Tag archive

Sărbătoare

Paște care, de acum înainte, va purta pecetea neuitării

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
Paște

Ieri, gândindu-mă la ziua de Paște de anul trecut, eram nostalgică. Atât de multe persoane stăteau atunci în jurul unei mese. Eram acasă. Am fost la mănăstirea unde mergeam deja de atât de mulți ani și priveam înspre bradul care era destul de mic prima dată când am participat la slujbă acolo, și atunci iată, ani mai târziu, bradul deja s-a înălțat, acoperea o parte din priveliștea oferită de locul în care
călugării își cântau rugăciunea.

Un brad mai mare, și eu mai mare, și alte cinci persoane în jurul meu peste care, în felul său, timpul a trecut. Cu urme. În colțuri diferite de lume de data aceasta și de acum încolo.

Iar pentru că slujba de Înviere e momentul meu de rugăciune, clipa în care simt cu toată ființa nevoia să mă rog, să mulțumesc, să binecuvântez pentru ce mi se întâmplă, să cer să fie bine, aseară, la ora 23:30, am deschis larg fereastra.

În fața blocului, o mașină și doi oameni cu mănuși, cu măști și cu Lumină. Din bloc cobora câte un om și-o lumânare. Lumânarea se aprindea, primea Lumină și-ajungea înapoi acasă.

În timp ce eram la fereastră și mă cuprindeau fiori, aproape că tremuram, așa cum și-atunci când participam la slujba de Înviere zgribuleam, vedeam cum, la blocul vecin, cel din față, câte o lumină roșie sau portocalie se reflecta de după jaluzele, de după perdele sau de undeva de pe masă. La început m-a copleșit tristețea. Doi oameni, două măști, mănuși și alți oameni care coboară după Lumină. Unii cu măști, alții fără. Nu-și mai trimitea nimeni Lumina unul de la altul. Nu se mai vedea o mare de Lumină din mâinile fiecăruia, faruri aprinse în toiul nopții în timp ce rugăciunile se scurg.

Îmi repetam în minte că e un Paște pe care n-o să-l uităm niciodată. Unul în care ne-am îndepărtat fizic unii de alții, la distanțe de doi metri și chiar și mai mari, pentru a ne fi bine mai încolo.

Un Paște în care Luminile noastre nu au plecat unele de altele și nu le-am ținut în mâini în timp ce eram înconjurați de rugăciuni și de șoapte.

Dar cu siguranță că aseară, mai mult ca niciodată, am construit în casele noastre o biserică unde rugăciunile s-au scurs în liniște și-n speranță, în dorințe, în mulțumiri și-am trimis cu toții, unii spre alții, Lumină. Nu ne-am mai aprins unii altuia lumânările. Dar sufletele celor dragi, atunci când ne-am gândit la ei, atunci când ne-am rugat pentru ei, s-au aprins. Câtă Lumină și iubire în inimi, transmise
prin rugăciune.

Apoi, după ce oamenii și-au luat deja Lumină de la voluntari și fiecare a plecat înapoi acasă, am simțit din nou aceeași nevoie ca anul trecut și ca în toți anii precedenți: să mă rog. Am început să mă gândesc mai întâi la pandemie. M-am rugat către Luminile care apăreau deja în ferestre, m-am rugat către Lumina dinăuntrul meu să ne fie bine.

M-am rugat ca toți cei dragi mie să fie bine, să fie feriți de virus, să se termine, să nu mai moară oamenii, să nu se mai îmbolnăvească, să trecem prin asta cu inimile mai deschise, să învățăm din tot ce ni se întâmplă. M-am rugat să știu să iau deciziile bune mereu. M-am rugat să învăț să-mi fie bine.

M-am rugat pentru toate persoanele iubite și le-am transmis pe o bucată de Lumină câte-un fior de dor și o rugăciune răsărită din adâncuri. M-a copleșit un soi de tristețe știind că sunt atât de departe de toți. Și parcă rugăciunile mele prindeau contur, fiindcă la geam, fără cuvinte și doar cu adieri de vânt, unele draperii și perdele se fereau, iar din spatele lor apăreau oameni întruchipați în Lumină. Oameni care luminau dinăuntrul pieptului și care în brațele lor purtau candele de Lumină.

Lumini mici de la ferestrele din fața blocului meu, Lumini de la blocurile de peste stradă, peste tot felinare de Lumină care licăreau în rugăciune și-n depărtare.

