Tag archive

speranță

Cum a devenit un eșec cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată?

"în Texte" "de POV21"
eșec

Cum a devenit un eșec cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată? În ultimele două săptămâni, am auzit foarte des fraza „Nimic nu e întâmplător” care era spusă de oamenii din jurul meu în urma reușitei mele la facultate. La momentul actual, pot spune că sunt studentă în anul I la farmacie, la Universitatea din Oradea. Dar până să ajung aici, am fost nevoită să mă confrunt cu tot felul de obstacole din cauza cărora am vrut și să renunț la un moment dat. Dar haideți să o luăm cu începutul.

Clasa a XI-a, momentul în care mi-am ales cariera

Încă din clasa a VI-a am cochetat cu biologia, a fost una din materiile mele preferate, iar la liceu, această pasiune s-a dezvoltat și mai mult datorită profesoarei pe care am avut-o la clasă.

Ca să vă faceți o idee, dumneaei este o femeie absolut minunată, pasionată și care impune respect prin simpla sa prezență. Aura de mămică pe care o emana crea o atmosferă foarte plăcută la ore, nu era genul ăla de profesor la ora căruia îți era frică să răspunzi, de teamă c-ai să greșești, ba din contră. Elevii nu se sfiau să pună întrebări și mereu își doreau să afle mai mult. Deși, personal, n-am fost de acord cu ideea de a face pregătire în particular cu un profesor de la clasă, cazul ăsta a fost special, pentru că eram compatibilă, pentru că simțeam că mă motivează și era exact genul de persoană de care aveam nevoie pentru a-mi atinge obiectivul.

Primul an de pregătire a fost un început promițător, întrucât am încercat să îmi fructific potențialul cât mai mult, iar rezultatele erau pe măsură. Nu a fost greu să încep, ci să continui. Amintiți-vă de ceea ce am menționat anterior, o să înțelegeți pe parcurs de ce.

Clasa a XII-a – apar primele îndoieli

Ultimul an de liceu, se zice că e cel mai frumos, că se creează cele mai multe și mai frumoase amintiri. Plot twist? Nu a fost deloc așa. Nu vreau să ruinez acum speranțele celor mai mici care citesc asta, totul e subiectiv aici, însă vreau doar să vă rog să nu aveți așteptări prea mari, asta așa… ca să nu rămâneți după dezamăgiți.

Clasa a XII-a, deși învăluită, în teorie, în atmosfera bacalaureatului, eu nu mă puteam gândi la altceva în afară de admitere. De ce? Eu voiam să ajung studentă la medicină generală în Iași, iar asta înseamnă multă muncă și sacrificiu, nopți nedormite și un stres constant.

Erau momente în care adormeam pe birou, în timp ce învățam, din cauză că eram copleșită de teste, teze, teme și pregătiri. Cred că nu mai e nevoie să menționez nenumăratele dăți în care simțeam cum munca mea era în zadar și tot ce puteam să fac era să plâng. Ajunsesem într-un punct în care aveam impresia că bat pasul pe loc și deși încercam să mă conving că nu e așa, subconștientul meu nu prea coopera.

Perioada decembrie-martie nu a fost una din cele mai bune din viața mea, ba din contră. Problemele din grupul de prieteni m-au afectat mai mult decât am crezut, întrucât am fost cea mai direct implicată și simplul fapt că încrederea îmi fusese trădată de mai multe persoane într-un timp așa scurt, m-a demoralizat complet. Acasă, presiunea examenelor. La școală, la pregătire, exact aceeași situație. Afară? Nu mă mai simțeam eu. Și aveam nevoie de un restart.

În ciuda propunerii mamei de a mă duce la un psiholog, am preferat să mă pun singură pe picioare, întrucât caracterul meu puternic și firea mea independentă au vrut să demonstreze că pot și de una singură. Și am reușit. Am reușit să ies din zona aia în care mă plafonasem în ultimele luni și, încet încet, am revenit la normal și mi-am reintrat în ritm.

