Tag archive

Sinucidere

Poate că tu-mi erai menirea

"în Poezie și literatură" "de POV21"

am venit pe pământ cu mâinile încrucișate,
dar mi s-a spus că am o menire.
mama-mi amintea la fiecare aniversare,
când suflam în lumânările mereu topite-n vârf,
că lumea nu-mi permite să mă caut
nici măcar pe mine, pe tine nici nu sper.
eu nu cred în iubire
și nici în lacrimi,
nu voi crede niciodată în voi, oameni
ce-mi sunteți pași înapoi.
mă plimbă întunericul pe palme
și Venus mi-este muză,
ce chemare să mai caut, unde, în ce univers
dacă totu-i plin de spaimă și-adun urlete-ntr-un vers?
poate că tu-mi erai menirea
pentru care am început să iubesc
o realitate sumbră în ochii omenirii,
și-o sinucidere ce-mi mima fericirea.

De ce se sinucid „oamenii cu responsabilități” ?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
Suicid
 Suicidul e mereu o temă sensibilă, atunci când este abordată în mod serios. E una din temele ce face parte din triada tabuurilor conversaționale: „politică, religie, bani”. În ultima vreme, discuțiile despre suicid au început să fie normalizate, cu riscul ca tendințele suicidale să devină desensibilizate și luate peste picior sau considerate „o fază trecătoare” sau „cerșit de atenție”.
Cele mai multe sinucideri sunt raportate în rândul tinerilor, dar mulți dintre noi tindem să trecem cu vederea persoanele ce au ajuns la vârsta a doua și comit acest act. La ce se gândeau? Cel mai probabil, au o familie, poate un venit decent, o slujbă, responsabilități… Cât de egoist din partea lor! Tocmai aceste gânduri ne împiedică să evoluăm și să fim empatici cu cei din jurul nostru. Sinuciderea nu ar trebui considerată un act egoist, iar o persoană cu gânduri suicidale nu ar trebui să audă asta niciodată.

Cu această idee în minte, cum putem să îi înțelegem pe acești oameni?

La ce se gândesc? Ce îi frământă atât de rău? De unde le vin tendințele suicidale? În final, ce îi determină să facă pasul final? Ca să intuim un răspuns la aceste întrebări, mai jos voi „inventa” poveștile a doi oameni cu diferite poziții sociale, financiare și familiale și modul în care au ajuns să își pună capăt zilelor. Nu e un exercițiu morbid, ci mai degrabă o viziune „împreună cu” a vieților unor tipologii de oameni adesea judecați pentru actul lor final. La sfârșit, voi trage câteva concluzii, dar las la latitudinea fiecăruia să interpreteze și să cântărească fapta după propriile principii.

Primul nostru „pacient” este o doamnă. Una înstărită, chiar.

O chema Aura Marcu, avea 53 de ani și părea să ducă o viață bună. Lucra ca manager regional la o firmă de haine, făcea ce îi plăcea – design vestimentar. Putea avea câte vacanțe își dorea, se învârtea în cercuri sociale cu interese similare. Apropiații știau că era o fire destul de introvertită, dar fermă.
Cât despre viața ei personală, și ea părea dezirabilă – soțul ei a fost mereu aproape și era fericit pentru ea de fiecare dată când avansa în carieră. Din exterior, părea o relație sănătoasă și stabilă.
Acum că am cunoscut-o pe Aura din exterior, să vedem și cum își privea ea viața. Cu toate că putea să își facă viața profesională cât mai plăcută și avantajoasă, mereu simțea că nu depune tot efortul necesar, că putea să se implice mai mult. În subconștient, avea un stres continuu ce nu a fost tratat niciodată și, de-a lungul anilor, și-a pus amprenta asupra vieții sale fără să își dea seama. Devenise la ordinea zilei să aibă impresia că ceva nu e în regulă.

Soțul ei mereu i-a oferit afecțiune și o asculta întotdeauna.

O fire afectuoasă și deschisă, mereu a vrut să se asigure că soția sa se simte bine și are susținerea sa. Totuși, Aura avea continuu impresia că soțul ei o compătimește, într-un fel sau altul și îi interpreta privirea drăgăstoasă ca fiind una din milă. Milă pentru aparențele ei în societate, pentru performanțele profesionale? Nici ea nu știa exact. Știa doar că nu poate să aibă o legătură sinceră cu persoana lângă care stătea în fiecare zi, ceea ce i-a făcut și viața personală un calvar inconștient.
Soțul ei n-a știut niciodată despre toate aceste lupte interioare,  nu a știut cum să interpreteze comportamentele Aurei, spre tragedia amândurora.
Într-o zi s-a trezit de dimineață și  a mers la muncă. Părea că întreaga companie voia câte ceva de la ea. Nu mai dormise bine de luni de zile. Deodată, și-a zis că nu mai poate suporta. A clacat. Când? La momentul cel mai inoportun – era la volan, în drum spre casă, când a trecut pe lângă un zid al unei fabrici abandonate, un zid pe lângă care trecuse în ultimii 10 ani. Doar că în acea zi, în loc să treacă pe lângă el, așa cum făcea mereu, a accelerat și a luat dreapta de volan, murind aproape instant.

Era oare Aura o persoană rea?

Aș spune că nu. Problema sa principală era că nu a reușit vreodată să își conștientizeze anxietățile și stările interioare, iar faptul că era introvertită și mereu ocupată nu a ajutat-o prea mult. Totuși, gestul său nu poate fi judecat de nimeni, căci, până la urmă, nimeni nu a știut ce gândea.

Să mai cunoaștem o ”persoană cu responsabilități” care a ales să își pună capăt zilelor.

Numele lui era Raul Pancu și a luat decizia finală la 37 de ani. Ca să conștientizăm că oamenii cu intenții suicidale pot veni din orice mediu, aflăm că domnul nostru ducea o viață modestă. Începuturile sale sunt destul de stereotipice – termină liceul, intră la facultate, unde o cunoaște pe viitoarea sa soție.
O fire destul de molcomă, aproape stereotipică pentru un ardelean, nu s-a opus de multe ori părinților lui și, mai târziu, iubitelor lui. Era ceea ce generația tânără l-ar numi un ”pushover”. Renunța la dorințele proprii pentru împlinirea dorințelor celorlalți. Cu toate astea, a trecut peste cuvântul părinților, în anul al treilea de facultate, când a ales să renunțe, pentru a pleca cu iubita sa în străinătate. S-a simțit abandonat de părinți și, chit că avea 23 de ani, măcar o avea pe iubita lui, nu? Și ea renunțase la facultate, se aveau unul pe altul, știa că se iubeau, așa că restul avea să se rezolve de la sine…Nu?

Anii au trecut pe lângă cei doi, iar de la optimism și entuziasm, Raul a ajuns la apatie și nostalgie.

