Tag archive

teatru

Mare albastră

"în Poezie și literatură" "de POV21"

Mare albastră, mare blândă
Alină-mi inima tremurândă
Că din nou, ca-n fiecare sară,
Trecutu-n umbre se-nfășoară

Precum valurile-n rânduri
Deseori le pierzi în maluri,
Asemeni și-ale mele gânduri
Cufundă-mi-le în adâncuri

Trecut-au ani în surdele abisuri,
Visele-mi dorm în coșciuge de coral,
Găsindu-și odihna, aici, în versuri
Langă vechi fantasme de cristal

Și ca-ntr-un prea dulce vis
Pieptul tău parcă-mi coboară
Să mă săruți ca-ntâia oară,
Cu sclipiri rupte din paradis…

Ți-aud glasul inimii nesfârșit,
S-aude printr-al nopților divin
Mă cheamă să vin și azi, negreșit
Dar mai stai, mai stai încă puțin

Sunt un nimeni și nimic de-acum,
Sau un poet pierdut într-al lumii teatru
Calc peste promisiuni făcute din scrum,
Mare albastră, îți port dor macabru!

Teatru și film pe apă la Castelul Szentkereszty din Arcuș, organizat de Teatrul „Andrei Mureșanu”

"în Știri" "de POV21"
teatru și film pe apă

Luna septembrie este despre teatru și film pe apă la Castelul Szentkereszty din Arcuș, împreună cu teatrul „Andrei Mureșanu”.

Teatrul Andrei Mureșanu dă startul unui proiect benefic perioadei dificile în care ne aflăm. Având în vedere faptul că dorul de teatru, dar și de film fost greu de acoperit, organizatorii s-au gândit să le împreuneze. Unde altundeva dacă nu pe apă?
Așadar, ideea a fost numită Floating Cinema&Theater și se va desfășura pe toată durata lunii septembrie, la Castelul Szentkereszty din Arcuş.

Conform informațiilor expuse de teatru, în cadrul proiectului vor participa mai multe instituții culturale din Sfântu Gheorghe.

Cine sunt inițiatorii acestei nebunii ce va aduce zâmbetul pe buzele comunității (în spatele măștii, bineînțeles)?

În primul rând, laude i se cuvin actualului proprietar al castelului, contele Elemér Jankovich-Bésán. De asemenea, Anna Maria Popa, directoarea Teatrului „Andrei Mureșanu”, a reintrodus castelul în circuitul cultural.
Teatrul plutitor” este susținut și de Teatrul „Tamási Áron”, Studio M, Teatrul de Păpuși „Cimborák” și partenerul constant și fidel al proiectelor TAM, Cinematograful Arta prin Casa de Cultură Kónya Ádám, instituții ce se implică în realizare.

Începând cu 4 septembrie sunteți așteptați pe lacul din curtea castelului Arcuș!

Se vor respecta toate măsurile de prevenție asupra unei posibile infectări cu Coronavirusul. Aici menționăm faptul că „într-o barcă nu vor sta mai mult de două persoane – chiar dacă ele provin din aceeași familie. (…) Deși întregul program se va desfășura în aer liber, respectând limita maximă de 50 de persoane și distanța fizică de cel puțin 1,5m între oameni, recomandăm ca toți spectatorii să poarte mască de protecție pe durata șederii în Curtea Castelului Szentkereszty din Arcuş.”

Pe malul lacului vor exista 30 de locuri (cu distanțarea necesară între ele), acestea având ca scop vizionarea filmelor. Scena va fi poziționată pe mijlocul lacului, împreună cu un ecran.

Biletele se vor pune spre procurare pe site-ul instituțiilor precizate mai sus.

Pentru o cantitate mai mare de informații decât cea prezentată de noi, puteți intra pe pagina de Facebook a teatrului „Andrei Mureșanu”.

Află ce se mai întâmplă prin teatru, citind despre decizia actorului Marius Manole.

teatru de cuvinte

"în Poezie și literatură" "de POV21"
cuvinte

te plimbi bezmetic printre negândite,

printre bucăți ude de lemn, aruncate haotic.

amestec de cuvinte incoerente,

ești așezat precum piesele de la scrabble

pe o tăbliță rece de metal.

 

așează-ți cuvintele lângă ale mele,

să ne contopim mersul gândurilor

nu mă trage înapoi când simți că te pierzi,

căci în noapte, ne-am găsit de mult drumul.

 

noaptea-ți poartă cămașa în nuanțe de maro și verde

luminată slab, doar de lanterna unui telefon.

siluete care urlă lângă foc

îți strigă neîncetat numele.

 

noaptea nu mai e un teatru de vis,

dă-mi mâna și trezește-te la realitate.

Carmen Tănase cere măsuri urgente pentru redeschiderea teatrelor!

"în Știri" "de POV21"
Carmen Tănase

Lumea teatrului își dorește publicul înapoi. Carmen Tănase explică de ce este cel mai lovit domeniu!

Se pare că teatrul este unul dintre cele mai lovite domenii. Pandemia ce își are existența de aproximativ 6 luni a dat peste cap demersul acestora. Cu toții ne imaginam că ne putem întoarce măcar puțin la vechile obiceiuri. Însă cazurile confirmate ca fiind pozitive cresc pe zi ce trece. Astfel încât, în ultima săptămână, au fost atestate 7000 de cazuri noi.

Aceste creșteri alarmante îngrijorează orice domeniu. Tocmai din acest motiv, Carmen Tănase face câteva declarații cu privire la lovitura primită odată cu închiderea teatrelor și a cinematografelor. De asemenea, cere măsuri urgente pentru redeschiderea lor.

Iată ce declară actrița, într-un mod critic și foarte serios:

„Domeniul ăsta a fost cel mai lovit, este cel mai lovit, am fost închişi primii şi probabil că vom fi deschişi ultimii şi suntem foarte îngrijoraţi, eu cel puţin sunt foarte îngrijorată. Atâta vreme cât oamenii merg la mall, cât oamenii merg în avion 3 ore jumate 4 ore unul lângă altul, adică chiar lipiţi, în avion sunt unul lângă altul, eu nu înţeleg de ce n-ar putea să stea o ora şi jumătate, maxim două într-o sală de teatru. Ah vreţi cu măşti? Ok, cu măşti, să fie cu măşti, să se dezinfecteze, dar să ne dea drumul! Eu cred că trebuie să se adune nişte capete la o masă şi să gândească şi acest domeniu care este lăsat aşa… şi care este extrem de important pentru că fără educaţie, fără cultură şi fără sport, chiar nu ai un popor sănătos, adică nu doar aspirina ţine un om sănătos, există un cumul.”

