Tag archive

sentimente

aș vrea…

"în Poezie și literatură" "de POV21"
aș vrea

aș vrea să îți pot fi val
să te-nec în fericire,
dar să te-aduc la mal
să nu te pierd în neștire.

aș vrea să-ți fiu flacăra
ce-ți aprinde țigara,
flacăra aia pe care
uiți mereu să o stingi seara.

aș vrea ca tu să-mi fii vântul
care-mi împrăștie trupul
și tot tu să-mi fii norul
care-mi umbrește gândul.

Dacă mai vrei să citești o poezie, click aici!

Versuri făr’ de nume (IV)

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Versuri

Am cunoscut pe căi bătătorite umilința,
Purtând în suflet un talisman, suferința,
De atunci ea mă îndeamnă spre artă,
Să îmi aleg o viață oarbă, o soartă.

Am încetat să mai fiu cine eram:
Prizonier în povești nemuritoare,
Ce în suflet cu sânge le însemnam
Și-n gând trăiam emoții trădătoare.

Nu mi-e frică de zări întortocheate,
Nici chiar de țărmurile lor obscure,
Aud gândurile tăcut înfumurate,
Mă sfâșie-n timpan zgomote dure.

Mă-nec în griji, în frici și-n vise,
Trăiesc vieți ce încă n-au existat
Și-mi curg pe-obraz lacrimi interzise
Ale unui trecut, ce și azi, nu m-a uitat.

Exist-un limbaj, dincolo de cuvinte,
Mai presus de emoțiile-mi difuze,
Obsesia să-l aflu, o port în oseminte,
Nici sfinții n-au puterea să m-acuze.

Când picioarele mi-au obosit
Cu inima și gândul am zburat,
Fericirea prin lume am găsit
Într-un bob de nisip sfărâmat.

La urma urmei, ce e fericirea?
Dacă nu al sentimentelor balet,
Când e asemuită cu iubirea,
Nu de trup, ci cea de suflet…

Și de somnul nu-mi oferă tihnă,
Sufletul îmi este cel ce-a obosit
Căci vrea să fure a inimii odihnă,
Ultima clipă, în final, va fi sosit…

Mi-e frică visul să-mi îndeplinesc
Căci n-am pentru ce să mai trăiesc,
Printre oameni cruzi, singur am căzut
Încerc să mă cunosc, m-am pierdut.

Singur îs în viața-mi adesea zdruncinată
Când tristețea capul iar mi-l apleacă,
Iar gândul că voi fi fericit vreodată
Mă bântuie în oseminte, mă seacă!

Trăit-am a trăi vieți ce nu s-au vrut trăite
Când ochii mei au plâns după o ea
Ne-am despărțit în lacrimi și cuvinte:
,,Atât a fost, nu ne vom mai revedea”.

Adesea mă cuprinde singurătatea,
O simt în carne, în oase, ce chin, ce jale,
Nu vreau să fiu frate cu eternitatea,
Te rog, uită-mă iar în brațele tale.

Sunt un simplu suflet, trecător prin vreme,
Trăiesc puțin în timp, și poate cu folos,
Căci las în urmă-mi un nume și poeme,
De ce să mai fiu trist, când pot trăi frumos?

 

Somn ușor

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Somn ușor

Dormeam cu capul pe piciorul tău. Te-ai aplecat copilărește, pe sub gene, somnoros și m-ai pupat pe obraz. O oboseală a unei nopți nedormite mi s-a așternut pe față, sub ochiul verde. Am zâmbit. Știam. Știam că luna răsare seara târziu, fără consimțământul soarelui, știam că negrul de sub unghii și inimi obosite se transformă în pată dacă e neglijat, știam că verdele ierbii din renașterea lui martie este cea mai pură formă a iubirii, știam toate acestea la fel de bine cum știam că mă iubești. Și totuși, opusele se atrag. Cald – rece. Alb – negru. Iubire – ură. Am dansat în tandem spre demență și țipete la colț de stradă. Ce frumos! Iubesc valsul.

Autor: Nora Postolache


Acest text a fost premiat în cadrul concursului de poezie și proză, ediția I, organizat de revista POV21 în mai și iunie 2020.

Salcâmul de la fereastră

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Salcâmul de la fereastră

E întuneric și totul a rămas nemișcat sub tăcerea nopții. Umbre îmi dansează în cameră și flori albe se izbesc de fereastra mea. E neașteptat cum un vizitator își face apariția în mod tacit, dar vizibil, cu intenții serioase de a pătrunde în camera mea. Salcâmul de la fereastră își întinde crengile și mă invită în jocul esențelor, menite să mă țină captiv într-o lume a reviviscenței naturii.

Combinația nocivă dintre parfumul salcâmului și cel al lavandei mă adoarme. Cobor în lumea viselor și dansez pe petale de salcâm, care în răscrucea vântului se desprind de la căminul familial.

Covorul alb de petale alcătuiește o dantelă pe asfaltul rigid, o imaculată rochie de mireasă se întinde în fața ochilor, o rochie care se află în proces de croire. Rămân nemișcat cum natura se aseamănă omului. Florile înmuguresc, se dezvoltă, se desprind de arbore și mor, toate acestea întâmplându-se la condiții optime și la timpul potrivit.

Așa este și omul

Un călător într-o lume fără sfârșit. Un visător, un amalgan de sentimente, de trăiri, de emoții, de momente ce rămân blocate în timp. Omul este o construcție prelucrată la fiecare zi ce trece, un model desăvârșit care tinde să atingă perfecțiunea.

