu vei mai respira, nu vei mai fi omul de ieri.

Asta trăim, de fapt, chiar acum, în plină pandemie. Și cedezi, și îți spui că mai poți puțin, și te ambiționezi, și… iar cazi la pământ. Dar inima-ți simte cum pământul poate duce atâtea greutăți și cum ne înfruntă pe noi, oamenii care nu mai avem compasiune pentru el. Te ridici și chiar de-ți spui un NU atât de hotărât, privește-te-n oglinda când o faci. Căci tot ce mai ai de preț pe lumea asta e o reflexie și o umbră. Cu ele rămâi după o zi în care ai simțit că te-ai pierdut. Renaște din propria-ți cenușă și transformă-te în ceea ce lumea urăște mai mult. Nu te va putea înfrunta și va tinde să renunțe.

Și nu vreau să te gândești acum la faptul că trebuie să faci un scop din a-i da peste nas societății bolnave. Însă suntem uneori tratați de parcă avem vreo vină că facem pași pe acest pământ.

Avem valori, dragă copilărie a acestui secol, și vrem să ni le respectăm și fructificăm. Ne dorim viitor, în ciuda lipsurilor pe care nu ni le umple nimeni. Și mai avem ochi sclipitori ce observă tot, lăcrimând în momente de disperare și la auzul unor dure critici.

Așa cum spunea o colegă într-un articol, mă afirm și eu: Dragă societate, ne răpești viitorul!

Copiii la poze cu Vulpița și Viorel. Să fie astea modelul generației actuale?

"în Texte/Păreri și opinii" "de POV21"
Vulpița - modelul generației actuale

Totul pornește de la fenomenul macabru cu care Antena 1 își face rating de crapă oalele, anume duo-ul telenovelistic Vulpița&Viorel despre care ne-am bucura să știm că multă lume habar n-are despre ei. Din păcate, presupunerea mea, sau mai bine zis, idealul acesta, este doar o utopie.

Scandalul intelectual ce se desfășoară în mintea mea începând de azi dimineață presupune o fotografie a celor două mascote media surprinzându-i în ipostaza de vedete(?)/modele(?) ale unor copii ce nu par a fi având mai mult de 10 ani, cu indulgență.

Păi unde vrem noi să ajungem așa?

Și eu, când eram un copil, aveam niște pseudomodele despre care îmi plăcea să-mi dau cu părerea, respectiv să le urmăresc sau chiar să le interpretez. Teoretic, e necesar să avem așa ceva. Până aici, nimic greșit. Diferența apare în funcție de ce model alegi și de ce.

Până la vârsta pubertății aveam o oarecare vagă rușine dacă nu aveam aceleași modele de urmat ca turma (lucru nesănătos să fii ca turma, de altfel). Dar înaintând în vârstă și, în special, descoperind singură că există altceva mult mai bun de urmat, mi-am zis: “Stop, că așa nu se mai poate!”, săturându-mă, de altfel, să nu mă deosebesc prin nimic față de alții.

Eu sunt un caz fericit, dar cum rămâne cu puberii încăpățânați ce se lasă manipulați de prostia societății românesti?

Răspunsul este foarte simplu, de altfel. Românul clasic nu apreciază ce nu poate fi ușor de înțeles, și cu asta am caracterizat societatea într-o măsură uriașă.

De ce?

Pentru că ne place al naibii de mult să privim scandaluri (unde meru există tentă sexuală, asemenea cazului de față), să râdem de nenorocul altuia, dar în special SĂ ÎL FACEM CUNOSCUT PENTRU ASTA. Am un profesor care mereu când venea vorba despre societatea românească și principiile ei în materie de trend, îmi spunea așa:„ O știre bună nu este știre”. Nu mai tind să îi dau dreptate, ci chiar recunosc asta, iar dovada o vedeți zilnic la Acces Direct.

Cum am ajuns să apreciem depravarea și alte moravuri?

Cum am spus, pentru că asemena subiecte sunt incitante și ușor de înțeles. Indiferent dacă facem referire în materie de muzică/personalități/domenii etc. Degeaba încerci să convertești un țânc de 12 ani hrănit cu 5GANG, Jador sau celelalte atrocități de rigoare la boom-ul muzical al anilor 70-80. Degeaba încerci același lucru, dar în materie de personalități. Să convingi populația secătuită de raționamente logice că Vulpița&Viorel sunt de fapt gunoiul televiziunii românești, nu modele demne de urmat și apreciat.

Dacă există o modalitate de a curma așa ceva?

Având în vedere că în România, ce e la modă e de prost gust pentru cei care nu-s ca turma, iar cei diferențiați sunt acuzați că „nu apreciază ce e la modă”, nu. Dar, așa cum și eu m-am putut „converti” la ceea ce înseamnă calitate, așa poate și societatea românească. Individual. Totul este doar să vrei să te schimbi. Dar cum în România nu ți se servește nimic în afară de prostie, îți este greu să te rezumi acestui spațiu.

Cu toate că (încă) trăiesc pe pământ românesc, gusturile mele s-au alăturat Diasporei. Totuși, îmi e silă să anticipez un viitor care sună din ce în ce mai rău.

De ce voiam să fiu supererou când eram mic/ă?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
supererou

De la personajele primordiale ale universului Marvel și DC, din benzi și din filme: Superman, Batman, Spiderman, Teen Titans, până la cele din literatura pe care o citeam atunci: „Cei trei mușchetari”, Căpitanul Nemo din „Douăzeci de mii de leghe sub mări” și mulți alții, poate pe cei pe care îi admiram în desenele animate (în zilele în care încingeam „cutia” televizorului) sau cele din jocurile video (piratate și instalate pe Windows XP), ei toți au fost eroii copilăriei mele.