Teatrul „Bulandra” deschide cea de-a IV-a ediţie a evenimentului „Teatru în TVR”!

"în Știri" "de POV21"
Teatrul „Bulandra”

Teatrul „Bulandra” revine în atenția iubitorilor de artă scenică prin reprezentarea a două piese în curtea TVR.

Prima va prezenta frământările iubirii în viziunea lui Shakespeare, și anume, una dintre piesele inițiale ale marelui scriitor, „Zadarnicele chinuri ale dragostei”.

Reprezentarea este programată pentru datele de 21, 22, 23.07, la ora 20:00, în regia lui Andrei Șerban.

Cea de-a doua piesă este „Treapta a noua”, o poveste aleasă de Teatrul „Bulandra” pentru a aduce în prim plan mediul familial modern și intrigile ce apar în acest cadru.

Această reprezentație va avea loc în datele de 24.07, 1.08 și 6, 10.09, în regia Ancăi Maria Colțeanu.

Actorul care a jucat rolul lui Haralamb în „Toate pânzele sus!” a murit!

"în Știri" "de POV21"
Toate pânzele sus

George Paul Avram, actorul ce a stat în spatele rolului Haralamb din „Toate pânzele sus!”, opera lui Radu Tudoran, s-a stins la vârsta de 80 de ani.

Teatrul I. L. Caragiale anunță decesul actorului ce i-a fost alături în seria regizată de Mircea Mureșanu, „Toate pânzele sus!”. Datorită acestui rol, George Paul Avram s-a făcut remarcat în fața oamenilor și pe platourile de filmare.

A reușit să colaboreze și cu unii dintre cei mai cunoscuți regizori români. Aici amintim: „Actorul şi sălbaticii” şi „Mitică Popescu”, în regia lui Manole Marcus, „Secvenţe”, regia Alexandru Tatos, „Restul e tăcere”, regia Nae Caranfil.

Debutul l-a avut la Teatrul de Stat din Sibiu, în 1964, interpretând rolul Andrei din Passacaglia. A dăinuit pe scena Teatrului Național din București o perioadă de mai bine de două decenii, cu roluri în peste 30 de spectacole, până să plece în Germania, în 1987, revenind in țară în 2005.

Agerpres afișează mesajul unui comunicat transmis de colegii de breaslă ce i-au fost apropiați:

Întregul colectiv al Teatrului Naţional îl regretă şi este alături de familia îndoliată.”

De asemenea, s-au anunțat și detalii cu privire la înmormântare. Aceasta va avea loc vineri, la ora 11,00, la Cimitirul Tudor Vladimirescu.

Premieră la Teatrul Național din București, fiind prima din pandemie!

"în Știri" "de POV21"
Teatrul Național din București

Teatrul Național din București îi dă șah-mat pandemiei și vine cu o premieră: piesă de teatru desfășurată în condițiile crizei produse de Coronavirus!

Pandemia a afectat atât viața populației, cât și cea a culturii. Însă artiștii ce alcătuiesc Teatrul Național din București aduc în rândul iubitorilor o soluție. Astfel, în perioada 24, 25 și 26 iulie, de la ora 21:30 se va desfășura „Jurnal de România. 1989”.

Spectacolul este regizat de Carmen Lidia Vidu. Acesta prezintă cei 30 de ani de la Revoluție, pasaje cu și despre comunism, privite prin prisma unor experiențe personale ale 4 dintre actorii ce activează aici. Cei 4 sunt: Ion Caramitru, Oana Pellea, Florentina Țilea și Daniel Badale.

Conform Adevărul, alături de ei vor juca (prin apariție video) și Germina Nagâţ, membru în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), fostul procuror militar Dan Voinea, inițiator al „Dosarul Revoluţiei” şi cunoscutul istoric britanic Dennis Deletant, expert în comunismul românesc.

Teatrul riscă să devină irelevant pentru comunitate”. „Pericolul vanităţii ne pândeşte şi ne duce la izolare. Nu mai ascultăm decât părerile care le confirmă pe ale noastre. Jurnal de România. 1989 este felul meu de a spune că tu faci istoria, atitudinea ta contează”, precizează Carmen Lidia Vidu.

În seara zilei de 25 iulie, realizatorii și spectatorii vor purta un dialog deschis. Va exista și un invitat special: istoricul Mădălin Hodor.

Măsurile de protecție se vor impune!

Totul se va desfășura în amfiteatrul TNB, în sala de spectacole în aer liber de pe acoperișului clădirii.

Teatrul Național din București nu se oprește aici! Vor mai fi organizate spectacole pe 6, 7, 8 și 9 august, de la aceeași oră, 21:30. Până atunci, sperăm că piesa de teatru să fie realizată cu succes și ulterior apreciată.

Actorul Gheorghe Visu împlinește astăzi 69 de ani!

"în Știri" "de POV21"
gheorghe visu

Maestrul Gheorghe Visu, născut în București ajunge astăzi, 2 iulie, la vârsta de 69 de ani!

Absolvent al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale”, Gheorghe Visu a reușit să ajungă unul dintre cei mai cunoscuți actori din țară, fiind prezent atât pe scena sălilor de spectacole, cât și pe marile ecrane.

Om simplu dar integru, a jucat cinci ani pe platourile de filmare de la Buftea, unde a făcut istorie în telenovele de succes, cu mare priză la public: „Lacrimi de iubire” (2005),  Iubire ca-n filme” (2006), „Inimă de ţigan” (2007), „Regina” (2008), „State de România” (2009), „Moştenirea” (2010). Cunoscut și admirat pentru carisma sa, actorul a avut șansa de a juca și în filme de altă categorie, așa cum sunt  „Toate pânzele sus- Secretul epavei ”(1986) , „Să mori rânit din dragoste de viață” (1983),  „Nostradamus”  (1994), „Moromeții 2”(2018) și „Heidi” (2019).

Cu o carieră desăvărțită în teatru acesta a obținut o mulțime de premii, printre care cele mai importante: cel mai bun actor în rol secundar la Gala Premiilor UNITER pentru rolul Nozdriov, moșier din spectacolul „Suflete moarte” de la Teatrul de Comedie București și Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal ”Trofeul Gopo”, Gala Premiilor Gopo 2017, pentru rolul Hogaș.

Pe lângă pasiunea actoricească, Gheorghe Visu iubește lectura, face sport, este mereu interesat de cultură și artă și pictează icoane.

