Tag archive

singuratate

Ce vă trece prin minte fără să vă dea pace?

"în Păreri și opinii" "de POV21"
minte
Ce vă trece prin minte fără să vă dea pace?

Cum rezistați unui asediu zilnic de griji cotidiene ce apar pe fondul continuei frustrări și al repeziciunii cu care se desfășoară lucrurile în jurul nostru? În o mare majoritate din cazuri, aceste frământări omniprezente sunt total fabricate de sămânța imaginației noastre: neconcordanțele realității obiective cu hăul adânc al zbaterii interioare. Dar ce importanță mai are natura acestor piedici invizibile, atâta timp cât erodează și ultima fărâmă de fericire?

Întrebarea care provoacă și incită parcă vine de la sine: ce fel de combustibil pentru înțelepciune se ascunde în tristețe?

Dacă este să analizăm din punctul de vedere al marilor gânditori, critici, filosofi, observăm că vedeau viața într-un gri colorat doar de inspirația efemeră care dăinuie în operele lor. Dar toți au avut, mai mult sau mai puțin, aceeași percepție tăioasă, și anume că viața este amară. Grea. Nu se înțelege…

Care este elementul edificator al tristeții în sistemul de referință al unui creator de frumos? Acest lucru este greu de precizat, dar și de înțeles. Poate că putem merge până la a concluziona că reprezintă o prostie, însă asta nu ar însemna câtuși de puțin că discredităm în vreun fel manifestarea rodului muncii lor. Din contra, ne propunem să explorăm o perspectivă ce nu se bucură de o popularitate atât de mare precum este condiția precară a omului de geniu.

Redefinim ceea ce în trecut părea a fi un teren comun din care răsăreau sclipiri uimitoare ale unei cunoașteri depline a înțelepciunii înseși: ce-are să fii fericit? Nu poți produce judecăți de valoare sau analize ale lumii transfigurate prin propriul suflet dacă acolo gândurile cu pricina nu se trec printr-o sită a anxietății?

După părerea mea, se poate, și este chiar indicat.

Astfel ne ușurăm împovărata îndatorire de a trăi. Sau, cel puțin, suferim mai puțin dacă adoptăm o atitudine deschisă spre oportunitate și spre îmbunătățirea noastră ca oameni și ființe. Toate eșecurile trebuie percepute drept ocazii de a învăța lecții valoroase și, astfel, să devenim mai buni. Nu trebuie să ne sperie eșecurile, situațiile dificile sau viața însăși: tot atâtea dificultăți există câte rezolvări ale acestor piedici, deoarece problemele apar pentru a fi rezolvate.

Acum, natura poetică a acestui impediment necesită o abordare mult mai înțelegătoare, fiindcă a avea un intelect aparte, combinat cu condamnarea de a fi visător, este combinația letală de a fi continuu în căutare de răspunsuri. Iar asta te neliniștește, te bântuie. Să fii singur, deoarece percepția ta nu este la îndemâna tuturor, fiindcă nu se pot ridica la acest nivel, cu siguranță e dureros. Dar probabil că aceasta a fost problema acestor oameni, că erau singuri. Nu este nimic rău în a fi singur, nu este nimic condamnabil. Singurătatea capătă origini divine din momentul în care ai o viziune și nu trebuie înțeleasă ca o condamnare, ci ca o poartă spre absolutul de origine interioară.

Din momentul în care veți începe să tratați singurătatea ca un factor eliberator, ce te scapă de limitările cotidiene… veți începe să gustați din oportunitățile infinite ce se arată în acest vis fermecător.

Autor: Alexandru Roșu

Vezi și

Tu cu cine alegi să îți petreci vacanța?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
vacanța

Omul și relațiile acestuia cu ceilalți strigă pe rezonanțe multiple nevoia de comunitate și sociabilitate. În fond, și Aristotel analiza omul ca zoon politikon, dovadă că existența în singurătate absolută este mediu incompatibil cu natura propriu-zisă a omului.

Pe scurt, singurătatea permanentă nu se înscrie sub incidența umanului.

Având asemenea puncte cheie în înțelegerea propriei persoane, putem rupe coaja substratului inconștienței cu care formăm relații. Putem înțelege punctul de plecare, dar și motivul originar din care se naște sociabilitatea umană. Este întotdeauna important să cunoaștem motivul din care există ceva, deoarece originea dezvăluie fășii altfel prea mărunte pentru o analiză, calculând doar fenomenul prezent.

Odată ce înțelegem adevărata importanță a persoanelor cu care ne înconjurăm (familie, prieteni, parteneri romantici etc.) și nevoia înecată în disperare a minții noastre pentru aceștia, ni se dezvăluie și superioritatea gestionării relațiilor cu indivizii din acest cerc al nostru. A ști cât timp trebuie alocat fiecărui grup de persoane, cât din acest timp este benefic ție, dar și celorlalți și care este perioada alocată singurătății, înseamnă să dobândești o superioritate asupra propriilor „porniri” și nevoi, devenind un individ motivat nu de impulsuri irelevante, ci de alegeri logice.

Un prilej pentru o gestionare corectă, dovedind maturitate în spatele intențiilor individului, este vacanța.

Persoanele și timpul alocat acestora primează printre prioritățile pe care am fi nevoiți să le posedăm. Astfel, personal, aș considera că părțile din viața noastră de care nu ne permitem o apropiere mai puțin dăunoasă vieții profesionale, ar trebui să fie o rută validă în planificarea timpului liber. Spre exemplu, dacă datorită serviciului sau școlii nu avem capabilitatea de a petrece o vreme îndestulătoare cu diferite rude, ar trebui să mișcăm blocurile astfel încât să facem loc pentru popasul acasă. Dacă avem o deficiență în relație pornind de la premisa că timpul cu persoana atât de „plăcută vederii” este brutal dezmembrată, atunci vacanța este coroana de pe capul regelui șchiop, readucerea la putere a ceva defect.

Bineînțeles, există întotdeauna varianta solitudinii.

Aceasta scapără focuri doar în spatele ochilor obosiți, extenuați din cauza contactului cu ceilalți. Într-o astfel de instanță recomand ruperea continuității materialului de interacționare, cu toate acestea o anumită grijă asupra secționării mi se pare în ordine deoarece nimeni nu dorește un sfârșit complet.

Acesta este doar un instantaneu în care putem captura posibilitățile planificării unei vacanțe. O alta aș recomanda-o pentru persoanele mai meticuloase în ale prezicerilor. Întotdeauna posibilitatea de a le avea pe toate se ascunde sub nori de praf, fum și ceață, prea înțepători pentru a trece prin ei, dar o pală de vânt ar sufla toate obstacolele „colosale”. Aici pala de vânt atât de necesară poate fi planificarea excelentă și inteligentă. Dacă analizăm fiecare moment, înțelegem cât ne-ar plăcea să dureze, dar de asemenea că posibilitatea de a tăia din ceea ce am dori să rămână întreg există, atunci, precum un labirint cu prea multe ieșiri, dar nicio intrare. Înțelegem scopul fiecărei clipe și faptul că problemele de dinainte… nu sunt tocmai problematice.

Astfel putem oferi timp fiecărei categorii de oameni, fiind siguri că se va mai ivi clipa solitudinii în spatele paravanelor.

Vacanța este, în fond, pentru persoana în cauză, de la ambuscade asupra părinților, până la închiderea ochilor dinspre fața lumii. Toate sunt valide atât timp cât se așază pe linia mulțumitorilor de dreaptă individului. Cert este că ar trebui folosită la capacitatea doritoare de completitudine. Urmărim bătăi de aripi și din palme, sperând la o ascendență înspre soare, propunând ca vacanța să fie imaginea zeității în nemișcare.

   Totuși, această vacanță de vară este diferită față de cele de până acum, din cauza noului virus. Mai putem spera la o vară normală? Vezi aici.
Autor: Bândilă Bianca

Vezi și

Ce se ascunde în spatele banalităților?

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
Ce se ascunde în spatele banalităților

Suntem deja obișnuiți cu convenționalele întrebări: „ce faci?”; „ce mai faci?”; „cum o mai duci cu viața?” (pe asta o găsesc cea mai originală și amuzantă) și, evident, cu răspunsurile de rigoare: „bine (,tu?)” „OK” „nimic (interesant)” sau „trăiesc”(la fel, inedit, profund). Însă ne gândim vreodată la sensul profund al acestor întrebări, la care sunt, de fapt, intențiile și așteptările din spatele lor? Ce se ascunde în spatele banalităților?

Adevăratul motiv pentru care ele au devenit metoda consacrată de abordare a unei persoane? Presupun că destul de rar sau chiar deloc. De ce? Deoarece, conform specialiștilor, activitățile care devin rutină sau sunt transformate în datorii/obligații nu ne mai stârnesc interesul precum o fac cele scăldate în adrenalină, noutate și curiozitate.

Totuși, vă propun să pătrundem în partea nevăzută a acestei banalități, uneori apăsătoare și să observăm că nu este atât de banală sau neînsemnată cum ar putea fi considerată. Și vom începe cu „CE FACI-UL”.

Îmi amintesc că acum câțiva ani, una dintre profesoare ne-a spus: „Ce faci nu este o particulă care se adaugă la salut. Este o întrebare a cărei importanță este subestimată, o încercare subtilă și adesea eșuată de apropiere față de persoana cu care vorbim. Să-i împărtășim evenimentele din viața noastră, activități, bucurii și necazuri, cu un grad mai mic sau mai mare de familiaritate, în funcție de caz.” Bla, bla și vorbe care se pierdeau printre gândurile unui copil de 11 ani.

Asta era atitudinea cu care erau tratate astfel de mici paranteze cu rol de lecție de viață.