Și, deși lucrurile păreau să-și fi revenit într-un final, ne lovește pandemia. Se crease, după cum bine știți, o stare de confuzie și panică generalizată – nimeni nu știa ce urma să se întâmple, totul a fost, dintr-odată, lăsat în aer. Nu tu liceu, nu tu ieșiri cu prietenii, ce să mai vorbim de faptul că primele restricții au fost impuse chiar în ziua majoratului meu. Veneau toate buluc și nu știam, ca orice altă persoană în perioada aia, cum să gestionez situația.

Nu cred că înțelegeți cum e să mergi pentru ultima oară la liceu, dar să nu știi asta. Cum e să vezi că lumea se dărâmă în jurul tău, iar tu trebuie să te comporți de parcă nimic nu s-a schimbat. Eram confuzi – data examenelor era incertă, iar viitorul era pus sub semnul întrebării. Aș spune că a fost greu să mă mobilizez, dar aș minți. Asta pentru că eram conștientă că examenele tot trebuiau date fie că fac sau nu ceva și evident că nu am stat cu mâinile în sân. Mi-am continuat pregătirea pentru admitere ca până atunci, sperând că apele se vor mai liniști.

Am trecut și prin experiența unei simulări, experiență nu tare plăcută, având în vedere că la un moment dat mă concentram mai mult pe a mă opri din tremurat – aveam lacrimi în ochi, dar nu voiam să fac o scenă, așa că m-am abținut. Nota m-a pus pe gânduri și m-a făcut să mă întreb dacă am luat decizia corectă spre a mă îndrepta către domeniul ăsta.

În pandemie m-am tot gândit: ba să dau la București, ba să urmez o altă specializare, ba chiar am vrut și să renunț de tot la ideea de medicină. Însă uitându-mă în spate, la efortul pe care l-am depus, ar fi fost păcat să dau cu piciorul la toată munca mea de aproape doi ani, așa că am continuat. De bacalaureat nu am să vă povestesc, pentru că nu a reprezentat un impediment, deși n-am apelat la pregătiri în particular.

 Emoțiile primei admiteri

Cum deja v-am spus, urma să dau admiterea la Iași, zilele treceau din ce în ce mai repede, iar momentul care am crezut că era atunci decisiv pentru viitorul meu se apropia cu pași repezi. Am avut suport moral din partea prietenilor, a părinților, eu deja știam cum să îmi canalizez emoțiile, în așa fel încât să le fac să devină constructive, deci asta deja nu mai reprezenta o problemă.

Nu știu dacă a avut vreo relevanță, însă în seara de dinaintea admiterii l-am visat pe tatăl meu cum țipa la mine că nu am intrat la facultate. M-am trezit plângând și demoralizată comparativ cu ziua precedentă pentru că, să fim serioși, pe cine nu ar zgudui măcar puțin un vis de genul?

La admitere nu am întâmpinat dificultăți, în sensul că eram înarmată cu calm și răbdare, însă nu au fost de ajuns. Ceva se întâmplase pe moment, nu știu să vă spun ce, dar aveam un feeling care nu era nici pe departe unul bun. În după-amiaza aceleiași zile îmi calculez singură nota și, realizând că nu am nicio șansă să intru, am început instant să plâng. Primul meu gând a fost că i-am dezamăgit pe toți: pe profesoara mea, pe părinți, pe prieteni… A fost un sentiment îngrozitor pe care sper să nu îl mai retrăiesc vreodată.

Cert e că, odată ce am ajuns înapoi în oraș, am început a stabili planul de bătaie pentru planul B și anume: admiterea la Universitatea din Oradea.

