Tag archive

scrisoare

Discurs de înțeles artistul

"în De simțit" "de POV21"
Discurs de înțeles artistul

Mereu m-am întrebat:

și ce-ar fi dacă…

Și ce-ar fi fost

Dacă-ai fi stat acasă?

Azi mi-ai spus să nu mai scriu. Și nu asta am făcut. Dar ca de fiecare dată, tu asta ai făcut: mi-ai spus că nu pot, că nu sunt bună, că nu sunt destul. Adică arta mea, care niciodată nu ți-a plăcut. Pentru tine contează doar banii ce pot aduce și lumea ce crede. Și uite-mă aici; nu-mi pasă. Mi-ai violat intimitatea în toate modurile posibile și, totuși, nu-mi pasă. Și poate totuși, nu-i chiar așa. Îmi pasă; pentru că mereu plâng. Și e din cauza ta.

Îmi pasă prea mult ceea ce crezi, ce spui, ce vezi în vine.

Și asta nu de mult, dar tu nu ai văzut de când. N-ai înțeles schimbarea. Ai făcut doar ce e mai rău. Și uite-mă aici și acum, făcând ceea ce-mi place. Pentru că de la tine am învățat să fiu mai bună, pentru că tu n-ai fost așa; te-ai văzut doar pe tine. Împărțim sânge, ești mama mea. Și totuși, tu m-ai distrus mai mult decât altcineva. Și totuși, sunt aici. Și-mi pasă.

Am vrut să-ți scriu așa ceva, pentru că m-am schimbat; și sunt mai bună. Tu n-ai putut vedea așa ceva. Dar sunt aici și nu vei înțelege niciodată comparația mea. Nu ți-am mai scris ceva de când m-ai întrebat ce vrea să zică, ce am încercat să spun, și m-am simțit rănită. Atunci m-am oprit din a mai scrie pentru tine. Dar vechiurile obiceiuri mor greu, și uite-mă acum, făcând-o iar. Este ceva ce am încercat să spun.

Îmi pasă, și ai fost muza mea, dar nu ai înțeles niciodată ce înseamnă să fii inspirația unui artist.

Nici tu, nici alte mame. ĂSTA ESTE UN APEL CĂTRE VOI TOATE! Lăsați-vă artiștii să stingă ploaia, să-și rupă carnea, să-și deseneze cerul. Ei sunt viitorul vostru și totul a început cu voi. Nu-i mai certați pentru ceea ce sunt. N-ați fost mereu în locul lor. Ei pot fi mai buni. Noi putem fi mai buni. EU. Eu pot fi mai bun. Doar lasă-mă sa fiu.

Dacă dorești să citești un articol despre viața mamei de artist, click aici.

Am încercat să-ți spun, dar contează. Vreau să-ți știi importanța.

Și totuși, aș vrea să nu îmi pese. Aș vrea să fiu eu, fără durere; dar nu aș fi ajuns aici. Și totuși, suntem familie, familiile nu se lasă în urmă. Și, poate, ăsta e singurul lucru pe care l-ai înțeles, dar nu l-ai cunoscut. Aș vrea să știi că-mi pasă. Și mereu am crezut.

Dar am ajuns aici, și nu pot spune că nu mi-a plăcut.

Au existat momente când un val de mare s-a izbit și a rămas doar spuma. Dar am ajuns aici. Suntem în larg și-i pace. E tot ce ți-ai dorit. Să cazi într-un câmp de lavandă, să te ridici în amiază, nimic nu-i potrivit.

Eu vreau să știi că-mi pasă; ești cuibul meu de griji. Eu m-am întors acasă.

Ce presupune viața de artist? Afli în articolul nostru precedent.

Scrisoare generațiilor ce vor urma

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"
generațiilor ce vor urma

Vă scriu vouă, generațiilor ce vor urma, că e vina noastră, a celor de acum. Ne-am complăcut în ignoranță și în ideea că nu putem să schimbăm nimic, iar când ne-am trezit din somnul începutului de viață, răul fusese făcut. Somnul nostru al rațiunii a ridicat monștri chiar dintre cei ca noi.

După chipul și asemănarea noastră, societatea consumă mai mult decât produce.

În societatea noastră modernă încă se moare de foame, iar cei mai mulți nu se implică în viața „cetății”, pentru că politica e o curvă bătrână și, oricum, „iese tot cine are de ieșit”. Nu știm cum funcționează economia și avem păreri despre orice lucru pe care nu-l cunoaștem.

