Tag archive

Valuri

Involuntar, ți-am aruncat inima-n mare

"în Poezie și literatură" "de POV21"
ți-am aruncat inima-n mare

Tu n-ai să vezi marea niciodată!
N-ai să rupi cu dinții din nisip
Și nici pe mine n-ai să mă mai sorbi
Ca pe ultima bere amorțită-n bar la Expirat.

Mă descompun deasupra ta,
Iar tu taci,
N-am însemnat nimic pentru societate,
Deși-n ochii tăi am fost o lacrimă ce-a asanat o mare.

Ți s-au ofilit dorințele de a mă avea,
Ai spălat și cearșaful pătat cu sărutul meu
Și l-ai uscat cu dorul,
~ pretinzând că purtam pe buze același roșu purpuriu ca-n noaptea de dragoste savurată-n Vamă ~

Nu meriți să-ți cânte ielele,
Nici valuri să te înece-n sec,
Eu n-am sa mor purtându-ți secretele,
Iar tu n-ai să-mi citești testamentul.

Scrie-ți moartea pe batista sacoului proaspăt spălat de mine
Și nu uita să-ți uzi dorul,
Poți să storci din el un suflet, poate două
Sau poate… pe noi, străine!

N-am venele din flori și nici sânii din stele,
Dar te-am avut pe tine și ți-am murit alături,
Iar azi îți șoptesc din cavou, involuntar:
„De mâine-ți va bate inima în mare!”.

Rămân doar o umbră cu amprente sângerii

"în Poezie și literatură" "de POV21"
amprente

Rămân doar o umbră cu amprente sângerii. Ador textele care creează o oarecare confuzie atunci când le citești. Sunt un simplu autor care-și clădește imaginile așa cum își șlefuiește metaforele. Unii văd confuzia ca pe ceva banal, alții o văd ca pe o trăire unică.

Consider că fac parte din a doua categorie. Mereu mi-a plăcut să mă aflu într-o căutare a sinelui. Pot să vă spun, sincer, că această căutare este dificilă. De ce? Este  precum i-ai cere lui Dumnezeu să-ți dezvăluie misterele Universului, dar singurul mister pe care-l poți desluși este despre cum ia „naștere” o alună.

E pentru prima dată când inspirația și motivația mă părăsesc și situația m-a condus spre confuzie. Așadar, dacă m-ai întreba „Cine ești tu?”, probabil că te-aș lăsa să aștepți răspunsul într-o liniște stânjenitoare.

Ție nu ți-aș putea răspunde, dar știu că la întrebarea „Cum te simți?” o pot face. Dar cum din orice se poate face artă, și dintr-o stare „penibilă” poți da naștere unei filosofii.

„Cum te simți?”

Anxietate într-o lume în care lupt și încerc să-mi mențin echilibrul? Îmi pierd suflul. Un vânt răzleț pornește din marea lumii și îmi șterge lacrimile: „Poți să o faci! Am încredere în tine. Nu te ascunde”. Tristețea și durerea nu le simt în mine, ci în picurii de ploaie care-mi ating sufletul murdar. Pe umerii mei, greu atârnă un praf al păcatului, al disperării unui egoism ce vrea să țipe. Știu, sunt acel gen de persoană care vrea să dețină controlul.

Mă aflu față-n față cu dreptatea pe care societatea o promovează. Totul este limpede, posibil și, totuși, o forță misterioasă îmi arată un al doilea sens al lucrurilor: am nevoie de mai multă cunoaștere față de știință, iar, în ziua de azi, totul devine confuz.

Nu înțeleg ce mi se șoptește. Consider că „norocul” și „coincidența” creează limbajul unei supraviețuiri într-un timp „ambiguu”. Sunt invidioasă pe acea putere a vântului de a fi liber. Am învățat lecția despre zbor: mai întâi te înalți pe vârful picioarelor, apoi îți deschizi brațele precum două aripi. Îți imaginezi acel moment în care ai vrea să iei pe cineva în brațe, dar te iei pe tine cu o inimă deschisă. Devii un fulg lin sau un pion care se lasă mutat de o oarecare adiere morbidă.

Am schimbat ideea. Doar îmi iau gândurile și le înec în mare. Rămân cu un simplu ecou ținut de mână sau doar prezent în mintea mea. Când fiecare lucru se retrage în imaginea sa, putem vorbi despre renaștere, iar prima viață nu prea mi-a plăcut. Mă încredințez riscului.