Într-un interviu  acordat Ziarului Metropolis acesta a declarat: „Încă n-am reuşit să pictez un tablou sau să compun un cântec. Toate icoanele făcute de mine sunt copii, toate cântecele mele sunt compuse de alţii. Mi-am dorit să fiu şi un mare tenismen, dar la nevoie pot să renunţ la asta.”

Despre meseria de actor, bărbatul susține: „E o meserie foarte grea şi în care, dacă eşti lipsit de noroc, nu prea se leagă lucrurile. Să-mi fie cu iertare, dar este groaznic să fii tânăr actor, să fii nevoit să te duci la castinguri şi să nu le iei… Nici la reclame măcar, care nu neapărat sunt bine plătite”. Totodată, Gheorghe Visu este un om care a știut să separe viața profesională de cea privată, ferindu-și familia de ochii opiniei publice, fiind un om care respectă dreptul la intimitate.

La mulți ani sănătoși și vă mulțumim pentru inspirație!

Actrița Adriana Trandafir a fost infectată cu noul Coronavirus!

"în Știri" "de POV21"

Adriana Trandafir, actrița care a întâlnit-o pe excepționala cântăreață de muzică populară, Maria Tănase, este infectată cu noul Coronavirus.

Ion Haiduc, colegul acesteia de scenă, a declarat pe rețeaua de socializare Facebook că Adriana Trandafir este internată la Institutul „Matei Balș” din București. În Institut mai sunt internate vedete precum Marcel Pavel și Ozana Barabancea.

Postul de televiziune Antena 1 a transmis că va desfășura o anchetă epidemiologică și că toți cei suspecți că ar putea fi infectați cu Sars-Cov-2 sunt izolați, iar filmările au fost suspendate.

Vedetele s-ar fi infectat la filmările pentru „Te cunosc de undeva”.

Noi o ardem pe la mall și actorii sunt live pe Facebook

"în Păreri și opinii" "de POV21"

Aplaud cu mâinile legate nația asta care face gură pentru mici „drepturi”, dar pentru un eveniment cultural nu s-ar scula din canapea. Așa am reușit ca la mai bine de trei luni de la izbucnirea Coronavirusului în România, să deschidem mall-urile înaintea teatrelor.

Hai că punem economia pe picioare în momentul ăsta, pentru că Georgică și Ezmeralda cumpără haine din H&M cu 40% reducere, ca de Crăciun, dar acum e un fel de sărbătoare că ai scăpat de statul în casă. Cu siguranță cel care-și cumpără haine, pantofi, accesorii de damă și altele contribuie la clădirea și restructurarea din temelii a sistemului economic din România. Asta contează cel mai tare: Să-i dai românului loc în care să bea bere și să desfășoare activități capitaliste.

La artiști nu se gândește nici dracu. Stau și ei într-un colț, așteaptă vreun onorariu pe la vreo nuntă, stau cuminți în pătrățica lor și consumă oxigen.

Se uită-n stânga și în dreapta, observă că din meseria lui de bază, dau exemplu un cântăreț, a ajuns să trebuiască să aplice pentru angajarea la un post de îngrijitor de cabinet medical pentru familie sau cine știe ce alte soluții găsesc artiștii când pe toți îi doare-n cot când ei mor de foame și cer o coajă de pâine diferiților organizatori să le ofere o jumătate de oră de număr, doar să-și facă reclamă și să repornească motorașul în zona asta, în care activa și înainte.

Artistul n-are nevoie de bani! Trăiește câțiva ani buni doar cu apă, câteva coji de semințe deja scuipate și cu apa de la cișmeaua din parc. Nu se îmbracă, el are aura artistului care-i oferă acoperământul mult dorit care, pe deasupra, se mai și transformă în ce își dorește deținătorul.

Artistul n-are familie. Stă stingher toată viața și, pentru că este mai ciudățel de fel, nicio altă persoană de sex opus (sau același sex) nu se apropie de el, nu.

Artistul ține la distanță oamenii din jur, dar atunci când are pe cineva și mai pușcă și un plod, cu siguranță că se schimbă situația și întreținerea se face cu banii strânși pe Patreon sau Twitch. Nu-i trebuie artistului bani să-i dea juniorului de-o înghețată sau de-un suc cu gagica, îl trimite la cișmea să bage la stomăcel câțiva litri și să uite de sete, foame sau orice alte dorințe și neajunsuri.

Să fim serioși… Artiștilor le merge tare bine să difuzeze pe Facebook câte un live cu fiecare piesă jucată. Publicul este mult mai numeros din partea ecranelor, aprecierile țin loc de aplauze, iar dacă dai share este ca și cum ai rezerva loc pentru altcineva, prin invitație. Superb… Deja mi se face poftă de „O scrisoare pierdută” jucată fără spectatori, să observ cum, la orice trimitere fină și comică al lui I.L. Caragiale, sala nu stâlcește nici măcar o sonerie de telefon sau un copil care plânge.

Trist, domn’le, foarte trist. Păi cum să ai milă de artiștii ăștia care oricum au bani? Că toți sunt Michael Jackson și Elvis Presley! Au bani, beau, se droghează, umblă îmbrăcați ciudat… mai bine că-i vedem pe telefon.

Acum să trecem peste asta. Tu cum crezi, Mr., că trăiește un artist? Se hrănește din like-uri? Din inimioare și încurajări la telefon? Dacă s-a făcut un efort să se deschidă mall-ul, biserica și se dau examene naționale, de ce să nu deschidem teatrele? Așteptăm ceva special? Stăm până vine Ateneul Român să ne bată pe umăr că îi este dor de public?

S-a stins din viață actorul Vladimir Jurăscu, la vârsta de 93 de ani!

"în Știri" "de POV21"
Vladimir Jurăscu

S-a stins din viață Vladimir Jurăscu, la vârsta de 93 de ani, actorul care s-a dedicat trup și suflet Teatrului Național din Timișoara.

Bătrânețea se pare că l-a ajuns din urmă, deși plăcerea sa de a trăi era de nestins. Aniversarea celor 93 de ani împliniți recent a fost și ultima pentru actor.

Timp de 45 de ani, Vladimir Jurăscu și-a pus amprenta fantastic asupra Teatrului Național din Timișoara. Printre bagajul de peste 350 de roluri interpretate, se pot număra: Regele Lear, Sile în „Mobilă şi durere” de Teodor Mazilu, Despot în „Despot vodă”, după Vasile Alecsandri, Agamiță Dandanache în „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale.

Să vă fie țărâna ușoară, maestre! 