Suntem stele care ne aprindem la contactul unei speranțe și ne stingem în timp. Ne reaprindem la o emoție și răbufnim de la o scânteie. Ne îmbătăm de esențe și ne trezim la realitate. O realitate prăfuită, puțin palidă, colorată în nuanțe închise, dar pictată de flori.

Noroc cu salcâmul meu…

Florile albe îmi readuc aminte de valorile morale. Valori ce întăresc ființa și albesc negura. Neantul e umplut de puritate și de flori albe ce se frâng pentru bunătate.

Paharul cade și mă trezesc brusc. Vinul pătează tot ceea ce particulele ating, dar noroc cu salcâmul. Florile se izbesc din nou de geam. Nevoia de a-și marca prezența îmi reamintește de ele. Visul a fost ceva magic, iar salcâmul mi-a marcat direcția vieții printr-o profeție.

Totul se naște sub o pată, dar pata e o acumulare de alte particole ce se năpustesc asupra unui material. Ele nu sunt veșnice, iar apariția lor nu înseamnă permanență. Ele se nasc dintr-o greșeală, dar pot fi îndepărtate printr-o bunețe.

Salcâmul meu, ce noroc cu el! Îmi bucură ochii la fiecare privire aruncată spre geam, iar dansul lui în obscuritate îmi împânzește camera de mișcări lascive. Unduirile te invită la vals. Totul e de poveste: mișcările conectate la ritmul inimii, palpitațiile măsurate în bucuria întrevederii cu lumea ascunsă a naturii și martora oculară a subtilităților metafizice, …luna.

Totul se întâmpla sub atenta ei observație, în timp ce salcâmul de la fereastră își împraștie parfumul sub lumina ei. Mă înbălsămez în esențe și reînviu în principii.

Noi, oamenii, suntem niște tinichele suflate cu aur ori un rubin de mare preț, e alegerea noastră modul în care alegem să strălucit și veșmântul pe care îl alegem.

Salcâmul meu, ce noroc cu el!

Darius Ghiță

Cum ajung unii să fie agresori. Dar victime?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
agresori

De-a lungul vremii, mereu am fost impulsionați să încadrăm fiecare persoană într-o anumită categorie, parcă speriați să recunoaștem că există oameni ce nu pot fi etichetați după bunul nostru plac. Dar v-ați gândit vreodată că există doar o mică barieră între o victimă și un agresor ce, la rândul său abuzat, a fost și el o victimă căreia nu i s-a dat voce să se exprime? Cum ajung unii să fie agresori. Dar victime?

Este adevărat.

Majoritatea psihopaților și a criminalilor ce au revoluționat lumea sunt persoane abuzate din vremuri prea timpurii, persoane care, furioși pe propriul destin, au decis să se răzbune pe cel al altora.

Agresorii sunt și ei victime.

Dar știți ce îi diferențiază, de fapt? Gestionarea sentimentelor. Un agresor, în majoritatea cazurilor, este un om care nu și-a rezolvat niște traume ce datează încă din copilărie și ce i-au marcat. Băieți bătuți de mamele lor ce își exprimă furia prin violarea femeilor, copii ce au trăit o traumă pe care și-o recreează cu sute de alte victime în ideea că vor reuși să schimbe cu ceva finalul, totul pornește din primii ani de viață, din dragostea, confortul și înțelegerea familiei sau lipsa lor.

Diferența nu este conferita de statutul de victimă sau de agresor, ci de cum fiecare alege să se confrunte cu traumele pe care le are. De aici unii copii implicați în accidente de mașină ajung să ucidă intenționat la volan, iar alții se hotărăsc sa salveze lumea, devenind chirurgi de succes.

Mulți dintre aceștia vor să împărtășească durerea simțită de ei într-un anumit moment al vieții. Aceștia sunt de cele mai multe ori foarte frustrați, nereușind să aibă puțină claritate în viața lor.

Victimă sau agresor ?

Contează de ce parte a poveștii vezi lucrurile. Din cauza unor evenimente din trecut lumea lor este dată peste cap, formând agresorii de mâine.

Autori: Răzvan Dumitru & Timeea Brebeanu

Se face liniște…

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Se face liniște

Se face liniște
peste trup, minte, sentimente…
Abia aștept să se sfârșească
furtuna gândurilor
ce-mi străpunge capul meu.
Nimic!
Nu vreau să mai simt nimic
te-am asteptat, dar în zadar,
auzi tu oare durerea?
Strigă după tine!
Se face liniște
peste trup, minte, sentimente…
Dezlănțuit dansez prin ploi
caut fericirea și
privindu-te copile,
trecut-ai
printre probleme,
ai ajuns la marginea prăpastiei
pășește
mai e puțin,
apoi totul va fi bine…
Se face liniște
peste trup, minte, sentimente…
Am încercat să mă apropii
dar
mă scufund
în amintiri,în sentimente,în trecut.
Am avut curajul
să traversez oceanul
simțirilor mele,
dar
mă scufund,
înghit prima gură
de durere, suferință, adevăr.
Se face liniște
peste trup, minte, sentimente!

Rațiune sau simțire – gândim cu mintea sau cu inima?

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
Rațiune sau simțire

Știința modernă a demonstrat ceea ce filosofii lumii credeau dintotdeauna, anume că inima este un centru al înțelepciunii de speță înaltă și, cu atât mai mult, inima poate să-și amintească lucruri și funcționează similar creierului. „Există un creier în inimă”, spune doctorul psihofiziologist, Rollin McCraty. Ce vom alege deci, rațiune sau simțire?

Este inima un „mic creier”?