Un zgomot infernal vine din adâncul mării și-mi străpunge inima mai rapid față de săgețile lumii: „Gândești greșit!”. Nu reușesc să deslușesc runele ciudate din mișcarea lentă a valurilor. Ele mă simt: luptă cu nisipul, apoi se retrag urlând de durere. Sau doar se plimbă pe o circumferință a problemelor?

Mă ignoră… Marea are o tensiune spre ceva ce nu există, precum mentalitatea unui om creat din lut. De ce m-ai făurit doar pentru a oscila între eternitate și necunoscut?

Primesc bătaia mării. Îmi văd propriul dușman și-l strig: „Oh, seamănul meu,  frate!”. Sau e doar propria umbră: neagră, haină, distrugătoare. De cele mai multe ori, emoțiile noastre ne devin dușmani, dar prefer termenul de „umbră”. O observ, dar ea doar râde și fuge. Știe că o iubesc. Mă chinuie cu visurile spulberate și zilele în care nu am zâmbit. Mă împinge în acele valuri fierbinți ale uitării de altă dată.

Mă opun și devenim una și aceeași stafie.

Corpul mi se frânge în mii de bucăți sub asprimea dorințelor nespuse. De aici, poate, și o legendă a scoicilor: sufletele care s-au pierdut în vorbe, secrete neșlefuite și iubiri de sine banale. Rămân doar o umbră cu amprente sângerii, oseminte de idei și sentimente, iar cuvântul meu nu modelează.

M-am născut să sufăr, cum scânteia se naște pentru a zbura.

Dacă vrei să citești mai multe articole de acest fel, click aici.

Autor: Filimon Andreea-Gabriela

Valuri

"în Poezie și literatură" "de POV21"
valuri

Te las în valuri, din mâini să-mi aluneci
Să simți trecutul ce nu l-ai trăit,
Să simți durerea ce a stăruit
În ochii mei de când te-am întâlnit…
Aștept să-mi ceri să n-o fi făcut,
Să mă strângi de mână, să fi tăcut,
Să te întorci acasă…

Australia îndoliată – Cifrele unui dezastru nemaivăzut

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

În vara lui 2019 am văzut cum pădurea amazoniană a fost devastată de incendii.

De data aceasta, suntem martorii neputincioși ai unui dezastru fără precedent din Australia. Un dezastru care se repetă anual. Însă pentru care autoritățile australiene nu pare să fi însemnat o lecție suficient de cruntă pentru a lua măsurile necesare. Australia îndoliată – Cifrele unui dezastru nemaivăzut! 

În provincia New South Wales a fost decretată „stare de urgență”, iar în Victoria „stare de dezastru”, flăcările distrugând o suprafață de două ori mai mare decât cea a Belgiei.

Incendiile durează încă din septembrie 2019, însă au scăpat de sub control, iar asta face ca dezastrul din Amazon să pară un mini-incendiu – suprafața arsă în Australia este de șase ori mai mare decât cea din Amazon de anul trecut!

Prin urmare, în prezent au loc evacuări în masă a cetățenilor.

Deoarece flăcările au început să înconjoare orașele, ceea ce nu exclude o posibilă catastrofă umană. Australia este un tărâm îndoliat nu doar din pricina pădurilor arse, ci mai ales din cauza numărului impresionant de animale care au pierit în flăcări: aproximativ 500.000.000 de mamifere, păsări, reptile și plante, după cum estimează cercetătorii.

3.000 de rezerviști au fost chemați pentru a stinge incendiile.

Nu este o misiune ușoară. În prezent sunt o sută de astfel de incendii de vegetație care devastează țara cangurilor, o mobilizare fără precedent.

Cifrele dezastrului sună apocaliptic: peste 22 de persoane și-au pierdut viața. Alte zeci sunt date dispărute, peste 1.300 de case s-au făcut scrum, 4.000.000 ha au ars doar în New South Wales, iar temperaturile au depășit în aceste zile 40° Celsius, ca o consecință nemiloasă a celor întâmplate.

Valurile de căldură care bat orice record înregistrat vreodată în Australia, cât și fumul deosebit de dens au ucis mai bine de un sfert din populația de koala.