Dar iată, că peste ani, amintindu-mi de această frază încețoșată, realizez că trebuie analizată și întoarsă pe toate părțile. Revenind… la întrebarea „ce faci?”, răspunsul este firescul, inconfundabilul și consacratul…BINE. E adevărat, limba română poate crea confuzii, având în vedere că nu există diferențiere pentru „Cum te simți?”, respectiv „Ce lucrezi/ scrii/ gătești?”, cum există, spre exemplu, în engleză sau franceză.

Pentru a fi totul clar, ne-am putea adresa folosind întrebările enumerate mai sus, dar ce ne facem când acest „ce faci” este atât de firesc încât uneori îl rostim fără să ne dăm seama? Ei bine, nimic nou sub soare. Vom primi răspunsul „bine”, cel care adesea încuie ușa spre propria-ne viață. Din câte am observat, până și un „bine, stau” este mai satisfăcător pentru interlocutor. Vor fi și obiecții (firești, pe de-o parte) de felul „Și ce dacă? Ce este greșit în a-mi păstra viața confidențială?”

Daca ti-a placut articolul acesta, atunci sunt convins ca il vei aprecia si pe acesta. Click pe link pentru a-l citi!

NIMIC! Scopul acestui articol este să îți ofere eventuale alternative sau perspective diferite asupra ceea ce făceai sau faci deja.

Evident, nu vom începe să ne povestim viața cu patos și în detaliu unui fost coleg de generală cu care ne băteam zilnic în pauze și-l întâlnim pe stradă, întâmplător după 20 de ani. Totuși, gândiți-vă ce efect poate avea un „bine, mă îndrept spre casă” asupra unei discuții față de „bine”. Poate da prilejul unei discuții să înceapă. Consider că e o diferență de la cer la pământ între o convorbire de genul:

-Salut, ce mai faci?
– Bine
– Super!
-Da…
– Păi…hmmm…mai vorbim…
-Da…pa!
…și una de genul:
-Salut, ce mai faci?
– Bine, tocmai mă întorc de la un curs de fotografie…
– Da? Excelent și eu am făcut unul acum câteva luni și…

Și acum, pentru că politețea în exces nu este întotdeauna sănătoasă și pentru că nu mereu ai timp de stat la taclale (sau pur și simplu nu vrei să vorbești cu prietena verișoarei unchiului tău), există și răspunsuri scurte și cuprinzătoare, în afară de „bine”.

Spre exemplu, la întrebarea „ce faci?” se poate răspunde cu „îmi fac temele/pregătesc cina/ citesc/mă simt anxios pentru interviul de mâine” pentru că, după cum am mai precizat, această întrebare nu vizează exclusiv starea sufletească sau activitatea. Dacă persoana cu care vorbești observă că ești ocupat, fie va rezuma ce are de spus, fie va amâna discuția. Dacă o expresie de două-trei cuvinte, „bine” este atât de neutru, încât, mai ales online, partenerul tău de discuție dacă vrei/poți să vorbești cu el/ea sau ar fi bine să revină mai târziu. „Îmbogățirea” scurtului „bine” ar rezolva, probabil, și drama seen-ului…care vine cu supozițiile de rigoare: „nu îl/o interesează de mine/ este supărat pe mine/ nu-mi acordă atenție și, cel mai grav, NU MĂ IUBEȘTE (asta fiind deja tragedie).

Și acum, ca să nu fiu ipocrită, vă voi mărturisi că seen-ul nu-mi priește nici mie și că anterioarele presupuneri mă acaparează uneori. Important e să înțelegem cauza unui seen. Una dintre ele este ceea ce am menționat mai sus. Altele? Nu știu acum, haideți să facem un brainstorm mai târziu. Gândindu-mă, îmi dau seama că poate răspunsul „bine” care mi-a fost servit însemna de fapt „sunt la sală/ dau cu aspiratorul/ învăț/ sunt antisocială pentru următoarele trei ore/ vorbesc cu cineva important.

Altă problemă pe care ar rezolva-o „încununarea binelui”? Situațiile neplăcute. Discuțiile de la școală de felul:

– Of, am luat 4 la mate! Ce mă fac?
– Dar de ce nu mi-ai cerut ieri, când vorbeam, să-ți explic ecuațiile? Te-aș fi putut ajuta…
-(vocea) Eh, nu am vrut să te deranjez, credeam că mă descurc…(creierul) Sau poate pentru că am preferat să camuflez într-un „bine” grăbit, supliciul exercițiilor nenumărate și eșuate pentru că am ezitat să te întreb pe tine, geniu în matematică…

Puterea cuvântului nu este doar un concept sau un clișeu, ea există, distruge și reclădește , asta numai dacă îi dăm putere, putere ce vine din fiecare alt cuvânt adăugat unui „bine” sau un „ce faci”…

Vezi și

Relații de-o noapte vs relații de lungă durată

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
relații

La un moment dat, ne dăm seama că avem nevoie de cineva lângă noi. Astfel că ne zboară gândul la relații. Trecând pe lângă îndrăgostirile de moment sau copilărești, ajungem să gândim matur și să fim cât mai responsabili. Însă, mai nou, am observat două, chiar trei stadii ale relațiilor pe care le abordează tinerii.

Există acei tineri care preferă să fie singuri. Zic că așa e mai bine pentru ei, că n-au nevoie de nimeni și nici măcar nu mai încercă. De cele mai multe ori sunt sceptici în fața relațiilor prietenilor lor sau ajung să se implice și să fie a cincea roată la căruță.

Doar că din această singurătate poate evolua dorința de a simți dragoste, pe care unii aleg să o valideze în relații de-o noapte.

Totul începe cu „o aventură”

Știți vorba aia: „prima dată îi mai greu”. Exact așa e și în situația asta. Ți-e mai greu la început. Dar după ce ai văzut că nu mori, că judecat oricum ești, parcă hai că merge. Chestia e că de la o aventură se ajunge la încă una, că doar prima dată a fost ok, iar apoi nu mai ai impresia că e nu știu ce, intră în obișnuință.

Așa ajungi să treci la nevoia de a valida dragostea sufletească în cea trupească. Și, uneori, îți poate scăpa de sub control. Îți intră în obișnuință să mergi „să te simți bine”. Bun, spunem că faci asta cât mai responsabil posibil, dar tot există riscuri. Cât de mici, dar sunt acolo.

De ce ajung relațiile de-o noapte cât mai căutate?

Mulți au impresia că, dacă se întâmplă o noapte și atât, nu există urmări, nu sunt responsabilități. Și acum, la drept vorbind, e mult mai ușor o noapte și atât, decât să te chinui să menții ceva. Am fost dezamăgită de o relație, dar vreau să simt dragoste, măcar trupească, în continuare, ce pot să fac? Simplu, mă avânt în aventuri. Totul începe cu una și după nu le mai țin șirul.

Ce au relațiile de lungă durată de oferit și nu găsești într-o relație de-o noapte?

În primul rând, o relație de lungă durată te va face să fii mult mai stabil din punct de vedere emoțional. Evident, acest lucru depinde de parteneri, poate să fie de lungă durată și să fie toxică as fuck. (been there, done that)

Relațiile de o noapte niciodată nu vor putea să ofere stabilitatea aceea. Cum așa?

Întotdeauna, într-o relație de lungă durată ești sigur că ai la cine să mergi cu coada între picioare când ceva nu merge bine în viața ta, ești sigur de faptul că este cineva acolo pentru tine. Ei nu dispar după o noapte, ei rămân acolo pentru tine.

Pe de altă parte, acestea te învață să redescoperi iar și iar motive pentru care îl iubești pe cel de lângă tine, motive pentru care ea e din ce în ce mai frumoasă, motive pentru care totul e din ce în ce mai minunat. Relațiile de durată te învață că rutina nu este, de fapt, ceva dăunător, din contră, rutina este motivul pentru care noi rămânem într-o relație: vrem să scăpam din acea rutină după ce ea se instalează, însă, între timp, descoperim cât de frumos e să faci lucruri noi în fiecare zi cu persoana respectivă și totuși să ne păstrăm și celelalte activități zilnice.

Pur și simplu ne dăm seama cât de greu ne-ar fi fără persoana aceea, conștientizăm cât de mult contează stilul nostru de viață și cât de ciudat te simți când te gândești că ea ar putea pleca.

Relațiile stabile și de lungă durată m-au adus unde sunt astăzi.

Anumite întâmplări m-au format, m-au ajutat să devin om și m-au ajutat să mă cunosc pe mine. O relație de tipul ăsta este benefică, deoarece mereu vei avea ceva nou de învățat, mereu vor fi multe alte viziuni și abordări ale vieții alături de cineva lângă care ai stat destul de mult timp.

E atât de frumos să iubești din ce în ce mai mult pe zi ce trece… Și certurile sunt la fel de frumoase atunci când se termină, și sunteți în stare să săriți unul pe altul de dragoste.

Cum am spus mai sus, relațiile de o noapte au riscurile lor, însă și cele de lungă durată sunt destul de riscante. Riști să cazi pradă monotoniei dacă nu-ți dai interesul (a nu se confunda monotonia cu rutina!). Riști să nu oferi tot ce ai de oferit și mai apoi să regreți.

Însă relațiile de lungă durată nu vin numai cu riscul de monotonie, unele dintre ele vin cu riscul de izolare față de prieteni. Iar aici puteți citi mai multe despre cum se vede asta din exterior.

Așa că, iubiți! Indiferent cum, iubiți. Dați tot ce aveți, oamenii nu vor sta după voi să vă aștepte. Relații de-o noapte, relații de lungă durată, nu vă fie frică să le încercați pe oricare dintre ele, viața e scurtă și sunteți aici să vă distrați și să experimentați.