Cercetătorul J.A. Armour introduce în 1991 termenul de „creier al inimii” după ce s-a dovedit că inima deține un sistem nervos cu o rețea sofisticată de neuroni, neurotransmițători și proteine. Acest sistem nervos îi permite „organului afectiv” să acționeze diferit față de creierul propriu-zis, el poate să învețe, să-și aducă aminte sau chiar să simtă. Altfel spus, inima are modul ei de a gândi, iar asta influențează felul în care percepem lumea. Relația dintre inimă și creier a fost studiată pentru mult timp dintr-o singură perspectivă: cum răspunde inima la comenzile creierului. S-a dovedit însă că în timp ce inima nu se supune tuturor comenzilor creierului, creierul acceptă și se supune tuturor mesajelor și instrucțiunilor inimii.

Un alt lucru crezut numai de filosofii care își fac veacul cu un pahar de băutură ieftină în mână și dovedit recent este faptul că ceea ce noi gândim despre cineva poate fi simțit de acela chiar în inimă. Acest fenomen are loc atunci când undele cerebrale ale unei persoane se sincronizează cu undele câmpului magnetic al inimii altcuiva.

Clinica care oferă aceste dovediri științifice și care oferă tratamente bazate pe legătura dintre cele două miraculoase organe, clinica HeartMath, face studii continue despre „intuiția inimii”, comunicarea dinamică dintre cele două și multe altele, care nu ne lasă șocați doar pe noi, ci și pe cercetători în sine.

Cum adică intuiția inimii?

Inima este implicată în procesarea și decodificarea informației intuitive, este mai rapidă și receptivă decât creierul în reacția despre evenimente viitoare înainte ca acestea să se întâmple. Studiile secolului XX au explorat subiecte precum electrofiziologia intuiției și cum câmpul magnetic al inimii care radiază în afara corpului adună și cară informații care afectează alți oameni, chiar și animale, și are puterea de a crea legături mai puternice între oameni decât ne putem imagina. Celebra zicală „simt că o să se întâmple ceva” prinde mai mult sens acum, așa-i?

Stările tale sufletești pot influența întreaga lume, știai?

Conversația dintre inimă și creier afectează ambele organe în mod reciproc, astfel că depresia, anxietatea, o stare pozitivă pot influența sistemul cardiologic al corpului uman, iar sănătatea inimii poate afecta gândirea, memoria și alte funcții ale creierului.

Câmpul electric al inimii este de 60 de ori mai mare, iar cel magnetic de 5.000 de ori mai mare față de amplitudinea și intensitatea câmpurilor creierului. Acest câmp se schimbă în funcție de starea noastră emoțională.

„Bătăile inimii sunt similare codului Morse, iar aceste mesaje reflectă starea emoțională a persoanei”, susține tot dr. Rollin McCraty.
Sentimentele care pleacă din inima noastră ne influențează într-o mare măsură structura ADN-ului, care la rândul ei influențează atomii și materia. S-au realizat experimente care demonstrează că atunci când avem sentimente de iubire, recunoștință, mândrie, lanțurile ADN-ului nostru se dilată, iar atunci când avem sentimente de supărare, furie, frustrare, acestea se micșorează și blochează codurile sale. Aceste coduri se deblochează când reușim să emitem sentimente de iubire sau o stare o pozitivă. Așadar felul nostru de a gândi schimbă materia lumii și putem transmite aceste modificări în distanțe mari prin câmpul cuantic, schimbând lumea în care trăim. „Tu poți face lumea un loc mai bun”.

Rațiune sau emoție? Cine câștigă? Vezi aici!

Autor: Hanife Catalbaș

Costum

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Costum

Pereții trupului meu
Ascund punți de sinapse
Legate-n corzi de harpă.

Trag de prima,
Se rupe…
Așa că-mi separ mandibula de maxilar
Scot o coardă vocală cu degetele subțiri-
Fac schimbul.
O pierd pe a doua din greșeală,
Instant se dezbracă piele de mine.
A treia îmi cere capilare,
Iar eu dau cu totul mușchii și oasele.
Teoretic, doar trag de corzi
Practic, ascult gânduri.

Confesiunile tinerilor: Vremea dorurilor din offline

"în Păreri și opinii" "de POV21"
Vremea dorurilor

E pandemie. Și e vremea dorurilor. A tot ce am avut și am pierdut odată cu izolarea. Vremea dorurilor din offline. A dorului mărunt, greu și intens. A dorinței de a evada din prezent pentru o mică bucurie din trecut. Dor de oameni, de natură, de râsete și timp petrecut împreună. Dor de noi, dor de interacțiunea noastră, dor de parfumuri, brațe deschise, cafele băute împreună, dor de familie, prieteni și iubiri. Ne domină vremurile grele, încărcate de prea multă tehnologie ce nu va putea în veci să ne înlocuiască bucuriile reale.

E dor ținut în noi.

Încărcați de fuga cotidiană după câștiguri fel de fel, uităm ori renunțăm să îl exprimăm sincer. Îl abandonăm, când de fapt uităm că suntem ființe umane capabile să comunice și să acționeze conform simțurilor. Așteptarea și amânarea nu fac nimic altceva decât să adune cuvinte nespuse sau intenții ce vor rămâne la stadiul de „plan”. Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie unul de celălalt, avem nevoie de înțelegere, susținere, sprijin și încredere. Avem nevoie de empatie, grijă și iubire. Față de noi. Față de ceilalți. De iubire și apreciere arătată. Chiar și așa, la distanță.