Din cauza vânturilor, extinderea flăcărilor este rapidă, iar koala sunt animale care nu au capacitatea de a se deplasa repede  Astfel nu au timp suficient să fugă din calea flăcărilor, așa cum reușesc cangurii sau păsările. Și în acest caz, însă, păsările se prăbușesc fără viață din cer într-un număr din ce în ce mai mare. De cele mai multe ori, animalele care reușesc să scape de flăcări, nu reușesc să-și găsească un adăpost suficient de bun, astfel că pe cât de greu de crezut pare, se reîntorc în iadul care arde totul în calea sa.

În fiecare an are loc un sezon de incendiu în timpul verii australiene, cu vreme caldă și uscată. Mediu propice pentru iscarea și propagarea incendiilor.

Cauzele naturale sunt de vină de cele mai multe ori, precum fulgerele în pădurile afectate de secetă. Fulgerul uscat (furtună care produce tunete și fulgere, dar majoritatea sau toate precipitațiile sale se evaporă înainte de a ajunge la pământ) a fost responsabil pentru pornirea unui număr de incendii în regiunea estică din Victoria, la sfârșitul lunii decembrie, care apoi au parcurs peste 20 de kilometri în doar cinci ore, potrivit agenției de stat Victoria Emergency.

De asemenea, oamenii pot fi de vină.

În noiembrie, Serviciul Rural de Pompieri din NSW a arestat un membru voluntar în vârstă de 19 ani. Acesta a fost acuzat de șapte infracțiuni de incendiu deliberat, fapte care se întindeau pe o perioadă de șase săptămâni.

Australia se confruntă cu una dintre cele mai grave secete din decenii.

Biroul de Meteorologie a declarat în decembrie că primăvara trecută a fost cea mai uscată înregistrată vreodată. Între timp… Un val de căldură din decembrie a înregistrat recordul pentru cea mai ridicată temperatură medie la nivel național, în unele locuri temperaturile depășind mult peste 40 de grade Celsius.

Vânturile puternice au făcut ca incendiile și fumul să se răspândească mai rapid.

Acestea au dus la victime – un pompier voluntar în vârstă de 28 de ani a murit în NSW în decembrie, după ce camionul său a fost răsturnat de un vânt puternic.

Din păcate, Australia abia intră în sezonul său de vară. În mod normal, temperaturile cresc la maximum în ianuarie și februarie. Ceea ce înseamnă că haosul și dezastrul ar putea înceta abia peste câteva luni. Incendiile nu se vor termina în întregime, deoarece sunt un eveniment anual.

Hazardele din ultimii ani trebuie să ne facă conștienți că natura nu este infinită, iar noi nu suntem mai presus de ea.

Dacă nu vom reconsidera relația noastră cu mediul și nu-l vom proteja așa cum se cuvine, viitorul poate aduce pagube la care nici nu am putea îndrăzni să ne gândim.


Surse:

New York Times

EveningStandard

Huffpost

CNN


Autor: Robert Udrea


 

Valuri

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Aș fi putut a-mi petrece întreaga viață admirându-ți ochii.
Să observ marea de pământ ce arde îmbrăcată-n lacrimi.
Aș fi putut sta ore-ntregi scufundată în acest văzduh,
Fără măcar să-mi pierd odată răsuflarea.

M-aș fi putut agăța de-un fir de iarbă,
Să îmi arate lumea cu susu’-n jos.
Aș fi putut să-mi pierd însăși vederea,
Și tot te-aș fi recunoscut.

Cu toate astea. Am închis ochii.
M-am detașat de tot: pământ, mare, văzduh.
M-am detașat de tine, universul meu.
Și a durut.

Mă tem că nu te voi vedea vreodată,
Cum te-am văzut în acea noapte.
Mă tem că valul se va sparge,
Și voi cădea în mare.

În marea altuia, desigur.
Lovită, înecată.
Iar gândul de-a te mai vedea,
O, universul meu, departe va urla.

Mă pierd ușor, îmi pierd suflarea.
Îmi pierd speranță-n orice pas.
Îmi scormon’ fericirea-n orice pas,
Poate de asta am plecat.

O lacrimă îmi curge pe marea de-ntuneric,
Când mă gândesc că aș fi dat lumea întreagă,
Să îți mai văd odată pupila dilatată.
Odată. Iar mai apoi să mor. Să mor înecată.


Autor: Patricia Cîrtog
Foto: Luisa Dondaș
Derulează înapoi