Atât de departe unii de alții, poate speriați, poate cu un dram de speranță, poate copleșiți de iubire și de emoție, purtând toți aceeași dorință în piept, nutrind să fie bine și să ne putem plimba din nou pe străzi zâmbindu-ne, fără distanțe fizice. Și când vom înlătura distanțele fizice, vom ști mai bine felul în care să nu mai impunem gratii între drumurile sufletului.

De undeva din depărtare, de la catedrală, a început să se bată toaca. Iar la scurt timp, glasuri de preoți care cântau „Hristos a Înviat”. La ferestre, din ce în ce mai multe felinare de Lumină. Din ce în ce mai multe sufletele luminoase. Din ce în ce mai multe Lumini care își găseau calea. Și-o rugăciune comună în care, deasupra noastră, cerul și-a închinat stelele peste ferestrele noastre și inimile noastre au
început să tremure.

M-am simțit mereu, în noaptea de Înviere, în toiul rugăciunilor, corpul tremurându-mi de emoție. Am rostit mereu rugăciunea cu lacrimi în ochi. Am fost copleșită mereu de marea de Lumină din sufletele noastre, din ceara de pe mâinile noastre, din lumânările noastre. Am ascultat cu ochii închiși sau privind spre cer rugăciunile.

Dar niciodată n-am plâns de Paște, nu ca aseară. Niciodată n-am putut să plâng așa cum am făcut-o aseară, în biserica dinăuntrul meu, în Lumina care ieșea din mine.

De undeva, mai dedesubt de mine, un bărbat cu glas duios și Lumină în rugă a început să cânte „Hristos a Înviat”.

Din ce în ce mai mulți oameni la ferestre. Lumină. Lumini. Glasuri care și ele acompaniau rugăciunea bărbatului.Și plângeam. Plângeam știind că o să-mi amintesc mereu de acest Paște, că o să poarte pecetea neuitării. Plângeam simțindu-mă atât de departe de Paștele copilăriei, de oamenii iubiți, de biserică. Dar inima mea își cânta în bătăi rugăciunea și speranța. Plângeam de fericire, de emoție că m-am născut în această lume, deși de atât de multe ori mi-e frică de ea.

Dar aseară, aseară am simțit atât de multă Lumină în lumea noastră! Atâtea glasuri de rugăciune. Atât de multă melodie în sufletele noastre. Atâtea lumânări în fața ferestrelor și-atât de mulți oameni rugându-se în felul lor: cu inima, cu vocea, cu lumânarea. Lumânări unde pâlpâia sufletul care țineau în brațe faruri de Lumină – asta vedeam aseară în fața mea, lângă mine, alături de mine.

Un glas care, din depărtări, a strigat „Hristos a Înviat”. Un alt glas, de undeva mai aproape, a răspuns.

Niciodată n-a mai fost la fel. Niciodată persoane necunoscute, care probabil nu s-a văzut niciodată, nu și-au strigat unul altuia „Hristos a Înviat”. Dar asta se întâmpla aseară. Lumânările de la ferestrele, cu sufletele arzânde, scoteau dinăuntrul lor rugăciuni și le propagau în cuvinte, în „Hristos a Înviat” și-n „Adevărat a Înviat”, chiar dacă nu vor ști niciodată unii de alții decât prin cuvintele de rugăciune din noaptea de Înviere.

N-aș fi crezut niciodată că o să simt atât de multă emoție într-o noapte de Înviere.

Nu m-aș fi gândit că atât de intens poate Lumina sufletul omului. Nu mi-aș fi imaginat că lumea își poartă în ea atât de multă iubire. Atât de tare mă întristează uneori realitatea și oamenii, dar aseară, aseară chiar mi-am iubit lumea în care am ales să mă nasc. Aseară m-am rugat cu cuvântul, cu gândul, cu inima, cu ochii care nu-și puteau stăvili lacrimile.

Și n-am mai văzut niciodată atât de multă Lumină! Nici măcar atunci când eram mică și eram în jurul oamenilor, undeva în spate, și toți purtau lumânări și candele, iar eu nu reușeam să văd niciodată ce e în jurul meu. Încă stăruiau glasuri care își strigau unii altora „Hristos a Înviat”. Am strigat și noi, ținându-ne de mână, iar eu plângând.

N-o să uit vreodată acest Paște. Prima dată aș fi crezut că n-o s-o fac fiindcă îi voi atribui lângă cuvintele pandemie, depărtare, tristețe, boală, durere.