Prin urmare, am decis să vorbim despre ce înseamnă dorul pentru fiecare, mai ales în această perioadă, destul de încărcată de gânduri apăsătoare:

Pentru cineva care până acum 6 luni nici nu știa ce sunt alea sentimente sau dacă există și în realitate, nu doar în filmele cu Ryan Gosling, cred că pot spune că dorul și-a făcut de cap prin mintea și sufletul meu.

Totul era bine și frumos în viața mea până m-a pus naiba să mă implic trup și suflet într-o relație la distanță. Cum am ajuns aici? Nici eu nu știu. Tot ce știu e că m-am deschis în fața cuiva, l-am lăsat să îmi doboare toate zidurile și am ajuns atât de vulnerabilă încât, într-un final, m-am îndrăgostit.
Relațiile la distanță sunt adevărate provocări, mai ales pe timpul carantinei. Îmbrățișările, săruturile și toate cuvintele șoptite pe întuneric au rămas doar amintiri care par atât de ireale încât încep să se dilueze în timp.

Dorul se accentuează pe zi ce trece și uneori mă doboară, dar prin acest dor puternic am creat o conexiune care depășește orice fel de contact fizic. Am ajuns să ne cunoaștem vulnerabilitățile, să ne deschidem unul în fața celuilalt, să ne oferim sufletul pe tavă. Dorul, în cazul nostru, a fost constructiv. Ne-a apropiat.
Dar, la finalul zilei niciun apel video, niciun hanorac păstrat ca amintire, nicio piesă de dragoste nu poate înlocui lipsa acelei persoane.
Dorul ne distruge sau ne face mai puternici. Noi alegem perspectiva din care îl privim.

– Anonim

Îmi e dor. Dor de viața pe care o aveam înainte de virus, dor de prietenii care au plecat, dor de persoane care nu mai sunt lângă mine și s-au prefăcut în îngeri.

Dar cel mai mult îmi e dor de mine. Deși e ceva extrem de delicat, cred că pot să mă descui și să vă pun în față o bucățică din dorul meu.
Acum un an și jumătate m-am pierdut. Schimbarea asta m-a durut enorm. A avut urmări grave, dureroase. Am crezut că nu îmi voi mai putea ieși din groapa pe care mi-am săpat-o. Am plâns mult, am strâns cu dinții de cearșaf noaptea, de teama că părinții m-ar putea auzi. În urma pierderii unui prieten apropiat, m-am uitat pe mine. Nu am mai putut sa ma controlez. Și am cedat.

Dorul, pentru o copila de 16 ani ca mine, înseamnă durere. Doar atât mai deții în mâini. Speranță. Am încercat să fac din speranță un dar, o motivație, o dorință. O parte din toată lumea pe care o aveam s-a pierdut. Și îmi e dor. Dor de mine, cea despre care nu îmi amintesc prea multe, dor de nepăsarea mea, dor de dorul pe care îl simțeam atunci. Însă țin să recunosc faptul că nu mă vreau înapoi. Sunt puternică și pot să îmi înfrunt trecutul, chiar dacă trăiește odată cu mine și se tine strâns de genele mele.

Deci, și tu deții dor, la fel ca mine. Nu-l încuia. Dacă faci asta, nu vei mai putea trăi și te vei pierde, asemenea unei stele căzătoare ce și-a abandonat lumina.

– Raluca Vodă

Raluca Voda

Dorul nu înseamnă neapărat să-ți lipsească o persoană care a plecat și pe care nu ai văzut-o de mult, ci de fapt poate nostalgia de cum era acea persoană cândva, de relația pe care o aveai cândva cu ea, de cât de bine vă înțelegeați.

Dorul nu ține neapărat de distanța dintre locurile în care vă aflați, ține de distanța sufletească dintre voi. Poate sunteți atât de aproape unul de celălalt, vecini sau chiar locuiți în aceeași casă, și totuși sunteți atât de departe cu gândul, poate nu mai sunteți cum erați odinioară și asta stârnește dorul după ce-a fost odată.

În concluzie, dorul este un sentiment bazat pe amintiri pe care în clipa în care începi să le prețuiești au și dispărut lăsând în urmă un gol în inimă care este provizoriu astupat.

E ca o boală incurabilă, diferența este că dorul nu te omoară, dar e o etapă a vieții, nu poți scăpa de el.

-Anonim

Îmi lipsesc mulți oameni.

Îmi e dor de ei. Din cauza cui? Din cauza dorului! Da, acel sentiment ce te calcă în picioare și îți taie sufletul mic în bucăți. Din cauza lui mi se face dor. Mi se face dor de acele momente în care lumea nu părea un loc așa rău. Mi se face dor de acea persoană care îmi aducea pozitivitatea necesară doar printr-o vorbă. Îmi vreau clipele de fericire înapoi. Îmi e dor de ele. Vreau să îmi retrăiesc amintirile.

Nu mai vreau să sfârșesc în fața unui sicriu cu încă o persoană dragă în el. Vreau să am încredere în oameni. Vreau să am încredere în mine. Îmi vreau vechea viață înapoi! Îmi e dor de ea. Gândul mă duce la faptul că eu am greșit. Am greșit atașându-mă de ceva temporar. Am încercat să mă obișnuiesc cu durerea înțepătoare simțită în ultimii ani din cauza lui, din cauza dorului… La naiba cu el!

– C.M.A

Îmi este dor de Eu, acea Eu din trecut, acea stană de piatră ce se regăsește și acum, dar din păcate eu nu mă mai regăsesc în ea: nu mă mai recunosc.