Îmi amintesc cum stăteam ore întregi delectându-mă cu poveștile lor. Era atât de interesant cum în acea vreme mi se implantase ideea în minte că lumea este, de fapt, împărțită în bine și rău și că unii oameni din mulțimea bună trebuie să se ridice pentru a cotropi forțele acestea inimaginabile ale răului, și știam că desigur aceasta era și chemarea viitorului meu, să fiu un supererou al umanității de mâine.

Ce idei filosofice! Cred că și Kant ar fi fost gelos!

Forțele acestea ale binelui mi-au influențat gândirea, supereroii ficționali erau atât de aclamați pentru ceea ce făceau încât mi-am dorit și eu să fiu aclamat și lăudat ca ei. Poate sună cam narcisist și selfish, dar de asta cred că îmi doream să fiu și eu un supererou.

Cred că nu degeaba am fost expuși unor universuri atât de drastic prezentate, lumi în care dăinuie doar binele și răul,  iar eroii binelui sunt practic divinizați. Toate aceste povestiri ne-au implantat majorității dintre noi un sens al justiției, al adevărului, al binelui, al onestității și al dreptății.

E interesant cum lumea copilăriei este atât de plină de fantezie și imaginația noastră dădea pe afară în acea perioadă, abia peste ani realizăm, când ajungem să ne trezim din reveria copilăriei, că, de fapt, adevărații eroi sunt printre noi, pe acest Pământ, salvând vieți, luptându-se cu adevăratul „rău” și păzindu-ne.

Eroii din viața reală apar în cele mai neașteptate contexte.

Spre exemplu, medicii sunt considerați eroi în timpul pandemiei de Covid-19, întrucât încearcă să salveze cât mai multe vieți. De asemenea, toate persoanele implicate direct în atenuarea și rezolvarea acestei crize sunt considerați eroi.

Lăsând la o parte situațiile de criză, definiția unui erou variază de la persoană la persoană. Astfel, două persoane pot avea modele diferite, întrucât fiecare are propriul set de valori și propriile experiențe.

Nu numai acești doi factori influențează, ci și modul în care o persoană își spune povestea și își face propriul marketing.

Depinzând și de acest lucru, cineva poate câștiga admirația și respectul celorlalți, într-un mod relativ onest. Aici, contextul face cea mai mare diferență.
Ca să exemplific ceea ce vreau să spun, voi lua exemplul lui Elon Musk (un exemplu personal, chiar). Mereu l-am considerat un erou pentru determinarea de care dă dovadă si pentru toate eforturile pe care le depune pentru a îmbunătăți piața energiei verzi și a rachetelor. Faptul că mereu crede că există o altă cale, mai inovatoare și mai creativă de a rezolva o problemă curentă, îmi servește drept model.

Cu toate astea, pot exista oameni care spun că Musk ar trebui să se ocupe cu problemele existente pe planeta noastră, în loc să se gândescă la colonizarea altor planete. Sau că salvarea populației majoritar sărace din țările africane merită mai multe investiții, față de industria mașinilor electrice.

Cu această comparație am vrut să ilustrez cum aceeași persoană poate fi văzută din diferite unghiuri, în funcție de problemele puse în discuție. Așadar, eroii sunt subiectivi, nu vor fi întotdeauna priviți drept binefăcători. Până la urmă, asta e ceea ce îi face umani.

Autori: Andrei Lela, Adela Brăslașu

Confesiunile tinerilor: Ce vrei să devii când vei fi mare?

"în Păreri și opinii" "de POV21"
când vei fi mare

Confesiunile tinerilor continuă, de data aceasta lovind virusul viitorului. Generația noastră visează cu ochii deschiși, aspiră la o realitate ce se va trezi din această comă. Este greu să vorbești despre viitor, răspunzând la întrebarea „Ce vrei să devii când vei fi mare?”, însă le-am lansat această provocare colegilor. Așa că, vă invităm să gustați din gândurile noastre.

„N-am avut o copilărie prea roz, am crescut prea repede și mi-am dat seama de ce e în jurul meu prea repede, clepsidra s-a spart, timpul s-a alterat.”

De mic copil visam să ajut oamenii și să fac ceva util pentru omenire, vorba mamei, „să nu țin umbră pământului degeaba”. Cu timpul am trecut prin multe, m-am dezvoltat, am crescut, sunt într-un maraton continuu în căutarea mea. Dar, am găsit răspunsul la întrebarea primordială, anume… „Ce vrei să devii când vei fi mare?”. În ciuda tuturor lucrurilor care m-au pasionat, în ciuda faptului că am trecut de la designer la arhitect (într-o perioadă desenam), la istoric și până la medic legist, m-am oprit la ultima mea pasiune, și probabil cea dintâi adevărată, chimia.

Am mai spus acum ceva timp într-o confesiune că prima mea iubire m-a făcut să trec peste faptul că mai aveam câțiva pași să rămân corigentă la chimie în clasa a IX-a (găsiți confesiunea respectivă aici!). Acum vă spun că în clasa a X-a această materie a devenit stâlpul de care m-am agățat. Chimia organică m-a fascinat și încă sunt fermecată de arene și compuși carboxilici. Apoi, 2 ani de zile, am stat și am cugetat, oare aș putea să transpun pasiunea în utilitate? Ar putea alții să aibă de câștigat datorită mie?

Eu am avut de câștigat de la doamna mea dirigintă, dânsa fiind profesoară de chimie.

Poate dacă vor citi colegii mei de clasă ceea ce scriu acum, vor râde, și vor zice că nu e adevărat. Însă, în ciuda tuturor orelor neplăcute și tensionate, doamna dirigintă mi-a fost model și sursă de inspirație. Așa m-am decis ce vreau să fiu când voi crește, datorită ei.

Vreau să fiu profesoară de chimie. Poate că multora vi se pare o nebunie să intri în sistemul de învățământ în țara noastră, însă eu voi continua să-mi urmez visul, voi continua să ajut în felul meu copiii ce vin după mine. Vreau să las ceva în urma mea. Poate nu e atât de nobil și demn asemenea lucrurilor pe care le face un medic, însă consider că totul pornește de la profesori.