Vă scriu vouă, celor ce aveți să trăiți într-o lume ridicată de părinții, bunicii și străbunii mei și menținută inconștient la un nivel autodistructiv de mine și cei ce îmi seamănă.

Vă scriu cu părerea de rău că nu generația mea a fost cea care a revoluționat lumea.

A făcut-o un loc mai plăcut, mai simplist, nu generația mea a fost cea care a vrut să dea naștere idealurilor pe care le purtăm cu toții undeva. Însă sper că va fi generația voastră.

Nu plecați urechea spre noi, cei ce vom fi bătrâni, când ne veți auzi spunând că tinerii nu mai citesc.

Că stau prea mult pe telefoane (așa se numesc acum, dar în viitor – cine știe). Că nu mai ies afară și nu mai aleargă cu picioarele goale pe plajă.

Că nu mai dorm în corturi vara și că nu știu ce e ăla un CD, cum părinții noștri ne spuneau că nu știm ce e aia o placă, un vinil, o casetă…

Distrugeți-ne superficialitatea, distrugeți-ne ipocrizia. Și nu ne ascultați când vom spune că pe vremea noastră era mai bine. Pentru că nu era.

Noi nu am făcut prea multe pentru a schimba lumea în care trăiam. Dar vom face. Nu va curge sânge, ci sudoare. Nu vor muri oameni, ci va pieri indiferența cu care am fost învățați.

Nu vă promit un viitor perfect.

Nu vă pot promite o utopie. Însă vă promit o lume mai bună. După chipul și asemănarea voastră, a generațiilor ce vor urma.

Semnat,
Generația Mileniului II

Autor: Ionuț-Tiberiu Bălan

Pentru a mea Charlotte

"în Poezie și literatură" "de POV21"

A înviat ceea ce nu am crezut vreodată că se va mai întoarce.

Ea a intrat pe ușa din dos, infectându-mă cu o singură idee, un virus pentru întreg organismul neputincios. Mi-a intrat și-n gând, și-n suflet această nebunie pe care mi-a fost frică să o caut în adâncurile ființei mele.

Am vrut să-i spun adio, dar ea a câștigat…

Intelectul, egoul, critica au cedat pe rând precum motoarele unui avion Messerschmitt. Suferințele ne-au făcut ceea ce suntem noi astăzi, dar de acum… Lyndon L. nu se va mai teme de nimic! Are toate rănile sufletești bandajate și nimeni nu va mai schimba acest fapt. Domnul „V’’ simte că poate să facă totul posibil!

De când am cunoscut-o, am devenit precum oglinzile, ne-am speriat când ni s-au potrivit cerurile și cu râsete ne-am lăsat orgoliile la poarta din cașmir.

Ne-am văzut acele sclipiri din ochi și ne-am citit singurătatea ca pe niște ziare pătate cu cerneală veche.

Acei ochi de aramă sau de cărbune, acele atingeri pline de culoare mirifică, m-au convins că fiecare noapte își are sfârșitul, că sufletul încă îmi poate râde printre literele și cifrele lumii ăsteia decăzute.

Puzzle-urile s-au sfărmat și toate ușile s-au deschis spre inima mea.

Mi-am privit viața de pe un deal și am constatat că nu am fost singur niciodată în toate acele amintiri murdare de care fugeam.

M-am oprit din căutat stafii pentru prima dată, cu spiritul dintre nori, și planete, și timp, și valurile de mătase ale istoriei, căci mi-am găsit în sfârșit reflexia în ea. 

M-am văzut prin ea cât de trist am fost, cât de profan și de siguratic, și-am ales să fac acel pas spre lumină…

Mi-am purtat comorile spirituale spre splendoarea frenetică în care mă adânci ea cu fiecare holbare.

Lacrimile nu îmi încetau, dar acel chip care îmi urmărise mie tinerețea și visurile, râzând, mă liniștea, mă cufunda în acea liniște pe care o uitasem.

Și am strigat:

ce extraordinar funcționează universul!

Această mașinărie perfect angrenată, gata mereu să ne îndeplinească chiar cele mai adânci dorințe de a fi fericiți împreună!

Trăim într-o lume ce nu își mai aduce aminte, care nu trăiește nici pe electricitate, nici pe aburi și rotițe, nici pe energie atomică, ci trăim una pură, care e permanent alimentată de dragoste și încredere. Natura, existența, sufletul și infinitul și timpul s-au conectat și eram în sfârșit complet.