Îmi este dor să am o speranță, să pot visa, să am acea cale larg deschisă, pe care să o pot înfrumuseța doar eu și să mă pierd în ea. Îmi este dor să fiu acea Eu din trecut. Îmi este dor de mica mea iluzie unde mă simțeam tot timpul bine și aveam parte de o abatere blândă de trecut. Uite-mă aici, simțind un alt dor și pentru tine, tu care reușeai să mă readuci la o altă realitate, tu, cea care mă făceai sa fiu adevărata eu. M-ai abandonat și tu, ai plecat, iar eu am rămas din nou singură să te aștept, să putem călători împreună acolo unde doar scrisoarea cu litere mari, scrisă de tine, poate să se reîntoarcă .

O parte din mine neagă aceste doruri, pe când cealaltă le acceptă și le intensifică tot mai mult. Totul doare prea tare: singurătatea a devenit noul meu dor, pe care îl dețin și nu îi voi da drumul, cu toate că o am și o simt strâns legată de mine.

-Motoc Maria Ecaterina

Ecaterina Motoc

Că tot veni vorba de dor și sentimente… cum își amintesc tinerii despre prima lor iubire? Click aici să afli!

Autor: Andreea Ștefania

Viața între rațiune și emoție

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
Rațiune și emoție

Știința poate fi definită drept un ansamblu de cercetări, observații și raționamente datorită cărora omul ajunge să contribuie la dezvoltarea unei societăți. În urma cunoștințelor acumulate în acest lung proces al investigării, omul a reușit să se înțeleagă mai bine pe el însuși, pe cei din jurul său dar și viața în sine. Totuși… cum e viața între rațiune și emoție?

Dacă tot am ajuns în posesia atâtor cunoștințe, la ce ne mai trebuie emoțiile? Nu putem doar să înșiruim o serie de informații, de date exacte și reci, pentru a rezolva o problemă din sfera sentimentelor? Ei bine, uite că nu.

Cum colaborează știința cu emoțiile?

Fiecare persoană poate aborda diferit o anumită situație, apelând fie la rațiune, fie la emoții. Sau, de ce nu, la amândouă. Sigur te-ai împiedicat de probleme cărora nu le-ai găsit nicidecum o rezolvare. Ai ajuns să stai nopțile tărziu, adresându-ți nenumărate întrebări. Dar când ajungi să epuizezi fiecare răspuns și niciunul nu e cel pe care îl căutai, ce faci? Spre cine te îndrepți?

Mulți dintre noi alegem terapia psihologică, locul în care rațiunea și emoțiile se întrepătrund. Ne este mai ușor să fim ghidați de un specialist, decât să întoarcem noi problema pe toate părțile, și ghici ce, să vedem că tot nu merge. Omul ăla din fața ta știe ce face și e dispus să îți dea o mână de ajutor. Acum, ține doar de tine să pui în aplicare ce ai învățat în timpul sesiunilor.

Emoțiile îți vor ghida mereu viața, fie că îți place sau nu.

Uneori, te minți singur că totul este bine. Te lași acaparat de emoții, lași sentimentele să îți influențeze alegerile. Nu vrei să asculți de vocea rațiunii, care îți prezintă adevărul crud pe tavă. Acesta poate fi mult mai greu de acceptat, așa că preferi să îi întorci spatele.

Toată rațiunea poate ceda în fața sentimentelor, însă doar dacă tu îi permiți. Întotdeauna va fi o voce dominantă în interiorul nostru, dar depinde de tine pe care o asculți.

Când ne bazăm pe știință și când ascultăm de emoție?

Medicii se află într-o situație delicată, având în mâinile lor viețile a zeci de oameni. Nu se pot lăsa pradă emoțiilor, riscând siguranța pacientului. Luând un exemplu mai concret, ce credeți că s-ar întâmpla dacă un chirurg s-ar lăsa ghidat de sentimente și nu de știință?

Vă spun eu, pacientul ar beneficia de o ultimă aventură; o plimbare cu roller coaster-ul. Destinația? Raiul. Medicii trebuie să lupte constant împotriva fricii fără a se lăsa înghițiți de ea. Deși emoția va fi mereu prezentă, precum un reflex involuntar, știința le va arăta calea realității. În asemenea momente, rațiunea ne e cel mai bun aliat.
Pe de altă parte însă, ne întâlnim și cu situații în care punem emoțiile pe primul loc.

Suntem orbiți de intensitatea unor trăiri și le așezăm pe un piedestal, pentru a nu le pierde niciodată din vedere.

Din păcate, ajungem să pierdem ceva mult mai important, și anume echilibrul interior. Ne pierdem pe noi înșine, închizând ochii în fața unor lucruri care ar trebui de fapt să ne trezească. Ignorăm cuvinte și situații care ridică un semn de întrebare. Și pentru ce? Pentru a salva o legătură, o prietenie, o relație.

Timp de aproape un an am crezut că am găsit o persoană care chiar ține la mine. Aveam atât de multe lucruri în comun; de la aceeași grupă sangvină, până la același caracter. Puteam vorbi orice una cu cealaltă, iar fiecare zi era precum un buchet de speranță și inocență. Emoțiile îmi spuneau că suntem de nedespărțit, că suntem menite una alteia. Începeam să cred că vom trece peste orice, împreună.

Vrei să afli mai multe detalii despre știință? Dă click aici!

Probabil vă întrebați ce s-a întâmplat. Am început să ascult de rațiune. Aceasta îmi spunea că e timpul să mă trezesc la realitate. Am visat destul. Am ajuns la concluzia că, în anumite situații, rațiunea învinge emoțiile.