Mai bine zis, la întrebări în genul „what if?” Cum ar fi arătat viața lui dacă nu s-ar fi lăsat de facultate? Cum ar fi fost dacă nu s-ar fi îndepărtat de prietenii din facultate? Cum ar fi fost dacă și-ar fi găsit un anturaj mai potrivit?
Ar fi fost ceva mai mulțumit dacă relația cu iubita sa, devenită soție, ar fi rămas la fel de bună ca la început. În schimb, ea devenea din ce în ce mai distantă și îl ignora, preferând să iasă în oraș cu prietenele sale sau jobul necesita neobișnuit de multe ore.
Ca din neant, Raul află de la soția sa că vrea să se întoarcă în țară, să își reia studiile. Sau cel puțin asta a aflat Raul. El nu își permitea să plece înapoi în țară, risca să rămână falit. Pe deasupra, nu simțea că relația mai merita sacrificiul întoarcerii, având în vedere că renunțase la aspirațiile proprii ca să meargă în străinătate.
Cei doi s-au despărțit, iar Raul a încercat să-și pună viața pe picioare. Pentru o vreme, părea că îi ieșise, dar singurătatea tot își punea amprenta asupra lui. Nu avea pe nimeni semnificativ cu care să-și împărtășească trăirile, speranțele, gândurile. La două luni după ce s-a despărțit de soția sa, și-a pierdut slujba. Luând în considerare starea în care se afla deja, a reprezentat o lovitură destul de puternică. A ales să intre în șomaj, neavând suficientă energie sau chef de viață să caute un nou loc de muncă.

În singurătatea sa, începuse să reflecteze la viața lui de până atunci.

Și-a dat seama că nu făcuse mare lucru, pentru că mereu a pus mai mare preț pe ceilalți decât pe sine. A început să devină speriat, pus în fața situației sale.

Disperarea îl făcea să nu mai poată dormi, să aibă vise pe jumătate conștiente, cauzate de oboseala constantă. Într-o noapte, a visat că se spânzură. Când s-a trezit, era intrigat, liniștit la gândul că ar muri și extrem de obosit, cu toate că abia se trezise din somn. Aproape ca prin vis, în mijlocul nopții, a luat o frânghie groasă și s-a spânzurat în spatele blocului în care locuia.

Spre deosebire de Aura, pe Raul nu l-au plâns mulți.

Asta nu face moartea bărbatului mai puțin importantă sau viața sa, mai puțin valoroasă. Într-adevăr, caracterele celor doi „pacienți” sunt contrastante, tocmai pentru a arăta mai bine faptul că fiecare trăiește și interpretează viața și însemnătatea vieții în funcție de propriile experiențe și trăsături psihologice.
Scopul acestor două povești pur fictive este ajutarea cititorilor să înțeleagă puțin mai bine situația unui adult ce s-ar sinucide. Odată ce cunoaștem ambele părți ale poveștii (atât ale apropiaților, cât și a victimelor), o putem vedea cu alți ochi și putem emite judecăți mai bune, cu mai puține preconcepții. Sper că mi-am atins scopul, sau că măcar am dat de gândit câtorva cititori, căci acest subiect nu e unul ușor de tratat și de abordat.
Suicidul e încă văzut drept subiect tabu, iar de aceea există dezinformare și păreri extremiste. Vorbind educat despre acest fenomen, fie în publicații în print sau online, fie prin alte mijloace mass-media, putem reduce prejudecățile și putem ajuta la reducerea stigmatizării.

Autor: Adela Brăslaşu

Bună, sunt Maria și am fost victima bullying-ului

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
victima bullying-ului
Bună! Mă numesc Maria și am fost victima bullying-ului, cel mai răspândit „virus“. Am decis să vorbesc despre aceste lucruri pentru a le opri și pentru a vă ajuta dacă ați fost sau sunteți în situația mea.
Pentru unii, primii ani de școală au fost cei mai frumoși ani, dar pentru mine a fost o perioadă de coșmar. Intrarea mea într-o clasă nouă, cu profesor nou și colegi noi, a fost o „evadare“ din familia pe care mi-o construisem în fosta clasă, și un nou început. Colegii noi m-au văzut ca „tipa nouă” puțin diferită. Din cauza unui comportament atipic și a unor probleme de sănătate, au început să îmi adâncească această suferință prin probleme: respingere, porecle și comportament agresiv. Au trecut zile, luni, chiar și ani.

Toată umilința pe care am primit-o s-a transformat în depresie.

Singura mea dorință era să fug departe de probleme și cea mai „bună“ soluție era suicidul. În interiorul meu o voce țipa, spunându-mi să nu fac acest lucru și să vorbesc cu cineva. La vremea respectivă, eu nu voiam să comunic cu nimeni. Consideram ca toți mă vor vorbi pe la spate.
N-am ascultat acea voce și o noapte de mai aveam, voiam să fie ultima noapte cu o „persoană în plus“ pe Pământ. Am încercat să îmi iau zilele și mi-a fost scoasă în cale mama mea. Ea nu știa că eu sufăr în tăcere, dar eu am ascultat acel țipăt și i-am povestit tot ceea ce s-a întâmplat cu mine în toată această perioadă. Am suferit atât eu, cât și ea, văzându-mă că nu mai pot face față acestei bătăi de joc.
Mi-a promis că îmi va fi alături și că va face tot posibilul pentru a fi eu din nou, copilul vesel de altădată. Pentru toate aceste lucruri îi sunt recunoscătoare atât ei, cât și Universului, deoarece mi-a dăruit o mamă cum alții poate visează.
Au trecut 8 ani de chin. Am terminat acest război atât cu mine, cât și cu foștii mei colegi. Acum sunt eleva unui liceu foarte bun, am colegii pe care în școala primară și școala generală îi visam.
Pentru mai multe despre bullying și urmările acestuia, citiți următorul articol.

Această experiență, deși m-a prăbușit, mi-a dat o căruță de învățături și m-a făcut mai puternică.

Am realizat că pot, în pofida faptului că am primit multe mesaje descurajatoare. Am încetat să am așteptări de la oameni. Datorită acestei perioade, am ajuns cine sunt astăzi: o fată vindecată de aceste răni, cu multe pasiuni și dornică să ajute persoanele aflate la ananghie.
Mai consideri bullying-ul o joacă între copii?

Autor: Maria Tărcatu

Bullying-ul – o cauză a suicidului în rândul tinerilor

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
bullying

Semnale peste semnale de alarmă! Atâtea articole despre cazuri de suicid din cauza bullying-ului și parcă mesajul nu ajunge unde trebuie.

