Tag archive

talent

Drawing tips: Cum să construiești și să hașurezi un ochi uman

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
ochi uman

Expresivitatea ochiului definitivează cel mai bine trăsăturile faciale ale unei persoane, precum și exprimarea diferitelor stări (bucurie, furie, tristețe etc.). Detaliile joacă un rol esențial. Cel mai mult, de când desenez eu, mi-a plăcut să reprezint ochii, poate pentru că prin ei se transmite cel mai bine un mesaj, așa că am ales să vă învăț să desenați un ochi uman.

Privitorii se uită prima dată acolo, fiindcă transmite emoție. Vreau să împărtășesc cu voi cam cum stă treaba cu ei. Înainte de toate, trebuie să învățăm să-i construim și să redăm hașura, după care vorbim și pe alte exemple, dar le luăm treptat.

Orice parte anatomică a corpului, pentru a ușura procesul de învățare și mai ales de construcție, se schițează prin forme geometrice respectând proporțiile anatomice ale părții respective. Acestea fiind scrise, să întrăm în teorie.

Primul pas va fi plasarea ochilor în cadrul capului.

În majoritatea cazurilor se aplică următoarea regulă: dacă împărțim în 3 părți, aproximativ egale, distanța dintre axa sprâncenelor și partea inferioară a nasului, cu ajutorul a două linii imaginare, linia din partea superioară va fi axa ochilor, adică acolo o să fie poziționați ochii. (capul, de asemenea, poate fi împărțit în 3 părți egale).

ochi uman 1

Dacă privim frontal un cap, distanța dintre ochi este egală cu lățimea unuia dintre ei.

ochi uman 2

Zonele aflate în lateralul ochilor au aproximativ lungimea unui ochi. Deși nu este regulă strictă, lățimea capului uman corespunde cu lățimea a cinci ochi (pe axa lor).

Acum haide să vorbim despre forma ochiului.

Aici se produc cele mai multe erori. În cazul celor mai multe desene, ochiul are forma unui sâmbure (adică linii simetrice). De fapt, conturul său este al unui romb neregulat, iar pleoapa superioară este mult mai pronunțată decât cea inferioară.

ochi uman 3

(romb neregulat)             (formă de sâmbure)

O altă greșeală destul de întâlnită este legată de iris.

Partea superioară și vizibilă a irisului nu este desenată ca parte inferioară (singurul caz în care ochii se desenează așa este când dorim să redăm sentimentul de spaimă sau mirare foarte puternică). Partea superioară a irisului este acoperită de pleoapa superioară, pe când partea inferioară atinge ușor pleoapa inferioară. (uitați-vă la exemplele desenate mai jos).

De asemenea, irisul, privit frontal, are forma unui cerc. Dacă schimbăm unghiul din care privim, el devine din ce în mai oval.

ochi uman 4

Sprâncenele trebuie să se afle la locul lor.

Dacă ne privim proprii ochi, observăm că ele se află deasupra marginii orbitelor. Dacă le desenăm prea aproape de ochi va părea că se găsesc sub marginea orbitelor. Poziționarea corectă a sprâncenelor este foarte importantă, deoarece o să ne ajute și la încadrarea urechii, dar o să vorbim în alt articol despre asta (exemple mai jos cu desene complete).

După cum am zis și mai sus, o să ne fie mai ușor dacă încercăm să construim ochiul pornind de la forme geometrice de bază. La ochi o să folosim sfera (fiindcă globul ocular este el însuși o sferă). Dacă înțelegem cum este purtată lumina pe aceasta o să ne fie ușor să desenăm volumele sferice, exemplu în cazul nostru: sclerotica. Desigur, o să ne ajute la toată valorația (hașurarea) zonei ochiului.
ochi uman 5

După cum puteți observa în construcție, prima dată am desenat un cerc. În capul vostru trebuie să fie o sferă. Asta la început, până se înțelege cum stă treaba cu umbrele și lumina. De asemenea, trebuie să țineți cont de volumul ochiului (sclerotica, pleoape, zona orbitală) pentru redarea cât mai realistică.

Mai jos vedeți exemplu, o schiță. Linia roșie arată cum se curbează forma (curba formei).

ochi uman 6

De acum, îți urez spor la desenat si încearcă diferite perspective și caută repere. Recomand din suflet să te pui în fața oglinzii și să-ți analizezi propriul ochi (și nu numai). O să descoperi multe chestii foarte faine, iar exemplul viu (să zic așa) este cel mai bun.

Ca să nu zici că te-am lăsat fără un exemplu de construcție, uite unul:

Ochi

Am început printr-o linie (care reprezintă o parte din axa ochilor). După am desenat glandul lacrimal, am urcat cu partea inferioară a pleoapei de sus (se termină mai sus de ax – coada ochilui), pleoapa inferioară este mai  mică și apropiată de ax (am văzut că mulți nici nu o desenează complet – luați exemple reale, nu manechine super fardate sau eu mai știu cum). Apoi, am pus în evidență musculatura din jurului ochiului și într-un final sprânceana.

Uite aici alte exemple luate din desenele mele (în timp ce erau în lucru):

ochi uman 7

 8

9

 10
(Poți să îți faci și de cap)

 

Dacă vrei să te apuci de desen și nu găsești motivația necesară, aruncă o privire aici!

