Tag archive

religie

Educația religioasă – relevantă sau filler?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"

Educația religioasă și de unde pornește ea. În România, religia e un punct de reper important pentru generația părinților noștri. Aceeași generație din care fac parte și cei ce fac programa școlară, de altfel. Așadar, ora de religie există în programă de mulți ani. Dar cât de relevantă și bine făcută este, uitându-ne la elevii de astăzi?

Majoritatea programei constă în referințe biblice și rugăciuni, cel puțin în școala primară și generală. Tocmai în acești ani formatori, copiii ar trebui să învețe despre valorile morale pe care ar trebui să le dobândească și să le aplice în societate. Totuși, interpretarea literală a Bibliei încă mai este practicată în școli, educația religioasă rezumându-se, de multe ori, doar la asta.

Metoda curentă de predare a educației religioase este una învechită, raportată la relevanța obiectivă a religiei în secolul al XXI-lea.

Mai mult, elevii nu consideră religia o materie demnă de luat în seamă sau de apreciat, tocmai din cauza modului în care e predată. Ce să mai vorbim despre faptul că acum copiii pot fi retrași de la oră, nemaifiind notați sau trecuți ca prezenți. După cum văd eu situația, educația religioasă ar trebui să fie o combinație dintre istorie (istoria religiilor, pentru promovarea diversității și conștientizarea diferențelor culturale), filosofie (adaptată fiecărei grupe de vârstă) și dezbatere a pasajelor biblice. Astfel, profesorii nu pot fi acuzați de „îndoctrinare”, întrucât ar da ocazia fiecărui elev să-și exprime opinia și să își dezvolte propria viziune asupra lumii.

Educația religioasă e importantă acum, pentru că poate ajuta, în mod paradoxal, la diferențierea între religie și științe exacte.

Adică, un profesor de religie poate influența în mod pozitiv elevii, ajutându-i să facă diferența între evenimentele biblice, care nu au de-a face cu adevărurile științifice. Astfel, confuzia și dezinformarea timpurie pot fi oprite, copiii învățând de mici valoarea pur simbolică a Bibliei, din punct de vedere științific.

Dacă doriți să vedeți opinia noastră despre orele de religie în școli, apăsați aici!

Asta mă aduce la următorul meu punct, anume diferența dintre „a crede” în Dumnezeu și a lua de bun orice scrie în Biblie.

Acest aspect trebuie făcut clar încă de la începutul școlii, pentru educarea în sens științific a elevilor, fără negarea spiritualității. Spiritualitatea poate fi utilă pentru a face față unor situații dificile, în timp ce creaționismul e dezinformare deliberată.Importanța unei materii școlare nu e „absolută”, adică depinde de context. La momentul actual, educația religioasă nu are o mare importanță pentru elevi, aceștia nefiind atenți la oră, de cele mai multe ori, pe lângă programa slab concepută pentru valorile care ar trebui cultivate noii generații.

Totuși, cu câteva îmbunătățiri, religia ar putea fi o materie relevantă și atractivă pentru elevi, aceștia având șansa de a se cultiva și de a vedea diferența între spiritualitate și credință oarbă, dobândind gândire critică încă din școala primară. Acum că am pus problema pe tapet, rămâne ca cei ce organizează programa școlară să ia în considerare nevoile elevilor, pentru că, până la urmă, ei, nu părinții sau miniștrii, merg la ore și ar trebui să beneficieze de lecțiile predate.

Autor: Adela Brăslașu

Evoluția grupurilor sociale

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
evoluția grupurilor sociale

Cum arată evoluția grupurilor sociale? Acestea reprezintă unitatea de bază a unei societăți, căci fără acest nucleu primordial nu pot exista relații interumane, iar acolo unde aceste legături nu se formează, ei bine… Acolo nu se cunoaște evoluția.

Nu putem sta singuri, deși uneori avem nevoie imensă de liniște și introspecție, de meditație ș.a.m.d.

Dar, încă din cele mai vechi timpuri, din primul moment al făuririi Pământului, au fost creați doi oameni, pentru a se completa reciproc unul pe celălalt. Prima familie, conform culturii creștine, formată din Adam și Eva, iar apoi completată de fii acestora, a constituit primul grup social.

