Tag archive

#smileoutofthecloset

#smileoutofthecloset – „Acei ochi căprui care mă priveau”

"în Psihologie & Relații/De simțit" "de POV21"
#smileoutofthecloset

Disclaimer: articolul acesta face parte din proiectul Smile out inițiat de POV21, Accept, Consiliul Național al Elevilor și Festivalul Super. #smileoutofthecloset

Cu toții am iubit, iubim sau vom iubi cândva. Dar cum uiți acea iubire toxică, știind că în jur sunt doar ochii căprui care te-au rănit?
O vei uita? Vei privi din nou în urmă? Vei aștepta să vezi dacă mai există o șansă?
Povestea mea începe de mic, problemele sentimentale fiind probabil mai accentuate, crescând într-o casă plină de femei. M-au învățat cum să nu rănești un om și cum „ochii mereu sunt oglinda sufletului”.

M-au ferit mereu de probleme, dar nu aveau să știe că trebuia să fiu avertizat și despre privirea plăpândă a celui ce avea să mă rănească.

Încă de la grădiniță am conștientizat că e ceva diferit când vine vorba de iubirea și sexualitatea mea. Mă uitam după ambele sexe și simțeam o simpatie pentru două genuri complet diferite. Inițial m-am speriat, am ţinut-o secret și am ascuns acest secret mai bine de un deceniu. Mi-am impus ideea că iubirea nu există, până te-am văzut pe tine. Nici măcar nu te știam face to face, te văzusem online într-o poză. Nu știam exact la ce mă uit, la ochi sau poate la un posibil viitor? În acel moment secretul fusese dezvăluit în interiorul meu. Am realizat că simt ceva pentru tine, pentru aerul artistic, pentru sufletul de copil, pentru acea privire ce a furat o inimă, pe a mea!

Fără voia mea, ne-am văzut întâmplător pe stradă după ce aflasem că tipul de care sunt „îndrăgostit” (un cuvânt greu pentru mine, fiind mereu cel ce a încercat să nu aiba tangențe cu acest termen), stă la câteva străzi de mine. Am simțit că te-am găsit. Ai fost acolo, lângă mine pentru câțiva ani.

Am fost și eu la rândul meu, pentru tine, dar pentru mulți ani. Poate mai multi ani decât ar fi trebuit! Poate încă mai sunt și nu am reușit să mă uit în altă direcție, spre deosebire de tine. Ai fost cel ce m-a privit în ochi și mi-a explicat ce înseamnă să trăiești acest sentiment. Ochii tăi căprui erau cei ce mă linișteau, dar și cei ce mă perturbau mereu. Am privit amândoi cum am crescut, doar că fiecare vedea această relație diferit.

La un moment dat nu ne mai ziceam nimic important, vorbeam mai mult din priviri. Ochii noștri aruncau cu săgeți, iar când relația mergea mai ok, știam privirea care avea să îmi mai fure încă o dată inima. Au trecut mulți ani și am văzut că tot farmecul ascundea o persoană care nu vedea ce are alături. Nu mă vedea doar pe mine. Eu în schimb, îl vedeam doar pe el. Cu greu și după multe plânsete, am realizat cine ești.

După seri de lacrimi, ochii pașnici și căprui, plini de dorința de a iubi… Deveniseră roșii.

Cei din jur văzuseră de mult și m-au avertizat, dar eu am ales să te văd altfel. Am continuat să sper că te vei schimba și că acei ochi mă vor privi în fiecare dimineață, când mă voi trezi. Nu s-a întamplat ceea ce visam eu cu „ochii deschiși”. Am ales să dispar din nou de lângă acest sentiment ce devenise străin. E adevărat, „Ochii care nu se văd se uită!”. După o perioada lungă, încă am așteptat să revăd acei ochi căprui. S-a întâmplat să ne mai întâlnim, dar te vedeam altfel. Te-am uitat și totuși nu… Încă te mai văd din când în când, în vreo poză de pe internet. Probabil și tu o faci, doar că nu știm la ce ne uităm… La trecut, la amintiri, la ochii care au furat o inimă cândva… Sau la un posibil viitor?

Citește chiar aici o altă confesiune a unui membru LGBRQ+!

#smileoutofthecloset – „Au fost violenți verbal și fizic, trăiam cu încordare chiar și în propria cameră”

"în Texte" "de POV21"
#smileoutofthecloset

Disclaimer: articolul acesta face parte din proiectul Smile out inițiat de POV21, Accept, Consiliul Național al Elevilor și Festivalul Super. #smileoutofthecloset

1. Cine ești, cum te-ai descrie ca persoană și cum te identifici ca persoana LGBTQ+?

Sunt un adolescent ce intră în lumea adulților odată cu admiterea la facultate și va avea prilejul să se bucure de ceea ce e mai frumos. De fapt aș fi putut scrie zeci de rânduri de cât de optimist sunt, dar aș fi mințit. Ce mă definesc sunt ambiția, sensibilitatea și nesiguranța, tipice pentru o persoană gay.

2. Consideri că școala ta este un mediu prietenos pentru cei care fac parte din comunitatea LGBTQ+? Ai fost victima unei situații de bullying la liceu? Dacă da, povestește-ne despre un incident.

Din acest punct de vedere mă pot considera norocos deoarece liceul pe care l-am absolvit este unul destul de prietenos, iar explicația este că am studiat la un liceu de elită, unde în fiecare dimineață intră oameni nu numai cu o capacitate intelectuală ridicată, dar și cu inteligență emoțională. Însă aceasta este doar excepția într-o lume în care școala este primul loc în care elevii își pot găsi temerile.

3. Povestește-ne despre coming out-ul tău. Cum au reacționat familia/profesorii/colegii tăi?

Dacă ce spuneam mai sus era o poveste cu final fericit, familia a fost prima care m-a judecat. În ciuda sutelor de ședințe la diferiți psihologi care spuneau că nimic nu este neregulă cu mine, și a sprijinului primit din partea colegilor și prietenilor care m-au făcut să mă simt „normal”, părinții mei au continuat această furtună forțându-mă să merg la preot. Au fost violenți verbal și fizic, au urmat amenințări și trăiam cu o încordare chiar și în propria cameră pentru că erau camere de supraveghere ascunse.

4. Ce e cel mai mișto lucru la a fi o persoană LGBTQ+ în România, dar cel mai nașpa?

Un lucru extrem de bun este cel al sprijinului venit din partea celor de o seamă cu tine. Sentimentul de apartenență la un grup care te ascultă și te înțelege este o stare ce trebuie resimțită în fiecare dintre noi. Persoanele LGBTQ+ sunt sociabile, deschise și unite. Iar ajutorul pe care îl poți oferi celuilalt este mai mult decât satisfăcător.

Cu privire la un aspect negativ, fără îndoială este potențialul pericol pe care îl reprezintă persoanele adânc îndoctrinate sau care provin din familii religioase, unde tradițiile sunt strâns păstrate și cultivate de următoarele generații. Dincolo de importanța respectării unor drepturi fundamentale oricărui om, frica de a ieși pe stradă este cu adevărat cel care ridică un semn de alarmă.