Autor: Ștefan Ciobăniță

Povestea unui tânăr care și-a urmat visul

"în Interviuri" "de POV21"
și-a urmat visul

Astăzi vă aduc în față povestea unui tânăr ajuns la vârsta de aproape 20 de ani ce a avut curajul să rupă lanțurile. A ieșit din mulțime, asumându-și riscuri. Haideți sa aflam povestea unui tânăr care și-a urmat visul!

Mirea Claudiu a făcut timp de aproape 10 ani dansuri sportive. A câștigat numeroase concursuri, deci spiritul său de artist era prezent încă din copilărie. A câștigat locul I la concursuri naționale în Galați, Constanța și Cluj. Are peste 35 de concursuri câștigate.

Odată cu trecerea timpului, a dezvoltat o afinitate pentru muzică cu care cocheta de mic, în secret să spunem așa, și a schimbat o pasiune cu alta.

A părăsit „mafia dansului”, după cum a spus chiar el, și s-a aruncat în apele tulburi ale muzicii având acum un canal de YouTube după care s-a făcut cunoscut.

Î: Ce te-a făcut să schimbi o pasiune cu alta?

R: Cântam încă din generală cu doi prieteni, formând o trupa, dar mai mult pe partea de beatbox. În rest, cântam singur acasă, învățam versuri de la artiștii mari, iar uneori încercam chiar să compun câteva versuri, dar îmi era frică, nu credeam că sunt suficient de bun să mă expun în fața unui public. Acum trei sau patru ani m-am lăsat de dansuri din cauza lipsei de bani, dar și datorită „mafiei” de acolo și muzica a devenit noua mea formă de a mă descărca.

Î: Ce te inspiră?

R: Ce m-a inspirat? Ah, e o poveste chiar lungă. Pe vremea când făceam dansuri, în fiecare an aveam un carnaval sau cel puțin așa îl numeam noi. Pregăteam alături de colegii mei multe coregrafii scurte, iar într-un an a propus cineva să mergem să pregătim un număr scurt de hip-hop. Noi practicând dansuri sportive, îți dai seama, a fost în afara zonei noastre de confort, dar când am ajuns acolo și m-a izbit acel ritm am simțit că asta e pentru mine. Fiecare celulă vibra cu beaturile alea.

După care am început să ascult hip-hop acasă, de care m-am îndrăgostit. Chiar am urmărit recent un documentar despre hip-hop pentru că știi, toată lumea crede că acest gen de muzică a luat naștere din ura oamenilor de culoare deoarece au fost marginalizați, dar nu este adevărat. Rappul a luat naștere din petreceri, din distracții. Rappul nu înseamnă doar ură, bani, femei și mașini. Plus că, o altă neînțelegere pe care am întâlnit-o este faptul că, numesc hip-hop piesele old school și trap cele new school, când de fapt hip-hopul este o cultură.

Î: Ce simți tu atunci când cânți? Atât pentru ține acasă cât și în față unei mulțimi, căci presupun că sunt sentimente diferite.

R: Sunt sentimente diferite, dar oarecum apropiate. Mai ales momentele când pui versurile pe foaie și apoi pe beat și simți acea conexiune dintre ele e pur și simplu magic. E prea vag să spun bucurie. Când vedeam că oamenii îmi știu piesa și cântă odată cu mine am zis că nu e adevărat. Eram uimit. E o senzație pe care nu ți-o mai dă nimic în lumea asta. Mi-am și tatuat pe braț data în care m-am apucat de muzică ca atunci când îmi vine să renunț să-mi amintesc de ce am început. Să nu mă pierd printre iluzii.

Î: Versurile și muzica sunt complet compuse de ține?

R: Versurile sunt 100% ale mele, dar beaturile sunt compuse de Zlătescu Ioan. După ce am lansat primele două piese „Evoluat” și „O să reușesc”, mi-a scris și mi-a zis că el face beat-uri și ar vrea să colaborăm. De atunci el îmi compune beaturile pentru fiecare cântec.

Î: Vrei să dezvolți pasiunea asta într-o carieră sau o păstrezi la nivel de hobby?

R: Îți dai seama că îmi doresc să transform asta într-o carieră ca orice artist. Pe scurt, să câștig bani, făcând ce-mi place, dar am și un plan B, căci de-aia fac facultate. Regret că în ultimul an am neglijat muzica și m-am demoralizat singur. Eu scriu în continuare acasă, a devenit parte din rutina mea. Oriunde sunt atunci când îmi vine o idee trebuie să o aștern pe hârtie. Cele mai bune „dume” le scriu totuși în cele mai nepotrivite momente să spun așa. Când sunt la muncă, în tren sau chiar în duș. Deci într-un fel pot spune că a devenit stilul meu de viață.

Î: Ai fost susținut de familie și prieteni când ai decis că acesta este drumul pe care vrei să-l urmezi?

R: Când ieșeam cu prietenii afară eram mereu un grup de artiști. Unul dansa, altul cânta, celălalt făcea beatbox și tot așa. Și într-o zi, ne prosteam, puneam muzică rap și cântam și mi-a venit rândul să încerc rap pe o melodie de a lui Spike. Spre mirarea mea și a prietenilor mei, mi-a ieșit din prima și suna chiar bine. Pot spune că nu eu am ales să devin rapper, ci a venit treptat și natural. Muzica m-a ales pe mine.

O altă întâmplare care m-a determinat să cred că asta îmi e vocația, a fost când m-am dus la un studio de înregistrări din Galați, să îmi înregistrez prima mea piesă „Evoluat”. Făcând pentru prima dată asta îți dai seama că emoțiile au fost uriașe și totuși mi-a ieșit din prima. Nu a fost nevoie să redăm nicio dublă. Producătorul a fost șocat și nu îi venea să creadă că nu mai pusesem piciorul într-un studio până acum. Asta chiar mi-a dat încredere în forțele proprii.