Și, nu în ultimul rând, aveți grijă de persoanele de lângă voi, sentimentele nu sunt o joacă! Fie că sunteți sau nu pregătiți pentru relații, sentimentele rămân mereu.

 

Autori: Georgiana Badea și Ana Retegan

 

Vezi și

Top 5 lucruri pe care să nu le faci când vrei să uiți pe cineva

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
Top 5 lucruri

Știți senzația aia că nu sunteți iubiți sau că nu primiți toată dragostea pe care o oferiți? Vrei să uiți o anumită persoană și nu reușești, iar sentimentul de singurătate te omoară? Presupunând că răspunsul e „da” la toate întrebările, am alcătuit un top 5 lucruri pe care să nu le faci când vrei să uiți pe cineva.

Pentru că fiecare dintre noi a experimentat la un moment dat sentimentele astea și nu toți am știut cum să le gestionăm, sau n-am avut tăria să ne deschidem, aici sunt 5 lucruri care nouă ne-au adus mai multă nefericire în momente de genul.

1. Relație doar pentru a trece peste

Știu că toate lucrurile se duc mai ușor în doi, dar nefericirea și singurătatea pe care le simți nu vor dispărea ca prin magie în momentul în care ai o relație. Cel mai probabil persoana care e menită să-ți aducă fericire va fi străină de țelul ei în perspectiva ta și va veni cu propriile problemele. Iar atunci, situația ta se va agrava și vei ajunge exact unde nu-ți doreai să ajungi.

Și, Doamne ferește, nu spun să nu ieși la întâlniri sau să rămâi la mentalitatea că fiecare persoană care vrea să se apropie de tine te va face să suferi. Spun doar că nu-i ok să te grăbești să iei o decizie de genul într-un moment de singurătate, de slăbiciune, când te simți vulnerabil la maxim sau simți că dragostea trece pe lângă tine, nu prin tine.

2. Aventuri de-o noapte

Corpul tău, decizia ta ce faci cu el. Însă, oricât ai vrea să nu recunoști, aventurile astea de-o noapte te zăpăcesc. Pe moment e ok,te simți uimitor, dar, când rămâi iar singur, ce să vezi, ai ajuns de unde ai plecat. Și nu te poți apuca să îi povestești unui străin, care e în patul tău, nu în inima ta, cât de debusolat ești sau cum te simți. Sau poți? Să zicem că poți și vrei și îi bine, dar cât te ajută?

3. Izolarea de prieteni

Poate nu știu ei prin ce treci sau cum să te ajute, nici ce-i mai bine pentru tine nu știu. Însă, de cele mai multe ori, o să te simți mai bine alături de ei decât singur. Că vrei, că nu vrei, tot va fi ceva care te va face să zâmbești, o glumă, o tachinare, o amintire pe care o retrăiți. Până la urmă, îs prietenii ăia de rămân mereu acolo cu un zâmbet în buzunar pentru tine. Iar faptul că alegi să-i ignori sau să te izolezi de ei, nu te va ajuta cu nimic.

Dacă ți-ai adus aminte de anumiți prieteni și ai mai citi pe tema asta, aici găsești articole despre prietenie.
4. Urmărirea persoanei „responsabilă” de starea ta pe toate rețelele posibile

Într-un cuvânt, îi putem spune obsesie. Bun, îl iubești și totul este roz. Acum nu trebuie să îi urmărești bulina verde de pe mess nonstop. Are o viață privată care nu te privește. Obsesia nu este sănătoasă și vei intra într-o bulă din care nu mai este cale de scăpare.

Te supără dacă te-a lăsat cu seen și intri pe conversație să verifici dacă îți scrie. Poate ție nu îți răspunde, dar i-a dat la alta ador la o poză pe insta. Iarăși, cică iese cu prietenii lui și îți spune o tipă că l-a văzut în club aseară. Știi că nu-i ok, dar nu te poți opri. Nu-i ușor să ignori impulsul de a-i scrie de 10 ori pe zi, dar, doar ce spuneam de prieteni, ia-ți prietenii și ieși, sigur uiți de el. Citește, învață, ignoră-l și o să vezi că îi mai greu o zi sau două, dar după intră în obișnuință.

5. Obiceiuri care îți amintesc de o anumită persoană

Are pasiuni pe care tu poate nu le ai și vrei să le încerci de dragul lui. Îți mănânci din timpul tău de citit, ieșit cu prietenii și orice alte activități pe care le mai ai, doar pentru pasiunile lui. Îi place poezia? Ai abordat poezia, deși nu este domeniul tău și nu toată lumea se naște talentat. Începe să îți placă și te simți mai apropiată de el, simiți că împărtășiți ceva împreună (măcar atât dacă nu o relație).

Nu știu cât de mult vei ieși în evidență pentru că faci ceea ce-i place. Cert este că trebuie să te concentrezi pe tine și pe ceea ce vrei să faci. Nu te compromite de dragul nimănui. Nu-i nevoie să duci în continuare aceste obiceiuri dacă nu te fac fericit sau vrei să uiți persoana. Doar fă ce-ți place ție. Scrie eseuri, citește despre fizică, învață la ce-ți place, dar nu continua un obicei care devine toxic.

Acum că știi ce să nu faci când dorința de uitare și singurătatea trec peste tine, sperăm că vei face față mai ușor acestor situații, având la cunoștință un top 5 lucruri pe care să nu le faci când vrei să uiți pe cineva.

Autori: Ana Retegan și Uifelean Aurora

 

Vezi și

aș vrea

aș vrea…

,,aș vrea să îți pot fi val să te-nec în fericire...''

Zâmbetul e momentul în care ți-ai schimbat jocul – Laura Ștefania Bîrgăoanu

"în Păreri și opinii" "de POV21"
zâmbetul

Crezi cu tărie că tot ce faci este pentru tine, pentru viitorul tău, pentru zâmbetul pe care vrei să îl arăți tuturor, dar uiți că ai rămas blocată în prezent acum ceva timp și ți-a scăpat esența. Tot ce faci în acest moment e pentru alții. Nici măcar o fărâmă nu este pentru tine, dar te minți cu nerușinare până ajungi să îți crezi și tu propriile jocuri puerile.

Cred că toți am avut o zi, un moment în viață în care totul a mers perfect, în care am fost extaziați, dar am ajuns să ne schimbăm într-o furtună cu foc fără ca măcar să ne dăm seama.

Nu ești fericit! Până nu o să vezi asta cu ochii tăi nici nu o să fii vreodată pentru că ți-ai închis adevăratele sentimente în spatele unei cortine și ai arătat tuturor doar o mască plină de zâmbete și bunătate. În schimb tu nu simțeai că vrei să zâmbești, voiai să plângi, să țipi, să mănânci un tort de ciocolată și dacă se poate să o iei de la capăt.

Dar nu ai plâns…

Nu ai plâns, iar asta a dus la o durere profundă, iar zâmbetul tău a fost ascuns de o cortină. La o durere pe care ai ținut-o ascunsă mulți ani în tine, până când ai izbucnit, până ai aruncat cu lopata totul și pe oricine din sufletul tău. Întunericul și depresia au ajuns să facă parte din viața ta mai repede decât ai fi sperat și niciodată nu te-ai așteptat să fie așa. Așa pustiu, dar normal că nimeni nu a văzut asta pentru că ai râs, ai râs când tot ce trebuia să faci era să verși o lacrimă.

Ai gândit că nu o să observe nimeni, că toți îți sunt indiferenți la suferință, dar stai că și aici te-ai mințit singură, fără ca măcar să te gândești la tine.

Știai că o să vadă toți cât ești de distrusă, dar cel mai probabil ai crezut că nimănui nu o să îi pese de rănile tale mult prea adânci, că nu merită să fie vindecate. Și ai avut dreptate, nimănui nu îi pasă cu adevărat prea mult de tine, de zâmbetul tău… Așa că schimbarea trebuie să fii tu, în schimb…
Te-ai umplut de regrete și singurătatea a devenit cea mai bună prietenă a ta. E trist să fii singur și totuși înconjurată de o multitudine de oameni perfect capabil să te ajute să te ridici când ai căzut atât de jos.

Ai făcut totuși bine că ai rămas atât de singură

Pentru că doar singurătatea te poate vindeca cu adevărat de rănile trecutului. Pentru că doar tu, singură, puteai realiza ceva ce ți-a spus un drag prieten în trecut, dar ai fost prea oarbă și orgolioasă să îl asculți în acel moment, dar niciodată nu e prea târziu și ai învățat asta pe pielea ta. „Să nu ai așteptări pozitive de la nimeni și nimic în lumea asta, așa niciodată nu vei fi dezamăgit, menține o normalitate, asta nu o să îți strice ziua niciodată. Nu ai anumite așteptări, iar astfel nu mai ești rănit.”.

Ai realizat că orice ai face nu o să ajungi la așteptările lor, iar asta e mai mult decât bine, e extraordinar.

Odată ce lumina ți-a revenit iar la viață, odată ce ai observat că doar tu ești tot ceea ce contează viața ta se schimbă radical. Nu trebuie să mulțumești pe nimeni, trebuie să te bucuri pe tine, să te faci fericită pe tine și cel mai important să începi să trăiești pentru tine. Nimănui nu îi pasă cu adevărat, oricine poate fi înlocuit mai devreme sau mai târziu, iar asta trebuie să te facă mai puternică, mai greu de aruncat la gunoi.

Nimeni nu e identic, dar toți suntem la fel.