Nu vreau să treacă prin viață fără să audă ceea ce mie nu mi-a transmis nimeni, nu vreau să ajungă oameni șterși cei ce vor veni după mine, vreau să le dăruiesc atât cunoștințe cât și omenie. Vreau să fac din copiii ce vor sta în fața catedrei mele oameni, sau, cel puțin, printre sutele de formule chimice, să-i ajut printre picături să descopere ce înseamnă să fii om, să se descopere pe ei înșiși și să le fiu la rândul meu un model.

Vă mulțumesc, dragi profesori, care m-ați ghidat de-a lungul vieții.

Georgiana Badea

„Vreau să fiu o poveste și să fiu fericită!”

„Ce vrei să devii când vei fi mare?”. La întrebarea asta, îmi vine să răspund la fel ca și când eram mică. Clar că treaba cu realitatea este că sunt două chestiuni total diferite și că viața mi-a cam dat șuturi în fund și de multe ori numai fericită nu am fost. Poveste, nici atât. Poate coșmar. Dar, a funcționat! Am înțeles că toate fac parte din poveste, că viața în sine e povestea, iar mie îmi rămâne doar partea aia cu fericirea.

Chestia e că orice am alege, trebuie să alegem cu inima, și după să aliniem interiorul la exterior. Simplu, nu? Normal că nu! Sigur, altă dată, eu, fata care umblă cu vise prinse în păr, ar fi spus: DA! E simplu! Și oarecum aveam dreptate.

Nu trebuie să deveniți cineva despre care nu știți nimic, doar pentru că alții cred că știu mai bine! Nu trebuie să deveniți ca altcineva, deoarece în pielea ta este cel mai bine! Acolo te potrivești! Dacă devii altcineva ești un fel de copy-paste care nu se va potrivi perfect niciodată în pielea altuia!
Ai culorile, ai pânza și ai modelul! Toate îți stau la îndemână să îți pictezi propriul viitor! Fii tu însuți și înțelege că, să fii unic este un privilegiu! Privilegiul de a trăi viața ta, prin viziunea ta, de a ajunge acolo, în vârf și a spune: DA! Ce călătorie frumoasă!

Denisa Turcu

Denisa Iuliana Turcu

„Ei bine, viitorul e o luptă. M-am obișnuit să mă lupt cu el zilnic, în fiecare minut ce trece tăcut.”

De-a lungul copilăriei pe care unii am lăsat-o deja în spate, sigur am auzit de zeci de ori întrebarea „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Tot ce am făcut în acești 16 ani a fost să visez, să sper că voi putea face un lucru cu care societatea se cam joacă în ultimul timp: SĂ APĂR OMENIREA. Și nu, nu e vorba despre o carieră în poliție și nici în cadrul armatei, ci despre un cuvânt simplu: „DREPT”. Din ziua în care am împlinit 7 ani lucrez la acel birou de avocatură pe ușa căruia să scrie numele meu.

De la vârsta asta nu mi-am dorit nimic altceva, nu mi-am schimbat niciodată dorința în ceea ce privește viitoarea meserie. Uimitor, nu? Știu că aspir undeva departe, conștientizez asta, însă eu continui să mă gândesc la acea robă neagră și la acele vorbe drepte pe care le voi avea în postura de avocat. Ținta mea cea mai mare este apărarea drepturilor femeii, care sunt încălcate și zdrobite în picioare de atâtea specimene de pe întreg globul pământesc.

Da, femei minunate, vin în apărarea voastră, dacă rugați societatea să nu ne mai răpească viitorul, așa cum spunea una dintre iubitele mele colege în articolul acesta.

Vin să sparg diferențierea absolut penibilă și alarmantă dintre bărbați și femei. Vin să le dau câteva lecții porcilor parfumați cu care vă chinuiți să trăiți zi de zi și care își clădesc fericirea adunând lacrimi de copil și sângele femeilor obligate să le suporte alcoolemia.
And, that’s my point, my dears! Sper doar să nu se simtă cineva jignit, sau să creadă că i-am călcat pe onoare.
Copii, visați, e tot ce mai puteți face acum într-o lume pe care o pierdem astăzi din mâini.

Raluca Voda

Raluca Vodă

„Și pentru că nu îmi impune nimeni ceea ce vreau să ajung cu adevărat, continui să scriu până când mă voi plictisi. Doar nu am nimic de pierdut dacă mai folosesc niște foi goale.”

Știți că unii puști își imaginează cariere ușor „vicioase” încă de mici. Un fel de „voi deveni cel mai bun medic și voi salva vieți permanent”, sau „cu siguranță viitorii mei elevi mă vor adora când voi ajunge profesoară de matematică”, idei ușor împinse și de la spatele părinților care vor cea mai bună și bănoasă meserie pentru noi, cum s-ar zice. Ei bine, la mine nu a fost așa.

Încă de mică am avut o imaginație bogată și mi s-a confirmat acest lucru chiar de mama mea. Mi-a spus odată când recitam ceva scris de mine: „Poate că nu ești ca ceilalți. Poate tu te-ai regăsit deja”. De aici, a devenit simplu: mă fac scriitoare! Deja îmi creasem propriul trai undeva departe de ochii ucigători ai societății, undeva în mediul rural, într-un loc liniștit, unde să fiu doar eu cu mine. Ideea asta mi-a rămas și acum imprimată în cap.

Mă gândeam apoi că a scrie nu este întotdeauna ușor. Publici ceva, există deci posibilitatea să fii criticat și poate chiar marginalizat, apoi ai putea intra în panică și crezi că nu te-ar putea aprecia cineva vreodată. Dar nu e așa deloc. Dimpotrivă! Eu scriu pentru cei care vor cu adevărat să citească și mă gândesc la arta de a scrie ca la ceva pictat de viață în sufletul meu.