5. Cum crezi că s-ar putea schimba comunitatea ca să evite stigmatul societății? Crezi că e nevoie de asta?

Sunt de părere că doar timpul își va spune cuvântul în acest scop. Cu siguranță este o componentă majoră pentru comunitate însă cât timp societatea dorește să nu schimbe nimic și problemele să rămână nerezolvate, ce rămâne de făcut este o inițiativă individuală ce își va spune cuvântul la nivel macrosocial. Dinamica societății este mai alertă decât credem, iar cu venirea noilor generații în frunte, vom combate și problemele ei.

#smileoutofthecloset – „Contează să iubesc o persoană care să mă iubească înapoi”

"în Texte" "de POV21"
#smileoutofthecloset

Disclaimer: articolul acesta face parte din proiectul Smile out inițiat de POV21, Accept, Consiliul Național al Elevilor și Festivalul Super. #smileoutofthecloset

Cine ești, cum te-ai descrie ca persoană și cum te identifici ca persoană LGBTQ+?

Numele meu e Andreea Bogdan și am 17 ani. Îmi place să le spun oamenilor că sunt perseverentă, ambițioasă, dar mai ales deschisă oricărei provocări. Nu cred în coincidențe, nu am făcut-o niciodată. Mereu am simțit că un lucru este sortit să se întample, mai devreme sau mai târziu.

Cât despre eticheta mea… Ei bine, nu cred în așa ceva. Nici nu îmi place să folosesc acest termen. Asta probabil și pentru că sunt la o vârstă la care încă mă descopăr, încă învăț să fac primii pași într-o lume plină de necunoscut.
Știu doar că nu sunt straight.

Consideri că școala ta este un mediu prietenos pentru cei care fac parte din comunitatea LGBTQ+? Ai fost victima unei situații de bullying la liceu? Dacă da, povestește-ne despre un incident.

Din fericire, nu fac parte din categoria victimelor. Am fost, însă, martoră la discuții de genul „Cum adică să fii gay? Dar nu e normal așa ceva”. Recunosc, m-am simțit ofensată când am auzit toate lucrurile astea, dar am ales să tac, în loc să reacționez. Mi-a fost frică să nu fiu judecată mai târziu. Și uneori stau și mă gândesc, și îmi dau seama că am făcut alegerea corectă, având în vedere faptul că generația de azi folosește cuvântul „gay” ca pe o insultă. Glumă, neglumă, există persoane care chiar se simt rănite de „glumițele” astea nevinovate.

Despre școală pot spune că este un loc neutru. Nu se discută chestii de genul (cu mici excepții), rămânând a fi, încă, un subiect tabu. Totuși, fie o situație în care un elev să își facă coming out-ul în liceul meu, ar primi câteva critici de la profesorii mai în varstă, dar în același timp, ar fi apreciat pentru curaj și inițiativă de profesori deschiși la minte.

Povestește-ne despre coming out-ul tău. Cum au reacționat familia/profesorii/colegii tăi?

Totul a început acum vreo 3 ani când am început să mă uit la seriale. De fiecare dată când vedeam o actriță frumoasă și talentată, îmi sărea inima din loc. Stăteam și mă întrebam “vreau să fiu ca ea sau vreau să fiu cu ea?”. Răspunsul era mai mereu a doua variantă. Cam așa mi-am dat eu seama că e ceva ciudat la mine. Numai peste vreo 2 ani, am ajuns să experimentez pe pielea mea și să îmi dau seama cât de frumos e să îți placă fetele.

În acest moment, nu mai sunt la fel de sigură; adică nu sunt sigură dacă îmi mai plac băieții. Sunt confuză, dar e în regulă. Pentru mine nu contează dacă sunt straight, les sau bi. Contează să iubesc o persoană care, la rândul ei, să mă iubească înapoi.

Cât depre coming out… Prietenii mei apropiați știu, și nu e un lucru care ne definește prietenia. Până la urmă, cei care m-au susținut au rămas lângă mine, cei care nu, s-au sustras încetul cu încetul.

Părinții mei nu știu și nu plănuiesc să le spun prea curând. Am avut discuții pe tema asta cu mama mea, dar de obicei, în final, totul se rezuma la „nu e de viitor…”, treaba asta cu homosexualitatea. Și cred că sunt de acord. Mai ales în această țară, în care, în 2020, încă ne luptăm pentru drepturile noastre. Trăim într-o democrație, dar se pare că libertatea noastră de exprimare e opresată. Preferăm să ascundem subiectul sub covor, decât să îi facem și pe restul să înțeleagă importanța lui. Promovăm analfabetismul și prostia, iar problemele importante, cum ar fi educația sexuală sau identitatea personală, le aruncăm într-un colț uitat de lume.

Nu e normal ce se întâmplă, și uneori mă întreb dacă se va schimba ceva vreodată; dacă în 10-15 ani, când generația noastră va decide să întemeieze o familie, va avea dreptul la adopție, la căsătorie, la libera exprimare.

Dacă nu o să le mai fie rușine să iasă pe stradă fără să fie arătați cu degetul.

Îmi pare rău că trăiesc într-o țară în care trebuie să mă gândesc de două ori dacă să postez pe social media ceva legat de LGBTQIA+: un proiect, o petiție, un gând sau chiar un meme, fără să îmi fie frică de faptul că o să afle toată lumea și o să se ia de mine.

Frica trebuie să se oprească într-o zi. Poate nu există un moment potrivit, dar e important să avem încredere în noi și să ne dăm seama că nu avem de pierdut.

Eu aleg acest moment. Cred că tocmai mi-am făcut coming out-ul.

Și un sfat prietenesc: să nu vă intereseze de ce zic ceilalți. Contează ca voi să vă simțiți bine în pielea voastră, alături de persoanele potrivite. Și dacă părinții voștri nu sunt de acord cu sexualitatea voastră, asta e. Se vor obișnui.

Autor: Andreea Bogdan

#smileoutofthecloset – „Am trăit într-o familie tradițională și firească”

"în Texte" "de POV21"
#smileoutofthecloset

Disclaimer: articolul acesta face parte din proiectul Smile out inițiat de POV21, Accept, Consiliul Național al Elevilor și Festivalul Super. #smileoutofthecloset

Vreau să încep prin a mă prezenta. Sunt un băiat de 17 ani, născut și crescut într-un oraș mic din România. Am avut o copilărie ideală, o mamă și un tată care nu s-au certat niciodată cu mine de față și o situație materială bună. Menționez că am fost un copil dus des la biserică (creștin ortodox) și posteam integral din proprie inițiativă de la 9 ani, chiar dacă cei din familie insistau că sunt prea mic si am nevoie să mă hrănesc corespunzător.

Așadar, am trăit în mediul absolut ideal în mentalitatea românilor, într-o familie tradițională și firească, cu credință în Dumnezeu.