Impactul bullying-ului asupra statisticilor de suicid

Tema bullying-ului a intrat în topul breaking news-ului, având în vedere modul în care mentalitatea umană reacționează în fața „diferitului” și „sensibilului”. România se află într-o evoluție în ceea ce privește bullying-ul, iar acest caz nu pleacă decât de la mici gesturi subtile, adică butonul declanșator, și ajunge la actele de violență în sine.

Imaginați-vă cum ar fi ca în fiecare zi să fiți torturat, să fiți luat în râs pentru cum arătați, pentru felul în care învățați, pentru modul în care vorbiți. Poate sunteți rârâit sau sâsâit. Dar cum ar fi să fiți lovit, agresat fizic? Să vi se pună piedică atunci când mergeți să luați un sandviș, iar apoi să fiți trași la răspundere deoarece ați murdărit noii adidași ai domnișoarei/domnișorului în cauză.

Acestea sunt imagini frecvente în rândul tinerilor. Unii adulții gândesc în felul următor: ,,cum să dai în depresie dacă ai de toate? Muncesc să ai ce pune sub nas și tu ai dat în depresie? Păi eu în ce ar mai trebui să mai dau?”

Însă, ceea ce adulții nu pot vedea este că tinerii nu au o anumită maturitate în gestionarea unui conflict. Poate că la școală nu au învățat cum ar trebui să se apere și nici tu, ca adult responsabil ce ar trebui să fii, nu știi cum ar trebui să-i implementezi copilului un spirit de autoapărare. Majoritatea tinerilor agresați se gândesc că moartea ar fi singura scăpare. Chiar și copiii de 12-13 ani consideră că suicidul ar fi cale de evadare dintr-un „mediu școlar care ar trebui să ofere protecție și educație” sau dintr-o „zonă publică plină de siguranță și încredere”.

De unde apar depresiile, anxietățile, anorexia?

Când vorbim despre bullying, sigur ne-am lega de mediul social al tânărului, adică prietenii. Dar cum rămâne cu mediul familial sau cu cel profesoral?

Cred că știți cazul. La data de 28 octombrie 2019, o fetiță în vârstă de 15 ani a ales să pună capăt drumului său, deoarece un cadru didactic a umilit-o în repetate rânduri. Frică, umilință și disperare. Ce poți face atunci când nu te afli printre preferații profesorilor?

Click aici pentru a afla detalii cu privire la acest caz.

De altfel, putem spune că este „bullying” și corectarea notelor la un examen important care ar trebui să decidă viitorul? Unul realizat prin nepăsarea și indiferența cu care sunt verificate lucrările. Dorința arzătoare a unui elev a fost să ajungă la Cambridge. Însă, nota inițială din bac a părut un stop în fața sa, primind 7.40, o notă care nu-i putea asigura împlinirea visului. Fără să mai aștepte rezultatele contestației, unde luase 8.20, elevul s-a sinucis.

Poți urmări știrea aici.

Totodată, a devenit viral acel caz al fetei din Târgu-Jiu. Vă dați seama câte episoade de acest fel sunt? Și cine nu-și face datoria? Școala, părinții prin educația oferită copiilor, autoritățile? Bullying de ce și pentru ce? Nu v-a ieșit filmul pe tik tok? Nu vă face plăcere, ‘coanelor Chirițe, modul în care bate vântul? De unde atitudinea asta „fetițistică”?

Pentru mai multe detalii, poți da click aici.

Urmează să plec la facultate. Totuși, spuneți-mi, vă rog, ce siguranță am că nu voi deveni victima unui bullying?

Amuzant este momentul în care crezi că va sări cineva în ajutor dacă ești agresat. Da, normal: cameramanul. Știți, omul care stă în spatele camerelor și strigă: „bătaie, bătaie!”?! Când vorbim de bullying, momentul trebuie surprins. Poate reușești tu, victima, să-ți educi copiii cum ar trebui să acționeze într-o societate normală. „Într-o soțietate fără moral și fără prințip, trebuie să ai puțintică răbdare”. Răbdare, răbdare, dar până când?

Ce efecte are bullying-ul? Ce se întâmplă cu victimele?

Sincer, sigur te-ai confruntat cu o situație de tipul: „uite-o și pe grasa aia! Oare cum o mai încap pantalonii?” Divele care au învățat fashion de la ,,Bravo, ai stil!” deja știu că pantalonii tăi preferați îți fac șoldurile prea mari.
Auzi aceste vorbe 2-3 zile la rând. Apoi, începe să intervină contactul direct. Piedici puse special pentru tine, pe urmă te scuipă, te înjură.

Citește următorul caz aici.

Un fel de: mă împingi pe scări și pe urmă mă întrebi de ce fug, nu?!

Te decizi că e timpul pentru o schimbare, că doar trebuie să faci pe plac societății. Nu vrei o dietă echilibrată, nu alegi să faci mișcare și să vizitezi regulat un medic. Nu, ia prea mult timp. Te gândești să nu mai mânânci. E suficient să consumi apă pentru a rămâne hidtratată, să iei pastile pentru slăbit. Un iaurțel care nu are prea multe grăsimi ar fi okey și el. După 3-4 zile te întrebi de ce ai amețeli și de ce nu mai poți rezista. Ajungi la spital și faci tratament petru recuperare.

În final, înțelegi că decizia pe care ai luat-o nu a fost benefică pentru tine. După câteva zile, te reîntorci la școală, iar minunații tăi colegi încă fac haz. Iar vin păpușelele Barbie cu pretenții în vigoarea modei și-ți atrag atenția că nu ești bună de nimic. Te autoizolezi. Știi că acasă părinții nu sunt alături de tine. Ba chiar, te compară și ei cu fata „Marșicăi”, fată fotomodel.

Precum în cazul băieților, de altfel. Dacă ești sensibil, nu e bine, ești considerat idiot sau fraier. Dacă tratezi o fată cu respect, ești prea „feminin”, nu te mai poți încadra printre „jmekheri”. Chiar ești judecat deoarece ai sentimente: „ce idiot poți fi! Sensibilule!”, „băieții nu plâng! Vrei să pari prost?”. Toate aceste vorbe nu fac altceva decât să lustruiască un viitor adult care își va nega propriile emoții, care se va autopedepsi pentru sentimente.

Unde se mai face atac asupra unui elev? În zona familiei, în situații personale care vizează boală, deficiențe.

Deseori, prin prin intermediul practicii observative, am identificat felul în care școlarii cu nevoi  educaționale speciale  sunt marginalizați de către alți elevi sau chiar judecați: „el de ce nu poate fi normal ca noi?”

Dacă vrei să afli mai multe detalii despre o situație asemănătoare, poți da click aici.

De ce aduc aceste cazuri înaintea voastră? Dragi tineri, profesori, adulți, bullying-ul nu este o metodă prin care poți susține un comportament pozitiv! Ce considerați că rezolvați prin atac la persoană?