Efemerul încetase să mă mai stăpânească. Credeam că este o lecție de iluzionism ca oricare alta, dar pe când am întâlnit-o așa de uimitoare, ea mi-a demonstrat că tot ceea ce trăisem a fost adevăratul miraj!

Am visat că eram un fluture rătăcit şi inconştient ce zbura ici şi colo într-o lume limitată.

După ce m-am trezit, străzile, fumul și moartea erau niște farse cosmice, iar trăgând de firul vieții, nu mai găseam capătul…

Mi s-au alăturat și îngeri, și roboți, și copaci, și stele, toate pentru a reuși să-i cuceresc inima. Și am pășit dincolo de celule…

Și am găsit un suflet cufundat în suferință, acum încetată odată, din care am făurit doar cristale care să ne vedem fericiți.

Pe ea o acceptasem din totdeauna cu toate defectele, tot trecutul, cu toate suferințele, cu cele mai vaste fantezii și am înțeles lecția Lui Dumnezeu despre cine sunt cu adevărat cei fericiți.

Aveam un puternic déjà vu că e undeva acolo, sau cândva, și că-mi zâmbește. Era rețeta cosmosului, iar noi toți eram doar o parte din pântec. Eu nu îmi dădusem voie să iubesc tot acest timp…

Dar dincolo de cuvinte, după această cortină de sentimente și acest voal magnific, am părăsit străzile întunecate și am scos pălăria în fața soarelui.

Dreptatea nu mai avea nicio direcție, iar dragostea triumfa dincolo de ochii ei. Când am cunoscut-o pe Charlotte, m-am regăsit pe mine. Când am făcut-o fericită, niciun cortex, nicio utopie și niciun iad nu ar fi înțeles vreodată ceea ce am putut simți când am sărutat-o.

Acum, spun adio vieții mele de fugar și o voi îmbrățișa pe ea, pe a mea Charlotte.

 

Lyndon L. Vigilante

Ochii care nu se văd…

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Îmi place să scriu și nu este un secret, dar sunt unele momente când pur și simplu trăiesc pentru asta, când îmi târăsc ființa printr-o zi oarecare doar ca să ajung în fața ecranului, în fața tastaturii și să îmi las ideile să curgă fără să stau să analizez prea mult ce am de scris. Zilele astea am simțit că mă sufoc, parcă cuvintele voiau să iasă din mine și să se întrupeze în ceva atât de frumos, să se ia de mână și să facă hora unirii pe pagina albă a Word-ului.

Și când un astfel de moment are loc, eu nu știu ce să spun. Îmi ia ore, zile, uneori și săptămâni ca să mă apuc să scriu ceea ce tânjesc să scriu. Probabil este felul meu unic de a-mi face rău uneori: să vreau să fac ceva atât de mult și eu să îmi fiu singura piedică,un fel de iubire dulce-amară. Și mai interesant este că de obicei mă fixez pe o temă, pe un subiect și nu mi-l pot scoate din cap decât dacă îl văd negru pe alb transpus.

Subiectul de care sunt obsedată zilele astea este vechea și arhicunoscuta expresie „Ochii care nu se văd se uită”. Vreau să înțelegeți un lucru, sunt foarte sinceră în ceea ce scriu. Așa că nu o să vă mint când vă voi spune că acea expresie reprezintă pentru mine una dintre cele mai mari aberații existente vreodată… sau reprezenta. De ce trecut? Pentru că acum nici măcar eu nu știu exact cum să o privesc.

Ochii mei sunt verzi-albaștri, iar în jurul pupilei este un cerc galben, ce formează o floare a soarelui pe un fundal verde-albăstrui. Cum se face că eu țin minte o pereche de ochi căprui banali și totuși, ochii mei neobișnuiți sunt uitați aproape de fiecare dată? 

                   Poate că dacă floarea din ochii mei era un trandafir și nu o floarea-soarelui, privirea mea ar fi rămas întipărită în mintea oricărui trecător rătăcit. Dar nu este. Și nu a rămas.