A doua admitere, al doilea val de emoții

Restricțiile din partea alor mei nu au întârziat să apară și eram presată atât de ei, cât și de timp – aveam mai puțin de o lună la dispoziție să mă familiarizez cu un alt tip de subiecte, să iau o culegere de la capăt și să revin cu forțe noi. Mai pe scurt, vara anului 2020 a fost pentru mine… de fapt, nu a fost, n-am făcut nimic: trebuia să fiu devreme acasă, aveam un program destul de scurt de ieșit, care nu-mi permitea prea multe, învățam zilnic și citeam. Doar manualul de biologie îl citeam, nimic altceva.

Am ajuns la punctul culminant al poveștii, în care sunt față în față cu subiectul: 3 ore în care îmi dovedeam mie că a meritat tot efortul depus, toate lacrimile și toate petrecerile ratate. În ciuda emoțiilor pe care le-am avut până să se afișeze listele, n-a mai contat nimic când am auzit-o pe mama spunându-mi „Ai intrat la farmacie, la cu taxă”.

Șocul a fost atât de mare, încât nu știam cum să reacționez, parcă nu știam să mă bucur de vestea care tocmai mi-a fost dată. Mama m-a îmbrățișat plângând, iar eu am luat telefonul și mi-am sunat cea mai bună prietenă. Replica ei când mi-a văzut lacrimile m-a pus nițel pe gânduri, dar în același timp m-a făcut să realizez că munca mea a dat roade într-un final: „Tu realizezi că e prima oară în ultimii doi ani când plângi de fericire, și nu de stres?”.

Câteva zile mai târziu am aflat că am urcat la buget, iar recunoștința s-a îndreptat, evident, spre doamna mea profesoară care mi-a confirmat încă o dată că dacă îți dorești ceva cu adevărat, nimic nu e imposibil: „Norocul ține cu oamenii curajoși”.

De ce spun că eșecul primei admiteri a fost cel mai bun lucru din viața mea?

Pentru că, fără el, nu aș fi ajuns în Oradea prea curând, iar sentimentul pe care l-am avut când m-am plimbat pe străzile orașului a fost incredibil și greu de descris în cuvinte. Însă, vă zic doar atât: m-am simțit ca acasă, simțeam că aparțin locului respectiv, simțeam că acolo e unde trebuie eu să fiu și că poate chiar așa trebuia să fie – apropo de fraza de la începutul articolului, „Nimic nu e întâmplător”.

Prin faptul că am împărtășit experiența asta cu voi, vreau să vă ambiționez, să vă dau un impuls și să vă spun că, așa cum zice o persoană tare dragă mie, „viața nu e doar alb și negru, mai are și nuanțe de gri”, iar asta ar trebui să vă dea speranță. Nimic nu e imposibil, atâta timp cât îți dorești cu adevărat. Faptul că ai pierdut o dată, nu înseamnă că vei pierde mereu. Așa cum am citit undeva, “It’s not a bad life, it’s just a bad day”. Și, ca un ultim îndemn, să nu vă fie frică să încercați din nou, să nu vă fie frică să vă urmați visele.

Chiar astăzi am avut o discuție interesantă cu cineva de la un post de radio și mi-a zis în felul următor: „Copii, eu nu am regrete și am să vă zic și vouă o vorbă care sigur o să vă schimbe percepția asupra vieții sau măcar o să vă dea de gândit: <<Oamenii nu regretă lucrurile pe care le-au făcut, ci alea pe care n-au avut curajul să le facă>>”.

Dacă vrei să afli mai multe despre eșec, click aici.
Autor: Daria Pușcașu

Ce fac după carantină?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
Ce fac după carantină?

Ce fac după carantină?

Carantina a însemnat pentru noi toți o perioadă dificilă, din toate punctele de vedere. O adevărată provocare pe care vrând, nevrând, a trebuit să o îmbrățișăm și să o acceptăm. Cu mintea tulburată și cu mii de gânduri, încercăm să ne răspundem la o întrebare relativ banală, dar plină de speranță: „Ce fac după carantină?”

