Tanti, nu îți las locul meu în autobuz!

Nu sunt nici nesimțit, nici egoist (bine, aici vă mint, sunt puțin egoist), dar lucrurile pe care le fac sunt pentru oameni și mă gândesc cam puțin la mine. Când vine vorba de transport în comun, devin un animal egoist și fără obraz, care nu se ferește din a trânti replici scurte. Prin urmare, „Tanti, nu îți las locul meu în autobuz!”.
Înțeleg orice nevoie umană; de multe ori nu am nevoie de vreo confirmare ca să știu exact că persoana mea este nevolnică. Pur și simplu îmi dau seama și în acel moment, abordarea este diferită. Dar, când văd că sunt luat de prost, aș fi și mai prost dacă i-aș da dreptate prostului. Sau… sunt prost pentru că nu îl las pe prost să aibă dreptate? În fine… Mă macină pe dinăuntru gândul că un prost are dreptate.
Exact așa, sunt la fel de frământat când persoanele puse pe „manevre” reușesc (încearcă, de fapt) să mă ducă de nas. Am observat o metodă eficace și diabolică (vorbesc acum despre bătrâni precum despre rău-făcători) la pensionarii cu ochi dulci care vin în autobuz să le cedezi locul. Așa că:
1. Nu sunt obligat s-o fac!
Dacă cedez eu locul pentru că simt, este altceva. Dar să ceri un loc și la răspunsul negativ să sari în sus ca un Pepsi mi se pare dizgrațios și grețos. M-ai întrebat? Ți-am răspuns. Nimic mai mult. În plus, văd la TV pelerinaje la care participă zeci de mii de oameni, care, chit că-i ploaie sau ninsoare, fac un ritual prin care trebuie să înconjoare lăcașul de cult de trei ori, pe coate și genunchi! Păi, bine, mamaie! Acolo poți, n-ai „reumă” sau dureri? În autobuz, două stații, nu poți să te ții de-o bară fixă, care merge și paralel și perpendicular cu podeaua vehiculului?
2. Șoferul e de vină!
Într-un autobuz să zicem că se găsesc 16 locuri, fără cel al șoferului. Prin urmare, cele 16 locuri trebuie să fie ocupate de 16 oameni. Unde ați văzut dumneavoastră acest lucru? Azi am luat un autobuz (am mers șapte stații) și la un moment dat eram vreo 40 de sardele buclucașe (Folosiți, vă rog, apă și săpun. Mai apoi, parfum!). Cum să nu se iște nițică harță, când stai cu cotul altcuiva în ceafă sau când nu mai apuci, la 20 de centimetri, bara „salvatoare”?
3. Am plătit pentru locul meu, matale ai abonament pentru pensionari.
Nu sunt obligat să-ți las locul meu, pe care l-am rezervat. Atât timp cât mă comport civilizat, în perimetrul lui pot face absolut orice. Dumneata, probabil (adică sigur), ai abonament aproape gratuit, dacă nu chiar gratuit. Lasă-mă și pe mine să beneficiez de un bun însușit nici măcar semi-permanent. Ai milă!
Lăsând aceste „răutăcisme” la o parte, există persoane care merită să fie îmbrățișate, iar locul merită să ți-l „donezi”. Îi faci un bine… Dacă nu este cu gură mare, e umil, stă de vorbă cu tine frumos și nu te bagă în categoria „Tânăr nepriceput și prost educat”, dă-i o șansă. Am întâlnit, tot în acest mijloc de transport în comun, persoane atât de calde și de faine încât am zis că mă fac șofer.
Notă importantă: Nu sunt împotriva persoanelor trecute de 60 de ani, sunt împotriva atitudinii de superioritate. Știu că te-ai născut în război și că ai participat la o revoluție. Dar locul pe un scaun nu schimbă nici inflația, nici încălzirea solară, nici pinguinii care mor. Practic, dacă vii la mine și mă silești să-ți acord locul ție, pentru că până la vârsta ta ai făcut ceva (cu merite colective, nu individuale), asta nu mă face să-mi cedez locul. Ba mai mult, îmi prezint CV-ul. Uite-l aici…