Andreea Lupes

Andreea Lupeș

„Mi-au zburat câteva albine cu diferite idei: pompier, polițist, profesor, iar am fugit până la ideea de a fi preot, după înapoi la profesor, am zis că nu mai fac nimic și dorm în gară.”

Alegerea meseriei, pentru mine, sincer să fiu, habar n-am ce să zic, dacă a fost grea sau nu. Acum, fiindcă știu exact de doresc să fac și muncesc pentru a reuși, parcă acea perioadă tulbure de găsire, autocunoaștere nu mai pare așa grea, dar hai să povestim.

Cred că deja este o tradiție, am auzit și răsauzit, ca în familiile din România, băieții să fie împinși să se facă preoți. Normal că nu am scăpat de această mini-presiune, dar m-am răzgândit repede. Gândindu-mă la cât de atras și fascinat sunt de partea asta dark, de când mă știu, mă mir de cum m-am gândit că aș putea fi popă.

Am trecut repede peste asta, uite mare idee în capu meu: să mă fac criminalist. Deja mă doare capu când îmi amintesc. Nu pot zice că mi-ar displace, ba din contră, dar prefer să stau la birou.

Când mi-am descoperit pasiunea pentru arte plastice (acum aproximativ 2 ani) am zis că vreau să fac neapărat ceva în acest domeniu. Fiindcă trăim într-un fel de sat (România), oamenii și arta, ehh, parcă nu prea se pupă. Așa că mi-am zis: hai să merg la arhitectură și să fac în paralel arte plastice. Zis și rămâne de făcut pentru viitor.
Cam ăsta este planul meu în ceea ce privește meseria pe care doresc să o practic. Desigur, muncesc, fac pregătire, tot ce trebuie.

Stefan Ciobanita

Ștefan Ciobăniță

„Well, ca orice alt copil, și eu am avut visuri. Poate unele nu s-au îndeplinit, însă sunt încă aici, sunt tânără, am toată viața înainte. Dar ca să facem o confesiune ca la carte, haideți să vă povestesc puțin despre ce idioțenii de idei aveam eu când eram mică.”

Ce își dorea orice fetiță de 5 ani să devină atunci când va crește? O prințesă? Profesoară? Doctoriță? Nu, niciuna dintre cele de mai sus. Cel puțin nu în cazul meu. Băi frate, eu am fost o panaramă de copil, nu că acum nu aș fi, însă mai am vreo doi neuroni prin căpșor în plus, nu stăteam locului o clipă, mereu trebuia să fac câte o prostie. De aceea până la vârsta de 10 ani am crezut că numele meu e „Iar ai făcut ceva?”. Dar spre deosebire de asta, mereu mi-am dorit să devin actriță. Nu știu de la ce a pornit această idee, cel mai probabil de la bunică-mea și din cauza telenovelelor spaniole.

Visam, frate, că îl voi găsi și eu pe al meu Alejandro. Poate și faptul că știu să îmi ascund foarte bine emoțiile m-ar fi ajutat, însă am alungat acest vis într-o parte foarte îndepărtată a minții mele. Pare cam imposibil, nu? Ei bine, țineți-vă bine, pentru că următorul vis e și mai și.

De mică am fost pasionată de… well… fotbal. Pare cam ciudat ca o fată să iubească acest sport, însă, da, noi existăm. Poate suntem mai rare, dar iubim tot ce ține de fotbal. În unele cazuri știm mai multe decât microbiștii înfocați, și ne mândrim. Da, îmi doream să devin fotbalistă, însă, dacă îi spuneam asta mamei, cu siguranță îmi dădea cu mingea în cap până visam floricele pe câmpii. Și na, alt vis lăsat în spate.
Dacă mai spun că la un moment dat îmi doream să devin matroană, deja primim raport la site, și tot eu îmi iau capace și înjurături de la colegi. Luv u, guys.

Aș vrea să ofer și un sfat celor care își doresc ceva în viață, însă nu mă pricep, deoarece, după părerea mea, trăiește momentul, și unde va vrea destinul să ajungi, acolo vei ajunge, sau orice spunea System of Down. Follow your dreams, hun!

Antonia Mihaela

Antonia Mihaela

„Cred că, atunci când „voi fi mare”, aș vrea să fiu EU înainte de toate.”

Cred că, în existența mea infimă de 15 ani și-un metru de autostradă, concluzia viitorului vieții mele s-a răsfrânt asupra unor întrebări aparent diferite, dar cu aceeași esență: „Ce vrei să devii când vei fi mare?”/„Ce faci cu viața, cu viitorul tău?”. De când mi-am făcut primii pași în grădiniță și până când mi-am ales specializarea de la liceu, peste tot am auzit asta. Și găsesc acest prilej destul de potrivit pentru a răspunde întrebărilor ăstora.

Vreau să fiu eu. Nu tu avocat, nu tu jurnalist, nu tu măturător de străzi. Să fiu liber să gândesc și să trăiesc independent, să trăiesc toate plăcerile și părțile nașpa ale vieții din proprie inițiativă, fără să mă tem de presiunea alor mei sau a prietenilor. Să îmi asum alegerile inspirate, dar și momentele când o dau în bară rău de tot. Să fiu liber ca pasărea cerului și să am destul curaj să strig pe stradă că iubesc viața fără să îmi fie rușine de babele care o să își facă cruce când  o să mă vadă sau de femeile care o să le spună copiilor lor că sunt nebun. Bine, îmi asum asta. Sunt nebun. Nebun să trăiesc, să iubesc și să descopăr.

Radu Bertea
Radu Bertea

Sperăm că v-am convins în privința faptului că poți ținti spre lună, iar dacă nu reușești, măcar vei fi printre stele. Păstrați fiecare vis, nu știți niciodată când veți avea nevoie de el.