Î: Ai un plan concret de viitor?

R: Categoric nu. Am trecut prin anumite lucruri care m-au învățat să nu-mi creez așteptări și să nu îmi fac planuri pe termen lung. Nu vreau să o numesc depresie, dar a fost ceva care m-a maturizat.

Î: Ce sfaturi le-ai oferi tinerilor care vor să fie ca tine? Să plece pe același drum?

R: Poate va suna cam dur, dar dacă vezi că pe parcurs nu te regăsești, mai bine renunți. Nu spun să nu lupți pentru visul tău, dar dacă vezi că nu e stilul tău mai bine te orientezi spre altceva. Să dau un exemplu concret, că să nu fiu înțeles greșit, dacă să zicem că cineva vrea să cânte despre arme, femei și luptele de stradă din bande, dar ei locuiesc cu părinții și merg la școli private, e destul de greu să livrezi ceva care să aibă și un mesaj. Dar dacă simți că asta trebuie să faci și simți că inspiri oamenii din jurul tău atunci luptă cât de tare poți tu pentru asta.

Î: Putem spune că ai și avantaje și dezavantaje cu muzică? Care sunt?

R: Pot spune că în România am mai multe dezavantaje. Glumesc. Sunt de părere că bani și cariera poți să faci oriunde. Zicând că în România nu poți face din muzică o carieră îți impui limite. Trebuie să te orientezi și să te adaptezi în funcție de locul în care ești. Și cred eu că un artist talentat care are și puțină înclinație pe partea de negocieri și business nu poate muri de foame.

Î: Poți spune că ai un idol sau cineva care să te inspire enorm?

R: Mă așteptam la întrebarea asta. Acesta ar fi XXXTentacion. În perioada mea mai dificilă, el a scos un album și melodiile acelea m-au ajutat efectiv să trec peste. M-a inspirat enorm pentru că nu am văzut la nimeni în viața mea o schimbare atât de mare precum am văzut la el. De la omul acela furios care cânta despre violență și avea videoclipuri agresive cu bătăi, la persoană care a fost în ultima perioada înainte de moartea sa. Parcă își găsise pacea, un loc interior liniștit. Asta vreau să ating și eu. Atât de mult m-a ajutat să trec peste acea perioada din viața mea încât atunci când am primit telefon că a murit, am simțit că mi-am pierdut un prieten drag… ca și cum ar fi fost fratele meu. Ultima mea piesă, ,, Tablou” este un tribut în cinstea lui.

În încheiere, un lucru care m-a impresionat la Claudiu, ceea ce îl face diferit în ochii mei este integritatea de care dă dovadă. El nu creează ceva care să prindă, ceva care să fie în trend. Preferă să rămână autentic, original, practic pur. Își pune mereu inima pe tavă și transmite ascultătorilor săi o multitudine de emoții. Cu puțin timp în urmă, lansase o piesă cu un videoclip care nu-l reprezenta. S-a lăsat influențat și a regretat. A luat decizia de a-l șterge pentru a lăsa oamenii să-l cunoască pe adevăratul Claudiu.

Pe lângă asta, știe să accepte și un feedback negativ. E mereu dornic să se perfecționeze, să evolueze și este modest. În ciuda hate-ului pe care l-a primit odată cu lansarea primei melodii a continuat să ajungă până în punctul în care se află astăzi. Cum a spus și el, „asta a venit ca o palmă care să-mi arate ce se întâmplă dacă vreau să fac asta. Să fiu pregătit”. Chiar dacă societatea este rigidă cu acest gen de muzică, Claudiu își lasă talentul să elimine prejudecățile.

Autor: Ligia Cehan

Dora Gaitanovici – Interviu cu finalista de la Vocea României

"în Texte" "de POV21"

Dora Gaitanovici este o tânără ambițioasă, hotărâtă și extrem de talentată. A dovedit toate acestea pe scenă la Vocea României, unde a uimit o țară-ntreagă. Având-o ca antrenor pe Irina Rimes, Dora s-a perfecționat de la o prestație la alta. Ajunsă în marea finală din 14 decembrie 2018, aceasta s-a clasat a doua, însă pentru cei mai mulți, Dora rămâne Vocea României.

Cine este, totuși, Dora Gaitanovici? Știm că are 18 ani și că este elevă la Colegiul Național „B. P. Hașdeu” din Buzău. A studiat pian și saxofon; fiind pasionată de jazz, blues, rock, muzică clasică dar şi folclorică. Are o mulțime de apariții TV și la fel de multe concursuri. Dora Gaitanovici a fost încântată să acorde un interviu Revistei POV21, în care ne-a mărturisit mai multe detalii despre experiența constituită de ultima sa mare realizare.

Bună, Dora. La ce te gândești prima dată când auzi  „Vocea României” ?

Când aud de Vocea României, mă gândesc la una dintre cele mai intense și mai frumoase perioade din viaţa mea! O perioadă marcată prin muzică bună, oameni frumoși, efort, depășire a propriilor limite!

Cum ți s-a schimbat viața după concurs?

Viaţa mea după concurs s-a schimbat puţin, în sensul că am înţeles cât de mult trebuie să muncești ca să reușești pe piaţa muzicală. Acum știu exact ce vreau de la mine. Acum știu să îmi folosesc energia!