Ai ieși, ai ieșit de mult din zona ta de confort, ai cântat când tu credeai că ești afonă total, ai dansat aproape în fiecare dimineață când toți dormeau și nu puteau să îți vadă fericirea și ai ieșit la un jogging că doar un corp sănătos duce la minte sănătoasă.
În sfârșit ai muncit pentru tine. Cum? Ți-ai clădit încrederea în tine, astfel ajungând să vezi adevărata importanță a vieții, tu.
Știi care e totuși cea mai importantă parte după câte ai făcut?

Oh, Doamne, în sfârșit ai zâmbit! Iar odată ce ai început să o faci ai ajuns să nu te mai oprești.

Parcă ești și mai frumoasă de când zâmbetul ți-a invadat fața. Ai o altă lumină ce îți pune în evidență imperfecțiunile perfecte în ochii trecătorilor. Fantome ale prezentului ce îți admiră mai mult defectele decât ar fi făcut-o orice prieten din trecutul îndepărtat.
Te iubești în sfârșit, iubești ce ai devenit, iubești până și faptul că ai trecut prin toate eșecurile trecutului pentru că asta te-au făcut mai puternică, asta te-au format, te-au ajutat să te transformi în femeia de azi.

Nu te-ai lăsat păcălită de ororile trecutului și astfel ai văzut că viața poate continua într-un mod miraculos.

Nu regreți nimic, nu regreți că ai stat mult prea multe nopți nedormite gândindu-te cum să rezolvi situația cu el, că ai aruncat pe geam acel pahar plin cu vin al unei mame mult iubite… nu regreți nici măcar când el te-a rănit fără să se gândească nici o secundă la vulnerabilitatea și sensibilitatea ta, tot ce regreți e că ai regretat prea mult atunci.
Că singurele soluții în acel moment au fost cum să te schimbi să fii mai bună pentru ei trei, dar niciodată cum să fii mai bună pentru tine.
Ai aflat în sfârșit că fericirea ta nu mai depinde de alții, ci doar de tine, atunci ai devenit stăpâna jocului și aici totul a luat o întorsătură drastică. Și a luat-o doar pentru că te-ai schimbat, că te-ai schimbat în bine și în sfârșit zâmbetul a apărut pe chipul tău.

Prezentul actual e doar o jucărie pentru tine, pe care doar tu știi cum să o manevrezi.

Vezi și

„Trăiește clipa” – Exercițiu: Franz Kafka, „Jurnal”

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
„Trăiește clipa”

„Trăiește clipa”. Motto: „Orice ființă, cât de neînsemnată ar fi, constituie centrul unui cerc trasat în jurul ei”.

Franz Kafka, „Jurnal”

„Trăiește clipa”,

își spunea mereu un personaj tăcut, dintr-un peisaj oarecare. Dar ce se află dincolo de fericirea brută a unui moment? Clipa trece și rămâi de mână cu un simplu „a fost”. Totul pare un șir nesfârșit de stări contradictorii, doar că… totul are un sfârșit.

Scăldat într-un ocean de gânduri nefirești, ce se resimțeau ca vidul, personajul era convins că se află la marginea vieții. Nicidecum la capăt. Drumul se zărea la fel de lung prin ceața deasă a incertitudinilor. S-ar întoarce la vânătoarea de fluturi din copilărie, ori s-ar teleporta la marea ecranizare a amintirilor. Tot ce se afla între capete era doar joaca de-a viața: monotonie, presărată cu niște fericire și ceva tristețe pentru echilibru. Rețeta era clară, o urmase conștiincios și totul se asezonase după regulă. Dar iată-l aici, pe o bancă obișnuită, măcinat de gânduri ordinare. Nu fusese un maniac al controlului. Acceptase că nu totul ține de el. Primise ce i s-a dat, oricum nimeni nu poate respinge atențiile sorții. Revolta pentru el părea o zbatere inutilă. Se mulțumise să urmeze reguli uzate.

Ar fi vrut ca totul să fie un poem, s-ar fi simțit altfel.

Mai puțin chinuit de epicul vieții, evident. Nu-l treziți din vis, nu-i spuneți că este! Nu vă va crede oricum, e prea ocupat să trăiască pentru el, decât să observe ce a fost creat pentru ochii săi. La ce bun? Nu e un scriitor și nici sensibil la fantasme literare. E greu și fără metafore să avansezi într-un ritm comod, în fuga asta de nefericire. Stătea curbat de psihoze pe o bancă, gândindu-se că nimic nu era al lui. I se dăduse împrumut un puzzle, al cărui piese, fie și original așezate, se transformau în aceleași stări fundamentale.

Era un individ prins într-o lume absurd de normală, ca alte milioane ca el.

Nu știa să evadeze și îi invidia pe cei care puteau, pe excentricii aplicatori ai dictonului latin. Conștient sau nu, se pierdea în abisul propriei existențe. Dacă i-ar fi căzut gândurile, metamorfozate în bucăți de materie, s-ar fi considerat un vandal. Parcă putea auzi coloana sonoră a secvenței de un patetism sublim pe care o trăia. Se pierduse colindând marele drum spre nicăieri, când încerca să-și de-a seama cum să trăiască.

Încotro?

Asta se întreabă toată lumea la un moment dat în viață, poate de mai multe ori chiar. Firește, și protagonistul acestor rânduri s-a întrebat. În față un lac, în spate șinele de tren, la dreapta se aflau înghesuite într-o valiză toate deciziile corecte, la stânga drumul era blocat de toate greșelile din viața sa. „Încotro?”, repetă ca pentru sine personajul. „În căutare fericirii”, veni răspunsul, aproape imediat. „Trăiește clipa”. Problema era că, în conformitate cu enumerarea inițială a posibilelor drumuri, fericirea nu părea să fie o opțiune.

Dar să recapitulăm:

în față un lac (frumos la apus și la răsărit, ademenitor pentru țânțarii vara), în spate șinele de tren (nu avea bani de bilet, deocamdată fără gânduri de sinucidere), în dreapta valiza cu deciziile corecte (ideea de a-și părăsi locuința, o pereche de papuci de piele la reducere și o cămașă scumpă, pe care o purta de 10 ani), iar în stânga toate deciziile greșite (se înțelege că nimic material, dar venind din acea direcție se gândise că e cazul să abandoneze drumul). Fericirea nu figura pe hartă și asta părea mai deprimant decât sfârșitul de la „Titanic”.

Își aminti brusc

de teoriile pe care i le turnase nevastă-sa după cursul ăla de yoga. Încercă să fie prezent, să facă abstracție de griji și închise ochii. Trase aer în piept, expiră, deschise ochii și… nimic. În aparență același nimic. Un tren trecu, în dulcele stil clasic al CFR-ului prin spatele său. Un grup de tineri exuberanți și visători, țipară de la fereastră: „Privește apusul! Trăiește clipa!”. „Care apus?”, se întrebă. Ah, în fața sa soarele picta în nebănuite nuanțe nostalgia zilei înainte de culcare.

Protagonistul nostru era acolo, într-un peisaj oarecare, privind un apus care se repetase și se va repeta la nesfârșit, înainte de el… după el. Dar, preț de o clipă, simțise că a prins fericirea de o aripă, că apusul acela era începutul a ceva măreț. Fericirea nu figura în harta vieții sale, dar el, dacă mai țineți minte, chinuitul, unicul și deja uzatul personaj al acestei povestiri, era undeva la marginea vieții, unde perfect paradoxal, totul e posibil și nu se întâmplă nimic.

Autor: Roxana Robescu-Cercel

 

Vezi și

Pentru fetele neinvitate la dans

"în Texte/Păreri și opinii" "de POV21"

Pentru noi. Pentru fetele neinvitate la dans. Pentru cele „invizibile”. Contăm, știți ?

Vi s-a întâmplat să fiți la o petrecere și să nu participați la bucuria generală?

Ați văzut cum prietenele voastre sunt invitate să danseze de toate tipurile de „feți-frumoși”, dar vouă nu vă aruncă nimeni nicio privire? Mie mi s-a întâmplat. M-am întrebat mult timp ce fac greșit. Am încercat să îmi găsesc defecte (și am reușit să-mi identific destule), să le găsesc lor motive, să caut explicații. Dar m-am oprit când am realizat ceva – că poate drumul meu nu trece pe la petreceri. Că poate momentul meu de glorie nu e în mijlocul unei mulțimi așa diferite de mine. Că poate destinul meu e altul.

Dacă te simți mai bine visând, citind, scriind sau cântând în duș, stai liniștită, nu ai nicio problemă!

E frumos să fii ciudat și să știi că ascunzi în tine atâtea taine. Știi ce mai e frumos? Că nu toată lumea observă ce secret de persoană ești. Poate uneori te simți ca o umbră, dar ești mult mai mult.

Sunt introvertită și, prin urmare, mi-e destul de greu să îmi exprim părerile cu voce tare, chiar dacă nu duc lipsă de ele.

Și, în momentul în care îmi adun destul curaj ca să deschid gura, cineva răsare din colțul încăperii și vorbește peste mine. Persoane pe care le consider prietene fac asta. Și m-am obișnuit atât de mult cu situația, încât, atunci când văd că un grup mai mare de două persoane e atent la ce spun și toată lumea e cu ochii pe mine, mă panichez și mă blochez cu vorba în gură. Știți de ce? Pentru că încrederea pe care o avem în noi e influențată de oamenii din jur.

Asta e pentru noi, pentru cele care pot schimba lumea mai ușor din camera lor decât din fața unei mulțimi:

Dragă persoană care citește,

Asta e pentru tine. Pentru că eu cred că ești tăcută, timidă și că nu ieși ușor din „carapace”. Pentru că ești liniștită și visezi mult. Pentru tine, care te simți bine cu prietenii tăi, dar, uneori, preferi să fii singură. Pentru tine, care îți colorezi singură existența. Pentru tine, cea care mai are destul timp pentru povești de dragoste. Acum, cunoaște-te pe tine. Iubește-te ca și alții să te poată iubi.