De atunci încolo, oamenii s-au înmulțit pe Terra, cu scopul de a lucra pământul, dar și de a perpetua specia umană.

Așa, ușor-ușor, populația Pământului a crescut de la un moment la altul. Cu toții știm că nu dintotdeauna oamenii au avut toate cele trebuincioase unui trai decent, ba chiar din contră. Și, în același timp, relațiile dintre ei nu au fost bine organizate chiar de la începuturi. Așa cum spuneam, populația de atunci nu beneficia de toate modalitățile de dezvoltare mentală și spirituală, așa că de multe ori afișau o atitudine reticentă în fața altor persoane sau grupuri de persoane, ieșind la iveală un instinct animalic de apărare. De exemplu, le era teamă să nu li se fure vânatul sau să nu le facă rău copiilor.

Citește mai multe articole legate de relațiile sociale chiar aici!

Această atitudine de ofensivă în fața străinilor începe să se schimbe în perioadă neolitică, atunci când s-au înregistrat progrese uluitoare în organizarea așezărilor umane, în grădinărit, îmblânzirea animalelor.

Oamenii încep să se organizeze în triburi, conduse de o căpetenie cu simțul răspunderii, locul său fiind moștenit pe cale ereditară.

De asemenea, fiecare își organizează câte o ogradă, unde cultivă legume și îngrijesc animale. Sunt atestate dovezi istorice ale unei clasificări sociale, cei care erau harnici în gospodărie, erau considerați avuți, bogați. Ei bine, grupurile sociale se conturează din ce în ce mai mult pentru că foarte mulți încep sa aibă anumite preocupări, formând colective care se ocupă cu diverse îndeletniciri. Exemplul relevant este oferit de Escavațiile din Europa, care prezintă șanțuri circulare, bine lucrate, fiind dovezi ale existenței unui conducător care a coordonat lucrarea respectivă. Se pare că de atunci au început să se formeze grupurile și să ia naștere ceea ce astăzi numim „viața socială”.

În zilele noastre, primul grup social rămâne familia, este primul nucleu în care un om socializează și cunoaște.

Apoi, odată cu vârsta, apar și altfel de grupuri, de exemplu, colegii de școală, de muncă, prietenii, grupuri formate involuntar (într-o sală de așteptare, de exemplu). În fruntea fiecărui grup există un șef, la fel ca și la începuturi. De obicei este cel mai descurcăreț, cel care are inițiativă, curaj și dinamism. Deci, din acest punct de vedere lucrurile au rămas întocmai, precum și stratificarea socială după avere. Dacă pe timpuri era vorba de dezvoltarea gospodăriei, acum lucrurile se complică. Cei cu case imense, multe mașini de lux, bani și faimă, au propriul lor grup social, ce nu se amestecă cu cel al păturii de jos (conform unor reguli nescrise).

Diferența este că acum foarte puțini oameni se ocupă de agricultură, de treburi casnice tradiționale, și toți evoluăm către o parvenire fără granițe. Însă, din perspectiva grupurilor sociale, se poate observa cum acelea primitive au evoluat către corporațiile de astăzi.

Un alt aspect al evoluției oamenilor este legat de sentimentele lor. În perioada neoliticului, de unde am pornit această analiză, oamenii începeau să descopere divinitatea, iar de atunci și până în prezent s-au dezvoltat toate religiile care există astăzi. Odată cu apariția spiritualității, oamenii și-au îmbunat sufletul și au permis altora să se apropie, în relații de prietenie sau amiciție.

Pe lângă factorul religios, care a permis această legătură umană esențială, se mai adaugă și civilizarea, căci prietenia este o legătură ce se bazează pe respect reciproc.

Este adevărat că, din păcate, multe prietenii de astăzi sunt false sau construite pentru anumite interese, însă sunt extrem de multe legături care au la bază iubirea aproapelui, preocupări comune, pasiuni, amintiri etc.

Toate acestea formează grupul social contemporan, unde oamenii se organizează în echipe conduse de șefi, ori grupuri pentru distracție. Ceea ce ne diferențiază însă de preistorici este dorința de iubire a celui de lângă noi.