Care e cel mai bun sfat pe care ți l-a dat Irina Rimes și ce impact a avut ea, ca om, în viața ta?

Cel mai bun sfat de la Irina Rimes a fost să nu-mi fie teamă de sensibilitatea mea! Într-o perioadă în care publicul vrea ritm, mișcare, veselie, ar fi oricine tentat să se plieze pe cerinţe de genul ăsta! Irina m-a învăţat că nu poţi păcăli publicul, nu poţi să excelezi într-o direcţie pe care nu o ai în firea ta!

Irina pentru mine este un model de om care a reușit și reușește în tot ce își propune! Are o forţă inimaginabilă, deși uneori, după câte un concert este răpusă, dar asta nu se vede. Este un muzician extraordinar, iar cuvintele le mânuiește cu o precizie și un talent rar întâlnite!

Ne poți povesti o întâmplare mai deosebită din timpul acestei experiențe?

Pot enumera foarte multe întâmplări frumoase ! Mi-a rămas în suflet seara în care am împodobit bradul din studioul Irinei împreună cu toată echipa noastră… Sau noaptea în care ne-am strâns după semifinală acasă la Irina, să chefuim!

Care a fost momentul tău preferat din concurs?

Dacă este să mă refer la partea artistică, cel mai mult mi-au plăcut momentele din live-uri! Toate! Le iubesc, pentru că mi-am pus tot sufletul în ele!

Dora Gaitanovici

Toată lumea vede la TV partea spectaculoasă a lucrurilor. Câtă muncă se ascunde, de fapt, în spatele unui moment artistic și cum se aleg piesele cântate de concurenți?

Nu știu cum s-au ales piesele la celelalte echipe, dar la noi s-au ales la masa rotundă, pe metoda propunere-exemplificare. Eu, Irina, producătorii, colaboratorii, bandul, fiecare veneam cu idei, încercam să vedem cum iese și ne-am oprit mereu la ce a ieșit cel mai bine! După asta vine partea de muncă individuală, apoi repetiţiile, apoi repetiţiile din platou, cu bandul și tot așa…

E mult de muncă, dar e minunat!

Care sunt planurile tale de viitor în ceea ce privește muzica?

Pe viitor intenţionez să merg la Conservator, în București, unde voi face secţia de compoziţie muzică clasică. În paralel voi face tot ce cred că trebuie ca să trăiesc din muzică și pentru muzică! Oricum, am idealuri măreţe care îmi impun un nivel de efort susţinut și ridicat! Dar Vocea României te învaţă cu greul, așa că nimic nu mai pare a fi așa dificil!

În încheiere, ce mesaj ai pentru tinerii care se tem să lupte pentru a-și îndeplini visele?

Tinerii pasionaţi de muzică trebuie să privească aceste show-uri de talente ca pe o fereastră pe care și-o deschid, ca pe posibilitatea de a se arăta lumii în forma lor cea mai bună! Și atât! Dacă te gândești la concurs, dueluri, învinși, învingători, atunci nu e ok! Pasiunea, dăruirea și frumosul în artă te conduc acolo unde trebuie – în sufletul omului care te privește și te ascultă!

Petruț Dinu – tânărul care a publicat 3 cărți, a luat 10 în Bac și vrea să devină profesor

"în Texte" "de POV21"

Cumva, pentru mine se implică cele două: un profesor bun îți este întotdeauna prieten, așa cum un prieten bun îți este întotdeauna profesor. Eu sunt o fire foarte intuitivă: cum citesc ce-mi dictează acea voce profundă din interior, așa și învăț. Am studiat ceea ce am simțit eu că m-ar deschide. Am fost, de altfel, un vânător de adevăruri în liceu. Voiam să cunosc, să mă cunosc. Acum mă identific mai mult cu rolul de contemplator al pădurii, decât de vânător al ei.

Bună, Petruț. În primul rând, ce ai vrea să știe despre tine cei care încă nu te cunosc?

Dragă Andreea, încep prin a-ți mulțumi pentru această invitație de a (ne) comunica și vă felicit, pe cei din echipa POV21, pentru lucrurile frumoase pe care le întreprindeți! Astfel de puncte nodale de concentrare a opiniilor, perspectivelor, dorințelor și așteptărilor tinerilor români sunt pentru mine o modalitate excelentă pentru dezvoltarea potențialului (la nivel individual sau colectiv). Țineți-o tot așa!
O să încerc să construiesc un portret cât mai scurt, dar cuprinzător:
Numele meu este Petruț Dinu, am 19 ani, m-am născut în comuna Siriu, Județul Buzău (locul sufletului meu), am trăit în Buzău de la vârsta de 7 ani, sunt hasdeian, de formație umanist, în prezent student la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București.
Sunt într-o continuă căutare a sinelui. Sunt un împătimit al lecturii, un cinefil înrăit și apreciez, în general, creațiile umane în plan estetic și spiritual. Sunt un colecționar de amintiri, am mai multe idealuri și sunt într-o căutare neîncetată a armoniei cu prezentul. Iubesc oamenii. Iubesc ce sunt și ce pot să devină. Iubesc să trăiesc. Nu cred în timp și nici în delimitări spațiale.
Aaa… și să nu uit, foarte important, ador toate fructele existente pe pământ. Ele sunt la fel de bune, dar… să fim serioși! Pepenele roșu vara sau mandarinele iarna…

Ai scris 3 cărți până la vârsta de 19 ani, ceea ce mi se pare wow. Ne-ai putea povesti câte ceva despre ele și despre acest drum al tău?