Nu foloseam internetul, adoram să merg la bunici și să mă bucur de natură, prin urmare contactul meu cu ideea de LGBT era zero.
Totuși, mereu mi-a plăcut să mă joc cu fetele, mereu îmi doream păpuși și niciodată mașini. Eram fascinat de poveșile cu zâne și prințese, niciodată de super eroi sau roboți.

Părinții mei au hotărât să facă tot posibilul să mă ducă la activități caracteristice băieților, și m-au trimis la tot felul de sporturi. Mereu plângeam pentru că simțeam nefiresc să fiu cu băieții care vorbesc chestiile lor și fac glumele lor. Și așa am continuat de-a lungul anilor să resping tot ce este caracteristic pentru un băiat și să mă asociez cu fetele. (Menționez clar că nu mă simt fată și nu vreau să fiu fată, doar că îmi plac unele lucruri caracteristice lor).

Părinții mei au început să nu își mai facă griji, deoarece eram mereu primul copil din generație la învățătură, aveam un bun simț ieșit din comun și mergeam la biserică din proprie inițiativă. Totuși eu știam că nu mă raportez la fete așa cum o fac ceilalți băieți. Nu mă simt atras de ele, îmi doresc doar să le fiu alături ca prieten. Nu a durat mult și mi-am dat seama că ce simt fetele față de băieți simt și eu. Și ce simt alți băieți față de fete, eu nu simt.

Am conștientizat asta înainte să știu că poate exista așa ceva – homosexualitatea.

Vă spun sincer, începusem să mă forțez să îmi placă fetele și nu puteam, mi se făcea greață când mă gândeam doar.
Acum pot spune cu mâna pe inimă că așa m-am născut, nu m-a influențat nimic. Au trecut niște ani și eu încă nu le pot spune părinților mei pentru că s-ar întreba unde au greșit, și nu este vina lor, nu este vina nimănui, sunt firesc și bine așa cum sunt, și oricum nu mă voi putea schimba!

Acum că v-am prezentat ce a însemnat pentru mine copilăria ca persoană homosexuală, vă voi spune ce înseamnă liceul. Nu sunt out, dar majoritatea elevilor își dau seama. Problema cea mai mare este bullying-ul din partea profesorilor.

Vi se pare în regulă ca un profesor de religie să fie plătit pentru a veni în fața clasei spunând lucruri precum „azi homosexual, mâine pedofil” ?

Să ne spună că preacurvia se pedepsește cu Iadul? Toată viața mea ca elev mi s-a lăsat de înțeles că homosexualii sunt niște oameni invalizi, niște sub-oameni. Că au ales să fie așa și merită tot răul pe care îl primesc.

Eu am norocul de a fi o persoană cu rațiune și cu un psihic puternic, dar cei mai slabi se lasă doborâți și chiar ajung acești oameni invalizi. Da, există oameni vulgari și răi care fac parte din LGBT, dar ei nu sunt toți, și mulți ajung așa din cauza modului în care îi tratați.

Homosexualitatea este incontestabil prezentă în condiția umană și nu a apărut la un moment dat, de la cineva, dar aceasta este o altă discuție. Îmi doresc o lume cât mai bună pentru fiecare dintre voi, sunt un om bun, un om corect și rațional, dar gay, și nu știu ce să mai fac să mă simt acceptat de voi, restul oamenilor.

Autor: Anonim

#smileoutofthecloset – povestea Ecaterinei Maria Ganea

"în Texte" "de POV21"
#smileoutofthecloset

Disclaimer: articolul acesta face parte din proiectul Smile out inițiat de POV21, Accept, Consiliul Național al Elevilor și Festivalul Super. #smileoutofthecloset

Cine ești, cum te-ai descrie ca persoană și cum te identifici ca persoană LGBTQ+?

Sunt MK, am 22 de ani și sunt lesbiană și non-binary (pronume she/her/they/them). Încă navighez toată partea cu non-binary, nici nu mi-am făcut coming out-ul față de prieteni pentru că nu știu exact sub ce subcategorie cad. Așa că până atunci doar sunt.

Sunt o persoană visătoare și vreau să cred că toata creativitatea și imaginația mea au rămas încă intacte, deși 4 ani de facultate le-au pus la încercare.

Consideri că școala ta este un mediu prietenos pentru cei care fac parte din comunitatea LGBTQ+? Ai fost victima unei situații de bullying la liceu? Dacă da, povestește-ne despre un incident.

În timpul liceului nu eram încă out și îmi era frică chiar și să fiu asociată cu acea comunitate, să nu afle ai mei. Deci nu pot să am neapărat o părere în legătură cu asta. La mine în clasă nu mai erau și alte persoane din comunitate și nu am fost destul de sociabilă ca să aflu de persoane de la alte clase/din alți ani.

Povestește-ne despre coming out-ul tău. Cum au reacționat familia/profesorii/colegii tăi?

Cumva cred că am încercat să îmi fac un fel de coming out încă de dinainte să aflu că există un termen pentru asta. Aveam 14 ani și ceva și discutam cu prietena mea cea mai bună de pe atunci.

Am adus vorba despre persoanele LGBTQ+, încercând cumva să divag la faptul că îmi dădusem seama de curând că sunt și eu una dintre ele (mă îndrăgostisem chiar de acea prietenă). M-am panicat și am lăsat-o baltă. Mi-au luat 7 ani si nenumărate momente de ură față de sine, disperare, depresie, anxietate dusă la extrem (ore întregi în care eram nefuncțională, la un moment dat chiar zilnic) ca să mă accept așa cum sunt și să încep să le spun și prietenilor. Am început anul trecut în februarie să-mi iau prietenii la rând și să le spun (pentru că aparent, îmi place să mă torturez singură spunând doar câte unei persoane pe rând).

Prietenii m-au acceptat pe loc (ba chiar am aflat că grupul meu de prieteni nu e chiar așa de heteronormativ precum credeam), terapeuta mea mi-a spus că a venit ca o surpriză, dar informația a fost interceptată ca firească.

Până și bunica, de care mi-a fost frică să nu mă respingă s-a obișnuit cu ideea și e deschisă la discuții despre orice nelămurire are. Cu fratele și sora mea a fost în felul următor: fratele meu a spus că bănuia de dinainte, iar replica soră-mii când i-am spus că am o iubită a fost „Oricum nu mi te puteam imagina lângă un băiat”.

Încă nu le-am spus părinților și sincer nu știu când o s-o fac. Sunt pe principiul de a lua lucrurile pe rând. Când va fi timpul lor, le voi spune.

Ești curios de perspectiva altor colegi față de această comunitate? Click aici.

Ce e cel mai mișto lucru la a fi o persoană LGBTQ+ în România, dar cel mai nașpa?