Vrei să oferi un sfat? Oferă-l! Neapărat este nevoie de un consilier să-ți explice diferența dintre sfat și bullying?

Profesori, prieteni, adică mediul școlar/mediul social. Dar din punct de vedere familial?

Nu știu de ce majoritatea adulților preferă comparațiile. Dragi părinți, exact cum voi puteți compara, și noi putem face asta. Sau noi nu avem voie pentru că ne pedepsiți? De ce mama lui cutărescu poate să se îmbrace cu haine de firmă și tu nu poți? De ce tatăl fetei de la etajul 3 poate să câștige mai bine decât voi?

Și pe noi ne doare. Unde conduc aceste comparații? Fuga de acasă, sinucidere, automutilări: „de ce să mai trăiesc dacă până și mama nu-mi oferă încredere și-mi spune că nu sunt bun de nimic?”

Toate aceste comparații ni le inducem. Nu este suficient faptul că la vârsta adolescenței ne confruntăm cu schimbări și ne comparăm singuri, crezând că avem multitudini de complexe. Trebuie să mai vină cineva și să-ți confirme complexele. Ne aflăm într-o societate care promovează competiția, iar noi vom crește comparându-ne. Vom crește fără să ne știm propriile valori, deoarece acele valori vor fi pierdute în comparații: „de ce să cânt la chitară dacă sunt alții cu mult mai buni decât mine?”

Și ne întrebăm de ce? Ce se rezolvă astfel? Ce efect pozitiv poate să dețină un bullying? Tot se trag semnale de alarmă asupra faptului că tinerii se sinucid din cauza violențelor!

Ne este frică să ieșim pe stradă! Ne este frică să nu fim luați în râs, având în vedere kilogramele noastre și modul în care ne îmbrăcăm!
Mă plimb liniștită prin parc și sunt agresată de 4 fete mai mari decât mine, doar pentru că am pantalonii rupți în genunchi. Ce trebuie să fac? Să-mi iau bătaie, în timp ce oamenii privesc tot ceea ce se întâmplă? Sau să mă gândesc la faptul că măcar ajung la știri și o să-mi sun prietenii: „bună! Deschide TV-ul, noutăți în zona bullying. Am ieșit bine în poze? Nu se vede că sunt vânătă, nu?”?

Ce ar trebui făcut? Cum putem aplana conflictele? Cum pot învăța tinerii să facă față unui eșec, unui bullying? Cine le poate explica faptul că sinuciderea nu este un mod pentru a rezolva lucrurile?

În final, ajugem la concluzia că antibullying-ul nu a fost implementat în școli într-o măsură eficientă.

Mai bine de 30% din timp, tinerii îl petrec în mediul școlar. Ședințele, orele de dirigenție ar trebui să se axeze pe personalitatea fiecăruia dintre noi,  pe modul în care tinerii să învețe cum să se raporteze la sine și la ceilalți.
Cu toate acestea, mediul familial ar trebui să intervină, doar că, din păcate, nu mulți părinți preferă să discute deschis cu un copil subiectul ce vizează agresarea verbală/fizică.

Consider că activitățile de combatere a bullying-ului ar putea fi organizate și de către ONG-uri, prin desfășurarea unor astfel de acțiuni: prin accesare de „grupuri țintă”, în special în localitățile unde violența în rândul tinerilor se situează la cote înalte.

În final, la nivelul instituțiilor școlare se pot desfășura, pe parcursul orelor de dirigenție, dezbateri având ca bază legislația în domeniul juridic, privind infracțiunile comise cu violență atât în perimetrul instituțiilor de învățământ, cât și în afara acesteia. Ca principală tematică de abordat ar fi prevenirea infracțiunilor de lovire, hărțuire, amenințare.

Dacă vreodată te-ai confruntat și cu tema autobullying-ului, te rog să dai click aici.

Autor: Filimon Andreea-Gabriela

Un tânăr s-a sinucis, iar în urma accidentului a lăsat o mamă fără copil și fără soț!

"în Știri" "de POV21"
Un tânăr

Medicii de la Spitalul de Urgenţă din Craiova au trebuit să-i spună, o zi întreagă, unei femei, că un tânăr de 25 de ani i-a ucis familia.

Astăzi ar fi trebuit să fie prima zi de vacanţă, la mare, pentru o familie din Motru. Dan Băcescu și soția sa, Ramona, se îndreptau către litoral când a avut loc accidentul. Aceștia au hotărât să plece în dimineața zilei de 28 iulie la mare, pentru a evita aglomeraţia.

Până în Craiova, traseul a fost liber, însă, pe Centura de Nord a oraşului le-a apărut în cale o maşină, condusă de un tânăr de 25 de ani. În momentul în care tânărul a observat autoturismul care venea de pe contrasens, a intrat intenționat în mașina soților Băcescu, lovindu-i frontal! Impactul celor două autoturisme a fost puternic. Poliţiştii au stabilit faptul că tânărul a intrat de bună voie în maşina soţilor Băcescu, deoarece a fost părăsit de iubită şi își dorea să moară. În buzunarul tânărului a fost găsit un bilet de adio.

Echipajele de salvare, care au ajuns la faţa locului, l-au găsit decedat pe şoferul vinovat de accident

Membrii familiei Băcescu, Dan, Ramona și fiica lor, Deia, erau încă în viaţă. Deia şi tatăl ei abia mai aveau puls. Medicii au depus eforturi foarte mari pentru stabilizarea bărbatului și a fetiței. Mama, care se aflat în stare de şoc, a fost urcată într-o ambulanţă şi transportată la Spitalul de Urgenţă Craiova.

„Să nu mori! Rezistă, copil frumos!“, spuneau medicii, în timp ce o resuscitau pe fetiță. În cele din urmă, tatăl şi fetiţa nu au rezistat drumului până la spital. Inima Deiei a cedat prima, iar la câteva minute și inima lui Dan. După ce a primit îngrijirile medicale, Ramona şi-a revenit şi a început să conştientizeze ceea ce s-a întâmplat!

Copilul, unde îmi e copilul?“, a fost replica pe care femeia a repetat-o o zi întreagă. Femeia a întrebat pe oricine intra în salon, fie medici sau asistenți: „Unde e copilul? Unde e soţul? Unde sunt? Spuneţi-mi! Vreau să-i văd!“, a mai spus femeia. Niciun cadru medical nu a avut puterea să-i spună adevărul femeii, care a aflat abia a doua zi dimineaţă că un tânăr i-a ucis familia! Familia și un psiholog au fost chemați pentru a o liniști pe Ramona.

Mama disperată a aflat, în cele din urmă, că un tânăr de 25 de ani a dorit să se sinucidă din dragoste, astfel i-a ucis familia. Ramona și-a dorit să fie externată, pentru a-şi conduce pe ultimul drum fiica şi soţul!