 Eu am scris înainte de a fi conștient ce înseamnă acest lucru. Cele trei cărți publicate sunt doar rezultatul unui proces transmis către oameni, într-un mod mult mai profund, mai complex, mai ambiguu. Orice scriitor își asumă un anumit mod de viață atunci când alege să scrie (sau scrisul îl alege pe el). Este, dacă vrei, ca metafora aceea a aisbergului: ceea ce ajunge la oameni este partea de deasupra apei, în timp ce înăuntru se află tot misterul unei existențe închinată a ce?

De multe ori nici scriitorii nu știu. Află scriind și scriu aflând. Cumva, este un act de complicitate cu cititorul. El îl ademenește în actul lecturii dintr-o nevoie viscerală de Altul pentru a se putea cunoaște pe sine. Dacă nu ar exista cititori, nimeni nu ar mai publica, dar cu siguranță, dacă nu ar exista cititori, toți ar continua să scrie.

Frumusețea este că, privind partea superioară a ghețarului, poți intui ceea ce se află dedesubt. Este riscul asumat de orice scriitor care hotărăște să-și împărtășească scrierile cu ceilalți: riscul dezvăluirii, care poate face la fel de mult bine, cum poate face și rău. Eu am scris patru cărți, dar am publicat doar trei. Una dintre ele, cea mai mare ca număr de pagini, mă așteaptă cuminte din clasa a VII-a să o recitesc.

Ceva din mine însă nu vrea încă acest lucru. Aceste patru cărți sunt pentru mine același unu: trei romane și un volum de poezii care spun aceeași poveste, istorisesc aceeași experiență sufletească, mă prezintă pe mine așa cum nici eu nu știam că sunt. Scrierea lor este, din punctul meu de vedere, atât un exercițiu literar și de autocunoaștere, cât mai ales rodul unei forțe creative care mi-a atacat ființa și a luat-o sub asediu într-o perioadă când nici măcar nu o puteam controla.

Imaginează-ți că am început să scriu înainte să citesc, din senin, jucându-mă cu niște cuvinte pe o foaie. N-am știut că ceea ce desenez eu acolo poate fi considerat text sau oricum, o poezie, căci asta scriam. Ceva a accelerat niște procese, a determinat o anumită „ardere a etapelor” (căci nu am scris proză scurtă înainte să scriu roman, așa cum se întâmplă de obicei), am sărit direct în niște ambiții foarte mari pentru un om atât de mic.

Încercarea mea acum este tocmai de a echilibra forța creatoare respectivă cu capacitatea de a o controla și de a o dirija spre scopuri profunde. Că voi scrie poezie, proză, eseu, filosofie – asta nimeni nu o știe, nici măcar eu. Depinde ce spune sufletul.

Ești, de asemenea, un cititor înrăit. Ce te pasionează în acest domeniu și de ce ai recomanda tineretului să citească?

Citesc de prin clasa a V-a și ce pot să-ți spun este că am avut binefacerea de a primi darul citirii singur. Nu am avut presiuni din partea părinților (așa cum atât de des se întâmplă), caz în care de cele mai multe ori răspunsul involuntar al copilului este chiar cel opus intenției părintelui.

Am câteva amintiri cu mine la început de drum prin ale lecturii: stând într-o zi de iarnă și citind un pliant în care era redat un fragment din „Ucenicul Vraciului” al lui Joseph Delaney și care m-a înspăimântat și fascinat totodată.

Am citit ulterior mai multe cărți din Cronicile Wardstone (primele cinci, dacă nu mă înșel), exact când aveam cam aceeași vârstă ca Thomas Ward, adică vreo 12 ani.  Dacă vrei, cărțile acestea au avut pentru mine efectul pe care l-a avut Harry Potter pentru foarte multe generații de tineri.

O altă amintire este de când stăteam în pat și citeam „Singur pe lume” a lui Hector Malot, care mă durea efectiv până la os. Știu că nu am putut să finalizez lectura și probabil că o voi face atunci când va veni vremea.

Și o a treia este legată de mine stând pe o capră rece de fier (care are o simbolistică aparte pentru mine, am și transpus-o într-un poem) citind „Zece negri mititei” a Agathei Christie. Din nou, am fost fascinat de modul în care se corporalizează o lume de senzații, trăiri, experiențe sufletești undeva nu în minte, nu în suflet, undeva mai presus de noi. De atunci, nu mi s-a mai întâmplat să nu am o carte (sau mai multe) în permanență pe birou sau pe noptieră.

Am citit în mare parte literatură (unele dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am sunt legate de acest dialog al meu cu cărțile respective, uneori cu mai multă substanță decât dialogurile cu oamenii), care m-a învățat să cred, să sper și să iubesc, mi-a șlefuit intuiția umanului și m-a ajutat să mă cunosc mai bine.

Am citit ulterior, prin liceu, și filosofie, cu care m-am bătut efectiv. Știu că eram în vacanța dintre clasele a X-a și a XI-a și citeam „Prolegomenele” lui Kant și n-am avut de atunci o experiență atât de radicală a confruntării aproape cavalerești cu un text. Era totul pe viață și pe moarte. Dacă renunțam la lectură, muream eu. Dacă o terminam de citit, trăiam amândoi. Filosofia este unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat și pentru care m-am născut. De aceea am și ales să studiez mai aprofundat domeniul.

