Tag archive

sentiment

Citește-mă pe buze

"în Texte" "de POV21"

Vom traversa un cer albastru
care plânge
cu tălpile ude până la glezne
într-o zi lipsită de apus

ciudată atmosferă absorbită lent
prin fumul nepătruns
de muchia frunzelor iodate

am vrut să-ți spun aseară te iubesc
în camera rotundă de la stradă
dar n-ai avut urechi la tâmple
și ți-am șoptit că ochi aveai
și mă priveai
și îmi sorbeai
cuvintele mărunte dintre buze

vom traversa un cer albastru
care plânge
cu tălpile ude până la glezne
într-o zi fără apus

sunt kilometri de șosea gălbuie
ce-i vom parcurge amândoi
de mână
într-o mașină ce miroase
a aromă de fistic și pere

uituc să fiu, iubirea mea
să nu te mai rostesc pe nume
să te iubesc și atât
să-ți desenez din când în când
o casă care scoate fum
cu mâna stângă – degetele ei
murdărite de cerneală roz
așa cum vrei să vezi și norii – stelele
lăptii și ascuțite doar la două colțuri
precum un tren accelerat
cu un vagon restaurant
în alte lumi atemporale

ciudată atmosferă absorbită lent
prin fumul nepătruns
de muchia frunzelor iodate …

Valuri

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Aș fi putut a-mi petrece întreaga viață admirându-ți ochii.
Să observ marea de pământ ce arde îmbrăcată-n lacrimi.
Aș fi putut sta ore-ntregi scufundată în acest văzduh,
Fără măcar să-mi pierd odată răsuflarea.

M-aș fi putut agăța de-un fir de iarbă,
Să îmi arate lumea cu susu’-n jos.
Aș fi putut să-mi pierd însăși vederea,
Și tot te-aș fi recunoscut.

Cu toate astea. Am închis ochii.
M-am detașat de tot: pământ, mare, văzduh.
M-am detașat de tine, universul meu.
Și a durut.

Mă tem că nu te voi vedea vreodată,
Cum te-am văzut în acea noapte.
Mă tem că valul se va sparge,
Și voi cădea în mare.

În marea altuia, desigur.
Lovită, înecată.
Iar gândul de-a te mai vedea,
O, universul meu, departe va urla.

Mă pierd ușor, îmi pierd suflarea.
Îmi pierd speranță-n orice pas.
Îmi scormon’ fericirea-n orice pas,
Poate de asta am plecat.

O lacrimă îmi curge pe marea de-ntuneric,
Când mă gândesc că aș fi dat lumea întreagă,
Să îți mai văd odată pupila dilatată.
Odată. Iar mai apoi să mor. Să mor înecată.


Autor: Patricia Cîrtog
Foto: Luisa Dondaș

Clișeul fericirii

"în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

Cred că perioada contemporană e un haos și un continuum de oportunități în același timp.

Mă obosește cumplit această competiție nerostită de a fi cel mai bun, de a fi mai bun decât restul, de a lua note mari. Nu am înțeles sau nu am vrut să înțeleg niciodată această convingere fermă, pentru că am știut că nu o să mă cunosc pe mine, dacă o să fiu mereu atentă la performanța altuia.

Ce e mai rapid decât o țigară sau o ciocolată?

Avem roiuri de sfaturi și citate în fiecare colț de oraș, acasă, în cărți și pe internet. Avem atât de multe imbolduri de a fi pozitivi și fericiți încât am uitat să ne trăim momentele de tristețe și de nostalgie. Când ne simțim rău nu știm să ne identificăm emoțiile, dar știm că trebuie să facem ceva repede – și ce e mai rapid decât o țigară sau o ciocolată? Trăim pe fugă momentele frumoase care oricum sunt scurte; le uităm în câteva zile de stres și apoi revenim la rutină, pentru că e confortabil.

Mi-am dat seama că m-am pierdut pentru o vreme, când am plâns după ce am vorbit cu bunica la telefon. Uitasem să o sun de nu știu câte zile și, în timp ce vorbeam cu ea, am avut un moment de liniște. Toată săptămâna am văzut sute de oameni necunoscuți cu care am mai și interacționat și care m-au epuizat, iar bunica mi-a spus în cinci minute cum și-a luat micul dejun cu Ciba, cățelul nostru, și au mâncat dulceață de prune împreună.

Fiecare eveniment are altă formă și alt înțeles între pereții casei mele.

Toată ziua am fost binedispusă numai gândindu-mă că o să merg și eu să iau micul dejun cu ei în curând. Cred că sentimentul ăsta vine tocmai din faptul că, odată cu ea, am certitudinea că totul o să fie bine, că indiferent de cât de multe greșeli fac, timpul e altfel acasă și fiecare eveniment are altă formă și alt înțeles între pereții casei mele.