Grecia stârnește nemulțumiri din partea Turciei!

"în Știri" "de POV21"
Grecia

Grecia stârnește nemulțumiri Turciei, într-un conflict religios care poate reaprinde scânteia dintre cele două state.

Totul a început după ce Atena a izbucnit într-o reacție agresivă atunci când Sfânta Sofia din Istanbul a fost transformată în moschee.

Oamenii din fruntea celor două state își apară cu vehemență opiniile în legătură cu noul lăcaș de rugăciune al islamicilor. Astfel, Kyriakos Mitsotakis, prim-ministrul grec, crede că această transformare este o dovadă a unei slăbiciuni, căci, în opinia lui, turcii „insultă patrimoniul secolului XXI- lea”, conform Agerpress.

Această replică agresivă la adresa musulmanilor scoate în evidență faptul că tensiunile dintre cele două state nu se vor opri prea curând. Mai mult decât atât, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe, Hami Aksoy, acuză Grecia că drapelul turc a fost incendiat la Salonic, fapt ce ar crește și mai mult neînțelegerile dintre cele două state.

 

Ateismul: top 5 prejudecăți

"în Păreri și opinii" "de POV21"
ateismul

Cred că avem cu toții acel „Toma necredinciosul” în grupul nostru de prieteni. Sau poate cunoaștem asemenea persoane. De ce necredința are un sens peiorativ și nu este bine văzută, ba chiar condamnată? De ce ateismul vine mereu cu un set de prejudecăți? Pentru că oamenii nu sunt în stare să prețuiască viața și existența semenilor săi. Dar, până la urmă, oamenii pot exista fără religie, dar religia fără om niciodată. Să vă dau un exemplu de gregarism: iubește-ți aproapele… doar dacă e creștin, ups.

Înainte de orice, suntem oameni, indiferent de religie, vârstă sau aspect.

Țin să menționez faptul că este o diferență enormă… de la cer, la pământ… între religie, credință și spiritualitate.

Religia te obligă să rămâi între granițele tiparului său, să nu mai vorbim de gregarismul sus menționat.

Credința este ceva mai personal și mai profund, fiind doar tu și divinitatea în cauză, neținând cont de acei fanatici toxici pentru sensul religiei lor. Iar ultima, dar nu cea din urmă, spiritualitatea. Aceasta este tot ceea ce vrei tu să fie, o libertate absolută în care te regăsești.

Ca ateu, nu te-ai întrebat vreodată ce are lumea cu tine? Adică, dacă nu ești cu ei, ești împotriva lor. Nu înțeleg cum funcționează imparțialitatea, în viziunea oamenilor, poate îmi scapă ceva. E prea greu să duci un război constant cu mai multe tabere simultan, ceea ce ne-a demonstrat și Germania… de două ori. Moralitatea nu constă în impunerea credinței cu forța, fiindcă nu merge așa. Dacă nu te simți bine în tiparele unei entități sociale, fii liber să devii independent. Într-o democrație ești absolut imun la opresiunea altora.

Dacă vrei să citești un articol despre cum este văzut votul de tinerii care încă nu și-au căpătat dreptul de vot, aici poți găsi unul pe măsura așteptărilor.

Confraților, nu-i așa că frecvent vi s-a întâmplat să primiți niște întrebări stupide și sărite de pe fix, cu privire la ateism? Vă știu „chinul”, vă înțeleg. Știu cum e să primești de zeci de ori întrebări precum: „Cum de ai devenit ateu?” sau „Cum e să fii ateu?”. Pe lângă acestea, se mai adaugă și cele mai stupide concepții greșite. Așa că, iată top 5 prejudecăți, la care suntem supuși frecvent:

1. Ateii sunt oamenii necuratului

Păi… nici pe departe. Etimologic, înseamnă fără(a) zeu(theos), în greacă. Deci, de unde, până unde sataniști? N-om fi cu voi, dar nici împotriva voastră. Personal, satanismul este opusul creștinismului. Adică… crucea întoarsă, Iadul – casa lui Lucifer. Nu-i ca și cum Iadul a fost menționat în Biblie pentru prima oară. Dar, orice protagonist trebuie să aibă și un antagonist, căci unde ar mai fi distracția? Așa că… nu vreau să mă întorc acolo de unde am plecat, doar că în altă formă.