Respectă-te. După asta, toate vin de la sine.

Acum poți dansa singură – în ploaie, în camera ta, în gânduri. Mai târziu, o să găsești persoana potrivită. Ai nevoie de una singură cu care să dansezi pentru totdeauna, nu de mai multe care pleacă atunci când melodia s-a terminat. Zilele astea sunt doar ale tale. Știu că ești un vulcan care poate erupe în orice clipă, dar rezistă. Și, într-o zi, o vei face – și vei schimba lumea.

Deja ai început.

Autor: Maria Ciurea

Vezi și

aș vrea

aș vrea…

,,aș vrea să îți pot fi val să te-nec în fericire...''

Orice ar fi, ridică-te. Ești liber!

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

 

Ești într-o cameră din beton, rece, umedă, cu un aer greu și nu îți poți întinde picioarele când stai întins. Orice ar fi, ridică-te. Ești liber! 

Atingi pereții, îți treci mâna peste ei și simți aerul rece, crivățul de afară, gerul care urmează să te distrugă dacă te gândești să ieși.

Stai direct pe pământ, pe un noroi înghețat, începi să tremuri, respirația îți este din ce în ce mai fierbinte din cauza pulsului ridicat și a bătăii inimii tale care se intensifică. Acolo este finalul? Acolo rămâi și nu te salvează nimeni? Acolo sfârșești? Renunți? Nu. De ce să renunți atât de ușor? De ce nu încerci?
Te pui în genunchi, și împingi pereții cu botul palmelor, cu toată puterea ta. Este imposibil.
Nu poți – îți spui. Te ridici. Îți treci mâinile înghețate prin părul aspru, îți freci ochii și îți ții mâinile împreunate în jurul trunchiului…
Plângi. Plângi în hohote.

Cine să te audă? Cine să se gândească că îți este rău? Țipi.

Țipi atât de tare că simți vibrația propriilor corzi vocale. Țipi și lovești în peretele din beton. Nu poți muri așa – îți spui. Începi și îți înfigi unghiile în perete. Doare. Mâinile îți sunt înghețate. Zgârii peretele cu vârful unghiilor. Este oribil de greu și de dureros. Zgârii și îți tragi degetele pe suprafața peretelui, îți curge prima picătură de sânge. O privești și realizezi că trăiești, realizezi că ești om, ești un suflet, ești o conștiință.
Dintr-un impuls tragi cu toată puterea degetele pe acel perete, îl faci de sânge, te ștergi de haine, te ștergi pe față și te mânjești, ți se rup unghiile, urme de piele și sânge rămân pe bucata de beton.
Nu te oprești. Nu te oprești deloc.

Vrei să ieși, vrei viață.

Ajungi să te scalzi într-o baltă de sânge și lacrimi. Isteric fiind, tragi cu toată forța ta de perete și arunci bucățele de zid peste tot, simți răcoarea care îți îngheață și mai tare mâinile. Îți dai din haine jos de pe tine, te ștergi nepăsător de sânge și continui în disperare. Lovești și rupi cu mâinile bucăți din ce în ce mai mari. Pupilele ți se dilată și nu mai ești conștient că îți este frig, că pierzi sânge și că ești pe jumătate fără haine. Îți dorești libertatea de dincolo de zid.

Reușești. Reușești într-un final.

Simți răcoarea, simți aerul rece, simți crivățul care începe ușor să se extindă în acea cameră.
Vezi o lumină. O lumină foarte mică. Din acest punct, lovești cu o putere extraordinară în perete și totul se crapă, se distruge.
Te cuprinde gerul, fulgii de zăpadă ți se așează pe răni și pe corp. Pe păr, pe umeri și pe piept.
Minute bune te uiți în jur. Te uiți la copacii albi care te priveau prin acele ziduri în tot acest timp, te uiți la zăpada care era împrejurul tău și te prăbușești în genunchi.

Plin de sânge, de praf, de răni, înfrigurat și obosit… Te așezi pe zăpadă, o strângi în pumni, plângând.
Ești liber.

Autor: Cristea Alexandru

 

Vezi și

aș vrea

aș vrea…

,,aș vrea să îți pot fi val să te-nec în fericire...''

Confesiunile tinerilor : Nu suntem toți fericiți!

"în Texte/Păreri și opinii" "de POV21"

„Confesiunile tinerilor” a reprezentat încă de la început un proiect micuţ, dar ambițios. Ceea ce numim noi „Confesiunile tinerilor” sunt, de fapt, doar gândurile noastre puse într-o serie de articole pe diferite teme. Data trecută, am avut ca temă faptul că tinerii nu au dreptul la opinie și liberă exprimare, articol pe care îl puteți găsi aici. De data asta, vorbim despre ceea ce ne afectează și nu este luat în serios: sănătatea noastră mintală.

Nu ai emoții, ești inuman.

Asta se spune de obicei. Iar atunci când ai emoții prea puternice și nu le mai poți controla ți s-ar putea spune superuman, presupun. Pe de altă parte, asta înseamnă cel mai probabil că începi să te confrunți cu ceva distructiv.

Precum anxietatea, de pildă.

Când eram mic eram foarte introvertit, timid și tăcut. Crescând, lucrurile s-au mai schimbat. Am făcut teatru, ceea ce m-a ajutat pe plan personal și chiar psihic să reușesc să-mi țin în frâu emoțiile, pe cât posibil. Încă îmi dau bătăi de cap acestea, însă în proporții mai reduse. E adevărat că sunt și anxios în anumite situații, mai ales dacă mă aflu într-un loc aglomerat, cu mulți oameni necunoscuți și trebuie să fac ceva sau să vorbesc.

Depresia este o problemă foarte serioasă. Nu poți să te lauzi cu ea. Nu am picat niciodată în astfel de stări, deși uneori poate am fost aproape să clachez, însă trebuie să-ți impui mereu să gândești sănătos pentru a te menține pe linia de plutire. Am avut și încă am, însă, prieteni care se confruntă cu depresia. Și o spun atât de des, încât pare că e ceva firesc pentru ei, face parte din viața lor, soiul ăsta de suferință. Cred că este suficient să fii depresiv o dată în viață, dar nu trebuie să-ți permiți să mai treci prin asta vreodată.

Am mai spus-o:

Suntem mai puternici decât un sentiment!

Rob.

Mereu când mă uitam în jurul meu vedeam doar emoții de anxietate. Oamenii deveneau din ce în ce mai ciudați.

Tocmai după ce am evoluat în sufletul meu, mi-am dat seama că

acel ciudat eram eu…

Mereu am un sentiment de slăbiciune pentru acei oameni care sunt depresivi, fiindcă știu că această boală este aproape invizibilă pentru oameni.

Simți cum suferința se prelinge în oase, apoi în vene și apoi în suflet. O durere fără ameliorare, asta este depresia…

Avem lângă noi oamenii pe care nu îi vedem, dar când sunt singuri urlă de durere și nouă ne arată doar acea față fericită și batjocorită de urmele societății.

Cauza unei depresii stă în foarte multe. Consider că boala aceasta poate căpăta un efect îndelungat, atunci când este provocată de părinți. Ei sunt un motiv bun pentru care copilul lor nu poate dormi nopțile și pur și simplu nu se mai simte om. De ce? Pentru că este mai importantă părerea societății, decât fericirea copilului lor.

Apoi sunt profesorii, care, oricât ai face, unii au o gândire atât de deplasată, încât se cred zmei. Unii profesori contribuie la evoluția tânărului, iar alții stopează acest lucru.

Și ultimii sunt prietenii care, prin niște lucruri mărunte, îți creează o suferință atât de mare. Această depresie poate fi una cu risc major, ajungându-se la efecte dezastruoase .

Sentimentele sunt doar niște bacterii care se atașează în sufletul nostru, fără voia noastră, în așa fel încât, în timp, devin dușmani și, la rândul nostru, și noi devenim dușmani pentru noi.

Andrei Drugă.

 Pentru mine, școala a reprezentat un calvar. Singurul motiv pentru care mergeam acolo era să învăț și atât.

Am fost victimă a bullying-ului 7 ani,

depresie am avut 2 ani cu aproximație. Ce ați vrea să vă spun? Că viața va fi frumoasă? Că lucrurile se vor repara? Nu știu dacă este așa și nu am de gând să vă mint, dar aveți două căi: fie renunțați și la un moment dat, veți ceda, fie luați tot ce puteți învăța și treceți mai departe.

Nu știu dacă viața chiar merită trăită, nu știu dacă ceea ce trăim noi este viață, dar ceva știu sigur: sunt unele lucruri pentru care merită să trăiești, sunt unele momente pentru care merită să îți pariezi toți banii și să speri că ai numerele corecte. Depresia, anxietatea, le poți trata ca pe o răceală sau ca pe o boală letală. Depinde de tine dacă vrei sau nu să aibă tratament.

Anonim.

Încă din clasele primare am fost întâmpinată de anxietate.

Depresia am întâlnit-o mai târziu, la liceu, și pot să zic că m-a îmbrățișat strâns, ca și cum i-am fost prima dragoste și nu își dorea să mă mai părăsească.

Dar o să luăm cu pași mici:

Anxietatea.