Un alt tânăr ne-a părăsit zilele trecute. Numele său este Călin Ioan, iar povestea lui este la un click distanță!

Mi-am ales moartea

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Mi-am ales moartea

Iluzii crainice în gândul meu,
Abis frământat de dor
Rămase azi fără de har
– lumini –
Istorisiri uitate, apoi însângerate
Pe tulpini azi urcă,
Iar bocete sclipesc
– întuneric –
Testamentele rămase pe birou,
Neterminate de atâta sinucidere
Flutură azi un ecou
– moarte –
Iar mâine mareea îmi va zâmbi
Prin dulci aripi de foc,
Creând clișee pictate în alb
– judecată –
Poeme pierdute în negură,
Clipiri haine,
Eu-un simplu muritor
Mi-am ales moartea.

O asistentă din Italia pozitivă cu Coronavirus s-a sinucis!

"în Știri" "de POV21"
asistentă s-a sinucis

O asistentă din Italia, pozitivă cu Coronavirus, s-a sinucis de teamă să nu răspândească acest virus mai departe!

Daniela Trezzi lucra în secţia de terapie intensivă a spitalului San Gerado din oraşul Monza, situat în Lombardia, regiune grav afectată de Coronavirus. Aceasta a ales să se sinucidă, împinsă de remușcări, știind de ce suferă.

Femeia se 34 de ani se afla la domiciliul său, nefiind supravegheată, scrie Mediafax.

Până la această oră în jur de 8% din personalul medical din Italia este infectat. Un caz similar precum cel al Danielei a avut loc săptămâna trecută, la Veneția.

Autoritățile locale au deschis o anchetă cu privire la moartea suspectă a Danielei Trezzi.

Sursa foto: Mediafax.

„Trăiește clipa” – Exercițiu: Franz Kafka, „Jurnal”

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
„Trăiește clipa”

„Trăiește clipa”. Motto: „Orice ființă, cât de neînsemnată ar fi, constituie centrul unui cerc trasat în jurul ei”.

Franz Kafka, „Jurnal”

„Trăiește clipa”,

își spunea mereu un personaj tăcut, dintr-un peisaj oarecare. Dar ce se află dincolo de fericirea brută a unui moment? Clipa trece și rămâi de mână cu un simplu „a fost”. Totul pare un șir nesfârșit de stări contradictorii, doar că… totul are un sfârșit.

Scăldat într-un ocean de gânduri nefirești, ce se resimțeau ca vidul, personajul era convins că se află la marginea vieții. Nicidecum la capăt. Drumul se zărea la fel de lung prin ceața deasă a incertitudinilor. S-ar întoarce la vânătoarea de fluturi din copilărie, ori s-ar teleporta la marea ecranizare a amintirilor. Tot ce se afla între capete era doar joaca de-a viața: monotonie, presărată cu niște fericire și ceva tristețe pentru echilibru. Rețeta era clară, o urmase conștiincios și totul se asezonase după regulă. Dar iată-l aici, pe o bancă obișnuită, măcinat de gânduri ordinare. Nu fusese un maniac al controlului. Acceptase că nu totul ține de el. Primise ce i s-a dat, oricum nimeni nu poate respinge atențiile sorții. Revolta pentru el părea o zbatere inutilă. Se mulțumise să urmeze reguli uzate.

Ar fi vrut ca totul să fie un poem, s-ar fi simțit altfel.

Mai puțin chinuit de epicul vieții, evident. Nu-l treziți din vis, nu-i spuneți că este! Nu vă va crede oricum, e prea ocupat să trăiască pentru el, decât să observe ce a fost creat pentru ochii săi. La ce bun? Nu e un scriitor și nici sensibil la fantasme literare. E greu și fără metafore să avansezi într-un ritm comod, în fuga asta de nefericire. Stătea curbat de psihoze pe o bancă, gândindu-se că nimic nu era al lui. I se dăduse împrumut un puzzle, al cărui piese, fie și original așezate, se transformau în aceleași stări fundamentale.

Era un individ prins într-o lume absurd de normală, ca alte milioane ca el.

Nu știa să evadeze și îi invidia pe cei care puteau, pe excentricii aplicatori ai dictonului latin. Conștient sau nu, se pierdea în abisul propriei existențe. Dacă i-ar fi căzut gândurile, metamorfozate în bucăți de materie, s-ar fi considerat un vandal. Parcă putea auzi coloana sonoră a secvenței de un patetism sublim pe care o trăia. Se pierduse colindând marele drum spre nicăieri, când încerca să-și de-a seama cum să trăiască.

Încotro?

Asta se întreabă toată lumea la un moment dat în viață, poate de mai multe ori chiar. Firește, și protagonistul acestor rânduri s-a întrebat. În față un lac, în spate șinele de tren, la dreapta se aflau înghesuite într-o valiză toate deciziile corecte, la stânga drumul era blocat de toate greșelile din viața sa. „Încotro?”, repetă ca pentru sine personajul. „În căutare fericirii”, veni răspunsul, aproape imediat. „Trăiește clipa”. Problema era că, în conformitate cu enumerarea inițială a posibilelor drumuri, fericirea nu părea să fie o opțiune.

Dar să recapitulăm:

în față un lac (frumos la apus și la răsărit, ademenitor pentru țânțarii vara), în spate șinele de tren (nu avea bani de bilet, deocamdată fără gânduri de sinucidere), în dreapta valiza cu deciziile corecte (ideea de a-și părăsi locuința, o pereche de papuci de piele la reducere și o cămașă scumpă, pe care o purta de 10 ani), iar în stânga toate deciziile greșite (se înțelege că nimic material, dar venind din acea direcție se gândise că e cazul să abandoneze drumul). Fericirea nu figura pe hartă și asta părea mai deprimant decât sfârșitul de la „Titanic”.

Își aminti brusc

de teoriile pe care i le turnase nevastă-sa după cursul ăla de yoga. Încercă să fie prezent, să facă abstracție de griji și închise ochii. Trase aer în piept, expiră, deschise ochii și… nimic. În aparență același nimic. Un tren trecu, în dulcele stil clasic al CFR-ului prin spatele său. Un grup de tineri exuberanți și visători, țipară de la fereastră: „Privește apusul! Trăiește clipa!”. „Care apus?”, se întrebă. Ah, în fața sa soarele picta în nebănuite nuanțe nostalgia zilei înainte de culcare.

Protagonistul nostru era acolo, într-un peisaj oarecare, privind un apus care se repetase și se va repeta la nesfârșit, înainte de el… după el. Dar, preț de o clipă, simțise că a prins fericirea de o aripă, că apusul acela era începutul a ceva măreț. Fericirea nu figura în harta vieții sale, dar el, dacă mai țineți minte, chinuitul, unicul și deja uzatul personaj al acestei povestiri, era undeva la marginea vieții, unde perfect paradoxal, totul e posibil și nu se întâmplă nimic.