Îmi dau seama că mereu am îmbrățișat aceleași idealuri și am crescut cu credința că cineva ne iubește și ne iartă, așa cum și noi trebuie să facem, fapt pentru care fericirea devine un rezultat. Rezultat pentru ce aleg să fac, și dacă se întâmplă să mă trezesc dimineața tristă, pot, cu siguranță, să-mi las timp să mă gândesc la asta și să „trăiesc clipa” așa cum e, pentru că din momente ca acestea pot să cresc.

Chiar dacă găsești peste tot zeci de citate despre fericire în câteva minute și ai impresia că te regăsești în toate, cred că realitatea e alta. Simt că am ajuns să vorbim prea mult în termeni radicali despre fericire sau tristețe la cote extreme și, în fond, să nu știm ce înseamnă nici una, nici alta.

Știu că trebuie să găsim o semnificație și un sens în ce facem și în ce simțim. Altfel, nu știm să ne gestionăm comportamentul și, cu siguranță, nu o să avem destul curaj să trecem peste toată suferința de care ne lovim.

Azi am nevoie de…

O cafea cu lapte și de o dimineață acasă pentru a fi fericită, și mâine probabil o să fiu într-o mulțime de oameni, pregătită să le ofer ce am eu mai bun, și să-i iubesc.

Alina Bora

Capcana iubirii

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Ai intrat în viața mea, iar, mai apoi, ai căutat adânc în mine… voiai să mă găsești și nu am înțeles de ce.

Cu un simplu zâmbet ai reușit să-mi dărâmi zidurile de ură și rațiune după care mă ascundeam pentru că, după ce m-am ucis, a trebuit să stau departe, a trebuit să mă protejez.

Am fost uimit. Stăteam în fața ta, uitându-mă cu mirare la chipul tău palid, sincer, ca de copil. La inocența ta… Eram fascinat, radiai de bunătate și iubire și cu cât te priveam mai mult, cu atâta mă vedeam pe mine mai bine.

Trebuia să apari, dar de ce? Cum ai reușit doar cu un zâmbet să dărâmi acele ziduri? Eram uimit și în același timp atras de tine și nu înțelegeam ce se petrece.

Ți-ai jucat bine rolul, m-ai păcălit.

Cu răbdare, ai lăsat timpul să treacă, readucându-mă înapoi la viață, creând un univers doar al nostru. M-ai amăgit cu gesturi și vorbe, m-ai lăsat descoperit… ai plantat în suflet sămânța iubirii, ai lăsat-o să rodească, iar pe mine m-ai lăsat să mă minunez de acest sentiment, să devin tot mai vulnerabil.

Ai devenit lumina mea! Cu tine alături aș fi atins cerul. Oh… ce bine ți-ar mai fi stat cu o coroană de stele și un inel făurit din aurele lor! Toate, doar pentru tine. Dar, în schimb, ai preferat să-ți iei iubirea înapoi, să distrugi tot, să pleci spre o altă lumină, lăsându-mă gol și, deși mi-ai făcut asta, am continuat să alerg după tine prin negura în care m-ai aruncat, să te caut printre ruinele a tot ceea ce ai construit.

M-am luptat, zadarnic, atât de mult timp pentru a-mi găsi lumina, pentru a te găsi pe tine, pentru a scăpa de acest abis al singurătății și… mai mult de atât, pentru a mă regăsi pe mine. Și pentru ce?

Pentru ce am urlat în mine atât de mult timp? Pentru ce m-am distrus? Pentru ce m-am ucis? Pentru ce am ajuns să merg pe această cale a singurătății?

Doar tu știi de ce. Doar tu!
Este, nu-i așa? O capcană, o capcană a iubirii bine pusă la punct. O capcană pe care am îmbrățișat-o cu bucurie, orbit fiind de iubire, iar acum plătesc prețul, căci mereu e la fel… cel ce iubește mai mult, suferă cel mai mult. Pentru că de cele mai multe ori din iubire iau naștere lucruri mărețe și nefericite.

Sacrificiul de sine este probabil printre cele mai mărețe și nefericite lucruri, unul pe care l-am făcut și eu, însă, nu a fost suficient. Am dat tot ce aveam, plantând în inima mea semințe ale sacrificiilor și ale faptelor care aveau să răsară din pământul roditor al iubirii și toate pentru ea, însă nu a fost suficient, niciodată nu a fost.

Iubirea… cât poate fi de profundă! De puternică și, totuși, atât de delicată… condusă de dorințe necunoscute celor ce se încred în ea. Un sentiment care i-a nenorocit pe mulți, un sentiment care poate fi atât binecuvântare cât și blestem.

 

Filipoi Andrei-Gabriel

Derulează înapoi