Sincer? Cel mai mișto e comunitatea. Înainte de carantină nu eram prea out ca să îndrăznesc să merg la sediu la Accept, dar de când cu izolarea mi-am luat inima în dinți și m-am alăturat grupului de suport organizat de ei. Am întâlnit oameni faini pe care-i iubesc de mor și care îmi fac toată săptămâna mai bună în fiecare vineri. Cine ar fi zis că introvertita de mine s-ar fi putut simți atât de bine și de în siguranță între oameni pe care abia i-a cunoscut, ajungând uneori să discute cu ei până la 1 noaptea?

Cea mai nașpa e toată ura asta cu care încă ne mai confruntăm, din partea oamenilor care comentează doar ca să răspândească și mai multă ură, deși de cele mai multe ori pretind că o fac în apărarea unei religii care, culmea, tocmai iubirea necondiționată o propăvăduiește. Sunt conștientă că în viață mă voi lovi cu foarte mulți oameni de genul acesta și că trebuie să mă întăresc în această privință, dar tot doare să fii atacat de oameni care nu te știu și niciodată nu vor încerca să te știe.

Cum crezi că s-ar putea schimba comunitatea ca să evite stigmatul societății? Crezi că e nevoie de asta?

Să fim din ce în ce mai vizibili. Doar așa putem să educăm. Realizez că se fac zilnic progrese în genul ăsta, doar pot să compar cu informațiile pe care le-am avut eu când eram mică versus cele la care am acces acum (comparație: am auzit pentru prima dată termenul de lesbiană când aveam vreo 12 ani, trans pe la 15-16 și non-binary abia acum un an am început să aud și să se aprindă beculețele). Să traducem cât mai multe cărți queer (aproape inexistente când eram eu adolescentă).

Să facem astfel încât să fie distribuite în cinema-uri cât mai multe filme făcute de și despre persoane ale comunității. Să fim out și proud. Vreau să ajung să fiu modelul de femeie queer pe care eu, cea de 14 ani l-ar fi privit cu admirație, realizând că da, nu e singură pe lumea asta.

Autor: Ganea Ecaterina Maria

#smileoutofthecloset – „Sunt eu. În forma mea naturală”

"în Texte" "de POV21"
#smileoutofthecloset

Bună ziua!
Mă numesc Maria și vreau să-mi împărtășesc povestea despre viața mea de până acum ca membru al LGBTQ+ în România. Mai jos este eseul meu 😊.
Vă mulțumesc!

Totul a început cam prin clasa a cincea…. Sau poate mai devreme.

Primul an de gimnaziu. Cred că atunci am întâlnit prima fată pentru care am simțit ceva. „Ce se întâmplă?!?! Ia-ți gândul, Maria, nu e adevărat, NU E NORMAL!“… ȘI, LOGIC, ASTA AM FĂCUT. Am fugit de toate sentimentele acelea „anormale“ pentru FOARTE MULT TIMP, le-am ascuns și îngropat în mine mereu când apăreau la suprafață, ca să realizez că în ciuda acestui fapt, lor nu le pasă de părerea oamenilor și de naivitatea mea. Și tot veneau. Mereu. Și din ce în ce mai des…

Bună, sunt Maria, am 15 ani și sunt bisexuală. Mereu am fost și voi fi, și am dus o luptă mare să descopăr, și, cel mai greu, SĂ ACCEPT asta.

Era devreme când am auzit pentru prima dată cuvântul gay.

Nu știam exact ce înseamnă, însă știam că oamenii îl foloseau ca pe o insultă. Pe stradă, în grupuri de prieteni, ÎN ȘCOALĂ…

Mi-a plăcut și am simțit atracții față de multe fete, prietene sau nu, și nu pot să zic că m-am prefăcut că nu se întamplă, m-am ascuns sau ceva de genul pentru că nu concepeam faptul că ar fi vreun lucru de care să mă ascund, mă convingeam că e „o prostie trecătoare“. M-am speriat. Nu înțelegeam ce se întâmplă și săream repede cu gândul la faptul că aș fi doar confuză, sau e doar o simpatie, că am nevoie de atenție sau multe altele. Eram doar bi. Eram doar complet normală.

Cănd am terminat gimnaziul și am ieșit puțin din grupul restrâns din care făceam parte, descoperind oameni noi, mai deschiși, mentalități noi, o lume complet nouă, informații, și multe despre care nu știam, de abia atunci am început să mă descopăr. Am intrat curând într-un grup de persoane care făceau parte din comunitatea LGBTQ+, în care m-am integrat rapid și m-am simțit cumva foarte liberă și înțeleasă.

După ce m-am informat corect despre tot ceea ce nu știam, cu timpul m-am schimbat mult, eu și mentalitățile greșite care îmi fuseseră impuse. Așa am început să înțeleg ce se întâmplă cu mine, despre ce este vorba, am experimentat și m-a ajutat enorm să am oameni care să mă sprijine. Deși am acceptat cu greu, am ajuns aici și acum sunt mai fericită decât niciodată.

Pentru că sunt eu. În forma mea naturală. Exact așa cum ar trebui să fim cu toții. Fără rețineri.

Cu toții merită o șansă să își expună, exprime și să se mândrească cu personalitățile lor.
Pentru curajul de a fi eu însămi, din păcate, am fost victima unor batjocori din partea oamenilor. Îi auzeam în spatele meu vorbind despre mine („mamă, ce a început asta să se îmbrace așa băiețos, uită-te la ea“, „e fată sau cum? Hahaha“, „mamă, asta s-a dat pe fete, hahahaha“) și râzând cu întregul lor grup de prieteni.

Nu s-a îmbunătățit nimic, și până în ziua de azi aud ironii, râsete și batjocori de la vechii „prieteni“ care m-au văzut schimbându-mă și nu ezită să comenteze și să își dea cu părerea, dar și de la persoane necunoscute.

Cât despre coming out, nu am spus decât unor prieteni, cei apropiați care mă și susțin enorm. Nu mă ascund de restul lumii și nu mă deranjează să afle. Mai complicat însă este coming out-ul în fața familiei, pentru care nu cred că sunt încă pregătită, dar o iau încet. Nu mă grăbesc, iar între timp o să îmi trăiesc viața cât de frumos și natural pot, și vă invit să faceți la fel.
#smileoutofthecloset

#smileoutofthecloset – „Mă rugasem, plângeam nopțile, eram hărțuit”

"în Texte" "de POV21"
#smileoutofthecloset

Disclaimer: articolul acesta face parte din proiectul Smile out inițiat de POV21, Accept, Consiliul Național al Elevilor și Festivalul Super. #smileoutofthecloset

Salut! Sunt un băiat de 18 ani, trăiesc în minunata noastră țară România și sunt gay.

Ăsta ar fi ultimul lucru pe care l-ai zice despre mine, dar am văzut anunțul în care doriți să postați poveștile oamenilor din lgbt+, în cadrul proiectului #smileoutofthecloset. Am fost foarte încântat, dar am avut și am o mică reținere. În fine, scriu acest articol pentru a spune prin ce poate trece o persoană din această comunitate. Deci, să începem!