 Adevărul este că nu știu de ce scriu asta acum, nu știu de ce vorbesc despre asta și cu siguranță nu am nici cea mai mică idee unde vreau să ajung prin lucrurile pe care vi le mărturisesc acum, dar știu că ăsta este singurul lucru care mi se pare real, normal. Am pe fundal melodiile de la Two Feet, o pisică lângă mine, lumina felinarului de la geamul meu, pe care o blestem de câteva ori pe noapte, și o pereche de ochi albaștri în minte pe care nu știu dacă aș vrea să-i uit vreodată, iar eu stau aici încercând să vă explic că floarea soarelui poate fi la fel de frumoasă ca un trandafir.

Cred că ideea de bază a sintagmei „Ochii care nu se văd se uită” este simplă: nu contează ce culoare sunt, atât timp cât găsești în acea culoare ceva diferit de fiecare dată când faceți contact vizual și el îți spune că ești frumoasă, când e trist pentru că nu i-au ieșit planurile sau când e fericit dintr-un motiv oarecare. Cred că acel „văd” nu înseamnă doar un contact vizual care se realizează prin prezența a două persoane ce stau face to face, cred că înseamnă mult mai mult.

Scriind aici pentru voi, pentru mine, am realizat că totul e atât de clar: ochii care nu se văd se uită. Ochii sunt oglinda sufletului. Sufletele care nu se văd se uită.

Am menționat deja că sunt foarte sinceră când scriu, deci nu vreau să fiți uimiți când o să vă spun că nu știu cum să continui și că nu am nici cea mai mică idee cum să închei această discuție. Da, este o discuție, cu voi cei care mă urmăriți activ, cu cei care de abia acum îmi descoperă scrisul, cu colegii mei de la revistă, cu mine însămi, este o discuție și de aceea vă aștept părerile oriunde mi le puteți trimite.

Spuneți-mi dacă expresia este adevărată pentru voi sau dacă este falsă și de ce. Spuneți-mi despre persoana care v-a dovedit că o culoare poate fi diferită fără să se schimbe, spuneți-mi despre ochii care v-au arătat că albastrul poate fi la fel de cald ca nuanța aceea de maro tomnatic, spuneți-mi despre floarea-soarelui care v-a făcut să ignorați toți trandafirii, doar spuneți-mi ceva. 

Sper că acum, prin mica mea destăinuire aici, să vă vedeți ochii frumoși și nu mai credeți că „albastrul meu nu a fost suficient de bun ca verdele lui/ei cât să-l/să o țină aici”. Pentru persoana care chiar te iubește, culoarea ochilor tăi este deosebită pentru că reprezintă poarta spre sufletul tău.

 

Nu ochii se uită, ci sufletele.

 

                                                                                                                                                                     Mulțumiri pentru poză,                                                                                                                                                                                   Victor Nădășan.

Universul între Alfa și Omega – O scrisoare

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"
Alfa and Omega, universul

Universul meu și însăși rațiunea cu care îl observ și conștientizez au început și s-au sfârșit cu tine.

Tu ești incipitul și deznodământul, nașterea și decesul, Big Bang-ul și Big Crunch-ul. Cu tine a început mizera mea călătorie spre lumină și prin influența ta am atins-o.

Însăși cerebralitatea construcției mele derivă din dorința acerbă de a mă ridica la nivelul tău. Mi-au crescut aripi de la cât am sărit de pe stânci ca să învăț și eu să zbor ca tine, dar – tu nu zburai…

Tu erai în cădere liberă, dar eu nu am avut cum să știu. Universul îmi e limitat de cunoștințele pe care le posed la orice moment dat. Pe vremea aceea nu știam de unde veneai, iar direcția ta o imaginam lipită de a mea.

N-am greșit. Nici măcar pentru o secundă.

Viața noastră s-a dovedit însăși fundamentul existenței: ca o structură dublu helicoidală de ADN, reprezentată în plan, traiectoriile noastre prin „Marele Tablou” se întretaie ciclic, de fiecare dată când am fi pe punctul de a ne depărta, o forță misterioasă ne apropie.

Să fie dragoste? Îmi place să cred asta, deși ar fi un lucru prea grandios pentru ca mintea mea limitată să poată cuprinde. Prefer să mă rezum la a da vina pe destin.

Da… destin. Frumos cuvânt! Te poți folosi de el ca să obții orice de la oricine. Te poți consola în orice circumstanță zicându-ți: „Așa a vrut Dumnezeu.”

Dar cine e Dumnezeu ăsta? Cine se crede el să facă ce vrea cu viața mea…?