 

Interviu cu trupa de actorie Acting UP

"în Interviuri" "de POV21"
Acting UP
Trupele de actorie ale liceenilor sunt, de fapt, niște adolescenți cu mult chef de viață, cărora le place să dea ce e mai bun din ei și să se bucure de scenă din plin. Nu învață nimic complicat despre actorie, doar cum să fie o echipă unită, să formeze un întreg și să se bucure de moment. Am stat la o cafea pe Zoom cu coordonatorul trupei Acting UP București, George Lepădatu, și adolescenții minunați pe care i-a învățat tot ce a știut, de la cum să modelezi rolul unui personaj până la ce înseamnă să prinzi esența vieții.
Am aflat de la George secretele actorilor care joacă din pură pasiune și cum ies ei din cotidianul gri.

Ce înseamnă pentru tine să coordonezi o trupă de adolescenți?

Ne place să facem muncă prin joacă și toate spectacolele sau activitățile noastre sunt decise împreună. Funcționăm ca un teamwork și motto-ul nostru este: „Nimic nu se aruncă, totul se reciclează”. Găseam o metodă de a ne distra înainte și o facem și acum, doar că este o distracție adaptată mediului online.

Crezi că schimbi viața celor drin trupă, că pleacă cu o bucățică din tine la sfârșitul anilor de liceu?

Niciodată nu mi-am dat seama de asta, dar sper că dacă schimb o viață, o fac în bine. Eu și Diana Mănăilă, partenera mea în coordonarea trupei, ne propunem doar să îi învățăm pe copii să aibă păreri valabile, pertinente și sustenabile atât în timpul liceului, cât și în demersul vieții. Cel mai bun feedback îl primesc eu de la ei, atunci când termină liceul, părăsesc trupa și cu toate astea vin, ne vizitează în continuare, ne împărtășesc viața de facultate și când avem nevoie de ajutor, nici nu e nevoie să îl cerem că ei sunt acolo. Indiferent că este vorba de crearea unui decor, de ajutor pentru un spectacol, ei sunt acolo și ajută cu plăcere, pentu că sunt alături de a doua lor familie, până la urmă.

Ce crezi că spune despre fiecare actor rolul lui?

Depinde foarte tare de rolul pe care îl ai. Cum știe toată lumea, când ești protagonist toată lumea ține cu tine, dar când ești în rolul antagonistului lumea te urăște. Am fost mereu  atras de partea antagonică. De ce? Pentru că în timpul filmului/spectacolului, uram acel personaj cu toată ființa mea, dar când ieșeam din sală și mă deconectam de acea lume, aveam o revelare. Îmi dădeam seama ce actor talentat am avut în față! Faza amuzantă este că după, făceam cum făceam și sfârșeam prin a revedea filmul/spectacolul încercând să fur meserie de la el. Indiferent de eforturile depuse tu trebuie să duci la capăt rolul pe care îl ai, pentru că publicul vine, se așează în confortul lui, neștiind bagajul tău emoțional, nu judecă și e părtaș la ceea ce faci tu. Tu vii în slujba lui și ești un formator de opinii ca actor. Cu cât îți faci treaba mai bine cu atât publicul pleacă cu mai multe întrebări.

O tactică cunoscută a actorilor este de a se privi de pe scenă cu un „al treile ochi”. Tu ai încercat asta vreodată?

La un moment dat ești nevoit, într-un fel, să te uiți la tine din exterior. Publicul vede tot și tu, știind asta, simți să îți folosești al treilea ochi, mai ales la ultimele repetiții, când stresul e cel mai mare. Cu toate astea, cred că fac parte din cealaltă categorie de actori, dacă ești total dedicat scenei, ești prezent acolo cu toate gândurile tale, nu mai ai nevoie de al treilea ochi. Dacă ești pe bune acolo, publicul merge cu tine oricum. Și răspunsul la întrebarea ta este da, am încercat, uneori mi-a ieșit, alteori nu. Din punctul meu de vedere, regizorii sunt al treilea ochi al actorilor. Importantă e echipa, când se formează un nucleu, se formează și un ochi observator. Știm cu toții că avem un simț bine dezvoltat de a ne ajuta între noi și de a ne perfecționa. În ultimul timp, mă intrigă cât mai mult ideea de regizor. Acum că am disponibilitatea, că timpul l-am avut dintotdeauna, m-am uitat la cât mai multe filme și încep să realizez cât mi-ar plăcea viața de regizor, pentru orice tip de film, dramă, comedie, umor negru… Am început să mă documentez și să citesc multe cărți despre regie. Cred că mă intrigă atât de tare pentru că mă inspir de la oameni și-mi vin idei examinându-i. Îmi place să merg pur și simplu pe stradă și să-i observ, să le ghicesc tabieturile și profilurile dintr-o privire.
Printre discuțiile cu George, am vrut să aflu și de la „elevii” lui cum e să fii actor tânăr și plin de viață.

Dacă ar fi să-ți împarți viața în trei bucăți, care ar fi acelea?

David: Prima bucată o păstrez și o voi păstra mereu pentru familie, familie în care intră și trupa. Indiferent că am terminat cei patru ani de liceu, familia rămâne familie. A doua bucată a vieții mele, una foarte importantă, o reprezintă munca. Am prins o plăcere nebună de a munci, nu stau locului nici măcar în perioada asta. Am filmat, m-am pregătit pentru bac, am meditat, am lucrat la dezvoltarea mea culturală. Iar a treia bucată aș păstra-o pentru râs. Am o nevoie de a râde și în cele mai serioase momente. Îmi condimentează viața.

În ce constă proiectul pe care l-ați început recent, în care reprezentați viața tinerilor în carantină?

David: E foarte simplu scopul nostru în acest proiect: să facem omul să râdă. Ne-am adaptat situației și am vrut să facem ceva fun, nu numai pentru cei care se uită la noi, dar și pentru noi înșine. A fost portița noastră de ieșire în care am schimbat ideea generală a carantinei.

Cum vă simțiți când vă întoarceți pe scenă, în valuri de aplauze?

Yasmin: Nu cred că a trecut vreun spectacol la care să nu plâng la final. Indiferent că mi-a plăcut sau nu cum am jucat, știu că munca noastră colectivă, toate repetițiile în care eram stresați, au dus la spectacolul pe care am reușit să-l expunem publicului și să transmitem mesajul dorit.

Deci energia publicului contează?