Autor: Roxana Robescu-Cercel


 

Întâia rugăciune

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

 


Oamenii pe care îi iubești
Nu mor și nici nu se sinucid
Ei vor fi pomeniți în somn
În serile în care
Luna uită să tragă cortina
de sub inimă

Măsoară-mi pulsul cu privirea
Și clipește ori de câte ori respir
Și ai să vezi încet cum ochii tăi
Vor uita să funcționeze

Am să te leg cu  fir roșu de hârtie
Să ardă demonii de ciudă
Că pe tine te rostesc mai tare
Și te ard cu litere pe pielea tăbăcită
De atâtea arsuri de grad cardiac.

Dar, spune-mi
În momentul în care ai jurat credință în iubire
Și ai semnat cu nume fals
Te-au crezut oare ai tăi
Când te-ai născut
Că n-o să uiți cum te cheamă?

Exact ca cel decăzut m-am pricopsit
Cu o coastă în plus
Și ca să mi te scot din suflet
Am început să zic rugăciuni pe dos
Spurcate pe alocuri cu numele tău

Slavă ție, ateu în iubire


Autor: Robert Trașcu


Sinuciderea – soluție definitivă pentru probleme temporare

"în Texte" "de POV21"

Încă din anul 1960, când rata era la o scară de 2,7 persoane la un milion de locuitori, sinuciderea a reprezentat o problemă mondială, mai ales în rândul tinerilor. Actul de a-ți curma propria viață, de a renunța la orice fărâmă de iubire, de înțelegere și compasiune din partea persoanelor din jurul tău privează de viață circa un milion de persoane anual.

Sunt „slabi de înger”…

Spun unii, dar eu cred că sunt puternici. Sunt curajoși și până au ajuns să recurgă la acest deznodământ sfâșietor au strigat pentru o fărâmă de ajutor.

Poate nu au făcut-o cu voce tare. Dar au încercat mulți ani să combată depresia, singurătatea, problemele de zi cu zi, cele psihice și medicale. Ei au luptat cu sinuciderea.

Au luptat până în ultima clipă, au încercat să combată durerea, însă nu au reușit pentru că mulți dintre noi nu am observat cum se pierde o viață sau poate pentru că am trecut indiferenți pe lângă ei. În trecut și chiar și în zilele actuale, depresia a fost și este considerată un moft, chiar o glumă, fiind batjocoritor numită „boala bogaților”.

Doar o autopsie…

Multe studii au demonstrat că cei mai mari factori de risc sunt problemele psihice, de sănătate și abuzul substanțelor nocive, cum ar fi: consumul excesiv de alcool sau de droguri, care în final te transformă într-un demon impulsiv și ajungi să crezi că nimic nu mai are sens, că ar fi mai simplu să nu mai exiști, că Pământul este un loc mai bun fără tine.

Când un suflet pleacă de lângă noi, rămân în urmă oamenii ce l-au iubit, prietenii, familia. Rămâne în urmă regretul că „poate aș fi putut face mai mult pentru el sau ea”, dar în final tot ce ajunge să facă este o autopsie psihologică pe baza căreia niște doctori pot spune „liniștiți”, „a fost un suicid”.

Boala – problema veșnică ce a stârnit mereu semne de întrebare..

Nevoia credincioșilor de a se implora de o forță divină ca să îi ajute, să îi ocrotească este prezentă, din nefericire și în aceste cazuri din care sinuciderea pare ultima scăpare.

Anxietatea, depresia, biloparitatea și schizofrenia te fac să te simți diferit de cei din jur și implicit te duce la autoizolare, în special în cazul celor de a doua sau a treia vârstă.

Sufelete pierdute în neant au nevoie de atenție, iubire, grijă și în primul rând de oameni care vor să îi ajute, uneori poate, chiar de un anumit tratament medicamentos. Societatea din ziua de astăzi judecă, iar cel mai rău lucru pe care îl poți face este să râzi de o persoană ce strigă după ajutor.

Oamenii au nevoie de mai multe modele și mai puțin de critici.

Uneori, nu ne gândim că mulți dintre prietenii noștrii sunt în aceste situații, că poate se simt blocați, captivi într-o cameră din care nu mai pot să iasă și apoi încep să facă ce este mai simplu pentru ei în acel moment, să consume în mod excesiv alcool și droguri, să se detașeze de lumea exterioară, să își piardă orice fărâmă de încredere în ei, iar în final în omenire.

Sunt multe cazuri în care familia, care ar trebui să îi susțină e cea care îi acuză și găsesc ajutor și înțelegere de la persoanele străine.

O istorie tristă.

Locuind într-o comună, toate poveștile și întâmplările se aflau super repede. Când se întâmpla ceva, tot satul știa și, din nefericire, într-o zi, am auzit cum o femeie s-a sinucis în spatele casei în care locuia împreună cu cei doi copii, pe atunci, în vârstă de șapte și zece ani.

Nimeni nu ar fi bănuit…

Că acea doamnă ar recurge la așa ceva, dar mulți nu îi știau povestea.  Nu știau cum, încă de mică, a asistat la sinuciderea mamei sale, cum și-a văzut părintele asfixiat în bucătăria casei, nu știau ce demoni o urmăreau și de depresia prin care trecea, ereditară, până în ziua când a ales să renunțe la tot, la viață, la jobul și la copiii pe care îi avea.

Este un caz care ținea de competența instituțiilor medicale specializate în acest domeniu. Poate dacă ar fi recurs la un ajutor psihologic și psihiatric, ar fi fost și astăzi alături de familie și prieteni.

Acești frumoși oameni au nevoie de susținere, de cineva care să îi ajute, de un prieten să îi asculte. Sinuciderea este o soluție permanentă pentru probleme temporare.

La fel cum a fost și în cazul unui olandez în vârstă de 19 ani, pe nume Ruben Peters.

Bună, Ruben! Îți mulțumesc că ai acceptat acest interviu!

Bună, Laura! Eu îți mulțumesc că îmi faci publică povestea pentru a ajuta alți oameni!

În primul rând, aș vrea să știu ce te-a determinat să ajungi atât de departe, ce te-a determinat să îți dorești să îți curmi viața ?

Ce mi-a determinat atentatul la propria viață a fost o dorință maniacă (partea cea mai rea din a fi depresiv), combinată cu multe certuri și o relație abuzivă, despre care prefer să nu vorbesc. A intrat atât de adânc în mine, încât mi-a scăpat de sub control și fiind stânjenit și într-o depresie sfâșietoare am luat o supradoză de pastile.

Îmi pare foarte rău să aud acest lucru. Cine te-a ajutat să treci peste acest impas?