Medical vorbind, te face să îți transpire palmele, îți accelerează pulsul, îți oferă migrene de neuitat și, nu în cele din urmă, îți va conferi și câteva ticuri foarte proaste precum rosul unghiilor. Dacă discutăm din punct de vedere emoțional, atunci este cu totul și cu totul altă poveste. Te manipulează, dă naștere paranoiei, te face să devii agitat. Ai mereu impresia că oamenii nu te plac sau că îi deranjezi și te determină să îți fie rușine cu tine.

Din pricina sa, mi-a fost teribil de greu să mă exteriorizez, deși cred că în sprijinul anxietății au venit toți anii de bullying pe care i-am primit.

Am ales să mă izolez și să încerc cu disperare să mă detașez de sentimente, dar cum pot eu, um om banal, o efemeritate pe acest pământ, să renunț la sentiment când el este cel ce mă conduce și cel care mă face să trăiesc, nu doar să exist. M-am refugiat în scris și am ieșit din zona mea de confort, trecând granița unor limite normale. Am ținut un discurs în fața a 800 de oameni. N-a fost deloc ușor, n-a fost deloc frumos. Aș vrea să vă spun, dragii mei, că după ce mi-am învins frica am și scăpat de anxietate. Dar e tot aici, încă suflându-mi în ceafă.

Din cauza celor din jur, ajungem mereu să ne întrebăm: „de ce nu sunt suficient de bun?” sau „mai bine nu spun asta că sigur nu este bine”, „se uită urât la mine, sigur nu mă place”.

Anxietatea nu este altceva decât frica de ceea ce s-ar putea întâmpla, iar dacă o lăsăm să câștige teren și implicit războiul, cum îl numesc eu, păi… în momentul ăla pot afirma cu mâna pe inimă că ne-am pierdut autenticitatea, esența, chiar vocea.

Depresia,

pe de altă parte, are nevoie de mai mulți factori să-și facă apariția. O iubire neîmpărtășită, un vis pierdut, o speranță spulberată, o promisiune încălcată etc. Par lucruri mici, dar lucrurile și gesturile mici nu sunt deloc mici. Au o putere formidabilă precum cuvântul „iubire”.

Depresia nu este ceva cu care te mândrești, așa că încerci pe cât posibil să o ascunzi, să o mușamalizezi. Îți scoți în societate cel mai fermecător zâmbet al tău, cele mai bune glume și încerci să-i faci pe ceilalți să se simtă mai bine când, de fapt, și tu ai nevoie de puțin ajutor.

Ajungi acasă și în sfârșit îți poți șterge acel zâmbet insuportabil de pe chip și poți lăsa lacrimile ce au așteptat toată ziua să-ți inunde fața.

Atunci când te afli în depresie ești letargic, mereu obosit, nu-ți mai place nimic, nu mai găsești niciun motiv suficient de bun care să te facă să trăiești și parcă ești gol. Parcă dintr-o dată ai devenit o gaură neagră în propria ta galaxie și simți cum începi să te pierzi. Conștientizezi ce ți se întâmplă și urăști asta, dar ce poți face să o oprești? Doar că vine cineva și îți spune „gata, nu mai fi trist, viața merită trăită”. Păi, mersi! Acum chiar am ieșit din depresie… Oamenii ăștia mai mult mă calcă pe nervi.

Aceste boli le poți depăși doar când ajungi să fii împăcat cu tine însuți. Nu spun fericit, căci fericirea e doar o iluzie pe care cei mai norocoși reușesc să și-o creeze, dar liniștea interioară cred cu tărie că ar fi leacul.

Ligia Cehan. 

Vezi și

aș vrea

aș vrea…

,,aș vrea să îți pot fi val să te-nec în fericire...''

Sinteza unei vieți

"în Diverse/Păreri și opinii/Texte" "de POV21"
sinteza unei vieți

îngheț.
prin timp și spațiu
mă retrag din poveste
tremur.
prin potop mă plimb
ochii mi-s închiși
negura m-a prins
brusc
forțele se întrepătrund
caut o pârghie
greutatea să mi-o uit
gura să-mi vorbească
gândurile să mi le descos
simt.
mă apasă păcatele
dezinteres placid
regres ritmic
am distrus totul
nimic.

Autor: Georgiana Badea
Foto: Georgiana Seica

Vezi și

aș vrea

aș vrea…

,,aș vrea să îți pot fi val să te-nec în fericire...''

Jurământ

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Promit solemn că
barca se va scufunda
în seara când la poli
nu vor mai exista
puncte cardinale

voi fi un căpitan sever
adesea exigent cu echipajul meu
voi da verdicte dure deseori
voi biciui neascultarea
și în accese nebunești
voi înroși coloane vertebrale și pomeți
și eu, tot eu
promit solemn
că voi privi de jos în sus
cum cerul se scufundă
sub ocean

vă voi zâmbi, copilelor
mature, cu epoleți pe umeri
promit solemn, vă voi zâmbi
atunci când însevă veți ști
că numai moartea vă salvează
și vă transpune iar și iar
să o vedeți pe Eva goală
și să gândiți că ați gusta
fără reproșuri zi de zi
din cel mai dulce măr uscat
și fermecat de altul-dumnezeu
mascat de însuși dumnezeu
să nu-l mai recunoască geamăn

promit solemn, mi-e dor de casă
plutesc pe mare fără scop
nu am compas ori puncte cardinale
și dintr-un timp nemărginit
eternitatea mi-a lăsat
momentul de a scrie o scrisoare

deși trimis de zeci de ani
răspunsul meu s-a scufundat
spărgându-și gâtul lui de sticlă
de doi stabilopozi de piatră
și scrisul negru de pe foaie
supus orgoliului venin
s-a descorespondat de noi
unind în apă legământ
să nu fi existat vreodată

am naufragiat de mult
sunt singurul ateu aici
nu mai am cer deasupra mea
nici iad ce fierbe sub picioare
și plâng privind cretin la mare
că am promis solemn să mor
și, încă de pe-atunci,
uitându-mă spre soare,
știam că îmi va fi nespus de greu
să pot s-o fac fără vreo remușcare

sunt mincinos, sunt singur, sunt păgân
sunt însetat, înfometat de moarte
vreau să trăiesc din ce în ce mai mult
și în final, târându-mi oasele deșarte
să urlu tare, fără audienți:

promit solemn că v-am mințit pe toate!

Vezi și

Chiar dacă…

„Chiar dacă plouă afară,/ Și culorile toamnei se spală,/ Ies cu privirea-n sus,/ Să mă șteargă.“

Singurătate cu miros de asfalt umed

"în Texte" "de POV21"
Singurătate cu miros de asfalt umed

Mai știi

când

ne-am urât în dimineața

când

soarele s-a sinucis?

 

purtai un ruj aprins pe buze

tricoul meu cu guler larg

inelul fostului pe deget

și cuget că

zâmbeai haotic sub ploaia ionică

de sub castani

 

m-ai luat de păr

Nesuferita mea

și mi-ai promis

că m-ai iubi doar după moarte

.     .     .     .     .

acum ce faci?

să cred că m-ai mințit?

te aștept de o eternitate

să vii să mă iubești ca-n promisiune

dar tu

în fiecare dimineață

te uiți prelung la mine și dai anapoda din cap

eu te salut – din nou și iarăși încă o dată

dar ploaia bate mult prea tare-n geam

și nu te aud, și nu te simt, și nu…

 

sunt chel pe jumătatea ta de țeastă

și cred că voi cheli de tot

 

citește, fraiero, scrisoarea de la mine

 

„ești moartă de o viață-ntreagă

oprește-ți fuga și ascultă-mă

 

sunt aici, urăște-mă, te rog, din nou

mi-e dor să mai țipăm unul la altul

și, dacă vrei, să ne îndrăgostim din nou

 

vreau ură peste tot în lume

și noi, reginii lumii noi!”

 

cafeaua s-a răcit în ploaie

mă ridic, las 50 de lei cu bacșiș

trag ziarul sub braț

și mă grăbesc spre Universitate

Vezi și

aș vrea

aș vrea…

,,aș vrea să îți pot fi val să te-nec în fericire...''

Nu e ușor să fii adolescent!

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Când noaptea se lasă greu peste sufletele oamenilor, aceștia ripostează. Fiecare are lupta lui cu câte un demon diferit, dar pierde de fiecare dată când luna bate la geam cu razele ei mai palide decât chipul morții. Trist e că unii dintre ei nici măcar nu mai luptă. Și se lasă învinși pentru încă o seară, pentru încă o oră 03:00 dimineața își promit că nu se va mai întâmpla, doar ca să se dezamăgească noaptea următoare.

     Salut, sunt o adolescentă de 17 imediat 18 ani pe care ora 03:00 a prins-o trează. Greșeala mea, promit că nu se va mai repeta. Dar hey, dacă nu era așa, nu mai ajungeam să scriu asta. Nu gândesc când scriu acum, nu mă judecați pentru greșelile pe care colegii mei poate nu le-au văzut când au corectat articolul. Nici eu nu i-am ajutat, nu am ochelarii și nu mai văd bine tastele, mă ustură ochii, iar obrajii îmi ard, deși tremur de frig chiar dacă vă scriu într-o noapte de vară. Da, ați citit bine, e o noapte de vară, iar eu stau acum în casă, sub pătură, nu sub un clar de lună sau sub stelele ce se joacă acum pe cerul pe care nu pot să-l privesc, pentru că îmi aduc aminte de tot ce n-am avut, deși mi-am dorit.

     O să mă urâți pentru ce o să vă spun, dar nu am nevoie de iubirea voastră, așa că voi continua.