Bineînțeles că în ultimele trei luni (prin prisma facultății), am citit preponderent filosofie, dar îmi este atât de dor de literatură! Abia aștept să am puțin răgaz după sesiune să citesc ceva beletristică. Va fi o pauză de respirație. Cât despre ce aș recomanda eu tineretului să citească, o să-mi iau libertatea de a-i recomanda mai degrabă cum să citească: intuitiv. Citiți ceea ce vă spune sufletul să citiți și, pas cu pas, el vă va duce spre următoarea carte potrivită pentru voi. Sufletul știe întotdeauna dinainte de noi.

Ca să rezum, o să redau un titlu al unui tablou pe care l-am văzut la o expoziție în Iași (nu am reținut artistul, din păcate): pentru mine, lectura este „mai aproape de noi decât sufletul”.

Ai fost în liceu olimpic național la română, istorie, filosofie; olimpic internațional la lectură și ai luat locul 1 la unul dintre cele mai importante consursuri de poezie din țară: LicArt. Se vede că nu te-ai prea plictisit. Cum le-ai împăcat pe toate și cum le-ai prioritizat?

 În liceu am fost foarte selectiv. M-am axat pe materiile a trei profesori, cei care, de altfel, mi-au influențat și cel mai mult parcursul: profesorul de științe socio-umane (care mi-a fost și diriginte, dar și mentor), profesorul de istorie și cel de limba și literatura română.

Când i-am cunoscut în clasa a IX-a am trăit deopotrivă un șoc și o revelație: am știut că cineva i-a adus pe acești oameni în viața mea exact atunci când a trebuit și că am atât de multe de învățat de la ei! Așa că am început să învăț, cu drag, cu pasiune, într-un mod oscilant uneori, constant alteori (ceea ce este, în sine, oscilant), dar mi-am săturat setea de cunoaștere prin ei. Stăteam și îi ascultam tot timpul cu sufletul la gură, luam notițe, încercam să învăț mai mult din ceea ce erau ei decât din ceea ce îmi spuneau ei. Deși nu mi-am permis niciodată să le-o spun, îmi sunt cu mult mai mult Prieteni decât mi-au fost profesori.

Cumva, pentru mine se implică cele două: un profesor bun îți este întotdeauna prieten, așa cum un prieten bun îți este întotdeauna profesor. Eu sunt o fire foarte intuitivă: cum citesc ce-mi dictează acea voce profundă din interior, așa și învăț. Am studiat ceea ce am simțit eu că m-ar deschide. Am fost, de altfel, un vânător de adevăruri în liceu. Voiam să cunosc, să mă cunosc. Acum mă identific mai mult cu rolul de contemplator al pădurii, decât de vânător al ei, dacă îmi este permisă metafora.

Olimpiadele școlare au fost doar o modalitate de a testa ceea ce dobândisem pe parcurs (mai mult în ceea ce privește aptitudinile decât informațiile). Și rareori lucrurile s-au așezat cum mi-am imaginat eu că va fi. Ce pot să îți spun – și asta este un lucru amuzant și intrigant totodată pentru mine – este că atunci când m-am concentrat pe o singură materie, am avut rezultate mai slabe decât atunci când m-am concentrat pe trei dintre ele. Oricum, au fost experiențe deosebite pentru mine, în primul rând datorită oamenilor pe care i-am cunoscut.

Cât despre LicArt, acolo este cu totul altceva. Am participat cu o poezie foarte intimă, apropiată, „secretizată” și nu mă așteptam vreo clipă să câștig concursul având în vedere că eu eram prea implicat ca să-i pot sesiza posibila valoare. Știam doar că este… diferită. Iar uneori diferitul atrage.

Ai luat 10 în BAC. Deloc surprinzător dacă stăm să ne gândim la cât efort ai depus anterior. Cum ți-a influențat această notă viața?

Legat de nota de la Bacalaureat, aici este o altă experiență. Am dat examen la cele trei materii la care am fost olimpic național, așa că mă așteptam să iau o notă mare. M-am pregătit pe parcursul întregului an și mai intens în ultima lună. Simțeam că sunt atât de aproape să iau acea notă, era chiar acolo, lângă mine și tot ce trebuia să fac era să continui încă puțin să muncesc cu drag.
De altfel, întotdeauna mi-a plăcut să îmi testez și întrec forțele când îmi ies în cale astfel de încercări. Sunt ambițios din acest punct de vedere. Încerc să nu fiu competitiv însă. Pentru notă le mulțumesc profesorilor mei, care ne-au pregătit cu responsabilitate, și mamei mele, care mi-a adus aminte cu voioșia inspirațională care o caracterizează, că pot și că trebuie doar să merg spre actualizarea potențialului, cum ar spune Aristotel.
E mult spus că nota respectivă mi-a influențat semnificativ viața (aici sunt influențat și de faptul că, în mare, prin viață înțeleg ceea ce este în interiorul ființei într-o mai mare măsură decât în exteriorul ei). Mi-a asigurat o admitere fără griji și bursă la facultate și m-a invitat la un nou exercițiu: acela de a înlătura mândria și de a căuta smerenia în ceea ce fac. Pentru că, în momentele în care am reușit lucruri frumoase în viață, m-am coborât. Când m-am înălțat, am căzut. Sunt fericit și recunoscător lui Dumnezeu pentru toate lucrurile pe care mi le oferă – prin oameni sau pe alte căi – și încerc doar să răspund mai departe cu dragoste.

Care au fost oamenii care te-au inspirat sau care ți-au influențat considerabil evoluția?