Cu toții ne-am propus ca după moartea aceasta bruscă să fim mai dezinvolți, să ne bucurăm mai mult, să zâmbim, în fond. Și tu, dragă cititor, ai făcut-o de nenumărate ori în perioada ce abia a trecut, deși probabil că nu îți dai seama. În ochii noștri s-a citit dorul offline, despre care am scris. Dorul mirosului îmbietor de flori, a căror primăvară am privit-o de la geam. Ne-am speriat și am rămas dezamăgiți. Am tânjit după prieteni, după timpul petrecut cu cei dragi, după natură, după bucuriile noastre, după normal.

Ce am învățat după această experiență?

Că viața uneori ne oprește, ne întoarce din drum, și ne dă o lecție pe care să n-o uităm în vecii vecilor. După întreaga stare de izolare am învățat că în jurul nostru, oriunde am merge, există viață și frumos. Există o rază de soare care trebuie lăsată să ne mângâie. Există flori ce merită privite și mirosite din când în când, fără a trece pe lângă ele, cu nasul în telefon, grăbiți de lucrurile cotidiene. Există un apus care nu mai are nevoie de cuvinte și trebuie simțit ca o liniște ce ne invadează toate gândurile rele. Ne putem îneca în el, în acel roșu ucigător pe care, de cele mai multe ori, îl evităm.
Am realizat că, de fapt, avem timp. Timp pentru toate și pentru toți. Pentru fiecare dintre noi, timp de meditație, de reflecție, timp pentru ei, să-i sunăm, să le scriem, să-i întrebăm pe ai noștri cum mai sunt.

Ce fac acum?

Mă bucur și profit de toate întâmplările care mi se dau, bune sau rele. Scot ce-i mai bun din ele și îmi păstrez doza de inspirație. Mă descopăr ca ființă adaptabilă, îmi exploatez resursele bune pe care încă le mai avem și îi zâmbesc prezentului. Realizez că sunt un muritor, un om de rând, dar un om care poate trăi în armonie cu starea sa și cu ce i se întâmplă, dacă nu uită de lumea lui. Și de lumea de afară. Vreau să ating necunoscutul și să încerc să mă cunosc cât mai mult pe mine.

Pentru că noi decidem.

Avem totul în mâini, deținem controlul multor lucruri ce ni se întâmplă și purtăm amintiri care pot să ne influențeze. Vreau să mă privesc în oglindă zilnic și să îmi spun acea întrebare obișnuită, dar extrem de grea: „Cine sunt EU?”. Voi plânge, îmi voi iubi lacrimile, căci fac parte din mine.

Și mai vreau să cunosc.

Am reușit să îmi dau seama câte locuri mă așteaptă ca să le cunosc. Așa că îmi doresc să pot stăpâni pasiunile care se vor naște din mine. Să stau în prima linie în lupta cu propriul meu destin. Pentru că sunt subiectul principal în dialogul dintre nebunii acestei lumi.

Asta te sfătuim și pe tine. Descoperă-te în pasiuni, trăiește-le, fructifică-le, cunoaște plante, flori, fenomene, oameni, tot ce te înconjoară e adus pe lume printr-o minune. Ar fi păcat să nu profiți de șansa asta oferită de starea de alertă. Să faci o schimbare pentru tine!

Autori: Raluca Vodă & Andreea Ștefania

Versuri făr’ de nume (III)

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Versuri făr’ de nume (III)

Ceea ce am mai bun în mine, mai omenesc,
Se datorează, negreșit, doar suferinței
Nu pot spune c-o iubesc, nici n-o învinuiesc,
Căci și-ar lăsa amprenta asupra speranței.

Viața mea n-ar fi însemnat nimica,
De nu m-ar fi robit a poeziilor ispite,
Mi-aș dori o viață-ntreagă cu lirica,
Sau poate doar câteva cuvinte…

Aud în sinea mea strigătele de durere,
Ale emoțiilor ce nu vor să mai moară,
Învăluit în tăcere, trupul vrea să sufere,
Vărsându-mi pe chip lacrimi de ceară.