Am auzit de atâtea ori „Ce fain e să fii adolescent, nicio grijă”. Cea mai mare minciună existentă pe suprafața Pământului, chiar mai mare decât „Pentru totdeauna”. Prefer să plătesc 20 de facturi, decât să stau și să mă gândesc dacă este bine ce i-am spus acelui băiat acum 3 zile, pentru că nu mi-a mai dat mesaj; și, mai ales, decât să nu știu cine sunt. Prefer să merg la muncă zi de zi decât la școală, unde tot ce contează sunt notele mele și nu ceea ce vreau cu adevărat, așa cum a prezentat și Andreea în articolul ei (aici). Prefer să fiu ocupată cu toate „grijile de adult” decât să am părinții pe cap care nu știu ce vor de la mine.

              Știu că simțiți ca mine…

    Mai știu și că pentru cei care nu beau până cad din picioare la fiecare party, pentru cei care nu fumează, pentru cei care nu zboară din pat în pat în fiecare seară, adolescența este groaznică. Să fii un adolescent cu principii și valori morale este cea mai mare greșeală pe care o poți face. Și aici mă declar iar vinovată. De aia sunt acum în pat, nu pentru că nu aș avea viață socială așa cum vă veți grăbi unii să spuneți. Și da, există oameni cu principii, există oameni de valoare, de cuvânt. Eu nu înșel, așa că am fost acuzată că sunt plictisitoare când eram loială iubitului meu. Spun la trecut, pentru că da, relațiile se termină și a mea nu a scăpat, dar nu regret. A fost frumos. Eu nu beau până merg pe șapte cărări acasă, pe gard și ținându-mă de drum, așa că am fost acuzată pentru a doua oară că sunt plictisitoare și fricoasă, de data aceasta. Nu am de gând să mă trezesc vreodată fără să știu ce am făcut aseară și mahmură. Dacă chiar nu vreau să îmi amintesc, dorm trei ore în trei zile și e mai ceva decât toată mahmureala pe care ți-o poate da Jagger-ul. Nu fumez ca să văd cai verzi pe pereți și să îmi induc acea stare de liniște. Și nu, nu schimb partenerii ca pe șosete ca să îmi scot imaginea cuiva din cap, așa cum fac alții. Și nici nu spun că iubesc în timp ce ating pielea altcuiva. Nu, sunt o adolescentă. Nu sunt confuză, nu sunt zăpăcită mai mult decât trebuie, nu sunt cu inima în cap și creierul la gunoi, nu sunt atât de revoltată cât să sparg fiecare regulă, chiar și pe cele care mă ajută, nu sunt dezinteresată de ce se întâmplă în jurul meu, nu sunt ușor influențabilă și nu, nu îmi urăsc părinții. Lista poate continua.

Nu fac parte din niciun stereotip în care sunt încadrați adolescenții zilelor noastre, și totuși exist. Da, am o viață. Am iubit așa cum majoritatea dintre voi, experimentaților, nu veți iubi vreodată, am trăit niște momente pe care nici Neversea și Untold la un loc nu vi le pot oferi, am zâmbit așa cum numărul de „30 de iubite” nu o să vă facă să zâmbiți, am râs mai bine decât ați râs voi când v-ați bătut joc de puștoaica cu ochelari din ultima bancă. O să spuneți că sunt frustrată, deja și aud vocea unui coleg repetându-mi melodic că doar scriu frustrări. Nu, dragilor, vă deschid ochii. Să fii adolescent nu e ușor. Este intens. Este nebunesc. Haotic. Obositor. Limitat.

Să fii adolescent este o cușcă și de asta ni se pare că sunt cei mai frumoși ani. Evadăm la 19-20 de ani din cușca asta și gustăm viața din plin. Evident că își pierde intensitatea și ne gândim melancolici „Bă, ce ușori au fost anii ăia”. Nu au fost. Unii dintre voi aveți spinii în interiorul cuștii și când vine vremea să vă eliberați nu-i rupeți, îi întoarceți spre ceilalți și rămâneți acolo. Alții nu văd gratiile și zboară cât pot de departe ca atunci când ar trebui să fie liberi să se lovească de ușile cuștii, care s-a extins și care nu-i va mai elibera niciodată drept pedeapsă pentru indiferența lor. Iar alții, cei ca mine, stau în cușca lor înfășurată într-un șir de ață ghimpată și așteaptă. Ce așteptăm? Nu știu. Știu doar că vom vedea când va ajunge la noi. Și e bine ce facem? Probabil că nu există o variantă corectă. Dar știți ce e frumos?

Că alte suflete curajoase și-au pus cușca lângă a noastră și cu cele compatibile s-a format o ușă.

Ei pot veni la mine, eu mă pot duce la ei, iar asta va conta mai mult decât prietenia ta cu beneficii cu tipa pe care nu ai fost suficient de puternic să o iubești – așa cum merita – și mai mult decât prieteniile de la beție, care dispar când Jack a dispărut de pe masă.

          Dragilor, știu prin ce treceți…

Știu că unii de-abia ați adormit acum, cu perna udă și lacrimi curgându-vă pe obrajii albi, pentru că sângele din ei s-a dus la încheieturile pe care le-ați abuzat în seara asta. Știu că unii dintre voi vă gândiți dacă vă iubește. Nu, nu vă iubește. Dacă te iubea, îți răspundea la mesajul de acum cinci, șase ore sau ar fi stat cu tine la telefon, fără să te facă să te simți ca un plan de rezervă. Știu că unii zâmbiți pentru că lucrurile dintre voi doi nu puteau să fie mai bune. Vor fi, dar peste câteva luni vei fi în categoria de mai sus, întrebându-te dacă te mai iubește. Răspunsul va fi nu, pentru că a găsit ceva mai bun. Stai calm/calmă, se mint așa cum vă mințiți și voi că sunteți ok. Știu că unii mor de dor, știu că unii așteaptă ca niște promisiuni să se îndeplinească. Nu se vor îndeplini, îmi pare rău, dar tu continuă să crezi în ele. Suferința va determina ce fel de om ești. Și vă văd și pe voi, pe cei care dormiți acum. Stați liniștiți, să fii adolescent e așa ușor, că peste ceva timp veți fi într-una dintre categoriile de mai sus, până atunci, să vă fie somnul dulce. Nu veți mai fi aceeași persoană când „adolescența” vă va lovi.

Să nu credeți că v-am uitat pe voi, cei mai frumoși dintre toți, cei care își transformă suferința în rânduri frumoase. Pe voi, dragii mei, pe voi eu vă ador. Voi sunteți atât de frumoși, lumea asta nu vă merită. Știți cât de puternici sunteți? Să vă scrieți suferința ca să faceți ceva frumos din ea, dacă pe voi nu v-a ajutat cu nimic, să îi ajute pe ceilalți mai slabi de înger, să-i îndrume.

Voi sunteți martirii generației noastre, pentru că nu vă despărțiți de suferința voastră până nu ați stors și ultimul strop de inspirație pentru artă.

Eu vă ador, și de aceea aștept mereu cu brațele deschise tot ce creați. Da, să fii adolescent nu e ușor și nici nu știu dacă e atât de frumos. Știu că eu acum m-am descoperit pe mine și știu că, scriind aici, noaptea mea a devenit mai ușoară.

Sunt o adolescentă și simt că mă sufoc, dar mă complac. Nu am ce să fac momentan, doar să gust din plăcerile dulci-amare oferite de „cei mai frumoși ani din viață”. 

      Da, să fii adolescent nu este ușor. Este intens, un adevărat roller-coaster emoțional și sunt momente când ți-ai dori să fii orice, dar nu un om la 17 ani care habar nu are cine este, unde se îndreaptă și mai are pe deasupra și dramele clișeice, de care nu scăpăm. Și da, nu este nici atât de frumos pe cât se crede, și poate că nici măcar nu merită atât de mult, dar este punctul nostru de plecare spre ce vrem să fim, să devenim.

Este necesar să fii o omidă ca să te poți transforma într-un fluture colorat. Cum putem face asta, dacă nu experimentând toate emoțiile, toate stările umane existente? Și când faci asta, dacă nu atunci când ești adolescent?

Da, suntem adolescenți, unii respectă fiecare stereotip, alții niciunul. Da, suntem adolescenți, dar existăm. Merităm să fim auziți, merităm să fim văzuți. Și până când nu se va conștientiza asta, rămânem doar niște ființe umane zăpăcite.

Să fii adolescent este orice, dar nu ușor, însă vom crește și vom deveni o altă pată de culoare mai mult sau mai puțin vizibilă, până atunci, lăsați-ne să credem că vom schimba lumea.

Vezi și

Singurătatea mea mă cheamă la un pahar de Pepsi

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

„Care-i cea mai mare temere a ta? De ce îți e frică cel mai tare?”, mă întrebase cineva, acum câțiva ani. Răspunsul a venit fără ezitare: being alone. Cred că, într-un anume fel, frica de a fi singur e diferită de frica de singurătate.

Frica de a fi singur implică, zic eu, faptul că te temi de lipsa prezenței umane în jur, te temi de ideea de a fi singur, te sperie gândul că nu interacționezi cu nimeni, că ești singur, doar tu și gândurile tale.

Poate să-ți fie frică să fii singur și pentru simplul fapt că ai o nevoie imensă de afecțiune și te sperie gândul că n-o vei primi.

Singurătatea, însă…e o entitate, ceva de sine stătător, ceva independent. O stare. Poate să-și facă loc, mai mult sau mai puțin adânc, în sufletul tău chiar și atunci când ești cu prietenii la bere. Chiar și atunci când ești cu părinții. Oricând.

Singurătatea este un precursor al Apocalipsei sufletului tău.

Poate fi un gol, se poate simți ca o mâncărime pe care nu ai cum să o îndepărtezi, sau poate fi pur și simplu un nor negru deasupra capului tău. Și odată ce-a venit, ești blestemat. Sau binecuvântat.