Știam că sunt gay de la grădiniță, dar nu eram conștient deloc de acest fapt.

Îmi aduc aminte banca de la geam cu patru scaune, pe care stăteam 2 băieți și 2 fete. În fața mea era un băiat tare drăguț și îmi plăcea tare mult sa mă bag în seamă cu el. Acu’, nu știu la ce vă gândiți, da mă duceam și împărțeam jucăriile, desenam amândoi și lucruri din astea. Total normal pe atunci.

Trecem repede peste și începe o etapă nouă: gimnaziul!

Școala gimnazială am făcut-o la țară, unde sunt și părinții mei. Pot zice că până în clasa a 5-a nu am băgat de seamă faptul că mă holbam după băieți, stăteam mai mult cu fetele, nu suportam fotbalul, eram timid și tăcut, dar și tocilarul clasei.
În clasa a 7-a mi s-au aprins tălpile după un gagiu. Da’ nu vă zic ce frumos era, ce atitudine și ce… nu știu ce naiba am văzut, acum când mă uit la el, păi, mai bine nu o fac. Dar m-a lovit prima dragoste, să zic așa. Au început să apară visele cu băieți și tot felul de gânduri. Eram speriat, nopțile erau petrecute pe gânduri, nu înțelegeam ce se întâmplă, de ce eu nu pot vorbi despre fete cum vorbesc restul băieților sau alte lucruri asemănătoare. Am fost prieten de cataramă cu bullying-ul, eram feminin și am conștientizat asta prin a 8-a. Până a-mi da eu seama și a fi mai atent la gesturi și comportament, colegii mei băieți strigau după mine „fătălăul“, „curva“. Știți cornurile acelea pe care le primeam? Eu le primeam în cap când ieșeam la tablă. În general când profa pleca, fiind cel mai bun din clasă și fiind o școală mică, aveam un ajutor pentru asta. Dar degeaba, să mă ferească Sfântul să zic ceva că-s gay sau să deschid gura că am probleme. Mereu ziceam că este vina mea, merit asta, așa îmi trebuie dacă mă uit după băieți.

Dacă te interesează poveștile mai multor membri ai comunității, click aici.

Prima dată când am făcut contact cu ce înseamnă gay.

Eu aflasem de lgbt și toate astea prin a 8-a. Foarte târziu, timp în care mă rugasem, plângeam nopțile, eram bullied și nu aveam cu cine vorbi. Cu fiecare zi care trecea, cumva simțeam în interiorul meu că așa sunt eu, e total ok, dar negam cu toată ființa.
Văzusem undeva pe net un cuplu gay format dintre doi bărbați și mie îmi venise în cap: “Ce aș vrea să fiu la brațul unuia dintre ei.” Instant, nimic filtrat. Gând ce m-a pus profund pe gânduri, dar tot negam.

Cu bune și cu rele, toate au trecut și am ajuns în liceu.

Am reușit să intru la un liceu din oraș, fix unde am vrut, foarte fericit. Total, până am întâlnit un tip. El era gay și mi-a dat curajul de a-mi pune întrebări și de a fi true with myself.

Primul om căruia i-am zis a fost cea mai bună prietenă de atunci.

În clasa a 8-a mi-am făcut o prietenă foarte bună, am ajuns amândoi în același liceu, dar clase diferite. Îmi aduc foarte bine aminte momentul când i-am zis de mine. Eram pe hol, îi scrisesem că vreau să vorbesc ceva cu ea serios. Tremuram ca varga și aproape plângeam când am reușit să scot pe gură: „știi, mie îmi plac băieții…“. Am bufnit în plâns, am vrut să o îmbrățișez. Ea a făcut doi pași în spate, ținea mâinile în semn de „stai dracu acolo“ și a plecat. Am plecat în bancă, plângeam (da’ mult am mai bocit), mă feream de colegi și tremuram. După această întâmplare, profa de fizică m-a scos la tablă, eram total pierdut. Nu înțelegeam nimic și a început să țipe la mine. Mă abțineam să nu bufnesc pe acolo. (P.S: sunt cel mai bun elev al ei la fizică, dar atunci eram la pământ).

Am fost și la preot la spovedit.
Eu sunt un om credincios și cred în God și în dogma care stă la baza religiei. Crezând că eu sunt cel mai păcătos și cel mai rău, am avut curajul să-i spun preotului. Am avut activați de organizat cu el și altele, deci știa cine și ce fel de om sunt. Când i-am zis că simt atracție față de băieți, mi-a zis fix așa: „ești bolnav psihic!“. M-a pus foarte tare în dilemă.

I-am spus și mamei într-un final, cu toate că îmi era frică.

Acesta a fost cel mai greu moment pentru mine. Îi spusesem cu 2-3 zile înainte de a veni acasă că vreau să discut ceva cu ea. Noi doi aveam o relație extrem de apropiată, vorbeam orice, deci ar fi trebuit să fie ușor. Uită-mă acasă, mă pun pe un scaun și încep să tremur de frică. Cuvinte nu aveam. Deschid gura și zic repede: „Mama, eu sunt atras și de baieți“. Se uită la mine șocată și zice „cum adică?“. Repet din nou, și avem o discuție de 2-3 ore în care eu plângeam într-una și ea nu înțelegea cum se poate ca eu să fac așa ceva. Mi-am zis să calc în picioare tot ce simt și să fac cumva să îmi placă fetele fiindcă „trebuie să te însori“.

De atunci îmi tot scoate ochii și totul devine din ce în ce mai rău.

Într-o zi eram prin curte cu treabă. Din vorbă în vorbă, am ajuns la același subiect și eu i-am zis: „Nu o să mă însor cu vreo fată, dacă eu nu pot iubi una“. Iar ea spune fix următoarele, mereu cred că îmi vor răsuna vorbele ei în minte : “Eu nu-mi aduc aminte să fi crescut vreun monstru, iar dacă asta am făcut, mai bine nu te nășteam”. M-am dus în cameră și am plâns cu orele și m-am urât enorm. Țineam totul în mine, așa că dacă vă vine să plângeți când nu mai puteți, băgați mare. Dar după ce v-ați descărcat, vă ștergeți lacrimile și mergeți cu capul sus.

În ultimul timp îmi spune ca nu o să ajung nimic în viață și că degeaba muncesc atât de mult pentru viitorul meu. Ca să vă faceți o idee, eu am ca pasiune tot ce ține de arte plastice, mai și scriu, sunt un elev fruntaș, mă educ singur, învăț și mă dezvolt, oamenii și prietenii mă iubesc, iar oriunde am fost și pe oricine am întâlnit, cu toții au rămas cu amintiri frumoase cu și despre mine.

Scăparea mea a fost Arta și câțiva prieteni cărora le-am zis. Ei îmi sunt alături și mă iubesc enorm așa cum sunt. Acum mă iubesc și mai mult decât înainte. Am 18 ani, vreau ca peste ani să auziți de mine și sunt sigur că veți auzi, dar momentan rămân anonim pentru binele personal.