2. Nu veți fi mântuiți

O mică întrebare: cum să fiu mântuit după moarte, dacă nu cred în absolut nimic deasupra vieții în sine? Cel mai probabil, o să… dau ortul popii și cam atât. Mai mult decât atât, la clasă ni s-a spus faptul că „Raiul și Iadul sunt o stare de spirit”. Nici nu vreau să mă gândesc că a dărâmat tot creștinismul, prin sintagma asta. Dacă omori pe cineva, dar ești împăcat cu ideea, ajungi în Rai. Simplu, nu? Revenind, dacă totul e nimic, cum să înfloresc după furtună?

3. Nu există atei buni

Nu vreau să fiu rău, spărgăndu-vă în cioburi cerul urii voastre utopice – spațiu vital al vostru. Ch ch naz… Ci vreau doar să zic că am în curriculum două voluntariate la activ, două diplome de voluntariat și două diplome de la cursuri de formare. De ce am minunatul număr 222? Pentru că îmi place să mă implic, dar nu la acele concerte de „muzică satanistă”. Le am de la festivaluri de teatru, muzică sau zile de joacă pentru copii, fiindcă prețuiesc cultura, mai presus de orice. Mai ales copiii, ale căror aripi trebuie susținute, până vor deprinde „zborul”.

Ca să aprofundez și mai tare subiectul, eu, de aproape 3 ani, sunt vegetarian, fiindcă orice… creație divină are dreptul la viață. Știu la ce te gândești, chip de lut. Sunt absolut conștient că tot se vor sacrifica animalele, dar nu pot să mănânc ceva atât de drăguț.

4. De ce intri în biserică dacă ești ateu?

De ce mergeți cu capra, păgânilor? Este atât de greșit să crezi că ateii nu au ce căuta în biserici. Să facem lumină… iar am dat-o… pentru totdeauna! Din câte știu, este un loc public, unde oricine e binevenit. Multe biserici sunt fantastice, prin creativitatea din spatele arhitecților, pictorilor, chiar și sculptorilor. Doar nu mergi acolo ca să te rogi, ci ca să o admiri ca pe oricare altă construcție omenească. În plus, dacă este înmormântarea cuiva drag, sigur nu o să stai afară.

5. Ateii trebuie doar să conteste

Ce, nu știați? Înseamnă că nu ați folosit destul Wikipedia. Da, se găsește asta, la articolul despre ateism, sub forma: „Cei care trebuie să aducă dovezi în susținerea punctului de vedere sunt teiștii, pentru că ei sunt cei care afirmă un fapt ca fiind adevărat, și nu ateiștii care doar le contestă afirmațiile”. Ce putem înțelege? Toți cei ce cred într-o divinitate nu mint, iar ateii pot doar să îi contrazică. Tot ce am încercat să fac a fost în zadar? Până la urmă, ca să fie veridică o contestație, trebuie să aibă argumente, fără dar și poate. Fiecare persoană trebuie să își susțină propria părere cât poate mai bine. Singurul mod în care poate face aceasta este aducerea de argumente.

Fiecare om se naște liber, iar nimeni nu îi poate oprima libertatea de a alege. Dacă am fi cu toții la fel, cum am putea vorbi de diversitate? Dacă un om alege să devină, și nu să se supună „predestinării”, este strict problema lui. Nimeni nu este în stare să judece faptele celuilalt, atât timp cât nu se judecă pe sine. De ce să vă pierdeți timpul criticând pe cineva, când puteți să reflectați asupra propriei condiții? Exprimarea opiniei este fundamentală. Nu există opinii greșite sau corecte, ci doar opinii. Până oamenii vor ajunge să-și respecte aproapele, va fi un drum lung…

L-am găsit pe Dumnezeu… sunt chiar eu! – Cornea Cătălin

"în Păreri și opinii" "de POV21"

Țin să menționez că nu intenționez „să strivesc corola de minuni a lumii” și nici să fac o glumă referitoare la aspectul meu mesianic, dar am descoperit ceva de ce sunt cu adevărat convins: L-am găsit pe Dumnezeu… sunt chiar eu!