Îmi era frică de ambele, deși răspunsul era mai mult sau mai puțin ambiguu și nu indica spre una sau spre cealaltă. Îmi era frică să fiu singur, pentru că aveam nevoie de prezență în jur, de validare, de afecțiune și alte asemenea care sunt caracteristice ființelor umane. Și îmi era frică de singurătate, pentru că… pentru că n-o cunoșteam.

Auzisem povești despre ea, auzisem că este necruțătoare, neîndurătoare și că, odată ce și-a adâncit ghearele în mintea ta, ești complet al ei. Asta credeam. Până s-o simt. Până s-o cunosc. Până să discutăm, noapte de noapte. Până să… o înțeleg, dacă asta e posibil, pe vreun plan.

Cred că, asemenea oricărui lucru pe care-l simți, singurătatea îți devine aliat în momentul în care n-o mai consideri un inamic. Când nu te mai zbați, nu te mai lupți, nu mai încerci să scapi de ea. Când o accepți.

O lași să intre-n tine, prin tine, să te pătrundă, să-ți analizeze fiecare gând și fiecare trăire. O lași să te cunoască. Și crede-mă: după ce ea a ajuns să te cunoască, vei începe să o cunoști și tu. După ce v-ați cunoscut, îți va arăta. Să le spunem, într-un mod informal, chestii. Să convenim că îți va arăta chestii.

Multe, multe chestii despre multe, multe lucruri. Nu are sens să înșir aici una, două sau treizeci de chestii pe care singurătatea ți le va arăta. Nu m-ai crede. Și nici nu trebuie, până la urmă, să mă crezi pe mine. Crede-te pe tine și crede-ți singurătatea.

Pune-ți toată – repet, toată! – încrederea în ea. Îți garantez, va fi acolo pentru tine când nu va fi nimeni, când nicio ființă de pe pământ nu se va obosi să se uite la tine, să-ți întoarcă o privire. Va fi acolo când chiar tu vei fi o entitate absentă. N-ai să regreți vreodată.

Acum, dacă mă scuzi, singurătatea mea mă cheamă la un pahar de Pepsi. Te voi lăsa cu un vers:

„Singurătatea mea e femeia vieții mele.”

https://www.youtube.com/watch?v=ww9hbGEi7Vo

Vlad Țolan

Vezi și

Iubita mea, azi sunt matol

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Iubita mea, azi sunt matol

De al tău dor și vreau să mor.

Și ce-i de spus în noaptea asta,

Când un străin mi-a luat nevasta?

 

Iubita mea, n-am niciun rost,

În lumea asta sunt doar prost.

Nu am știut să fiu ce vrei,

Iar astăzi… doar eu și-un condei.

 

Iubita mea, ce se întâmplă?

Căci tu mi-ai pus pistolu-n tâmplă

Și doar iubirea ce ți-o port

Te ține în zona de confort.

 

Iubita mea, mă vezi în astre?

Căci eu te văd și prin lăcastre

Cum zbori aievea printre nuferi

Și eu te rog să nu te superi.

 

Iubita mea, iubirea mea,

Ea ți-a ajuns până cândva,

Dar ai plecat spre răsărit,

Iar cerul meu e pustiit.

 

Iubita mea, n-ai vrea să vii?

Spre locul întâlnirii noastre…

Și ce-are dacă o să afle?

Când sufletul în mine arde.

 

Iubita mea, în locul tău

Aș desluși misterul său

Și de-i iubire, nu-i de joc,

Hai să ne spunem de noroc!

 

Iubita mea, tu, hai la mine

Să-ți spun ce simt eu pentru tine,

Și de ne-or prinde ai tăi părinți

M-oi face slugă, să nu minți.

 

Iubita mea, îți cer atât:

Pasiunea unui sfânt sărut.

Căci de nu-l fur, n-am încotro

În visul tău de dincolo.

 

Iubitul meu, nu pot să vin

Să-mi pui în suflet cântec lin,

Căci de când eu te-am cunoscut,

Doar de năcaz eu am știut.

 

Iubitul meu, de aș putea,

În brațe eu iar ți-aș cădea.

Dar ce folos, zi cu ce rost?

Când lacrimile-s de prisos.

 

Iubitul meu, a ta privire

Îngheață sufletul din mine

Și cu sângele tău din vine

Mă duci, iubite, în năucire.

 

Iubitul meu, ți-aș da un sfat:

Rămâi poetul ce-ai visat,

Căci de iubire nu împlinești,

În versuri sunt ce îți dorești.

 

Frumoasa mea, mi-e dor să-ți cânt,

Iar glasul tău să-l plimb prin vânt,

Dar de nu vrei, nu te oblig,

Merg singur către asfințit.

 

Frumoasa mea, m-oi împăca

Cu gândul că tu nu mai ești

Și de vreodată mi căta,

Scriind poeme mă găsești.

Vezi și

aș vrea

aș vrea…

,,aș vrea să îți pot fi val să te-nec în fericire...''

Revelația de a (nu) fi într-o relație

"în Păreri și opinii/Texte" "de POV21"

O bună parte din adolescenții din jurul meu vorbesc despre iubire, despre despărțiri, despre neînțelegeri în cuplu, certuri și împăcări, și fantezia entuziastă de a fi într-o relație. Îi ascult, aprob ușor din cap și încerc să empatizez cu ei. Pe fața mea apare un un mic zâmbet, poate un pic forțat. Continui să tac. Ce aș putea să le răspund?

Nimic.

Pe stradă: dimineața, mergând spre liceu, mă bântuie senzația acută cum că numai cupluri se afișează la fiecare colț de stradă, la fiecare stație de autobuz, în fața fiecărui magazin sau local. Tineri frumoși care-și exteriorizează sentimentele, gustând frumosul. Cum pot să reacționez? Nodul din gât îmi împiedică cuvintele, chiar și în gând. E o senzație fizică ce anulează o reacție mentală: reflecția.
Întrevăd, simt vibrația  câtorva versuri:

,,Se sărută, ah, se sărută, se sărută
tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete,
se sărută întruna ca şi cum ei însuşi
n-ar fi decât nişte terminaţii
ale sărutului.”
(Tineri – Nichita Stănescu)

Ai zice că demonstrează democrația sărutului. Liberalismul sărutării.

Trec pe lângă ei, îmi mut privirea stânjenită, conștientă că asist, că abuzez de intimitatea lor, ce nu mi-e permisă mie, în calitate de observator. Presimt că, dacă îi urmăresc o secundă în plus, se vor întoarce spre mine și mă vor anihila cu privirile lor de vampiri îndrăgostiți. Sardonice, vulgare, amenințătoare în concepția mea. Răutatea benignă e ascunsă în ochii lor și ei nici măcar nu o știu; atât sunt de îndrăgostiți. Nu mă observă și expir ușurată. Scap teafără de data asta, dar pentru cât timp?

Curaj, îmi zic, evitându-i. Sunt transparentă.

Precum cel ce și-a pierdut simțul de sine, îmi definesc starea după strofe:

,,tu faci vorbe – din astea –) şi ce frumoasă
e moartea – şi chiar, sfinţi părinţi – ştiu –
iadul e neputinţa de a iubi – de a simţi – şi ce frumos –”
(minciună – Mircea Ivănescu)

Amorțită în deziluzia Stării D(ragoste), senzorul meu anti-durere se degradează. La fel, posibilitatea realității se climatizează la dimensiunea reveriei. Nu mai pot vorbi de hedonism aici, el a devenit doar o idee neclară, o umbră a unei personalități la fel de capricioasă precum emoția însăși. Pentru mine, ce văd e o imagine pixelată, o copie fără substanță a picturii din mintea mea, nu invers. E consecința idealismului, odată pur, însă acum infestat în dejecțiile unei închipuiri numite ,,viața de zi cu zi”.

Revin la calitatea mea de adolescent. Îi văd, îi aud, le simt prezența. Cine e parazitul aici?

În primul rând, EI sunt toți cei din cafenele, din cluburi, din săli de cinematograf, încleștați până la extrem în hubloul Stării D(ragoste). Mai precis, sunt arhetipurile celor ce și-au compromis solitudinea. Ei aparțin acum (de ceva, de cineva).

Analizând mai bine, observi o reciprocitate. O parazitare avantajoasă de ambele părți. De aceea, ei te acceptă: se consolează prin prisma celui izolat, cu scopul de a-și reconfirma binecuvântarea momentului, predestinarea Stării D(ragoste). Își flatează propriul ego prin ființa solitară.

Să nu fii cu ei înseamnă să fii împortriva lor, însă mai există o variantă, pentru care personal aleg să pledez: parazitarea. Practic, sunt în ei. Trăiesc prin ei, mă hrănesc tocmai din lipsa lor de speranță, pe care o secretă involuntar în subconștient. Totuși, războiul mut dintre singuratici și ceilalți continuă să existe.

Pentru că cel singur nu mai distinge altceva, decât o masă compactă și neuniformă de chipuri – priviri malițioase. Nimeni nu câștigă, nimeni nu pierde, din moment ce neutralitatea stării solitarului nu-i pune în pericol pe ceilalți. ,,Gazda” devine doar un concept: solitarul nu-i convertește, nici măcar nu-i atinge. Pentru că Starea S(ingurătate) este incapabilă din acest punct de vedere. Nu poate acapara ce nu-i deja învins.

Starea S(ingurătate) e specifică singuraticului pentru că el a pierdut deja, câștigându-și eternitatea.

Dar ei? Pot să se perinde prin toate locurile, oricum își vor trăi utopia. Și (poate) e mai bine așa.

Vezi și

1 2
Derulează înapoi