Dar acum, după ce aseară am văzut Lumina lumii, după ce oamenii au fost însăși Lumânări și luminile dinăuntrul lor pâlpâiau mai duios decât candele din mâinilor lor, am înțeles că n-o să pot uita niciodată acest Paște pentru că am simțit felul în care omul și lumea au la fel de multă Lumină și că, atunci când e durere, distanță și tristețe, inimile știu să se apropie și să binecuvânteze. Și că glasurile necunoscute se pot întâlni undeva în liniștea Universului și-și pot adresa strigăte izbucnite dinăuntrul rugăciunii sufletului.

Ce biserici am avut aseară în casele noastre! Câtă rugăciune, câtă Lumină, câte emoții și câtă iubire față de toți și față de lume. Și câtă apropiere a fost în depărtările noastre. Aseară am trăit o noapte de Lumină și iubire, așa cum ar trebui să fie mereu Învierea, o rugăciune amestecată cu iubirile, dorurile, speranțele și Luminile sufletelor și-ale lumii.

Paștele pe vremea comunismului

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
pe vremea comunismului

Pe vremea comunismului, Biserica și religia nu erau privite cu ochi buni. Tot ceea ce însemna o activitate religioasă era descurajat, după ce, la începuturile comunismului, în anii 1950, mulți clerici au fost întemnițați.

La fel ca în zilele noastre, oamenii vopseau ouă roșii, tăiau miei şi îşi urau tradiţionalele „Hristos a Înviat!/ Adevărat a Înviat”.

Din păcate, comunismul nu a fost prea prietenos în ceea ce privește alimentația. Societatea a învățat să se mulțumească cu puțin, datorită magazinelor prost aprovizionate. Prin urmare, procurarea bucatelor tradiționale de Paşti era o problemă la vremea aceea. Exista rația, mai exact, porție de hrană socotită necesară pe un timp determinat și fixată după o anumită normă. Cei mai norocoși erau cei din zonele rurale. Carnea de miel sau ouăle de Paşti erau astfel mai uşor de procurat.

Restul erau nevoiți să stea la cozi infernale și erau extrem de fericiți dacă reușeau să aibă cu un kilogram în plus de alimente. Cum ar fi zahărul și făina. Dar se pare că românii mereu au câte un as în mânecă. Îşi produceau un sicriu, îl puneau pe maşină şi astfel nu îi oprea nimeni şi nici nu li se cereau documente. Aşa călătoreau cu acel sicriu, cumpărau miei şi împărțeau, după aceea, între ei.

Nu existau zile libere în ziua de Paști. Dacă în seara Sfăntă oamenii mergeau la Bisercă, următoarea zi nu aveau liber. Astăzi, sunt cele trei zile în care stăm acasă.

Încă din acea perioadă există tradiția „Udatul”. Un moment aşteptat cu drag de tinerele fete este cel din a doua zi de Paşti. Băieții trebuie să vină la fete acasă pentru a le parfuma (specific mediului rural). Acestea, la rândul lor, trebuie să îi cinstească cu băutură şi daruri. Este preluat în Ardeal de la comunitatea maghiară, dar se practică şi în Banat sau în Bucovina.

Mătușa mea mi-a mărturisit: „Mergeam pe ascuns la Biserică fiindcă comunismul nu ne permitea. Norocul meu este că stăteam aproape de Biserică și ajungeam repede.”

Ironic este că mulți dintre liderii comuniști practicau pe ascuns, ce-i drept, tradițiile creștine.

Sărbătoresc Halloweenul și nu, nu sunt un satanist! – Robert Trașcu

"în Diverse" "de POV21"

Disclaimer: Acesta este un articol care reprezintă strict părerea mea personală asupra subiectului. Dacă nu te regăsești în ceea ce am scris, poți să îți lași părerea mai jos fără hate.

Observ tot mai des pe rețelele de socializare postări ce au în prim-plan degradarea acestei sărbători înțeleasă greșit de către mulți. Postările sună cam așa: spuneți NU Halloweenului! Halloweenul, sărbătoarea Satanei! Veți arde în Iad! Nu mai spune! Sincer chiar mă gândeam că fetița aia de 6 ani ce se plimbă prin vecini îmbrăcată într-o robă de vrăjitoare abia așteaptă să ajungă acasă să-și înceapă ritualurile invocându-l pe nenea Lucifer la ora cinei. TREZIȚI-VĂ LA REALITATE! Suntem în secolul XXI și noi încă mai ciugulim din palma sistemului tot ce vrea el să ne ofere! Ne aflăm în era în care dezinformarea este arma fatală împotriva omului. Fără să mă mai lupt cu morile de vânt, voi explica mai întâi ce înseamnă această sărbătoare ce le dă atâția fiori românilor noștri!

Ce semnificație are Halloweenul?