David: Spectacolele noastre sunt făcute pentru adolescenți de adolescenți. Și atunci când jucăm în București pentru părinți și prieteni avem asigurarea ca vor fi mândri de noi. Ai mei au venit la toate spectacolele mele, indiferent de câte ori l-au văzut, ei au fost acolo. Dar când mă duc în festival, nu am familia sau prietenii în public, am alți adolescenți din alte trupe de teatru. Când mă uit în public la sfârșitul spectacolului și văd adolescenții cu care împart aceeași pasiune, este un sentiment frumos. Toți știm sentimentul de a fi pe scenă și ne respectăm unii pe alții pentru asta.
Yasmin: Când am jucat spectacolul „Douăzeci” în București, toată lumea a râs, dar îți dai seama când publicul înțelege cu adevărat ce ai vrut tu să spui. În festivaluri, cei din public au prins din prima toate glumele și au râs pe bune cu noi. E altfel!

Ce instrumente folosiți în crearea unui personaj?

Nicole: Avem niște exerciții speciale, care ne pregătesc pentru un rol. Scenele exersate la început mi-au fost destul de dificile, nu prea știam cum să le abordez. Fiind freshman, sunt ca un burete, absorb fiecare informație dată de trupă, așa că în timp m-am obișnuit și am început să înțeleg. George mă întrerupea la fiecare replică cu întrebarea „Ce ai vrut să zici prin asta?”, lucru care mă făcea să realizez că eu, de fapt, trebuie să gândesc fiecare replică spusă de personajul meu. Și atunci când gândesc ceea ce zice personajul meu și cel care se uită la mine automat înțelege ceea ce am vrut eu să zic.

Dramă sau comedie?

David: Comedie. Orice am face, trebuie să râdem. Și o problemă trebuie întâmpinată tot cu zâmbetul pe buze. Dacă moare și umorul, ce mai facem?
Autor: Hanife Catalbas

Mireasă pentru doi – teatrul absurdului în Bistrița

"în Texte" "de POV21"
Mireasă pentru doi

Iată o definiție posibilă: teatrul este ceea ce suprimă distanța dintre viață și moarte.

Dar, ca în orice piesă de teatru, nimic nu este ceea ce pare a fi. Pe 26 februarie, la Centrul Cultural Dacia din Bistrița, se va juca „Mireasă pentru doi”, inspirată din teatrul absurdului, în combinație cu umorul negru. Piesa este pusă în scenă de actori cunoscuți atât în spațiul clujean, cât și în restul țării, coordonați de Cristinel Nedea.

„Mireasă pentru doi” este o piesă de teatru ce presupune o întâlnire a extremelor, a absurdităților, ce te face să cazi într-o dilemă existențială. Adaptată după „O zi de vară”, de Sławomir Mrożek, Mireasa nu este doar pentru doi, este pentru noi toți, atât morți, cât și vii.

Această piesă este o producție a Teatrului Nomad din Cluj Napoca

Iar, după cum reiese din nume, Mireasa nu și-a spălat chipul numai într-un singur loc. Ea și-a împărtășit istoria și prin Zalău, Aiud sau Reșița. Scopul acestui proiect este de a aduce la cunoștința publicului această artă puternică a teatrului (și) în orașele unde nu există instituții convenabile actului interpretării.

Mireasa nu este un spectator, ci joacă chiar ea drama, chiar dacă e pierdută printre figuranți care reacționează foarte ciudat. Publicul se va alege mereu cu câte ceva, însă lecturarea este întotdeauna diferită. Și îi va face să cadă în admirație pentru arta teatrală.

Așadar, pe 26 februarie, Bistrița nu va fi nimic altceva decât teatru. Absurd.

Prețul unui bilet este de 25 de lei, iar pensionarii și elevii beneficiază de un bilet gratis pentru fiecare bilet achiziționat..

Iar, pentru că în Bistrița teatrul nu stă pe loc, aici puteți citi mai multe despre trupa de teatru bistrițeană care face ravagii pe la toate festivalurile.

Controversele feministe în viziunea adolescenților

"în Texte" "de POV21"

Cu câteva zile în urmă, am fost invitată să particip la o strângere de fonduri, „Controverse feministe”. Aceasta este organizată de o echipă de voluntari liceeni din orașul Caracal, în colaborare cu un cunoscut ONG numit GirlUp. Acesta își desfășoară activitățile cu scopul de a educa tinerele femei. Demonstrează prin ateliere, tabere de vară și multe alte proiecte interesante, cum acestea își pot exercita drepturile și cum pot lua atitudine în fața nedreptăților. Să vedem care sunt controversele feministe în viziunea tinerilor! 

Ideea de la care a pornit întregul proiect a fost feminismul.  Pe lângă aceasta, proiectul se datorează și puternicei dorințe a elevilor organizatori de a evidenția importanța egalității dintre sexe în societatea actuală.

Scriu acest articol pentru că simt că este important să promovăm tinerii inteligenți, talentați și determinați. Trebuie să le facem auzite vocile! Pentru că au avut curajul de a prelua inițiativa. Pentru că au înțeles că lumea nu se poate schimba de una singură, fără implicarea celor care reprezintă viitorul.

În deschiderea evenimentului, am ascultat cuvintele pline de emoție ale ambasadoarei Andreea Pancu. Andreea este elevă în ultimul an la Liceul Teoretic “Ioniță Asan”, cea datorită căreia a fost posibilă realizarea acestei activități. Am privit o piesă de teatru, inspirată din cartea Povestea slujitoarei, scrisă de Margaret Atwood.

Luminile s-au stins, iar liniștea a cuprins întregul amfiteatru. Spectatorii erau acaparați de curiozitate și urmărind cu interes sceneta. Am aflat astfel povestea protagonistei, o tânără slujnică prinsă în rama unui tablou ce ilustrează o lume aflată sub conducerea unui regim totalitar.  Femeile sunt principalele victime. Acestea au fost private de drepturi fundamentale și și-au pierdut identitatea. Tratate ca simple proprietăți, al căror singur scop este supunerea în fața celor cu un statut social înalt. Era crucial ca slujnicele să fie fertile și loiale stăpânilor, pentru că o îndatorire foarte importantă a acestora era cea de a oferi copii statului, din motivul fertilității scăzute de care America era cuprinsă în acea perioadă.

Următoarele secvențe ale scenetei au prezentat felul în care femeile erau privite și tratate în societatea respectivă. Deși erau victimele unor nedreptăți, erau considerate responsabile pentru situația în care se aflau. Această idee a fost conturată cel mai bine în momentul unei confesiuni, în care o altă slujitoare a mărturisit un eveniment care i-a marcat întreaga existență. Însă preotul și celelalte slujnice au atacat-o pe aceasta cu cuvinte dure. Cuvinte prin care au umilit-o și au acuzat-o pentru abuzul sexual prin care a trecut.

Mesajul piesei a fost unul foarte puternic. Cred că intensitatea acestuia a fost resimțită de întreaga sală.