Dragă societate, ne răpești viitorul

"în Texte" "de POV21"
viitorul

Nu, nu suntem nici proști și nici naivi, încât să nu ne dăm seama că tinerii din ziua de astăzi sunt marginalizați și puși la zid de către o societate care nu înțelege că noi suntem viitorul.

Suntem adolescenți, avem vise, ne dorim să realizăm ceva, să facem o schimbare. Dar cum să reușim să ne impunem, când tanti Vasilica de la colțul magazinului din cartier spune: “Ești doar un copil, nu știi tu cu ce se mănâncă viața.”

Păi bine, tanti, că știi tu cu ce se mănâncă. Ia cu pâine, să nu ți se aplece.

M-am săturat să aud în stânga și în dreapta faptul că nu mă voi descurca, că nu sunt suficient de “călită” pentru a face față lumii.

Poate nu sunt, dar nici cei care vorbesc nu au fost. Au învățat, au trecut prin multe pe vremea “Tiranului”, dar au ajuns în anul 2020 cu aceeași mentalitate de atunci.

Diferențele între generații pot genera probleme foarte mari. Click aici ca să citești mai multe!

Am 20 de ani, încerc să îmi creez un viitor, dar cum să fac asta când sunt blamată la orice pas pe care-l fac? Este greu, pentru că, de fiecare dată când reușesc ceva, aud vorbe cum că: “Puteai mai bine. Nu o să dureze mult, nu te obișnui. O să eșuezi!”

De unde știți voi, cei care comentați cu doza de bere-n mână, că voi eșua? Nu voi m-ați crescut, nu voi mi-ați dat să mănânc. Deci, cum vă permiteți să aruncați atât de mult hate într-o persoană care se străduiește din greu?

Poate nu știți, dar unii dintre noi chiar pun la suflet cuvintele aruncate fără rost, care ne demoralizează, și ne fac să ne întrebăm în fiecare seara “de ce nu sunt suficient de bun?”

Și, la fel ca mine, sunt mii de tineri, unii care învață pentru examenul de mâine, alții care se pregătesc pentru primul lor interviu.

Încetați, for the name of God! Cu ce vă încălzește faptul că ați bârfit un adolescent, sau că sunteți rasiști? Că tot este acum febra Coronavirus. Vă spun eu, nu ar trebui să vă feriți de acest virus inofensiv, ci să vă tratați de Prostievirus. Cu siguranță, la unii nu are leac, însă încercați măcar să nu mai emanați atât de multă ură, că de prostie și de mentalitatea românească nu aveți cum să scăpați.

Ai auzit, tanti Vasilica? Ia-ți pâinea și kilu’ de făină și fugi, că începe acum Puterea Dragostei.

Nu încerc să jignesc pe nimeni, deși unii ar merita, eu doar vreau să le dau curaj celor care nu pot vorbi.

Dar oare noi cum vom fi când nu vom mai reprezenta generația tânără? Click aici pentru a afla!

Tu, ființă, care ești marginalizat, pentru că altfel nu ai mai citi asta, vorbește! Nu te mai ascunde sub carapace, spune ce nu îți convine, chiar dacă ceilalți nu sunt mulțumiți. Tu trebuie să fii, în primul rând, fericit, nu să îi faci pe alții fericiți. Aceia ar trebui doar să tacă și să fie mândri de tine.

Pentru că tu ești vocea de astăzi. Tu vei reuși să faci schimbarea pe care vrei să o vezi mâine în lume. Chiar dacă societatea spune că “nu poți”, tu urlă cât te țin plămânii “ba da, pot!”

Nu mai asculta de Vasilica și Săndel, fii ceea ce vrei tu sa fii! Du-te la facultatea pe care tu o vrei, studiază ceea ce TU vrei!

Da, este incredibil de greu să treci printre oameni care nu știu altceva decât să scuipe venin, însă, crede-mă, atunci când vei ajunge unde ți-ai propus, va merita efortul depus.

Este momentul nostru să vorbim, să ne impunem! România încă se află blocată undeva prin anul 1850. Totuși, noi suntem the next generation, pentru care bunicii noștri și-au dat viața.

So, go ahead! Nimic nu te poate opri!
Nici măcar tanti Vasilica.

Autor: Antonia Mihaela

Și bărbații au sentimente, doamnelor!

"în Păreri și opinii" "de POV21"
bărbații

De la o vârstă fragedă ni se spune ce trebuie să facem, cum e mai bine, ni se impun anumite standarde pe care trebuie să le atingem ca să putem avea o viață “împlinită”, dar uneori simt că răul ce mă înconjoară e mai puternic decât noi, decât noi bărbații. Simt că e prea mult, că-mi mânjește aripile de mocirlă. Aripi ce odată visau doar să zboare prin această lume într-un mod pur.

Credeam că nu trebuie să calci peste ceilalți pentru a fi fericit.

Oare eu sunt de vină? De vină pentru că mi se pare că sunt diferit? Oare chiar există un creator ce a creat mai multe lumi, iar pe mine m-a scăpat în lumea greșită?
Dacă da, atunci chiar nu vede că nu mă potrivesc? Nu ar fi mai bine ca pur și simplu să mă mute altundeva?
Cea mai bună calitate pe care o poate avea un om se spune că este puterea de a ierta pe cineva care ți-a greșit. Asta nu te face vulnerabil pentru alții, pentru bărbații din jur?
De ce oamenii buni la suflet suferă cel mai mult? De ce oamenii cei mai iubitori sunt singuratici? Ăsta e mersul acestei lumi? Aici chiar tot ce e bun trebuie să moară? De ce nu poate pur și simplu lumea asta să fie mai bună? De ce trebuie eu să am o inimă atât de bună și să iert, să uit tot ce mi se întâmplă?

Știți care e cea mai bună parte în a pune suflet în ceva sau cineva?