Numele provine din limba engleză, de la expresia All Hallows’ Even  – numele sărbătorii creștine a tuturor sfinților – sărbătoare cu care Halloweenul a devenit asociat în țările unde predomină creștinismul occidental. Reprezentativ pentru aceasta este un dovleac sculptat care reprezintă Lanterna lui Jack. În timpul Halloweenului, copiii se costumează în personaje fictive înfricoșătoare și colindă pe la casele vecinilor întrebând „Trick or Treat?” (Păcăleală sau dulciuri?)  De asemenea, se organizează multe festivaluri în care există mai multe jocuri și activități precum ar fi: apple bobbing, care constă în culegerea cu dinții a unor mere care plutesc într-un vas cu apă și nelipsitele parade de costume!

Cum privesc eu Halloweenul?

Îl văd ca pe o distracție, eliberare de stresul cotidian la care suntem supuși mereu. Eu văd această sărbătoare ca pe un moment de detașare de realitate, îl petreci alături de prietenii tăi în cele mai amuzante feluri. Aștept cu nerăbdare să îmi dezlănțui talentul artistic pe un dovleac nevinovat și să îl transform în lanterna mea timp de o noapte! Mi-aș fi dorit ca această sărbătoare să fie mai puternic răspândită în țara noastră, astfel încât activitățile ce țin de ea să se desfășoare în mai multe orașe. Nu doar în cele mai dezghețate precum: Cluj, București, Iași, Constanța. Seara, mă bag cu entuziasm la un film cu tematica Halloweenului, bucurându-mă din plin de efectele acestuia!

Ce înseamnă Halloweenul pentru majoritatea românilor?

Românii noștri sunt niște personalități foarte interesante. Tot anul și-l petrec în liniște și pace, iar atunci când se apropie 31 octombrie se adună cu mic cu mare, de la parlamentarii cei mai intelectuali până la tanti Mirela de peste drum și încep, domnule, mișcarea lor de iluminare contra Halloweenului! Dacă se poate, sunt chemați de urgență la preoții din sat/oraș să le facă instructajul, să nu cumva să piardă puncte în fața evoluției!

Astfel ajungem la un subiect foarte des întâlnit în perioada aceasta! Lupta dintre biserică și individ! Ce are la bază această luptă? De foarte multe ori limitarea. Defavorizarea unei gândiri proprii a unei persoane din cauză că așa spune lumea. Sunt genul de persoană care mai întâi de toate, analizează singură situațiile în cauză și stabilește cu exactitate ce înseamnă binele și ce înseamnă răul. Trăim într-o lume în care termenii aceștia sunt atât de vagi. Cine îmi poate spune mie ce înseamnă binele sau ce definește răul? Cine îmi poate susține faptul că tăierea unui dovleac face parte din sfera răului, dar sacrificarea unui miel sau a altui animal într-o altă sărbătoare este ceva perfect normal? Tocmai aici am vrut să ajung,

Suntem conținutul unor conserve ce au ca etichete manipularea în masă.

Dacă sărbătorești Halloweenul ești satanist!

O altă afirmație care îmi stârnește râsul și plânsul simultan. Oamenii au căutat mereu să asocieze noțiunile pe care nu le cunosc unei sfere negative. În ultima zi din octombrie sunt pline canalele de știri cu petreceri care mai de care mai spectaculoase și în scurt timp apare X sau Y și începe să își dea cu părerea de om cult și atotștiutor, susținând că dacă verișorul meu de 5 ani ar merge la o astfel de petrecere, cu siguranță ar fi corupt și l-ar sfida pe Dumnezeu. Nu, oameni buni, nu sfidați pe nimeni dacă alegeți să participați la un eveniment social în care principalele activități sunt vânatul merelor și concursurile de costume.

Dacă am băga în seamă fiecare accident care s-ar petrece în timpul unui eveniment, atunci ar trebui să interzicem și Crăciunul, și Anul Nou, și balurile, și banchetele! Că doar și în timpul acestora, rata unor accidente crește. Dar noi preferăm să alegem un țap ispășitor care să se potrivească cu tema! Și ce e mai potrivit dacă nu Halloweenul?

Astfel, prin acest articol, urlu prin intermediul literelor, dând un semnal de alarmă tuturor românilor care continuă să trăiască într-un comunism camuflat de un iz democratic!

Haideți să alegem să ieșim din peștera în care am fost obligați să hibernăm și să deschidem ochii în fața realității. Nu o societate ne definește termenii existențiali, nici o religie și nici măcar o influență din cadrul familiei.

Suntem stăpânii propriei minți și tare mi-aș dori să nu ne digitalizăm proprii neuroni conform unor himere de ordin social-religios.