Gându-i zăcământul zădărniciei
Ce mucegăiește în vidul nemuririi,
Iar bunătatea-i chipul fățărniciei,
Asta-i legea nemuritoare a firii…

Și de-mi voi pierde naivitatea,
Voi naşte o conştiinţă ironică,
Trăi-voi cu-adevarat singurătatea
În viața de acum, apoi în cea veșnică.

Sufăr într-ale inimii două bătăi,
Lumea-i pierdută-n mine, ca-n ceață,
Iar din toate ce-am putut aici trăi,
Ales-am adiere patetică, numită viață…

Nu-s atât de trist pentru a fi un brav poet,
Nici așa perfect, pentru a fi un bun profet,
Dar aș trăi ca un filozof condamnat,
Între pereții imperiului filosofiei, ruinat.

Când toate gândurile s-au înecat în sânge,
Iar din filozof te pomeneşti un avocat al inimii,
Doar mării și cerului vom avea curaj a plânge,
Iar pe propriile ruine ştim cine suntem în fața lumii…

Adevăratele confesiuni făr’ de nume
Nu le pot scrie decât cu-amare lacrimi,
Lacrimile mele ar îneca această lume,
Iar focul lăuntric ar incendia-o-n patimi.

Lacrimile de plumb cad lin pe buze,
Simt gustul lor metalic, vibrează,
Ele șterg, la apus, dureri difuze
Și scriu povești care șochează…

Somnul gândirii dă uitării timpul,
Prezența demonică veghează în el,
Pe pieptul slăbănog va-mi șade clopul,
Atunci mulți mă vor iubi în mare fel.

Timpul ca viața mea,ca sângele meu
Îmi curge din vene, și-i supt de „vampiri” ,
Secătuindu-mă des, pân’ la apogeu
Îmi simt iar trupul înfășat în trandafiri.

Din tot ce am trăit odată,
Mi-a rămas scrisă poezia,
O promisiune și azi neuitată,
De la un simplu el către o ea…

P.S.:Poezie inspirată din vorbele lui Emil Cioran!

O nouă zi este un nou început

"în De simțit" "de POV21"
început

Începe ziua devreme. O nouă zi este un nou început. Gustă din răcoarea și puritatea dimineții. Încarcă-te cu vibrațiile pozitive alături de o cafea.

Mereu o nouă zi este un nou început, trăiește-o cu speranță, fără durerea și dezamăgirea zilei de ieri. Trecutul este ca și un fluture, dacă îl atingi prea mult nu va mai zbura niciodată. Speranța moare ultima. Strălucește cel mai puternic. Las-o să ardă în propria ei lumină, iar când simți că se stinge, schimbă-i becul. Găsește motive să o menții.

Mintea este un instrument magic, de vise și speranțe. Prin urmare, imaginează-ți! Fii creativ și colorează-ți lumea în pigmentul tău preferat.

Nimeni nu îți impune cum să vezi lucrurile. Trebuie să ajungi propriul tău artist preferat. Ai doar o pânză în față. Uneori greșești, poate din grabă, și nu poți șterge. Dar poți acoperi cu o idee mult mai bună. Și această gafă poți să o transformi în artă. La fel este și în viață. Trece atât de repede, iar timpul este atât de prețios. Nu îl lăsa să plece în depărtare atunci când e frig, nu e o pasăre călătoare. Dacă l-ai lăsat să zboare nu se va mai întoarce niciodată de unde a plecat. Nici atunci când va fi cald.

Fericirea nu poate fi o alegere.