O să îi enumăr pe scurt: bunica mea, părinții și fratele meu, oamenii din Siriu, diriginții mei (din generală, respectiv liceu), profesoara mea de matematică din generală (ca mulți alți profesori, de altfel), profesorii din liceu, acele fete din viața mea de care am fost îndrăgostit și pe care le-am iubit și care mi-au făcut adolescența de neuitat, Ana, câțiva preoți minunați pe care i-am cunoscut și maici cu lumina în privire, autorii pe care i-am citit, regizorii ale căror filme mi-au influențat viața, pictorii care m-au bulversat… ei, toți, m-au marcat într-un fel sau altul. Sunt parte din mine.
De altfel, ceea ce m-ai rugat să fac este un lucru destul de riscant pentru că am o memorie „ciudățică” și pot cădea în pericolul de a nu menționa pe cineva drag. Dacă am făcut asta, vă rog să mă iertați. Știți că sunteți în sufletul meu toți, fără excepție.
Cât despre cum m-au ajutat acești oameni să evoluez, dragă Andreea, nu este atât vorba de o evoluție așa cum o înțelegem în mod general, ca trecere progresivă de la o etapă la alta, ci mai degrabă o revenire la sine. Oamenii care m-au influențat cel mai puternic sunt cei în care m-am regăsit cel mai mult.

Știu că vrei să devii profesor. Cum ai ales această direcție?

 Mai mult m-a ales direcția pe mine. Am fost făcut să fiu profesor dintotdeauna, deși nu am știut-o mereu. O să formulez un răspuns scurt: îmi iubesc elevii și/sau studenții încă de acum. Așa știu că aceasta este calea potrivită.

Ai vreun citat preferat?

Am mai multe, dar o să ți-l spun pe cel care mi-a venit prima dată în minte când am citit întrebarea: „Iubește și fă ce vrei!” (Sfântul Augustin).

Dacă ai putea schimba ceva în lume, ce anume ar fi?

Eu cred în schimbările mici, dar sigure, nu în schimbări macroscopice. Nu stă în puterea unui singur om să schimbe o lume (între noi fie vorba, nici a unei întregi lumi să schimbe un om). Eu cred că dacă oamenii și-ar da seama că singurul lucru pe care trebuie să-l facă în viață este să se cunoască pe sine, căci acolo vor găsi esența a ceea ce sunt, a ceea ce trebuie să facă în viață, a ceea ce este bine pentru ei și ceea ce îi va face fericiți și ar înceta să mai caute în acest mod egotic sprijin energetic în alte persoane, în amintiri, în scenarii (o bună prietenă de-a mea îi spune „scenarită” bolii acesteia), să creeze tensiuni acolo unde nu sunt. Dacă ar învăța să fie prieteni cu ei, lumea ar fi un loc mai pașnic.

De la un cuvânt prin care ai rănit pe cineva drag și până la cele două războaie mondiale nu este decât o problemă de ego (individual sau colectiv). De ce atâta răutate? Pentru că suntem ațintiți tot timpul pe ceea ce vrem noi să fim. Ce ar trebui făcut? Să ne lăsăm adevăratul eu să fie. Nici măcar nu trebuie să facem foarte multe. Doar să ne înțelegem și să ne iubim. O astfel de schimbare de mentalitate nu poate să vină, din punctul meu de vedere, decât dintr-o nuanțare a unei calități intrinseci a educației pe care lumea contemporană nu doar că pare să o uite, ba chiar o ignoră de-a dreptul. Anume aceea că educația este reamintire, nu stocare.

Rolul ei este să te aducă mai aproape de tine (e adevărat, pentru aceasta este esențial să existe anumiți „stimulatori” ai autocunoașterii, cum ar fi texte esențiale, opere de artă, exerciții în fizică și matematică, înțelegerea organismului uman ș.a., dar ele trebuie să servească unui scop mai înalt, nefiind autotelice; au valoare instrumentală, nu absolută), nu să-ți încarce mintea cu informații pe care fie le vei uita, fie dacă le păstrezi în memorie, nu le poți utiliza practic. Astăzi, educația se conduce în mare parte după o coordonată empirică, ea este o urmașă a modului de a gândi al lui Locke: mintea este o cameră goală ce trebuie umplută cu informații.

O consecință dezastruoasă din punctul meu de vedere a unei astfel de concepții este atragerea pe o linie de dispariție lentă, dar sigură a științelor umaniste. Căci acestea din urmă te ajută mai degrabă să cunoști ce se află înăuntrul tău, decât ce se află în afară. Eliminarea lor este echivalentă  cu o robotizare lentă a omenirii, cu o diminuare a umanității, cu o diluare a Omului din om până când riscăm să ne apropiem de o viziune demografică, statistică asupra oamenilor: ei vor fi numere și nu individualități. Iar acela este, pentru mine, sfârșitul a ceea ce este mai autentic în lume.

Consider că o abordare potrivită este aceea care urmărește linia platoniciană: adevărul este deja în tine și tot efortul educației este spre descoperirea sa, spre reamintire. După cum văd eu lucrurile, asta ar relaxa mai mult sistemul educațional din România și l-ar aduce mai aproape de viața practică, întrucât având grijă de suflet și cunoscându-l, poți avea grijă și de restul. Știind cine ești cu adevărat, poți apoi să fii un fiu bun, un soț, tată, medic, cetățean, bunic ș.a. bun. Vai, cât de mult am vorbit!

În încheiere, ce mesaj ai pentru cititorii Revistei POV21?