Un alergător care, din întâmplare, a trecut pe acolo, m-a văzut și mi-a salvat viața. Apoi părinții, toată familia și un grup restrâns de prieteni, cărora le sunt veșnic dator pentru câte au făcut pentru mine.

Încă mai ai gânduri negre în care îți dorești să îți iei viața?

Uneori mai am astfel de gânduri, care, mai exact, nu sunt atât de ciudate pe cât par, datorită depresiei. Dar mai vreau să fac asta? NU! CLAR NU!

Acum, după ce ai trecut peste această etapă, ce părere ai tu despre actul în sine?

Cred că nu este o soluție. Treci prin multe. Ești blocat, prins. Dar, luându-ți viața, oferi aceste sentimente și altor 10 persoane de lângă tine. Cu toate acestea, consider că judecând persoanele care au descurs la asta, este cel mai rău lucru pe care îl poți face. Dă-le, la naiba, o pauză!

Momentan, frecventezi un terapeut sau un psiholog?

Da! Momentan fac terapie. Văd un terapeut o dată pe săptămână. Mă ajută să îmi detașez mintea de problemele din acea săptămână. Și îmi oferă ajutor și sfaturi în legătură cu orice impas peste care trebuie să trec.

Mă bucur să aud că ai parte de un tratament corespunzător și că acum ți-ai schimbat gândirea. Oare, totuși, ai putea să îmi spui mai multe despre perioada ta depresivă și despre masca pe care ai afișat-o în fața lumii?

Atunci când ești într-o depresie este foarte greu să te gândești că ceilalți vor să te asculte. Sau că îi pasă cuiva cu adevărat de tine. Și… este imposibil să le spui oamenilor încontinuu problemele tale.

Este greu să te arăți în acest fel în fața lor, să fii vulnerabil… Așa că ajungi să îți pui o mască, să nu le arăți celor din jurul tău ce simți cu adevărat. Dar pe termen lung acest lucru face totul mai dificil, iar în anumite cazuri ajungi să te urăști pe tine însuți. Am ajuns să scriu și niște poeme ca să mă mai pot detașa de sentimentele pe care le aveam.

În final, ce le recomanzi celor care citesc acest interviu și mai ales celor ce se confruntă cu situații asemănătoare?

Hmm… Vreau să le spun că sunt motive pentru care merită să trăiești. Prieteni, familie, iubire (care mereu vine în cele mai neașteptate momente). Un sfat pe care îl urmez și eu acum este că nu trebuie să îți pese de ce cred alții despre strigătul tău de ajutor.

Fă terapie dacă este nevoie și îndrăznește să accepți că s-ar putea să ai nevoie de ajutor!

Acestea sunt poemele scrise de Ruben în perioada în care se confrunta cu depresia și gândurile sinucigaşe:

 

You know you’re not fine.

But your pain doesn’t matter to them.

You know you struggle to deal with yourself crying.

But of hearing about that no one’s a fan.

So every morning you put on your mask.

You act like nothing is wrong.

If only they wanted to listen to the pain inside you.

You, feeling it ever so strong

I put my mask on

And look in my mirror

I put a smile on my face

To hide all my terror

I don’t want to show it

But why you ask

Well, you see

In reality nobody gives a fuck about me

So on my inside I drown in my emotions

And wish that someone cared

The outside may act all ferocious

But actually I am scared

 


 

I laugh to hide my pain.

I think ‘please can someone end my life’.

I cry my nights away.

Who am I even trying to fool?

Myself or some other fucking tool?

I don’t want to show that I’m depressed.

I don’t want to show that I am stressed.

I want people to think of me in a happy kind of thought.

Even though happy is all that I am not.


Dacă citești acest articol, poate vei învăța să nu mai tratezi cu indiferență cazurile în care sinuciderea curmă vieți.

Vei avea mai multă compasiune pentru oamenii care se confruntă cu astfel de probleme. Iar, dacă simți că ai nevoie de ajutor, nu ezita să îl ceri și crede că te poți baza pe noi, cei din jur, chiar dacă suntem niște străini.

Sinuciderea este o soluție permanentă pentru probleme temporare. Cere ajutor!


Date științifice găsite în cadrul unor documente ce fac parte din arhiva Facultății de Psihologie Cluj.
Autor: Ștefania Bîrgăoanu
Foto: Capătă Andrei-Bogdan

L-am găsit pe Dumnezeu… sunt chiar eu! – Cornea Cătălin

"în Păreri și opinii" "de POV21"

Țin să menționez că nu intenționez „să strivesc corola de minuni a lumii” și nici să fac o glumă referitoare la aspectul meu mesianic, dar am descoperit ceva de ce sunt cu adevărat convins: L-am găsit pe Dumnezeu… sunt chiar eu!

Dumnezeu există cu desăvârșire, iar negarea lui este naturală, dar absurdă!

M-am confruntat cu dilema existenței unei ființe divine, practic superioare nouă, oamenilor de rând, aproape un deceniu. Asta înseamnă că pentru jumătate din întreaga mea viață, am căutat explicații credibile pentru lucruri neplăcute, dureroase sau pentru scăpări, aparent, miraculoase. Rezultatul e simplu și l-am descoperit, în mod surprinzător, după ce am locuit aproape o lună în Mănăstirea Văratec, județul Neamț:

Da, fraților, „Dumnegod iz real” ! Chiar înfiorător de real!

El există, doar că într-o formă pe care mulți dintre noi aleg să nu o vadă. Am descoperit cu stupoare că e un instinct antrenat artificial să ne temem să ne explorăm potențialul maxim. Unii am fost timorați de familie. Alții am fost puși la pământ de cadre didactice care nu-și onorează posturile. Cred că am fost, cu toții, demoralizați de alți oameni invidioși și lipsiți de coloană vertebrală.

Toți ne-am refugiat din disperare și neputință într-o formă de crez sau credință. Am fugit de probleme și ne-am consolat cu iluzii, cu povești, cu drogul speranței.

Toate acestea sunt perfect naturale, iar viața fără speranță nu merită trăită!

Și totuși, lașitatea nu trebuie încurajată. Să crezi în ceva – un ideal – este un gest nobil ce denotă intelect superior și ambiție. Să crezi că propria viață nu îți aparține… Asta deja e o problemă extraordinar de gravă.

Nu suntem conștienți cât suntem de penibili când ne scuzăm neputința sau slăbiciunea cu fraze de genul: „Mi-a luat Dumnezeu/Diavolul mințile!” sau „E voia Domnului!”.

Nimic mai fals, dragilor. E doar lipsă de caracter, manifestată prin încercarea de a ne dezice de responsabilitate sau vină.

Am spus anterior că „L-am găsit pe Dumnezeu și că sunt chiar eu!”. Evident, dragilor, că asta este o metaforă… sau nu? Dumnezeu, sau un Demiurg oarecare, este definit ca o ființă omniscientă, omniprezentă și omnipotentă. Aici este, însă, gaura de logică.