Autori: Alexandra Dumitriu, Nicoleta Alexandru

Urme de Infern pe oglinda mea

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
Oglinda

Mă privesc în oglindă și tac… Dorul de mine îmi spune să mă trezesc. Clipesc amețită, îmi îndrept privirea spre rimelul curs și uscat de câteva zile, îl ating, dar mă pătez de lacrimi. Lacrimi arse, dure, prea dure pentru mine. Dar nu m-au omorât, nu încă. Am ales să rămân, să mă mai cunosc puțin, atât cât lumea îmi îngăduie. Dar știu ce voi face! Îmi voi permite MIE să mă cunosc pe-ascuns, noaptea, să nu mă vadă nimeni când privesc luna, să nu știe nimeni când îmi iubesc lacrimile, să nu mă judece nimeni când simt că mă sufoc și când vreau să mă inund.

Și mi-ar fi dor de mine dacă aș pleca…

Mi-aș lua câteodată oglinda sub braț și m-aș ascunde în Infernul din lumea mea. Eu îmi iubesc Infernul. E o parte din mine în care n-am primit pe nimeni niciodată. Dacă el n-ar exista, eu aș fi doar un fum de țigară care s-ar pierde continuu în șoapte. Infernul mă ține în viață, mă alimentează, e locul în care mă pot îngropa atunci când mă sufoc, sau nu mai pot de fericire. Pentru că da, e vorba și despre fericire, de ceea ce e trecător, dar care mi se imprimă în Infern și mă face să simt. Tu poți simți? Tu poți să te avânți cu mine în cunoaștere? Sau vrei să rămânem decolorați și goi? Pot să șterg rimelul uitat pe fața ta? Pot să curăț atingerea pe care ai lăsat-o atunci când ai plecat ultima oară? M-ar durea sufletul, să știi, și inima, și trupul. Aș deveni fierbinte. Aș arde. M-aș scufunda și mi-aș lua singură șansa de a mă cunoaște, de a-mi iubi și mai mult întunericul.

Mă ascult, dar nu pot vorbi…

Am văzut luna în seara asta și m-a luat acel dor nebun. Iar m-am privit în oglindă și am încercat să urlu, dar n-am reușit. Am vrut să mă cufund în durere, să-mi ating corzile vocale, și le-am simțit cum voiau să iasă, să cânte, să danseze în lipsa urletului meu. Nu le-am putut lăsa să plece, nu când aveam cea mai mare nevoie de ele. Am surâs ușor, la fel cum o face oglinda de fiecare dată când mă vede plângând…

Nimic din ceea ce văd când mă privesc în oglinda cu margini argintii nu-mi aparține…

Mă vor lua într-o zi și mă vor duce undeva departe… departe de mine și de Infernul meu. Iar atunci voi încerca să plâng. Dar îmi vor distruge oglinda dacă mă vor vedea plângând. Nu mă vor mai lăsa să zburd prin viață cu ea în brațe, mă vor obliga să mă iubesc singură, iar atunci voi prefera să mă abandonez, să pierd lupta cu propriul destin, iar asta înseamnă că va trebui să plec.

Mi-am adunat cioburile oglinzii de fiecare dată…

Am scăpat-o din mâini atât de des, am spart-o, transformând-o în zeci de bucăți ce au plecat din mine, ce mi-au părăsit trupul. Atunci m-am privit în toate cele zeci de cioburi și m-am văzut diferit în fiecare. Au vorbit cu mine. Mă implorau să nu plec, și nu am făcut-o. Le-am iubit de fiecare dată mai mult. Le-am ajutat să renască, le-am lipit cu lacrimi, dar niciodată nu mai erau aceleași.

Iar viitorul mă așteaptă, secunda următoare mă dorește mai mult decât cea care a trecut. Ochii mei țintesc deasupra unei stele, buzele mele doresc cu ardoare să simtă căldura întunericului ce-mi va apărea tainic în oglindă. Atunci voi zâmbi și voi simți că trăiesc veșnic, aproape de o altă durere ce-mi va coloniza Infernul.

Nu sparge oglinda, mai bine aduni cioburile din inima ta. Dacă vreți să citiți mai multe despre acest subiect, aflați mai multe aici!

Cum m-au doborât sentimentele pe care voiam să le ignor

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
Cum m-au doborât sentimentele

Da, ați citit bine! Cum m-au doborât sentimentele pe care voiam să le ignor? Cred că toți am trecut prin momente în care voiam să ignoram ce simțim. Poate unii au reușit și au ajuns cu adevărat împăcați cu o asemenea situație. Poate alții se găsesc asemeni mie: la pământ, striviți de ceea ce nu avea importanță înainte.

Care e ideea din spatele acestui articol?

Știu că nu sunt singura care se confruntă cu așa ceva. Văd asta în jurul meu. Dar știu ca să îți distragi atenția de la ce te doare sau deranjează nu funcționează încontinuu. De cele mai multe ori ajungi la epuizare din cauza activităților menite să te facă să uiți sau să nu te mai gândești, spun asta din experiență proprie. Sau ajungi în situația mea actuală, cu o stare și mai rea decât cea pe care o aveai înainte.

Și, pentru că mie îmi place să dau din casă, aici găsești un articol despre friendzone clădit, de asemenea, pe experiențele mele.

Sentimentele se cumulează în timp

Ce să zic? Surpriză! Nu prea. Asta am descoperit cu toții încă de când eram destul de mari cât să înțelegem ce-i pe lumea asta. Astfel, am ajuns, cred că undeva în fața unui infinit imens, care îmi arăta că îs pe niciunde. Am ajuns să îmi fie teamă să rămân doar eu cu mine, să am mai mereu ceva de făcut și să nu am chef de oamenii pe care chiar îi iubesc. Sunt într-un punct pe care am crezut că nu-l voi atinge niciodată.