E normal și natural să avem stări diferite. Există totuși o limită pe care noi o putem controla. Mereu între răul mai mare și cel mai mic îl vom alege pe cel mic. Poți suferi luni, sau o poți face câteva zile. Gândirea pozitivă este cea care îți poate trasforma viața radical. Durerea sufletească te doboară, nimic nu-ți mai pare că te ajută. Dar de ce să privești în jur dacă te ai pe tine?

Impune-ți! Chiar dacă pare imposibil.

Când vei reuși să îți rezolvi singur greutățile, vei ieși din întuneric cu adevărat. Gândește-te atât de profund la problemele tale și la cât de mărunte pot fi. Și cât de ușor pot fi despicate. Sau renunță din a mai gândi și eliberează-ți mintea. Mergi într-o pădure. Deconectează-te de la cotidian pentru a putea să te conectezi la natură. La energia acesteia. Meditează, ai atâtea lucruri pe care le poți face. Chiar dacă acum stăm în care, nu înseamnă că lucrurile acestea nu există.

Închide-ți ochii și concentrează-te pe respirația ta. Nu te gândii la nimic, nici la ce faci în acel timp. Este timpul să te conectezi la tine însuți. La mintea ta bulversată și subconștientul tău care scoate în evidență doar părțile negative. Îl putem cataloga ca pe un depozit de fotografii. Iar lumina este îndreptată mereu spre cele patetice și neclare.

Acum trebuie să scoatem în evidență cele reușite și clare. Sunt mai multe decât cele nereușite. Răbdare, caută puțin prin ele și le vei descoperi. Privește-le și fi mândru de ele! Redescoperă și învață să te cunoști mai bine. Ești mult mai minunat/ă decât ai putea să crezi. Iar după toate acestea respiră cât de adânc poți și zâmbește.

Învață să trăiești. Să savurezi toate momentele vieții. Fie bune sau rele. Bucură-te de fiecare început!

După o zi obositoare, pregătește-ți ceaiul tău preferat. Ia o carte bună și ieși din lumea reală pentru câteva minute bune. E momentul tău de pace și liniște. Zâmbește. Ai reușit și astăzi.

Versuri făr’ de nume (I)

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Versuri făr’ de nume

Și de-ar fi să-mi scriu întreaga viață,
O voi face, c-un toc muiat în lacrimi,
Cu riscul să-mi pierd ultima speranță
Voi schimba un zâmbet pe-o mie de patimi.

Și tot ce este, îmi pare a fi hrană
Pentru tristețea-mi nemăsurată,
Durerea o voi strânge-n palmă,
Ca inima să n-o simtă niciodată.

Eram deasupra tuturor,
Și toți erau deasupra mea,
Iar prin uitarea gândurilor
Se număra și amintirea.

Sensul vieții se reduce la atât:
Ea n-are niciun rost pe pământ,
Când fiecare îi găsește însă unul,
Din păcate îl va schimba banul…

Ne-am pierdut curajul de-a mai simți
Pentru cei ce-am fost și pentru alții,
Și am uitat să trăim cu speranța,
Căci ne gândim prea mult viața.

Totul e așa cum a fost întotdeauna,
Și cum, fără îndoială, va fi până când
Nu va mai fi nimic, nici chiar minciuna
Stingându-se-ncet și ultimul gând.

Destul mi-am pierdut din lumină
Cerşind pomana înălţimilor,
Sătul de ceruri – de pomină,
M-am lăsat dus de valul amintirilor.

Trebuie să suferi până la capăt,
Încetând în suferință să mai crezi,
Nu contează decât un singur lucru:
Să înveți să ști să mai și pierzi!

Voi mi-ați mai rămas, focuri ale inimii
Și aparențe parfumate de dor,
Căci prin flăcările reci ale lumii
Eu sunt un simplu muritor.

Hărțuit de gânduri, încerc să mă eliberez,
Fără mare succes, trebuie s-o spun,
Căci printre ele, fără să exagerez,
Mă simt un neînsemnat nebun.