Trădarea și suferința pe care ți-o provoacă acest lucru. Având un prieten dinainte să-mi amintesc măcar prima lecție de mers cu bicicleta, știu, sună a scenariul unui frumos film cu un final fericit. Ei, asta n-a mers chiar așa și-n acest caz. Acest prieten care ajunge să se transforme în hărțuitor ar putea fi cea mai mare trădare pe care o poate suferi un puști la 10 ani.
Îl tratezi ca pe un frate, iar el mai apoi să ajungă să te terorizeze, zi de zi. Să trăiești cu frica de a pierde pe cineva care deja te urăște și încearcă să-ți “distrugă viața”.
Dar da, suntem doar niște copii. Ce putem noi să facem?

Ei bine, putem schimba lumea.

Suntem la o vârstă la care începem să descoperim lumea din jurul nostru, când ar trebui să iubim cel mai mult tot ceea ce există. În schimb, fericirea și iubirea s-au materializat într-o ură continuă.
Așa ajungi să stagnezi între gânduri sinucigașe. Gândul că, dacă ai face chestia asta, familia ta ar fi distrusă și asta nu ai vrea sub nicio formă să se întâmple. Lucrul care m-a ajutat să trec peste numeroase “încercări a fost ea, mama. Toți bărbații o să îşi iubească mama.
Și așa trec 4 ani de chin, când chiar și așa depresiv, la o vârstă la care nici măcar n-ar trebui să-ţi treacă prin gând faptul că există un astfel de sentiment. Ajungi la liceu, unde abia scapi de “cel mai mare rău din viața ta”.
Dacă nu reușești încă din primul an de liceu să “te înscrii” într-un cerc, o vei duce rău toți cei 4 ani, că doar nu ai bărbații alfa lângă tine. 
Profesorii te iau tare încă de la început, că de ce nu? „Nu toți trebuie să terminăm liceul și să facem o şcoală. Tu abia ai scăpat de abuzurile psihice și uneori chiar fizice, ai nevoie de puțin timp să-ți revii. Să realizezi că nu tot ce te înconjoară este rău și că viața merită trăită.
Din ce am înțeles eu, maturizarea înseamnă să fii monoton.

Să-ți pierzi hazul: ești “bărbat” matur acum.

Nu-ți poți pierde timpul cu lucruri copilărești; lucruri ce odinioară îți făceau atât de multă plăcere să le faci. Acum ai ajuns să le faci pe ascuns, de frica de a nu fi judecat de ceilalți din jur.
Dacă asta presupune procesul de maturizare, atunci eu vreau sa rămân un simplu copil.
Un copil inocent care poate să zâmbească și să facă lucrurile pe care și le dorește, fără a se gândi la ce ar spune cei din jur, fără a fi judecat cu niște ochi ce se văd zeci de metri deasupra ta.
Toți te consideră prost sau fraier dacă îți lași copilul din interior să-ți controleze acțiunile.
De ce să fim serioși mereu, când vrem doar să râdem și să ne bucurăm de viață așa cum ne face nouă plăcere? Ce e atât de greșit în faptul că vrem să rămânem așa pentru totdeauna? Nu pică bine să te hlizești așa, ai o vârstă, trebuie să tratezi lucrurile mai în serios, să nu râdă bărbații de tine.
Citește aici cum să investești în viitorul tău și să te bucuri de viață.

Ce sunt cu adevărat oamenii?

Îi vezi la naștere ca niște creaturi cu niște frumoase aripi albe, care se nasc pure, inocente, curajoase, care ajung să-și păteze aripile pe zi ce trece de mocirlă cu sânge.
Văd cum lumea din jurul meu încearcă să mă schimbe constant, să-mi murdărească aripile. De ce trebuie să fie atâta răutate în lumea asta? Nu putem să ne înțelegem cu toții, oare?
Hai să ne bucurăm de viață, să râdem și să dansăm dacă simțim acest lucru. Să fugim de oamenii răi din viața noastră și să ne bucurăm de puritatea unui om.
Ca bărbat, este greu să arăți lumii că îți pasă. Să vadă cineva că ai o inimă și că și tu poți ajunge rănit, dar hai să nu mai trăim cu această mentalitate și hai să creștem împreună.

Poveste de succes – sau cum să ajungi milionar

"în Păreri și opinii" "de POV21"

„Omul s-a născut liber; dar pretutindeni el se află în lanțuri.
Unii se cred stăpânii celorlalți, dar nu-și dau seama că sunt mai sclavi decât aceștia.”
„Libertatea e într-adevăr la dispoziția tuturor, dar are totuși un preț.”

Astea sunt cuvintele multimilionarului Robert Kiyosaki, investitor și antreprenor american. Doamnelor și domnilor, vă invit să vorbim despre o poveste de succes – sau cum să ajungi milionar! 

Ce putem învăța de la el?

Înainte de toate, e nevoie să iți spun, indiferent ce vei alege să faci cu viața ta, dacă dorești să ai succes, e nevoie să muncești. DAR NU ORICUM!

Ori de cate ori te afli în fața unui moment important, întreabă-te astfel:

„Construiesc o conductă sau car galeți?”
„Trag pe brânci sau lucrez inteligent?”

Oricine vrea să atingă succesul și indepedența, are nevoie să știe că cei mai mulți și mai bogați sunt antreprenorii și investitorii. Există și angajați/ liber profesioniști milionari, dar procentul lor e mic, în jur de 5%.

În cazul în care procentajul lor ți se pare promițător și ceea ce citești ți se par bălării, poți să ieși. Nu ai găsit ceva interesant, ști vorba lui Iohannis:”Ghinion”.

 

Ai rămas? Felicitări!

Primul pas niciodată nu e ușor.Dacă vrei să ai succes în oricare din cele 4 cadrane( angajat/ liber profesionist/ antreprenor/ investitor), este insuficientă cunoașterea aptitudinilor tehnice. Mai trebuie să cunoști diferențele esențiale care îi determină pe oameni să aleagă un anume cadran. Odată ce ințelegi acest lucru, viața iți va fi mult mai ușoară!