Așa cum a adăugat și Andreea în discursul ei după ce lumea distopică din Povestea slujitoarei a dispărut în spatele cortinei, „egoismul poate distruge vieți”. Sunt doar câteva cuvinte, dar care spun povestea a milioane de femei din întreaga lume. Femei care au fost intimidate, discreditate, reduse la tăcere, abuzate. Ba mai mult, femei care au fost convinse că singura cale de a supraviețui în societate este supunerea în faţa unor ideologii absurde. Altfel spus, în fața unor reguli nescrise prin care femeile trebuie să gândească și să se poarte într-un anumit fel. Asta dacă nu își doresc ca numele lor să se afle pe buzele tuturor, alături de cuvinte disprețuitoare.

Strângerea de fonduri a continuat cu un meci demonstrativ de dezbateri, pregătit de elevii clubului de debate al Liceului Teoretic „Mihai Viteazul”.

Cele două echipe au discutat despre implicarea femeilor privilegiate în mișcările feministe. Personal, am rezonat mai mult cu echipa Opoziției. Aceasta a susținut faptul că persoanele implicate înțeleg mult mai bine cazurile de abuz, empatizează mai bine cu alte victime și mesajul transmis de acestea are un impact mai puternic asupra majorității. Pe de cealaltă parte, echipa Guvernului a prezentat argumente solide legate de faptul că femeile privilegiate se pot implica la fel de activ în mișcările feministe. Cum? Prin susținerea morală a victimelor și adoptarea unei atitudini solidare față de acestea.

Mi-a plăcut atât de mult proiectul colegilor mei, încât am ales să le adresez câteva întrebări chiar lor, pentru a afla mai multe despre întâmplările din spatele scenei și despre viziunea acestora asupra feminismului.

Discutând cu Andreea, organizatoarea evenimentului, am descoperit o tânără determinată și empatică, care a decis că este timpul să se implice cât mai mult în astfel de activități, pentru că își dorește cu adevărat să realizeze o schimbare.

Cum a început colaborarea ta cu cei de la Girl Up? Ce te-a inspirat să organizezi acest eveniment și de ce tocmai „Controverse feministe”?

R:O prietenă m-a informat legat de faptul că Girl Up România făcea preselecții pentru a găsi ambasadori. Odată ce am aflat mai multe, a părut drept o experiență perfectă prin care pot încerca să duc activismul la următorul nivel și să învăț mai multe despre cum mă pot implica în mod activ în schimbarea perspectivei audienței. Cât despre eveniment, eu și echipa am început pregătirile în luna octombrie. În privința numelui, am încercat să găsim ceva care să exprime esența temei abordate atât în piesa de teatru, cât și în demonstrația de debate, și «Controverse feministe» a părut cea mai bună alegere.”

Cum consideri că această experiență te-a ajutat să te dezvolți pe plan personal?

R: Știam încă de la început că poziția de ambasador implica ieșirea din zona mea de confort în proporții mai mari. Dar am decis să aplic, fiindcă îmi doream să pot căpăta mai multă experiență și, sincer, zecile de ore depuse în organizarea și promovarea evenimentul au meritat. Am avut parte de refuzuri pentru sponsorizări. Plus postere rupte și diferite comentarii negative legate de această inițiativă. Însă, odată ce am văzut cât de super a ieșit totul, am simțit cel mai puternic sentiment de empowerment de până atunci.”

Ce a reprezentat pentru tine cea mai mare provocare pe parcursul pregătirilor?

R:Probabil lipsa sincronizării. Am avut ședințe cu voluntarii și repetiții cu actorii săptămânal. A trebuit nu doar să îmi fac timp pentru fiecare, dar și să încerc să lucrez și să fac progres constant, chiar dacă uneori lipsea o mare parte a echipei din cauza tezelor, testelor sau a meditațiilor. Însă garantez că, fără ajutorul echipei de voluntari și actori, evenimentul nu era posibil și sunt extrem de mândră de rezultatul obținut.”

Consideri că mesajul transmis de tine și echipă a avut impactul dorit asupra audienței?

R:Sper că da. Sincer, cu toată agitația din timpul evenimentului, nu am avut mult timp alocat audienței, însă la final am observat că o mulțime de oameni au apreciat efortul depus de noi, dar și intenția, iar asta mă motivează să îmi mențin rolul de ambasador și în următorul semestru.”

Am continuat micul meu interviu discutând cu Delia Constantinescu și Silvia Tudoran, două voluntare, eleve în clasa a XI-a, de la care am înțeles importanța lucrului în echipă, a consistenței și a dorinței de a reuși.
Cum ai descrie întreaga experiență din punctul tău de vedere? Le-ai recomanda și altor adolescenți să se implice în activități de voluntariat? Dacă da, de ce?

Răspunsul Silviei a fost: „Da, normal că le-aș recomanda și altora. Îți dezvoltă anumite abilități, precum cele de leadership, public speaking, management. Te ajută mult să comunici mai ușor cu oamenii din jur și să îi înțelegi mai bine. În plus, înveți cum să ai răbdare atât cu tine, cât și cu ceilalți și cum să faci față situațiilor dificile, stresante, mai ales că vei fi mereu înconjurat de oameni ale căror opinii diferă. Și dacă vor să facă asta, trebuie neapărat să aibă în minte un scop. Tot timpul. Trebuie să îți răspunzi ție însuți la acel „de ce?” prima dată. Cred că doar așa reușești să duci un proiect la final și să îi atragi și pe alții.”

La aceeași întrebare, Delia a răspuns:Având în vedere că a fost primul eveniment pe care l-am organizat de la zero, deși mă așteptam să fie complicat, a fost mai greu decât credeam. Însă a fost foarte frumos. Aș recomanda tuturor, indiferent de vârstă, să facă voluntariat. Pur și simplu te face să te simți împlinit, știind că aduci o contribuție societății. Cred că genul acesta de lucruri ne face să ne dezvoltăm și, chiar dacă a fi voluntar necesită mult timp, merită din plin !”

Din câte știu, în spatele acestui proiect se află o echipă numeroasă, așadar cu siguranță au existat și momente tensionate. Cum ați reușit să le depășiți?

„A fost extraordinar de greu să trecem peste neînțelegeri, cel puțin din punctul meu de vedere. Orice decizie am fi luat în momentele de genul, mereu exista cineva care nu era de acord, dar până la final am reușit cu toții să lăsăm de la noi ca să fie totul OK. Cred că ăsta a fost principalul lucru pe care l-am învățat. Munca în echipă necesită compromisuri.”Delia

Cum privești conceptul de feminism și de ce consideri că este atât de important în societatea actuală?