Divinitatea a creat și conduce întreg Universul, însă care Univers? Care realitate, fraților?

Dacă îmbinăm Teoria Relativității emisă de Albert Einstein și teoria derivată din Experimentul Pisicii lui Schrödinger, realizăm un lucru bine cunoscut în zilele noastre.

Realitatea este definită de capacitatea noastră de a o percepe.

Practic, de simțuri și conștient. Este simplu de înțeles dacă vă gândiți altfel. Până să cunoașteți o persoană complet nouă, ea literalmente NU EXISTĂ în versiunea voastră a Universului. Nu puteți invoca nicio amintire cu persoana respectivă și puteți, cel mult, să vă imaginați un personaj care seamănă vag cu persoana în cauză. Asta e o simplificare crasă a anvergurii celor două concepte științifice, dar atât este minimul necesar pe care toți ar trebui să-l știți.

Astfel, realitatea individuală este fix la cheremul vostru, fraților. L-am găsit, în sfârșit, pe Dumnezeu… sunt chiar eu… în Universul meu!

Suntem omnipotenți la nivel micro și uităm asta complet. Mulți dintre noi îl iau ca pe un dar gratuit, dar noi chiar putem altera realitatea în care trăim. De exemplu, ridicatul din pat reprezintă un gest de omnipotență surprinzătoare. E un proces complex și un șir de gânduri și decizii instantanee, pe care deja nu le mai conștientizăm. Ca să rezum până aici:

Suntem pe deplin responsabili de viețile noastre. Fie ele pline de fericire, tristețe, reușite sau eșecuri – ni le facem pe toate cu mâinile noastre!

Și cred că aici e cheia fericirii. Nimic nu mi se pare mai deprimant decât să simt că orice fac, totul e degeaba. Inutilitatea este apogeul tuturor sentimentelor negative și una dintre cauzele principale ale sinuciderilor. Asumarea este singurul leac pentru frică și teroare.

NOI suntem de vină pentru că suferim. NOI suntem de vină pentru că plângem. DOAR NOI putem să ne redresăm viețile. Să luăm frâiele realității din mâinile unui bărbos fictiv ce stă în cer și să ne asumăm toate deciziile. Ai înșelat pentru că ești un vierme lipsit de caracter, nu pentru că ți-a luat Dumnezeu mințile. Ai condus beat pentru că ești bolnav și inconștient. Ești în pragul divorțului pentru că nu ți-ai apreciat partenera și nu ai gândit relația înainte, probabil și ea la fel.

Dar până aici. Acum e timpul să se termine toate astea. E timpul să evoluezi. E timpul să devii și tu Dumnezeu!

Învață să cânți la chitară! Lasă-te de fumat! Pictează un tablou! Încearcă din nou facultatea! Spune-i tipului/tipei ăluia/ăleia sexy că vrei să ieșiți! Divorțează de javra aia violentă! Căsătorește-te cu perechea pe care TU o vrei, nu familiile voastre!

Chiar întreg Universul este al tău. Secretul cel mai mare e să vrei să faci oricare din aceste lucruri.

Omnipotența umană se rezumă doar la VOINȚĂ. Oamenii nu au fost făcuți de natură să zboare și totuși putem călători prin aer zeci de mii de kilometri. Am creat iluminatul electric și suntem în stare să transformăm în realitate orice ne dorim suficient de tare. Ș-atunci, dragii mei… înțelegeți de ce zic că l-am găsit pe Dumnezeu?

Eu sunt Dumnezeu, tu ești Dumnezeu, orice om e Dumnezeu în micuța lui realitate.

Atunci trebuie să te gândești serios la următoarea întrebare care mie mi se pare secretul moralității religioase:

Vrei să fii un Dumnezeu care pedepsește sau care iubește? Te agăți de speranța biblică – Dumnezeu îți salvează sufletul dacă tu ți-l salvezi.

No, Dumnezeule… Vrei să te salvezi?

 

 

Malakai – Despre cum dragostea poate opri un suicid

"în Cărți & Filme" "de POV21"
Malakai

Nu este vorba despre o simplă și clișeică poveste de dragoste. Este despre faptul că Adina Stephanie reușește să dea viață personajelor principale: Malakai și Hannah (Anna).

Faptul că cineva îți invadează viața, te scoate din minți și te face să nu te recunoști pe tine însuți…

Nu este un sentiment plăcut. Este ceva ce te consumă, iar faptul că nu știi din ce motiv se întâmplă totul te înnebunește.

Povestea lui Hannah se rezumă la faptul că a fost omul potrivit la momentul potrivit. Salvând o viață, a reușit să o distrugă pe a ei. Să se consume. Să facă tot ce îi stă în puteri pentru a ajuta o persoană pe care nici măcar nu o cunoaște.

Faptul că este forțată să intre nepoftită în viața lui Malakai D’Andre nu o ajută. Felul în care o tratează și o respinge o atrage din ce în ce mai tare și simte că nu poate să îl lase baltă. Intră în viața lui, iar când ajunge să îl salveze pe el, observă că s-a pierdut pe ea.

Volumul I e despre lupta prin care trece o persoană pentru a salva pe cineva de propriile gânduri și fapte.
„Nu mi-am dorit niciodată să mă îndrăgostesc, să devin vulnerabilă și să am pumnul unei alte persoane încleștat în jurul inimii mele.”

În volumul II, totul trece la o altă extremă. Faptul că îl scoate pe Malakai din întuneric prin toate metodele posibile, iar el cade de fiecare dată înapoi în gândurile lui negre și sinucigașe… Îi umple sufletul Hannei de dezamăgire. Faptul că o poreclește Anna o scoate din minți și chiar dacă el știa lucrul ăsta, continua să îi spună astfel.

Nimeni nu îți apreciază eforturile și prezența până când nu le simte lipsa…

Sinuciderea nu este un lucru plăcut, dar este un subiect care trebuie abordat. Hannah aflând adevăratele percepții ale lui Malakai despre viață, îl pune să îi spună în fiecare seară cuvântul magic : „promit”… Îi promitea că va rămâne în viață pentru ea. Pentru unii un lucru banal, dar când ești pus în fața faptului împlinit, e ceva vital.

Promisiunile nu se încalcă, indiferent cât de mici și simple sunt ele.

Dacă am învățat ceva din Malakai volumele I și II, este că nu poți renunța să ajuți o persoană doar pentru că nu vrea să fie ajutată. Nu poți renunța să fii un om bun, indiferent de sacrificiile care trebuie depuse.

Nu uitați: Prețuiți ce aveți, cât aveți. Malakai și-ar dori să mai aibă această șansă.

 

Derulează înapoi