Urmărirea propriilor interese poate fi o treabă dificilă și, uneori, plină de confuzii, mai ales la început.

Sunt multe lucruri de invățat, indiferent cât de multe stiți acum. Este un proces de o viață. Din fericire, doar începutul este greu. Odată ce vă angajați să mergeți până la capăt, viața începe să devină din ce în ce mai ușoară. Nu ar trebui să fie un lucru greu, sau simțit egoist, dacă stai să te gândești, e ceva normal.

Am înfirit în tine un mic foc? Vor urma și alte de articole asemănătoare pe viitor, așa că rămâi aici pentru următoarele articole!

Autor: Leon Scridon


 

Hai să vorbim despre șerpi!

"în Păreri și opinii/Texte" "de POV21"
Hai să vorbim despre șerpi

Știți la ce mă refer – la oamenii ĂIA. Nu mai au nevoie de nicio introducere. Îi întâlnești toată viața, dar cred că primul moment în care îți dai seama e clasa a IX-a. La mine așa a fost. Atunci ies din ouă. Hai să vorbim despre șerpi! 

E oribil să crezi că ai un prieten. Doar să crezi și să nu realizezi cât de naiv ești.

Să îți petreci câțiva ani alături de acea persoană, să îi împărtășești toate visurile, temerile și secretele tale și după, să te uiți cum pleacă, cu tot cu ele. Oamenii ăștia care schimbă prietenii ca pe șosete se plictisesc repede. Sunt nesiguri, nu își găsesc locul. Își schimbă principiile si comportamentul după cum bate vântul.

Nu pricepeți greșit ce spun – e OK să nu agreezi anumite persoane.

Fiecare are gusturile lui și nu trebuie să fie judecat după cei de lângă el. Dar nu e normal să fii fals și să minți oamenii în față. Oameni care ar face orice pentru tine și de care îți bați joc.

Încă ceva – vrei să termini o prietenie? Fă-o cu demnitate. Du-te și vorbește cu persoana aia.

Spune-i ce nu-ți convine. Fă-o să înțeleagă ce nu-ți place. Nu alerga să o bârfești cu alții, pentru că e greșit. Și pentru că s-ar putea să afle – știți cum circulă vorbele – și după o să păreți penibili. Comunicați!!! Nu lăsați oamenii cu care ați împărțit atâtea să deducă faptul că sunteți supărați prin gesturi stupide – că nu le salutați, că nu le mai comentați la poze, că le răspundeți laconic. Nu suntem într-un serial polițist să strângem indicii. Dacă vrei să faci ceva, fă-o cum trebuie.

Am trecut prin asta, am cunoscut șerpi. Snakes. Ssssss.

Vă spun din experiența personală că, dacă unele lucruri ar fi fost spuse și discutate, poate prietenia ar fi fost salvată. Pentru că au fost multe minciuni la mijloc, multe persoane care nu aveau ce căuta acolo, multe situații iritante. Și dacă nu am fi salvat prietenia, am fi spus STOP atunci când trebuia. Dar asta nu s-a întâmplat, si după patru ani plini de amintiri, tot ce a rămas a fost un gust amar.

Și omul ăsta, care te lasă în nămol, nu pleacă fără să ia nimic – la început, pare că îți fură tot. Îți ia și o parte din ceilalți prieteni. Dar, credeți-mă, e mai bine, pentru că persoanele atât de influențabile sunt toxice.

E dureros să ai parte de așa ceva, dar trebuie să înveți să fii indiferent.

Opusul iubirii nu e ura – ura te face să îți consumi nervii, să dai naștere unor sentimente care te fac negru. Opusul iubirii e indiferența. Nu poți să faci asta din prima, dar nu poți nici să te consumi la nesfârșit. La finalul zilei, contează cât de împăcat ești cu tine însuți. Dacă nu mai poți face nimic bun, măcar oprește-te acolo unde ești și nu face rău.

Life skill – dacă vezi că ești în plus, pleacă.

Nu rămâne într-un grup în care vezi că ești dat la o parte sau ignorat. Nu numai că îi incomodezi pe ceilalți, dar nici tu nu te simți bine. Dacă auzi „Ssssss” prea des, fugi, ai ajuns să trăiești printre șerpi!!!

„Șerpii” stau în grupuri mari. Râd de ceilalți, arată cu degetul și se cred șmecheri. Bineînțeles, se bârfesc intre ei și de fapt nu se suportă unul pe celălat în gașca lor.

Nu sunt prieteni, dar e atâta răutate în ei, încât trebuie să stea împreună, ca să nu explodeze. Nu își spun secrete, pentru că nu au încredere unii în alții. Nu prea vorbesc, decât dacă au ceva urât de spus. În general, stau pe telefon și râd ca proștii, ca să atragă atenția. Singurul lor scop e să iasă în evidență. Și, să nu uităm că se cred foarte importanți, deși nu au niciun motiv. Sigur i-ați văzut. Fac mereu „Ssssss”.

Așteaptă-te să auzi cât mai des „Sssss” pe lângă tine. E perioada în care își schimbă pielea.

Și învață să ignori sunetul ăsta, pentru că e posibil să fie pe fundal toată viața. Nu trebuie să devină soundtrack-ul filmului tău.

Poți mai mult.


Autor: Maria Ciurea



Viața ta nu se oprește la friendzone!

"în Păreri și opinii/Texte" "de POV21"
friendzone
Nu o trecut decât 12 zile din anul 2020, anul care urma să-ți aducă gloria și fericirea aia nemaiîntâlnită și deja vrei să abandonezi? Păi, te înțeleg perfect.