Reușim să înlesnim în fiecare zi
Câteva clipe de conversație,
Cu cei ce am putut, de fapt, a fi?
Poate, mici Luceferi într-o constelație!

Toți în singurătate ne naștem
Și în moarte la fel ne-om duce,
În viața cea mișelă, dorințe creștem
Lăsând la urmă, un nume pe o cruce.

Cu fiecare zi suntem mai singuri
Părăsiți de toți într-ale vieții gânduri,
Rămânând cu dorul și cu patima…
Of, ce ușoară trebuie să fie ultima!

P.S.:Inspirat din spusele lui Emil Cioran!

Uman

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"
uman

M-am spânzurat de ideea că toate se întâmplă cu un scop,
melancolie și-un strop de noroc.
taine ascunse am crezut c-am să descopăr
fum de țigară și minciuni pe alocuri.

În dezumanizare nu mi-am dorit să cad
plăcerea de a trăi am ascuns-o adânc în suflet
și mi-e frică să mă avânt în căutarea sa.
concluzii obosite m-am săturat a trage,
simt că tăcerea mă îmbrățișează prea strâns
și în dansul întunericului mă cufund.

Cântec divin am vrut să compun,
în disperare mă descompun.
Pietre și zbucium și zbucium și pietre
discuții c-un iz de mentalități defecte

societate pierdută în haos divin
Dă, Doamne, să ne trezim!
dacă se poate înainte să murim
căci moartea e un concept prea hilar
și ceața s-a cuibărit în inimile noastre
precum un copil neștiutor în brațele mamei sale.


Autor:
Georgiana Badea

Sunt minor! Dar de-aș fi avut drept de vot…

"în Păreri și opinii/Texte" "de POV21"
De ce să fim mai buni de sărbători

Disclaimer: Sunt minor, iar în acest articol nu veți găsi directive politice, manipulare, persuasiune, ci părerea personală și doar personală pe care decid să o împărtășesc cu voi. Vreau să adaug faptul că nu îmi doresc să influențez în vreun fel propriile voastre alegeri!

Suntem, mintal, niște adulți controversați cu unele secreții date peste cap și acționăm în consecință, ne place să facem alegeri greșite și să învățăm din ele. Suntem împotriva a tot ce înseamnă vechi și suntem catalogați ca dezinteresați, pierduți sau pur și simplu… fără educație. Da! În epoca tehnologiei, unde dacă nu știi să folosești un gadget ești mort și ți se spune că ești needucat. Trecem peste.

Dacă stau pe Facebook văd lupta acerbă dintre două partide.

Două persoane pe care se centralizează acțiunea pentru că sunt candidații care au trecut de primul scrutin și simpatizanții lor. Totul seamănă cu un film de acțiune cu final prost, dar fără de care tot filmul ar fi fost degeaba.

Răul cel mai mic din final pune cireașa de pe Co(tort)oceni.

Cum nu m-am abținut niciodată, am avut inițiativa de a lăsa comentarii, reacții sau am distribuit postări doar pentru amuzament propriu, dar, cum ne spune Pavlu; gata cu gluma! Se cam îngroașă sângele care ne curge prin vene de la atâta râs cu burta sărind, telecomanda de la televizor făcând surf pe ea. Sau, cel puțin a mea, că eu am. Să uităm puțin de glume și injurii și să ne concentrăm pe ceea ce contează: situația unei țări.

Am făcut o cercetare cu aproape toți condidații care mi se păreau eligibili pentru un al doilea scrutin și am ajuns la o concluzie foarte importantă: Toți vor binele, toți vor schimbarea.

Știți ce nu vor? Să se apuce de ea cât mai repede. Și, să fim sinceri, un președinte este un angajat al statului, nu un stăpân, cel puțin în republica noastră emerit de generoasă când vine vorba de vorbă multă și, din păcate, caracteristic, puține lucruri concrete duse la capăt.