Dar cum am ajuns eu în situația asta? Cum m-au doborât sentimentele?

Știm cu toții omul ăla care e mereu zâmbitor, gata să fie acolo pentru ceilalți și care se identifică ca fiind un om fericit chiar și în zilele de luni. Păi, eu sunt unul dintre acei oameni. În ultimele luni mi-am spus mereu că am învățat cum să mă descurc cu sentimentele mele, că știu să iau situațiile ca atare. Însă, zilele astea mi-am dat seama că nu-i așa.

Cum a început declinul meu emoțional?

În momentul în care mi-am dat seama că sunt depășită de anumite sentimente și situații, am ales să le ignor. Asta a însemnat că mi-am pus o grămadă de chestii în cap doar să uit de ce mă doare. Astfel, m-am trezit că sunt copleșită și de îndatoririle mele. Frumos, nu? Pe deasupra că aveam vraiște prin minte și prin suflet, am început să am vraiște și haos și în activitățile care presupuneam că mă vor ajuta să mă simt împlinită. La toate aceste activități extrașcolare mai adăugăm și liceul, care vine și el cu două-trei activități în plus față de clasă.

Aș fi o fandosită dacă aș spune că nu-mi plăcea ce făceam

Din contra, iubeam fiecare activitate pe care o aveam. Îmi plăceau toate îndatoririle și mi se părea că fiecare e făcută pentru mine. Dar, mi-am dat seama că nu pot așa. Nu mă mai deranjau acele sentimente de care fugeam, cel puțin nu pe timpul zilei. Aveam zilele pline de activități care să-mi țină mintea în priză și noaptea plină de gânduri care îmi țineau sufletul în priză. Am ajuns să mă simt extenuată și uneori chiar frustrată. Nu puteam să înțeleg ce nu fac bine, deși în subconștientul meu știam.

Am decis să aleg ce activități să continui și tot am rămas cu o mulțime de chestii de făcut. Nu mă simt jenată de ce am făcut, chiar dacă e copilăresc. În perioada aceea am învățat să fac o mulțime de lucruri noi și mi-am dezvoltat abilități pe care nici nu știam că le am. Mă simt jenată doar că nu vreau să-mi rezolv problemele cu adevărat.

Încă nu sunt împăcată cu ce simt

Încă mi-e teamă să rezolv unele lucruri de care fug de câteva luni, să uit lucruri care nu-mi fac bine legate de persoane care nici măcar nu mai sunt în viața mea sau să spun cuiva că nu-s bine. Dar nu mi-e teamă că mâine mă voi găsi tot în situația asta. Simplul fapt că mi-am dat seama că fac lucruri alandala arată că fac ceva bine.

Ce puteți voi, cei care ați citit articolul, să învățați de la situația mea?

Pe lângă: ,,Să nu faci ca mine, că eu fac rău.”, puteți să aveți curajul pe care nu l-am avut eu. Puteți avea încrederea că va fi bine, pe care fata care poartă ruj roșu și crede că o definește, nu o are. Și puteți să înțelegeți că niciodată nu vă aflați într-o situație mult prea greu de rezolvat. Adică eu am spus mai sus că sunt pe la infinit, sper să reușesc să-l găsesc.

Și bărbații au sentimente, doamnelor!

"în Păreri și opinii" "de POV21"
bărbații

De la o vârstă fragedă ni se spune ce trebuie să facem, cum e mai bine, ni se impun anumite standarde pe care trebuie să le atingem ca să putem avea o viață “împlinită”, dar uneori simt că răul ce mă înconjoară e mai puternic decât noi, decât noi bărbații. Simt că e prea mult, că-mi mânjește aripile de mocirlă. Aripi ce odată visau doar să zboare prin această lume într-un mod pur.

Credeam că nu trebuie să calci peste ceilalți pentru a fi fericit.

Oare eu sunt de vină? De vină pentru că mi se pare că sunt diferit? Oare chiar există un creator ce a creat mai multe lumi, iar pe mine m-a scăpat în lumea greșită?
Dacă da, atunci chiar nu vede că nu mă potrivesc? Nu ar fi mai bine ca pur și simplu să mă mute altundeva?
Cea mai bună calitate pe care o poate avea un om se spune că este puterea de a ierta pe cineva care ți-a greșit. Asta nu te face vulnerabil pentru alții, pentru bărbații din jur?
De ce oamenii buni la suflet suferă cel mai mult? De ce oamenii cei mai iubitori sunt singuratici? Ăsta e mersul acestei lumi? Aici chiar tot ce e bun trebuie să moară? De ce nu poate pur și simplu lumea asta să fie mai bună? De ce trebuie eu să am o inimă atât de bună și să iert, să uit tot ce mi se întâmplă?

Știți care e cea mai bună parte în a pune suflet în ceva sau cineva?

Trădarea și suferința pe care ți-o provoacă acest lucru. Având un prieten dinainte să-mi amintesc măcar prima lecție de mers cu bicicleta, știu, sună a scenariul unui frumos film cu un final fericit. Ei, asta n-a mers chiar așa și-n acest caz. Acest prieten care ajunge să se transforme în hărțuitor ar putea fi cea mai mare trădare pe care o poate suferi un puști la 10 ani.
Îl tratezi ca pe un frate, iar el mai apoi să ajungă să te terorizeze, zi de zi. Să trăiești cu frica de a pierde pe cineva care deja te urăște și încearcă să-ți “distrugă viața”.
Dar da, suntem doar niște copii. Ce putem noi să facem?