Nu că aș trece eu prin nu știu ce situații, dar viața nu-i tocmai roz. Am 17 și tocmai mi-am dat seama că în câteva luni, ce să vezi, fac 18 ani. Una peste alta, mai am de luptat și cu sentimentele de adolescentă nehotărâtă. Mi-am propus de foarte mult timp să scriu despre ce mă face pe mine să-mi iubesc viața. Să scriu despre cum am ajuns unde sunt și alte tâmpenii de genul, dar niciodată nu am avut imboldul ăla. Acum însă l-am primit de unde mă așteptam mai puțin. Atenție, dragul meu, cel ce citești asta! Viața ta nu se oprește la friendzone! 

Ați fost vreodată îndrăgostiți și să fiți acolo hotărâți să spuneți ce și cum într-un mesaj de la care v-o stat inima când l-ați trimis? Eu am fost în seara asta.

Dat fiind că îmi place mereu ca oamenii de lângă mine să știe ce simt pentru ei, și pentru că am un tupeu jegos uneori, în seara asta mi-am luat și eu inima la purtător și am fost pe feeling.
Ce să zic? Am primit un răspuns super diplomat, care îmi confirmă ceea ce știam deja, că rămânem prieteni. Sincer, intuiam situația, dar…

Uneori încăpățânarea asta a mea de a fi eu până în ultima secundă mă cam strânge de gât.

Viața ta nu se oprește la friendzone!
O fată, un zâmbet și un iepuraș

Totul bine și frumos, când după câteva minute de tristețe și de deplâns viața, că: vai, Doamne, nu mai pot, am început să zâmbesc și să fiu super happy. Și de ce mai exact? Pur și simplu așa am simțit. O dată în viața asta m-am oprit și eu și mi-am zis: „Bă, îs puternică!” Am făcut asta, în primul rând.

Cine dracu’ se mai trezea la 1 noaptea să lase mesaj la X în care îi spunea ce simte?

Clar, numai încă cineva nebun ca mine mai putea. Și, chiar dacă am zis că nu mai vreau nimic cu nimeni, că vreau să-mi revin după ultima relație, eu tot mi-am ascultat acea pornire interioară care mă trage pe mine prin toate tâmpeniile. „Că, dacă nu acum, atunci când?”.

Cred că mi-am zis de sute, milioane de ori în gând: „Dacă nu acum, atunci când?” și cam tot atâtea lucruri memorabile am făcut.

Și nu, nu mi-e ciudă că unele o ieșit precum cel din seara asta, adică n-am nevoie de reușită mereu, îi mai palpitant așa. Nu cred că își poate imagina nimeni cât de bine mă pot simți uneori când nu îmi ies lucruri, pentru că, pana mea, de cele mai multe ori mă distrez și râd de mine când îi așa.

Ok, ok… O luăm pe asta: am avut o relație super scurtă, care o mers după cum o durat, dar ce Dumnezeu era să fac după ce ne-am despărțit: să stau și să plâng?

Nu, nici n-am adus în discuție. Am ieșit în oraș și m-am simțit super, pentru că nu poți pune stop momentului actual ca să stai și să plângi după trecut. Ce se întâmpla dacă fugeam repede acasă și stăteam și plângeam? Ratam o super ieșire cu oameni care mi-s dragi și care mă fac mereu să zâmbesc.

Nu merita să stau și să plâng mai mult decât o durat relația. Hai să fim serioși!

Nu o trecut ea cu totul după ieșirea aia, dar am putut să merg acasă și să zâmbesc, că: „Deh, plină-i lumea de handralăi!”. Dar un lucru, pe care poate îl aflam mult mai târziu, am învățat și eu de la relația asta a mea: nu că există oameni care nu vor să-i ajuți și spun că rezolvă ei, există, pur și simplu, oameni mulțumiți cu rahatul în care îs și n-ai să-i poți ajuta sau schimba veci pururi, deci nu bate pasul pe loc și mergi înainte.

Și da, știu că poate fi dureros.

Eu sunt acel fel de om care se atașează super repede și chiar vreau ca lumea de lângă mine să fie fericită, dar n-are rost să mă bat cu omul să-l fac fericit. Nu-ți place starea mea bună și preferi să stai acolo leșinat de depresie și tras în spate de anxietate? Bine, înțeleg. Găsesc eu pe cineva cu care să-mi împart fericirea și care să râdă cu mine când mă uit la pereți.

Doar să fim dinamici și gata de încă o tâmpenie, că viața îi cu ele în buzunar pentru tine.

Și nu-mi vine să cred că am ajuns să gândesc așa. Uneori îmi mai place și mie să revin la starea de copil de 13 ani super trist, care pune tot la suflet, dar nu mai am un obicei de a fi așa. Eu sunt aici și acum. Probabil, o să fac ceva tâmpenie pentru acest ACUM al meu, iar mai pe seară o voi scrie pe un bilețel roz și o voi bune în borcanul cu amintiri, că da, atâtea tâmpenii am făcut de am un ditamai borcanul pe birou pe care scrie cu majuscule AMINTIRI, că poate nu mai îs în stare să-mi amintesc câte fac.

Și mi-am cam dat seama că, în ultimul timp, viața mea nu o fost cea mai fericită viață și nu prea mi-o dat motive să fiu fericită.

Da, și? Am început să fac abstracție de ce mi se întâmplă nașpa și să fiu acolo pentru lucrurile alea de îmi smulg un zâmbet din inimă. Nu sunt aici pentru despărțiri și drame. Ia aminte, viața ta nu se oprește la friendzone! Sunt aici pentru ieșiri cu prietenii, când râdem până nu mai putem, pentru teambuilding-uri cu echipa, când ne bucurăm de prima zăpadă și bem cafea la 2 noaptea prin cine știe ce bucătărie, pentru zile de luni în care să fiu fericită.

Voi fi mereu aici pentru lucruri mărunte, dar importante pentru mine.

Viața ta nu se oprește la friendzone!
Cea mai faină echipă care mi-a adus zâmbete nenumărate, cele mai faine teambuilding-uri și multe amintiri.

Autor: Ana Maria Retegan


 

Derulează înapoi