Iubiți-vă pe voi înșivă, pentru că nimeni nu o s-o facă precum o faceți voi.

Autor anonim

#smileoutofthecloset – „Totul a început când mi-a plăcut de o prietenă”

"în Texte" "de POV21"
#smileoutofthecloset

Disclaimer: articolul acesta face parte din proiectul Smile out inițiat de POV21, Accept, Consiliul Național al Elevilor și Festivalul Super. #smileoutofthecloset

Bună, prefer să nu mă prezint, având în vedere că părinții mei încă nu știu. Am aproape 16 ani, învăț într-un oraș mic din județul Bacău, și sunt lesbiană (dar atrasă romantic și de băieți). Aceasta este povestea mea. Totul a început foarte devreme prin clasa a V-a când a început să îmi placă de o prietenă.

Eram înnebunită după ea, și deși știam vag de existența comunității, îmi era frică să mă gândesc că aș putea face parte din ea.

Totul a fost bine o perioadă, îmi petreceam mult timp cu fata asta și într-o seară în “glumă” ( cel puțin pentru mine era mai serioasă treaba), am spus hai să le spunem prietenilor că suntem bisexuale și că suntem împreună. Cei drept n-aveam mulți prieteni, așa că am zis hai să o facem. Unul din ei a reacționat foarte bine, nici nu îmi imaginam că se poate așa ceva, dar celalalt a pus pe ceva grup de pe facebook. Vă dați seama că m-am panicat maxim și am zis că eu nu mai fac așa ceva niciodată, așa că am intrat cât se putea de tare în dulap.

Asta m-a ținut până prin clasa a VIII-a când am început ușor, ușor să mă accept.

Am spus câtorva persoane foarte apropiate, apoi am făcut greșeala de a spune unui prieten care a crezut că nu e mare chestie dacă o spune mai departe. Când am aflat că a spus mai multor persoane m-am panicat, țin minte că era fix după Revelion și tot restul vacanței de Crăciun mi-am petrecut-o plângând și având atacuri de panică fiindcă îmi era groază să mă întorc la școală. Când m-am întors nimeni nu a spus nimic. Când am intrat la liceu am întâlnit multe alte persoane din comunitate, și pentru prima oară în viață mea am simțit că mai am pe cineva lângă mine în drumul ăsta foarte întortochiat. Pot spune că după atâta amar de vreme mă accept așa cum sunt, ba mai mult, mă iubesc, n-aș schimba niciodată asta la mine.

Cât despre mama, am încercat să îi spun de câteva ori, dar refuză să accepte, mi-a spus de multe ori că e doar o fază, că lui Dumnezeu nu-i place, că e anormal și că “o fac doar pentru că e popular”, mă doare sufletul să stiu că propria mea mamă spune lucrurile astea, mai ales având în vedere că noi aveam o relație destul de bună și apropiată. La momentul actual nici unul din părinții mei nu știu, sau se prefac că nu știu.

#smileoutofthecloset – „Sunt un om normal până la urmă”

"în Texte" "de POV21"
#smileoutofthecloset
Disclaimer: articolul acesta face parte din proiectul Smile out inițiat de POV21, Accept, Consiliul Național al Elevilor și Festivalul Super. #smileoutofthecloset

Salut! Am văzut de curând postările de pe Instagram și m-am gândit să împart cu voi cum am descoperit ce sunt cu adevărat și cum am reușit să „trăiesc“ astfel în România și cum mă descurc în continuare. 

Mi-am dat seama că „ceva nu e în regulă“ cu mine în clasa a 7-a, când colega mea de bancă a început să îmi dea bully și să îmi zică că nu e normal ca până la acea vârstă să nu îmi placă de niciun băiat. Prostesc, știu.  Am ignorat toată treaba asta pentru că niciodată nu mi s-a părut ciudat să simt atracție față de o altă fată, iar în clasa a 8-a am început să „catch feelings“ pentru cea mai bună prietenă a mea, care m-a luat mai mult în glumă. Într-adevăr că nici nu îmi dădeam seamă că ar fi o problemă cu mine, ci pur și simplu mi se părea complet natural ce se întâmplă.

Acum sunt a 10-a, iar pe timpul pandemiei am decis să „ies din dulap“, cu toate că mulți realizaseră care e treaba cu mine 

I-am spus celui mai bun prieten al meu care m-a susținut foarte mult și cu ajutorul căruia am reușit să scap de teama asta, cum că aș fi altfel.

M-am bucurat foarte mult când toți celor cărora le-am spus au fost supportive și au înțeles și nu a existat loc de a mă judeca după acest criteriu.

În momentul de față mă simt extraordinar, I embrace who I am, chiar dacă nu fac din asta mare caz – sunt un om normal până la urmă.

I can finally declare myself a proud bisexual girl who is still trying to figure out who she really is.

P.S. Ați avut o inițiativă grozavă!

Love,

Emma

#smileoutofthecloset – „Am mulți colegi homofobi”

"în Texte" "de POV21"
#smileoutofthecloset

Disclaimer: articolul acesta face parte din proiectul Smile out inițiat de POV21, Accept, Consiliul Național al Elevilor și Festivalul Super. #smileoutofthecloset

Doresc să rămân anonimă, deci mă voi prezenta drept M. Sunt o persoană sociabilă, deschisă la minte, amuzantă, îmi place să cunosc persoane noi, să îmi fac prieteni și mă identific ca lesbi.

Școala nu a fost un mediu prietenos în niciun caz.

Am mulți colegi homofobi care atunci când se discută de subiectul ăsta, tot ce pot face e să înjure și să aducă insulte asupra comunității. Nu am fost victimă deoarece nu multă lume știe despre orientarea mea, tocmai din acest motiv, fiindcă lumea e încă destul de închisă la minte încât să nu accepte asta.

Citește chiar aici o altă confesiune a unei persoane din comunitatea LGBTQ+!

Cât despre coming out, prietenii mei s-au așteptat la asta oarecum, deoarece niciodată nu am arătat interes față de băieți, și normal că m-au acceptat, deoarece când îmi aleg prietenii, îi aleg în așa mod încât să fie ca mine, deschiși la minte. Din familia mea știu doar surorile mele, dar mă susțin și deja s-au obișnuit cu ideea. Au fost puțin șocate la început, dar s-au obișnuit repede cu asta.

Sincer nu știu care ar putea fi cel mai mișto lucru la a fi o persoană LGBTQ+ în România, din cauza homofobilor în unele cazuri nici nu poți ieși afară din casă împreună cu persoana iubită. Cel mai nașpa lucru e faptul că aici lumea încă nu acceptă că asta e o chestie naturală și încă te judecă dacă faci parte din comunitate.

Nu e nevoie de asta, deoarece comunitatea LGBTQ+ nu ar trebui să se schimbe cu nimic, societatea e cea care trebuie să se schimbe și să accepte persoanele din comunitate, sau măcar pur și simplu să ignore.