Ei bine, putem schimba lumea.

Suntem la o vârstă la care începem să descoperim lumea din jurul nostru, când ar trebui să iubim cel mai mult tot ceea ce există. În schimb, fericirea și iubirea s-au materializat într-o ură continuă.
Așa ajungi să stagnezi între gânduri sinucigașe. Gândul că, dacă ai face chestia asta, familia ta ar fi distrusă și asta nu ai vrea sub nicio formă să se întâmple. Lucrul care m-a ajutat să trec peste numeroase “încercări a fost ea, mama. Toți bărbații o să îşi iubească mama.
Și așa trec 4 ani de chin, când chiar și așa depresiv, la o vârstă la care nici măcar n-ar trebui să-ţi treacă prin gând faptul că există un astfel de sentiment. Ajungi la liceu, unde abia scapi de “cel mai mare rău din viața ta”.
Dacă nu reușești încă din primul an de liceu să “te înscrii” într-un cerc, o vei duce rău toți cei 4 ani, că doar nu ai bărbații alfa lângă tine. 
Profesorii te iau tare încă de la început, că de ce nu? „Nu toți trebuie să terminăm liceul și să facem o şcoală. Tu abia ai scăpat de abuzurile psihice și uneori chiar fizice, ai nevoie de puțin timp să-ți revii. Să realizezi că nu tot ce te înconjoară este rău și că viața merită trăită.
Din ce am înțeles eu, maturizarea înseamnă să fii monoton.

Să-ți pierzi hazul: ești “bărbat” matur acum.

Nu-ți poți pierde timpul cu lucruri copilărești; lucruri ce odinioară îți făceau atât de multă plăcere să le faci. Acum ai ajuns să le faci pe ascuns, de frica de a nu fi judecat de ceilalți din jur.
Dacă asta presupune procesul de maturizare, atunci eu vreau sa rămân un simplu copil.
Un copil inocent care poate să zâmbească și să facă lucrurile pe care și le dorește, fără a se gândi la ce ar spune cei din jur, fără a fi judecat cu niște ochi ce se văd zeci de metri deasupra ta.
Toți te consideră prost sau fraier dacă îți lași copilul din interior să-ți controleze acțiunile.
De ce să fim serioși mereu, când vrem doar să râdem și să ne bucurăm de viață așa cum ne face nouă plăcere? Ce e atât de greșit în faptul că vrem să rămânem așa pentru totdeauna? Nu pică bine să te hlizești așa, ai o vârstă, trebuie să tratezi lucrurile mai în serios, să nu râdă bărbații de tine.
Citește aici cum să investești în viitorul tău și să te bucuri de viață.

Ce sunt cu adevărat oamenii?

Îi vezi la naștere ca niște creaturi cu niște frumoase aripi albe, care se nasc pure, inocente, curajoase, care ajung să-și păteze aripile pe zi ce trece de mocirlă cu sânge.
Văd cum lumea din jurul meu încearcă să mă schimbe constant, să-mi murdărească aripile. De ce trebuie să fie atâta răutate în lumea asta? Nu putem să ne înțelegem cu toții, oare?
Hai să ne bucurăm de viață, să râdem și să dansăm dacă simțim acest lucru. Să fugim de oamenii răi din viața noastră și să ne bucurăm de puritatea unui om.
Ca bărbat, este greu să arăți lumii că îți pasă. Să vadă cineva că ai o inimă și că și tu poți ajunge rănit, dar hai să nu mai trăim cu această mentalitate și hai să creștem împreună.

un scris aproape suedez

"în Poezie și literatură" "de POV21"
un scris aproape suedez

strigătele deznădăjduiau cu tot cu scrum

în timp ce tu luai străzile la rând

ca tălpile somnoroase să-ți fie catharsis

fricile/oboselile/grijile tale

îmi curgeau din stilou încă de dimineață

prin tot ce încercai să-mi povestești

aduceai stâlpii de curent – jocul

biciuia câmpurile goale & plângeau

au rămas doar căile ferate morbide

de rândurile pătate de cerneală


Autor: Ionuț Dumitru


Cobor la prima

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Cobor la prima

 


Nu mai călătorisem niciodată împreună,
Iar atunci, o primă dată,
Nici măcar nu te-ai așezat lângă mine.
Știai că sufletul meu tânjea
Să mai stea 15 minute
Atât de aproape de tine,
Dar tu te-ai așezat strategic
Atât de aproape de mine,
Te-ai pus cu un loc mai în spate
Și ai privit melancolic
Cine știe pe unde,
Pe când eu ațipisem
La doi pași de sufletul tău.
Eu am coborât la prima, buimacă de somn,
Tu ai rămas pe același scaun
Care mi-a furat 15 minute
Din cea mai frumoasă dragoste.


PARFUM DE ȚIGARĂ

"în Poezie și literatură" "de POV21"
PARFUM DE ȚIGARĂ

Scrumezi trecutul în scrumiera

Plină de chiștoacele uitate de timp

Iar prezentul înecăcios de la vicii

Îți șoptește: te sufoci
Deși …

Țigara iar îmi cântă șoapte

Dar…

În zori, voi fuma din nou

Să-mi hrănesc iluziile…

Parcă prin fum încă-mi bântuie parfumul tău

Și n-aș vrea să îmi pierd o ultimă speranță

Deschizând geamul tăinuit

De țesătura groasă și îmbibat cu amintirile noastre

Țigările noastre…


Autor: Lorena Dalia


Foto: Andreea Filip

Derulează înapoi