Am observat cum se schimbă omul după cum bate vântul. Am simțit pe pielea mea cum este să fii mințit și manipulat. Am văzut cum publicitatea și relațiile publice își fac treaba în favoarea unora și o strică pe a altora. Dacă acum aveam drept de vot… știți ce aș fi făcut? M-aș fi dus la vot ca un bun cetățean și aș sta în cabină vreo jumătate de oră.

Chiar aș mai cere un buletin de vot, pe fond că l-am greșit. Apoi, mai votez o dată, să fiu sigur că am votat cu propria voință și rațiune. Cel mai indicat ar fi ca ideea să o ai de dinainte de a pune ștampila, să fii sigur pe tine și încrezător în omul pe care îl alegi.

În 2024 când vor fi din nou alegeri prezidențiale, eu voi avea undeva la 22 de ani și probabil voi fi terminat o facultate. Dacă voi avea și toate țiglele pe casă, îmi voi aminti că prin 2019 când alții au ales pe lângă mine cine să ne reprezinte statul, am stat și m-am uitat la candidați, am citit despre ei și dacă aș fi mers la vot, cu siguranță puneam ștampila unde trebuie, și o făceam pentru mine, ca cetățean, în primul rând, iar în al doilea, ca român ce își dorește o schimbare în bine.

Ce păcat că sunt minor și ce păcat că legal se votează de la 18 ani…

Dacă aveam puțin noroc, eram și eu pe listele celor care pun ștampila ferm și delicat pe hârtia nesemnificativă ce ne călăuzește țara.

Apropo, știți ce face un președinte? Pe scurt te reprezintă extern și intern, promulgă sau abrogă legi și este conducătorul armatei. Dacă pentru astfel de atribuții știi persoana potrivită, du-te la vot și votează. Uită de faptul că unele voturi se cumpără, că unii nu știu ce votează sau că pur și simplu merg la vot pentru o prezență dubioasă. Fii schimbarea, fii votantul! Doar așa ne putem câștiga un viitor!

Rugăminți adresate Soarelui

"în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

E dificil să-ți amintești cum trecutul
reprezenta cândva un prezent și un viitor.

Cum o vară a durat jumătate de secol,

iar restul erau simple fragmente așezate dezordonat

Și în fiecare săptămână tu încercai să le așezi în ordine

Un puzzle încă nedescifrat cu rezultat ambivalent.

 

S-au desprins câteva raze de soare într-o dimineață

De pe bolta ce propulsa radiații peste corpuri absente de viață

Și cu o oarecare curiozitate te întrebai

De ce iubim ceea ce mai târziu ne omoară

În timp ce lăsai o bună parte din trup

Să fie scăldată în factorul X

 

Pielea arsă de soare descria un sacrificiu rar înțeles

despre cum e să arzi de dorul unei atingeri reale.

Și cum nu ai reușit să o obții

Ai ales să te oferi ofrandă unei alte surse care să mai poată

Să îți încălzească a doua oară inima.

 

E obositor să cauți alinare într-un corp ceresc

Iar el să îți ofere doar jumătate de răspuns imprimat pe epidermă

Și tu, ca să îl poți descifra, renunți la stratul ce te proteja de exterior

Astfel, rămâi în pielea goală, omule

Expus unei lumi dornice să te răscolească pe interior

Până ce vor găsi un ultim gram de speranță

Pe care îl vor sorbi cu grijă la cina de la ora 5.

 

Mi-am amintit de orele de istorie în care

Discutam despre cum zeii primeau ofrande

Și ofereau la schimb o fericire temporară.

În cele din urmă, specia noastră a fost dintotdeauna dornică

Să simtă gustul fericirii

Și nici până în ziua de azi

eu nu sunt sigur dacă e dulce sau amară.

 

_________________________________________

 

În ziua în care a avut loc Eclipsa

Tu ai murit sub lipsa unei surse de căldură.

Derulează înapoi