Autor: M

#smileoutofthecloset – „Ceea ce te definește nu este un om sau o lege!”

"în Texte" "de POV21"
#smileoutofthecloset

Disclaimer: articolul acesta face parte din proiectul Smile out inițiat de POV21, Accept, Consiliul Național al Elevilor și Festivalul Super. #smileoutofthecloset

Salut, mă numesc D, 29 de ani, locuiesc în Germania de aproximativ 5 ani, sunt lesbiană și logodită cu femeia pe care o iubesc, am un job de care sunt mândră și pe scurt aș vrea să vă descriu în câteva rânduri drumul parcurs atât în România cât și în Germania fiind „altfel“.

Altfel mult timp pentru mine a fost sinonim cu inferior, din teama de a nu fi respins, din teama de a nu dezamăgi, din teama de a nu corespunde așteptărilor familiei mele m-am simțit ani la rând inferioară celor de lângă mine și asta doar pentru că nu simțeam la fel.

Sigur, am încercat să mă alătur „turmei”.

Să am un iubit ca orice adolescentă de vârsta mea, 17-18 ani aveam la vremea respectivă. Am încercat, dar orice atingere, privire, îmbrățișare sau sărut mă durea psihic și mă mai închideam puțin în mine.  Mă ascundeam și jucam o piesă de teatru demnă de Oscar, cu un zâmbet larg și cu capul sus ca și cum nimic nu m-ar fi doborât vreodată, ani la rând.

Într-o zi îmi spune un tip cu care eram împreună la momentul respectiv „Te-ai gândit vreodată că poate îți plac femeile?”

Ei bine, în momentul respectiv am simțit că am fost pusă la perete și că viața îmi dă două palme. Sigur, am negat și în același timp l-am lăsat să mergă pe drumul lui în timp ce eu îl căutam pe al meu.

Întrebarea lui îmi răsuna în cap zi de zi și știam că trebuie să fac ceva .

De altfel, întrebarea lui a fost foarte precisă, a întrebat dacă m-am gândit vreodată că poate îmi plac FEMEILE. Atunci mi-au venit un val de amintiri în cap. În clasa a doua eram îndrăgostită de profa de engleză, pe urmă în generală profa de engleză și profa de română (ei bine, acum, privind în urmă, am învățat engleză de dragul lor, lucru care sigur m-a ajutat, he, he) și tot așa.

Dar niciodată nici măcar odată nu m-am simțit atrasă de un băiat sau vreun bărbat.

Simțeam că nu pot vorbi cu nimeni, nu voiam să dezamăgesc pe nimeni.

Pe la vreo 21 de ani am avut curajul să îmi împărtășesc sentimentele cu două prietene foarte bune și răspunsul lor a fost „știam și e ok”. M-am simțit pentru prima dată acceptată așa cum sunt și am știut că am nevoie de sentimentul aceasta cât mai des in viața mea.

Sigur, mi-am luat inima în dinți și am început să caut femei și oameni asemenea mie. Nu mai aveam nevoie de nicio confirmare după primele mele experiențe alături de anumite femei care, la momentul respectiv, m-au făcut fericită.

Am știut că EU SUNT LESBIANĂ și trebuie să învăț să mă accept, să nu mă judec, să nu mă las influențată de nimic altceva sau altcineva ci doar de ceea ce simt eu.

În România m-am ascuns ani la rând, nu mi-a trecut vreodată prin cap cum că aș pleca vreodată din țară. Îmi era clar ca toată viața mă voi ascunde și va fi ok, asta până când nu a mai fost ok…

O excursie in Frankfurt mi-a schimbat cursul vieții.

Eram cazată undeva în centrul orașului. Mă trezesc, aud gălăgie afară, mă uit pe geam și văd scris mare pe un carton „proud to be gay”. Sute, poate mii de oameni erau în strada – „Frankfurt pride”. În momentul respectiv am știut că îmi doresc să fiu acolo printre ei, în momentul respectiv ceea ce mi-am propus în România, să mă ascund nu mai era nici suficient nici valabil.

Am ieșit afară printre ei, energia lor mă făcea să simt lucruri pe care nu le mai simțisem.

M-am întors acasă, în România cumva cu sufletul îndoit 3 zile am stat închisă într-un hotel în București, am plâns și m-am decis: locul meu nu e aici, trebuie să fac ceva.

Ei bine, asta nu pentru că îmi era frică de homofobie în România, ci pentru că la momentul respectiv era important pentru mine să nu îmi dezamăgesc părinții, preferam să fiu eu dezamagită de mine însumi, lucrurile s-au schimbat ulterior.

Aveam nevoie de libertate și simteam că trebuie să plec departe pentru a fi liberă.

Am plecat și am realizat că atâta timp cât te legi singur în lanțuri nu vei fi liber niciunde.

Pentru a fi fericit trebuie să îți asumi cine ești. Să nu pleci capul pentru ceea ce ești, să fii mândru pentru tot ceea ce simți pentru că niciun om și nicio lege nu poate să te facă să te simți liber dacă tu nu îți permiți sa fii liber .

Acum locuiesc în Germania de 5 ani, am ajuns aici pentru că mi-am dorit să am drepturi, să nu fiu judecată și să fiu acceptată de societate. Am primit toate aceste lucruri, însă eu nu eram pregătită să spun cine sunt. Asta până anul trecut când din nou mi s-a schimbat cursul vieții datorită orientării mele sexuale.

Acum 3 ani am întalnit femeia visurilor mele.

M-am îndrăgostit de ea la prima vedere, lucru în care nu am crezut niciodată. Ei bine, niciodată să nu spui niciodată! 

Atunci totul a căpătat sens. Ea fiind acceptată ca un om minunat care chiar dacă e lesbiană nu avea absolut nicio problemă cu asta, care, practic, nu ar trebui numită problemă. Ne-am logodit în Amsterdam și… Ok, o să mai scurtez din poveste pentru că se transformă într-un roman.

Relația noastră a avansat într-un mod frumos, eu fiind acceptată în sânul familiei ei cu multă caldură și iubire. Cu timpul am început să mă simt vinovată pentru că în sinea mea știam că același lucru nu va fi posibil în familia mea și acum voi face o paranteză (se spune că nemții sunt reci… Gândiți-vă de două ori).

Mai mult mă durea faptul că ea își asumă oriunde mergeam că eu sunt iubita și logodnica ei. Eu ma simțeam o lașă pentru că nu aveam suficient curaj să pun cărțile pe masă.

Aceste gânduri mă apasau tot mai des și am știut că va veni momentul când voi exploda.

M-a însoțit de multe ori în România. Atât ea, cât și părinții ei, la un moment dat și-au făcut curaj. S-au urcat pentru prima dată în avion pentru a-mi cunoaște părinții. Țin să subliniez că părinții ei nu sunt tocmai tineri, au ambii peste 65 de ani.

Am trăit momente minunate împreună în România. Ei vorbind în germană, părinții mei în română, s-au înțeles cu „google translate” de minune.