Silvia:Feminismul vorbește despre egalitate de drepturi. Eu, femeie, vreau să am aceleași drepturi pe care le au bărbații, nu să fiu la fel ca ei. Iar, odată cu aceste drepturi, îmi asum și responsabilitatea și obligațiile care decurg din ele, în aceeași măsură cu bărbații. Problema este că foarte mulți oameni cred că feminismul este misandrie, adică a urî bărbații, ceea ce este greșit. Iar mie, ca feministă, nu mi se pare nici măcar moral să faci asta.

Subiectul acesta legat de feminism a ajuns în ultimele luni printre prioritățile mele și cred că aș putea vorbi încontinuu despre el. Chiar dacă uneori devine obositor să le explici oamenilor concepte sau lucruri bazate pe fapte reale. Apoi ei să te contrazică spunând: „Ești cam extremistă” sau „Vi s-a urcat democrația la cap, femeile au deja drepturi în România”. Tocmai de asta este important în societatea actuală. Da, avem drepturi. Dar nu ne sunt respectate de cine și când ar trebui.”

Delia:Eu consider feminismul o mișcare care susține diversitatea. Mai presus de gen, rasă, orientare sexuală, suntem cu toții oameni, trebuie să ne respectăm și să ne susținem între noi, doar că mulți uită asta. E important să tragem un semnal de alarmă și să sensibilizăm oamenii în legătură cu acest subiect. S-au petrecut și încă se petrec o mulțime de evenimente tragice din cauza discriminării și nu cred că cineva își dorește o lume în care nu se poate simți în siguranță.”

Am discutat și cu Loredana Stoian, actriță în piesa de teatru Povestea slujitoarei, care, deși nu a mai avut alte tangențe cu actoria până de curând, a reușit să impresioneze publicul și să transmită emoții puternice tuturor.

Pentru început, cum ți-ai descoperit pasiunea pentru actorie? Ce anume te-a atras în domeniu și de ce ai ales să joci în această piesă?

R:Am vrut să experimentez ceva nou și așa am ales să joc în piesa aceasta. A fost, de asemenea, și primul meu contact cu lumea teatrului. Piesa a făcut parte din evenimentul organizat de o prietenă apropiată mie și am vrut să o susțin, implicându-mă ca voluntar, dar și ca actor. A fost o experiență unică, iar pe viitor mă gândesc să mai particip la astfel de evenimente.”

Tocmai, pentru că mi-am dorit să aflu cum a fost resimțită experiența de cât mai multe persoane, am discutat și cu unul dintre debaterii prezenți la demo.

Alex Drăghia, elev în primul an de liceu, aflat la începutul carierei sale în dezbateri, a demonstrat publicului, prin cuvintele și atitudinea sa, că merită să se afle în spatele pupitrului.

Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru debate și ce fel de impact crezi că a avut meciul demonstrativ asupra publicului?

R:Pasiunea mea pentru debate? Are ceva rădăcini. Încă din clasa a VII-a cochetam cu ideea de dezbateri și de oratorică, doar că nu mă puteam implica efectiv într-un club. Însă, cu trecerea anilor, am simțit din ce în ce mai mult faptul că acolo este locul meu, așa-numita „ceartă academică” este de mine.

Cât despre impactul meciului… publicul trebuie captivat. Ăsta este scopul dezbaterii, publicul fie că știe ceva despre subiect, fie că nu, trebuie să înțeleagă și să fie convins de către una dintre echipe. Efectul cred că este mai facil să fie discutat de către public în sine, însă din spatele pupitrului, sentimentul pe care cred că l-am transmis a fost unul inedit și submersiv.”.

Le-ai recomanda și altor adolescenți să se înscrie într-un club de debate? Dacă da, de ce? Care crezi că sunt avantaje și cum te-a ajutat pe tine această experiență?

R:Cu siguranță. Prin debate nu înțelegem doar acțiunea în sine. Prin debate înțelegem un efect domino. Începi prin a încerca și prin a vedea potențialul tău ca vorbitor. Continui în exploatarea acestuia, iar apoi nu te mai oprești din a învăța tactici noi de oratorie și alte artificii. Debate-ul te va contura continuu, ca om, ca orator și nu numai. Pe mine m-a ajutat foarte mult cu încrederea în sine și cu repararea propriei imagini pe care o aveam despre mine însumi. Prin asta mă refer la faptul că m-a ajutat să îmi descopăr adevăratele abilități și să îmi înțeleg mai bine slăbiciunile, dar și punctele forte. Tot acest club mi-a dat posibilitatea de a-mi îndrepta defectele și de a deveni o versiune mai bună a mea.”

Acestea fiind spuse, aștept cu drag următorul eveniment organizat de această echipă minunată. Am încredere că vor impresiona din nou prin creativitatea și dedicarea lor.


Fotograf: Delia Georgiana Constantinescu


 

Festivalul Amifran – interviu exclusiv cu părintele teatrului francofon

"în Texte/Interviuri" "de POV21"
Amifran

Cine spune că „einsteinii” sunt doar geniile în știință se înșală! Nu, nu aberăm și nici nu ne povestim visul de azi-noapte. Am avut ocazia să-l întâlnim pe Einsteinul artei teatrale. Și nu, nu am descoperit mașina timpului (deși ne-ar plăcea), ci am participat alături de colegii noștri din Trupa de teatru „Corint” la Amifran. Nu știți ce este? Destul de rău… Oricum veți afla în cele ce urmează.

Acum să revenim la Einsteinul contemporan (atât din punct de vedere fizic, cât și intelectual) pasionat de teatru. Papa Didi (pe numele său real, Florin Didilescu) este cel care a creat o tradiție din a oferi tinerilor francofoni atrași de arta teatrală un eveniment pe măsură: Festivalul Internațional Francofon de la Arad.

Creat în 1992, festivalul are deja un renume mondial, în adevăratul sens al cuvântului (întrunind anual sute de tineri de naționalități diferite). Papa Didi, inițiatorul, mânat de dragostea pentru limba franceză și talentul înnăscut (și moștenit) pentru teatru, s-a asigurat ca organizarea să fie impecabilă, iar amintirile de neuitat (ca orice Einstein). Ne-a impresionat prin felul său de a fi, așa că nu ne-am putut abține să nu îi punem câteva întrebări.

Î: Care au fost așteptările dumneavoastră atunci când ați creat festivalul Amifran? V-ați așteptat să aibă un asemena succes?