 

 

Pentru mine și în august este Crăciun

"în Texte" "de POV21"
Crăciun

Sunt persoana aceea care dacă a văzut în calendar „1 septembrie” deja se gândește să scoată bradul de Crăciun din cutie. Știu că sunteți mulți ca și mine. Da, ascult melodii de Crăciun inclusiv vara, în căști ca să nu deranjez pe nimeni. Am zis să explic puțin nebunia mea. 

Nu este vorba de Crăciun ca sărbătoare în sine, nu de data de 25 decembrie, este vorba de tot spiritul acelei luni. Eu una când spun DECEMBRIE mă gândesc la fericire. La fericirea tuturor

Este un fapt: în preajma Crăciunului toate se așază, peste tot miroase a portocale și toate drumurile duc acasă. Luminițele din orașe te fac să te gândești că merge o plimbare, chiar dacă este frig.

Oh, cât de frumos este să te plimbi cu persoana aia care îți face zilele mai frumoase pe sub luminițe, în frig, fiindcă este un motiv în plus să vă luați în brațe. Totuși, se face incredibil de frig și vă opriți la un coffee shop unde în aer miroase doar a cafea, ciocolată caldă și ceai de fructe. Vă savurați băutura caldă și ție, fată fiind, îți vine ideea de a merge la un Christmas Market, pe el deja îl duce gândul la vinul fiert cu scorțișoară în timp ce tu te bucuri de toate lucrurile mici care ți se întâmplă într-o atmosferă de-a dreptul magică. 

Ajunși acolo ți se înfundă urechiile cu melodii de-a lui Frank Sinatra și Mariah Carey, lucru care te face să zâmbești doar ca să nu începi să cânți din toti plămânii.

Te simți împlinită, fericită și puțin înghețată de la frig dar n-ai vrea să mergi la căldură, este perfect și așa, plus că roșul acela din obraji pe care-l prinzi de la frig este mai frumos ca orice blush. 

Să nu uităm de dorința tuturor de a dărui și fericirea de pe chipul lor când primesc. Este minunat! Iubesc să fac cadouri doar pentru reacțiile tuturor. Inclusiv procedeul prin care trece cadoul: alegerea lui – bineînțeles că orice cadou trebuie să însemne ceva între tine și persoana respectivă căci altfel nu are sens, împachetarea lui – inclusiv funda aceea roșie de pe ambalaj și nu în ultimul rând, dăruirea lui. Țin să menționez că scriu asta cu zâmbetul pe buze dreaming at a white Christmas. 

Este de altfel perioada în care talentele mele de a face dulciuri ies la iveală, nu știu de ce, dar turta dulce niciodată nu-mi iese mai bună ca în luna decembrie, niciodată. Să nu menționez gaura din buget în momentul în care mă duc să iau globuri pentru brad și mă întorc cu decorațiuni pentru toată casa. 

Ajungem și la partea cinematografică. Trebuie să ai un suflet rece ca să nu-ți placă filmele de Crăciun.

Cum să nu te uiți la Elf de minim 6 ori pe an? Bine, pentru oamenii normali la cap măcar o dată. Home Alone, filmul copilăriei mele, chiar dacă știu pe de rost fiecare secundă din acele filme, în continuare le urmăresc cu sufletul la gură și râd la orice parte amuzantă în timp ce bezelele mi se topesc în ciocolata caldă. 

Cum să nu-ți placă Crăciunul? Eu mă regăsesc… mai exact, copilul din mine, speranța și fericirea.

Iubesc frigul, zăpada, simt prima ninsoare, toți o simțim dar nu toți ne dăm seama. Aerul are un miros specific înainte să ningă. Iarna este efectiv partea mea preferată din an. Iubesc când totul se așază la locul lui, când toată lumea este fericită și petrec timp cu cei dragi. Iubesc fiecare lucru legat de luna decembrie, mai ales că la mine luna decembrie începe din noiembrie când deja lumea nu mai are ce să-mi spună căci dacă ar fi după mine ar fi decembrie 12 luni din an. 

Toate sunt mai frumoase de Crăciun.

Din acest motiv pentru mine luna decembrie este atât de importantă. Mă regăsesc și mă bucur de tot și sunt recunoscătoare pentru tot ce-mi oferă Dumnezeu. Mă bucur că trăiesc și că sunt bine. Mă bucur că părinții mei sunt și ei bine, alături de mine. Mă bucur pentru că prietenii mei există. 

Decembrie = explozie de fericire și speranță împletite într-un calm atât de liniștitor. 

Derulează înapoi