Trebuie să specific faptul că părinții mei sunt oameni minunați. Din păcate sunt îndoctrinați și interesați mai mult de ceea ce vor spune vecinii decât de fericirea propriului copil.

Gen, se mărită, face copii, e în rândul lumii. Cui îi pasă ce se întâmplă în interior? Important e ceea ce se vede la exterior.

Nu a mai durat mult și am explodat.

Într-o conversație cu mama am pus totul pe o carte și restul nu a mai contat. Acum când mă gândesc îmi pare rău că nu am făcut asta mai devreme. Nu, nu am fost acceptată și poate nu voi fi niciodată. Mama mea biologică mi-a spus doar „dacă copilul meu e fericit, sunt și eu”. Lucru care m-a făcut să plâng în hohote pentru că cineva era acolo pentru mine.

Dar nu pot spune același lucru despre părinții care m-au crescut. Din start mi-au pus condiții, eu sunt binevenită acasă dar iubita mea nu. Sigur că termenii și condițiile lor sau ale altora nu m-au interesat. Pentru ceea ce sunt, îmi sunt recunoscătoare mie, am fost mereu independentă și am muncit pentru libertatea mea. Ceea ce cred cei din jur nu mă definește și nici măcar nu mă lovește.

Nu-i simt pentru că, dacă am învățat ceva de-a lungul anilor, este faptul că sunt liberă doar dacă îmi doresc sa fiu liberă.

Doar dacă lucrez cu mine. Doar dacă dau ochii cu mine. Doar dacă lupt cu mine; doar așa există o șansă mică de câștig.

Aveam libertatea să fim cine ne dorim să fim. Dar asta nu înseamnă că vom lua mereu cele mai înțelepte decizii și că nu vom face greșeli.

Traumele copilăriei, dorința de a-i mulțumi pe alții, te pot afecta pe termen lung. Uneori e înțelept să căutăm și să acceptăm ajutor.

În încheiere trebuie să spun că libertatea pe care o simt aici, nu o voi simți nicicând „acasă” (acasă mai spun doar din reflex, acasă acum a căpătat un alt sens și nu pentru că am uitat de unde am plecat. Din contră; pentru că NU AM UITAT DE UNDE AM PLECAT) și aici aș avea multe exemple de dat dar mă abțin.

În România, lipsa de respect depășește multe limite și de aici pornește totul. Noi am fost un popor comunist, domn’le. Nu putem noi să acceptăm așa grozăvii, suntem un popor credincios, tocmai d-aia arătĂm cu degetul și dăm în cap.

Adică despre ce vorbim noi aici?! Noi suntem buricul pământului și ne permitem să aruncăm cu pietre și să arătam cu degetul pe oricine și știți de ce? Tocmai din nefericire și frustrare!

Noi suntem generația care poate deschide uși, minți și suflete. Poate astea sunt războaiele zilelor noastre.

Vrei să știi mai multe despre LGBTQIA+? Vezi aici istoria comunității!

Autor: D

#smileoutofthecloset – „Sunt o ea de origine, dar genderfluid și asexual”

"în Texte" "de POV21"
#smileoutofthecloset

Disclaimer: articolul acesta face parte din proiectul Smile out inițiat de POV21, Accept, Consiliul Național al Elevilor și Festivalul Super. #smileoutofthecloset

1. Cine ești, cum te-ai descrie ca persoană și cum te identifici ca persoană LGBTQ+?

Konniciwa, eu sunt Leviathan.

Sunt o ea de origine, dar genderfluid și asexual.

Mi-e destul greu să știu că doar prietenii online îmi pot fi alături fiind asemănători, dar să mă știu respins de familie și oameni reali.

2. Consideri că școala ta este un mediu prietenos pentru cei care fac parte din comunitatea LGBTQ+? Ai fost victima unei situații de bullying la liceu? Dacă da, povestește-ne despre un incident.

La începuturi, a fost un coșmar. Eram tuns scurt din obligație, pe vremea aia fiind doar asexual. Eram strigat pe hol „uite-o și pe lesbiana aia”, „uite-l și pe gay-ul ăla”, „ești fetiță sau băiețel?” ceea ce m-a făcut să devin fluid în timp.

Am început să scot vestimentația de fată din garderobă, să nu mai port balerini și să nu mă mai machiez deloc. În octombrie 2019, când am declarat că sunt fluid, n-am fost acceptat: „mă copiezi”. Da, am auzit-o și pe asta. Am auzit și „și o să îți schimbi genul ca chinezoii ăia când crești?” sau „esti trans?”. Dar am fost acceptat cumva la liceu, acesta fiind plin de LGBT. Sincer, unde întorci capul vezi un trans, un gay, un pansexual. Și parcă… Parcă te simți acasă.

3. Povestește-ne despre coming out-ul tău. Cum au reacționat familia/profesorii/colegii tăi?

În cadrul familiei nu s-a întâmplat, pentru că sunt homofobi înrăiți. Am fost prins cu o fată (sunt o persoană curioasă) si pedepsit, pe motiv că sunt nebun. Aceștia știu totuși de asexualitate, pentru că non-stop îmi spun „Daăa o să o faci vreodată?” „Nu te las cu un băiat in oraș, daca pățești ceva?”, dar nici nu stiu că asexualitatea face parte din LGBT.

Profesorii nici atât, iar colegii știu toți, unii acceptând, alții nu, dar au încetat cu purtatul urât.

4. Ce e cel mai mișto lucru la a fi o persoană LGBTQ+ în România, dar cel mai nașpa?

Sunt fluid, ies îmbrăcat pe stradă ca un golan de cartier, avantajul e că nu se ia nimeni de mine. Sunt foarte fricos, îmi este frică de oameni și îmi este frică să pățesc ceva si să nu pot scăpa. Deci îmi formez un scut de apărare. Dezavantaj? Am fost în două relații online de care am fost lipsită când au aflat ce sunt „Ești trans? Yack”, „Yackkk, ciudato! Revino-ti, nu fi bolnavă mintal” și după asta n-am mai avut parte de nicio relație, cu nimeni. :<

5. Cum crezi că s-ar putea schimba comunitatea ca să evite stigmatul societății? Crezi că e nevoie de asta?

Să își deschidă mintea. Violul, violența domestică, familiile dezbinate nu sunt normalitate, ceea ce copii sunt învățați de majoritatea părinților. A fi altfel nu e o boală mintală, ceea ce ar trebui introdus în orice familie, casă, societate, țară ș.a.m.d. Suntem oameni, chiar de suntem negri, chiar dacă suntem budiști, tot din carne suntem făcuți, din pământ făcuți, ne naștem goi și plecăm pe lumea cealaltă tot goi.

Sângele e același la toți, deci opriți-vă din a discrimina.

Nu știi care sunt drepturile persoanelor din comunitatea LGBTQIA+? Citește chiar aici!

Autor: Aneki

Derulează înapoi