Papa Didi: Eu aș răspunde cu o întrebare. Vouă v-a a plăcut? (Noi: DAAAAAAAAAAAAAAAAAA). V-ați simțit bine? (Noi: EXTRAORDINAAAAAAAAAAAAAAAR). Eu nu m-am așteptat. Dar, pe de altă parte, atunci când începi ceva, te gândești și la o țintă iar ținta era ca limba franceză și teatrul să devină un centru de interes pentru voi, pentru tineri. Ăsta este, de fapt, scopul ultim al acestui festival. Pe lângă frecventarea cinematografelor și alegerea filmelor bune, noi am ales să deschidem o poartă (și) spre teatru, și ca joc, și ca obiect de privit.

Noi am creat acest festival ca voi să vă manifestați talentul, inteligența, creativitatea și ca să deveniți „consumatori de teatru”. Dar nu consumatori obligați, ci autonomi, care aleg să meargă la teatru, la spectacol pentru că se așteaptă la ceva de la spectacolul respectiv, iar asta se numește Școala Spectatorului. Un festival nu trebuie să fie plăcut numai ochiului, ci și minții iar voi, tinerii, învățați nu numai despre ceea ce se exprimă pe scenă, ci și despre lumini, sunete, dramaturgie, limbaj. De fapt, despre tot ceea ce poate face scena vie.

Î: Cum s-a născut, de fapt, Amifran? Prima ediție v-o amintiți?

Papa Didi: Mi-o amintesc, nu sunt chiar așa… (râde). Desigur că mi-o amintesc. Totul a început când România trecea de la un regim politic la alt regim, lucru pe care l-ați auzit, dar nu l-ați trăit, pentru că sunteți copilași (râde). Anul 1989 a însemnat o schimbare în viața tuturor românilor (deci și a mea) iar până atunci, am fost profesor de limba franceză și am avut o trupă de teatru în limba română. Nici nu se discuta despre teatru în franceză, engleză… Ei bine, dacă făceai în rusă, poate-poate ți se spunea un „bravo”.

După 1990, când am început să „circulăm”, am zis că trebuie să schimb ceva și în practica mea de profesor, nu de teatru, ci profesor care face în timpul liber teatru cu elevii, în limba franceză. Totul a decurs firesc iar eu mi-am îmbinat cariera de profesor cu o pasiune care exista și pe care o moștenesc de la părinții mei, ei fiind actori toată viața lor aici, în Arad.

Teatrul pentru mine este o a doua casă, aici am început să merg, să vorbesc. Cunosc acest mediu mai mult decât pe dinăuntru. Amifranul este o atmosferă care funcționează după niște reguli cât se poate de simple, indiferent în ce domeniu ai lucra. Respect, responsabilitate, punctualitate. Și asta este teatrul, nu numai creație, ci și muncă (în primul rând). Tu trebuie să fii un partener cu colegul tău chiar dacă îl detești, spectatorul n-are voie să vadă asta în timpul actului.

Î: Ce ați învățat de la fiecare generație de copii pe care i-ați inițiat?

Papa Didi: E bună întrebarea (râde). Am învățat că autoritatea nu se clădește pe voce ridicată, nici pe principiul „eu sunt puternic iar tu slab”, nici pe verbe la imperativ. M-am obișnuit să vorbesc și să repet foarte mult anumite lucruri. Pruncii ascultă (râde) dar au un sistem de autoapărare dezvoltat, deci aud și înțeleg numai ce vor.

Atunci, îți trebuie multă răbdare ca să te apropii de ei și e foarte important să mai (și) asculți. Profesorul mai trebuie să și tacă iar pe copil să îl lași să vorbească, și să vorbească, și să nu îl corectezi. Ca să creezi o relație de încredere, tu, ca profesor, nu trebuie să fii un vânător de greșeli, ci doar un discret contabil, să-l ajuți iar din când în când, să i le spui. Trebuie să îl dezinhibezi, iar teatrul asta face. Scopul Amifranului nu este de a scoate actori, ci de a-i ajuta pe copii să fie (și) altfel.

Î: Dintre elevii care v-au trecut prin mână, cine a ales să continue cu teatrul?

Papa Didi: Un exemplu este Roxana Fânață. Eu n-am făcut nimic, doar i-am oferit un cadru prin care ea să se exprime. Ea a fost formată la Cluj și a învățat multe, și încă mai are (râde). Amifranul a fost, pentru ea, pământul fertil unde ea a prins rădăcini. La București, la Teatrul Odeon, o găsiți pe Sabrina Iașchievici, apoi la Cluj pe Alexandra Tarce și, desigur, sunt și alții pe care nu mi-i mai amintesc (râde).

Î: Organizarea festivalului Amifran e impecabilă. Cum reușiți să vă potriviți în așa fel încât festivalul să iasă bine?

Papa Didi: Păi, într-un fel *puiule* se cheamă rutină, și e cam cel mai nasol lucru în viață. Ei, festivalul, (din păcate) are și o doză de rutină. Totuși, ceea ce-i nou în fiecare an este modul prin care ne căutăm sponsorii. Din păcate, aici, în România, francofonia și teatrul în special nu fac parte din domeniile de interes primordial. „Ei, știți, noi avem alte priorități”. În general, cultura, astăzi, suferă din cauza acestei subfinanțări. În continuare muncesc pentru Amifran, chiar dacă sunt pensionar. 😉

Î: Ceea ce se face pe scenă reprezintă mai mult decât realitatea?

Papa Didi: Da. Teatrul este o oglindă, dar nu o copie a realității.                                                                                                                                                                                                                                                              Teatrul trebuie să transfigureze, eu mă exprim, dar pe scenă arăt altfel fiindcă teatrul înseamnă artă, ca și pictura. Pictura trebuie să îmi arate aceeași realitate, dar altfel, și așa și teatrul. E realitatea, desigur, dar e realitatea transfigurată. Nici pictura și nici teatrul nu trebuie să fie indigo al realității. De ce? E simplu, pentru că teatrul trebuie să îmi arate un punct de vedere. Al cui? Al ăluia, al artistului. Altfel nu ești artist 😉 Deci ceea ce este pe scenă nu este decât o interpretare a realității din punctul de vedere al creatorului. Gândurile regizorului, dacă nu sunt asumate și de actori, și de cei de la lumini, și de cei de la sunet, spectacolul iese strâmb, șchiop.

Î: În acești 27 de ani de festival Amifran, ați găsit un stil teatral care v-a impresionat?

Papa Didi: E loc sub soare pentru orice și am pornit de la principiul că un stil de teatru nu este și nu trebuie să fie autoritar. Trebuie doar să îți găsești publicul.


Autori:
Alexandra Zahari
Florina Dan
Derulează înapoi