Mesajul tripartit pe care îl am pentru toată lumea: iubiți, aveți grijă de voi și gândiți cu propria minte. Întreaga demnitate umană se bazează pe asta.
Dragă Andreea, îți mulțumesc pentru interviu, a fost o adevărată plăcere și sper că nu am răspuns prea amplu. Cuvintele curg și am încercat să merg după ele. Vă urez un an cu multe bucurii  atât ție, cât și echipei de la POV21: să fie un an care să vă aducă mai aproape de voi. Vă îmbrățișez!
(Îl puteți găsi pe Petruț aici, pe pagina lui)

Navzar, a.k.a Răzvan Man, îți răstoarnă lumea prin hip-hop

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"
Navzar

Răzvan sau Navzar, după cum se autointitulează este un tânăr de 24 de ani carismatic, sigur pe el și foarte ambițios. Acesta împacă cariera militară cu videografia și cu muzica hip-hop din care și-a făcut un stil de viață; și față de care are foarte multe idei și proiecte mișto în continuare.

Bună, Răzvan. Pentru început, ce ai vrea să știe despre tine cei care încă nu te cunosc?

Bună, numele meu este Cocian Răzvan Andrei și locuiesc în Prundu – Bârgăului de la vârsta de un an… Am 24 de ani și unii dintre voi mă cunoașteți sub pseudonimul Navzar… Pentru cine încă nu s-a prins Navzar e Răzvan scris invers; și totul vine de la faptul că lumea e pe dos, totu-i pe dos la nivel global și am zis să folosesc asta pentru a nu uita niciodată că scopul nostru este de a îndrepta lucrurile…

Lucrez ca militar iar în weekenduri sunt șanse mari să ne vedem la nunți / majorate/ botezuri pentru că fac și videografie… Am început să fac hip-hop prin anul 2011 când am înteles încet încet cam cât de important e mesajul într-o piesă..

Am colaborat cu majoritatea artiștilor bistrițeni și nu numai; fie pe feat-uri , fie pe producție sau pe mix/master… Am pus bazele crew-ului Mad House alături de Krampel, Stryke și Doda la acea vreme, iar mai apoi am scos primul album semnat Mad House în formula cu Krampel Stryke  și Mărginean….

Cum împaci cariera militară cu muzica?

Se împacă bine. Nu intră una peste alta. Cariera muzicală e oaza mea de liniște unde pot să spun tot ce-mi debitează mintea, iar armata e job-ul care m-a maturizat.

Te-a influențat în muzica ta faptul că ai ales la un moment dat în viața ta armata?

Nu… Practic, încerc dubla personalitate… Viața de militar e una, iar viața personală e cu totul altceva. Încerc să controlez asta și până acum mi-a ieșit destul de bine…

Dacă ar fi să alegi doar un moment, care ar fi cel mai semnificativ în devenirea ta ca om?

Hmm… Interesantă întrebare. Nu m-am gândit niciodată, sincer. Practic fiecare moment trăit are semnificația lui la un moment dat. Trebuie doar să-i vezi substraturile și să alegi „varianta câștigătoare”. Ca om nu pot stabili clar ce m-a marcat în devenire, dar știu sigur ce vreau să devin… Un om mai bun. Cred că toți ne gândim la asta într-o zi… Pentru mine asta e ținta.

Care sunt realizările tale muzicale cele mai importante?

Fiecare moment pe scenă pentru mine e ceva unic. Fiecare concert… Momentan, cred că ultima piesă lansată alături de Mădalina e cel mai important proiect. Practic mă reprezintă atât de bine încât cred cu tărie că e o piesa „notabilă” în cariera mea…

(Puteți asculta melodia aici)

Ce îți dorești să transmiți prin muzica ta?

Mesajele mele diferă de la o piesă la alta… Am piese în care atac destul de des conducerea țării dar și piese care te îndeamnă înspre o discuție „tu cu tine”. Încerc să nu ofer răspunsuri prin piese, ci să pun întrebari… Cred că asta face diferența; și faptul că abordez subiecte atât de diferite de la o piesă la alta mă face și pe mine din ce în ce mai curios… Curios să aflu chestii noi și să transmit asta și publicului care mă ascultă.

Care sunt obiectivele tale pe viitor?

Pe viitor vreau să scot un album full videoclip, marca Navzar… nu știu cum va arăta, nu știu câte piese o să conțină, dar asta e ținta mea în privința carierei muzicale: un album care să mă reprezinte acum , după 7-8 ani (sau câți o să treacă până apare) de muzică. Vreau să colaborez cu oameni care sunt pe aceeași lungime de undă, dar până să încep să lucrez la el mai am câteva piese pregătite care urmează să iasă anul acesta. Momentan am fost prins cu munca și nu am reușit să insist foarte mult pe partea muzicală, dar imediat ce-mi eliberez timpul, o să revin la nopțile pierdute și la banii dați pe instrumentale și studio. :))

În încheiere, ai vreun mesaj pentru cititorii Revistei POV21?

Mesajul meu e destul de simplu: gândiți pentru voi și nu încetați niciodată să fiți curioși…curiozitatea ne-a adus pe noi oamenii unde suntem acum. Din ce am urmărit, am vazut că POV21 promovează mult tinerii, practic educând într-un mod plăcut generațiile viitoare. Avem atâta tehnologie în mâinile noastre… Cred că e important pe lângă distracție să o folosim și în scopul cunoașterii.

 

Derulează înapoi