Eu sunt Dumnezeu

Eu sunt Demiurgul în Universul MEU. Eu sunt ceea ce vreau să fiu. Eu sunt ceea ce mă face să sufăr, ceea ce mă face să râd, ceea ce mă face să surâd sau să îmi cerșesc sfârșitul. Orice trăiesc în singurătatea mea se rezumă doar la mine.

Dar tu ești Dumnezeul propriului tău Univers… Dacă ne-am uni, care dintre noi ar fi dispus să renunțe la divinitate? Îmi place să cred că aș fi, însă mi-ar plăcea mai mult să îmi folosesc puterea deplină ca să te aduc mereu lângă mine. Cred că îmi iese.

Dar, ce ar fi să renunțăm amândoi?

Universul nostru ar avea altă Scriere Sfântă:

„Tu ești Alfa, iar eu sunt Omega. Ceea ce din tine se va naște, eu voi conduce pe drumul vieții până la moarte, iar cui îi este sete îi vom da fără plată din izvorul apei vieții. Căci așa cum însăși apa există unde se întâlnește hidrogenul cu oxigenul, așa apare viața acolo unde un drum se întretaie la nesfârșit cu altul.”

Și sper ca asta să nu se schimbe vreodată…

Scrisoare către eternitate

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Eram doi fluturi captivi între două ecouri ale timpului. Eram un el și o ea ce se țineau de mână unde se întâlneau oceanele. Eram cum nu mai suntem acum. Și cu toate că nu-i totul roz mai mult îmi place cum suntem acum. Mă simt, poate, chiar mai fericită. Și nu știu de ce, nu-mi pot explica. Nu înțeleg cum am putut să te iubesc atât de mult cândva, iar acum să te iubesc la fel, dar în alt sens.

Nu poți uita ce nu ai trăi, tocmai de asta nu te-am uitat eu pe tine. Eu nu te-am trăit, tu nu m-ai trăit. Am fost două linii care s-au intersectat într-un punct, un punct mult prea neînsemnat. Nu am fost și nu vom fi două linii paralele, nici nu avem cum, noi deja ne știm, cum ne știm, de bine, de rău. Facem parte din trecutul celuilalt. Suntem doar o poză amărâtă uitată în galeria omului nepotrivit. Știm câte ceva despre celălalt, dar sunt trăiri separate de ceea ce reprezintă fiecare.

Colindăm amintiri uitate în mintea celuilalt. Ne plimbăm prin sufletele pustiite ale altor oameni pe care ne mințim că-i cunoaștem, dar de fapt noi nu știm nimic și nu știm pe nimeni. Ne privim prin ferestre sparte și vedem inimi distorsionate, inimi care în realitate sunt intacte. Ne ascundem după ochi care sticlesc de fericirea prezentului, când de fapt noi iubim trecutul.

Mă gândesc cât de minunat ar fi fost să-ți spun toate acestea în față, dar acum zac într-o epistolă tristă deja roasă de timp pe la colțuri. Oare cât se va mai lupta cu eternitatea până să ajungă la tine? Eu ți-aș fi spus tot ce am pe suflet, dar ochii tăi… Privirile tale îmi lovesc atât de tare sufletul, ghețari care lovesc banchiza. Nici nu știu cum aș fi început, dar știu că inima mea ar fi găsit un drum spre inima ta. Nici nu știu dacă vei vedea vreodată această înșiruire de tristețe, de melancolie, de trecut exprimat mai frumos decât merită, dar știu că mi-aș dori să o faci.

La destinatar nu va fi nici un nume, în schimb la expeditor va fi scris, cu litere mici și cam dezordonat, numele meu. Știu că nu ai nevoie de mențiuni, nu ai nevoie să-ți spun numele clar și tare, tu știi când vorbesc despre tine sau când vorbesc cu tine, sau o știai cândva, nu mai contează.

Poate ai fi meritat să încep cu Dragule…, dar nu-mi place. E prea formal pentru mine. Și să nu te sperii dacă într-o zi, într-o zi oarecare, voi veni la tine și-ți voi spune toate astea, meriți să le auzi de la mine și eu merit să le rostesc, nu doar să le întemnițez într-o simplă epistolă. Ne vom mai întâlni, chiar dacă nu între ecouri ale timpului sau la intersecții de oceane, dar nu vom mai fi aceiași fluturi, aceiași ea și el, vom fi doi noi oameni cu două începuturi noi.

Derulează înapoi