Dumnezeu există cu desăvârșire, iar negarea lui este naturală, dar absurdă!

M-am confruntat cu dilema existenței unei ființe divine, practic superioare nouă, oamenilor de rând, aproape un deceniu. Asta înseamnă că pentru jumătate din întreaga mea viață, am căutat explicații credibile pentru lucruri neplăcute, dureroase sau pentru scăpări, aparent, miraculoase. Rezultatul e simplu și l-am descoperit, în mod surprinzător, după ce am locuit aproape o lună în Mănăstirea Văratec, județul Neamț:

Da, fraților, „Dumnegod iz real” ! Chiar înfiorător de real!

El există, doar că într-o formă pe care mulți dintre noi aleg să nu o vadă. Am descoperit cu stupoare că e un instinct antrenat artificial să ne temem să ne explorăm potențialul maxim. Unii am fost timorați de familie. Alții am fost puși la pământ de cadre didactice care nu-și onorează posturile. Cred că am fost, cu toții, demoralizați de alți oameni invidioși și lipsiți de coloană vertebrală.

Toți ne-am refugiat din disperare și neputință într-o formă de crez sau credință. Am fugit de probleme și ne-am consolat cu iluzii, cu povești, cu drogul speranței.

Toate acestea sunt perfect naturale, iar viața fără speranță nu merită trăită!

Și totuși, lașitatea nu trebuie încurajată. Să crezi în ceva – un ideal – este un gest nobil ce denotă intelect superior și ambiție. Să crezi că propria viață nu îți aparține… Asta deja e o problemă extraordinar de gravă.

Nu suntem conștienți cât suntem de penibili când ne scuzăm neputința sau slăbiciunea cu fraze de genul: „Mi-a luat Dumnezeu/Diavolul mințile!” sau „E voia Domnului!”.

Nimic mai fals, dragilor. E doar lipsă de caracter, manifestată prin încercarea de a ne dezice de responsabilitate sau vină.

Am spus anterior că „L-am găsit pe Dumnezeu și că sunt chiar eu!”. Evident, dragilor, că asta este o metaforă… sau nu? Dumnezeu, sau un Demiurg oarecare, este definit ca o ființă omniscientă, omniprezentă și omnipotentă. Aici este, însă, gaura de logică.

Divinitatea a creat și conduce întreg Universul, însă care Univers? Care realitate, fraților?

Dacă îmbinăm Teoria Relativității emisă de Albert Einstein și teoria derivată din Experimentul Pisicii lui Schrödinger, realizăm un lucru bine cunoscut în zilele noastre.

Realitatea este definită de capacitatea noastră de a o percepe.

Practic, de simțuri și conștient. Este simplu de înțeles dacă vă gândiți altfel. Până să cunoașteți o persoană complet nouă, ea literalmente NU EXISTĂ în versiunea voastră a Universului. Nu puteți invoca nicio amintire cu persoana respectivă și puteți, cel mult, să vă imaginați un personaj care seamănă vag cu persoana în cauză. Asta e o simplificare crasă a anvergurii celor două concepte științifice, dar atât este minimul necesar pe care toți ar trebui să-l știți.

Astfel, realitatea individuală este fix la cheremul vostru, fraților. L-am găsit, în sfârșit, pe Dumnezeu… sunt chiar eu… în Universul meu!

Suntem omnipotenți la nivel micro și uităm asta complet. Mulți dintre noi îl iau ca pe un dar gratuit, dar noi chiar putem altera realitatea în care trăim. De exemplu, ridicatul din pat reprezintă un gest de omnipotență surprinzătoare. E un proces complex și un șir de gânduri și decizii instantanee, pe care deja nu le mai conștientizăm. Ca să rezum până aici:

Suntem pe deplin responsabili de viețile noastre. Fie ele pline de fericire, tristețe, reușite sau eșecuri – ni le facem pe toate cu mâinile noastre!

Și cred că aici e cheia fericirii. Nimic nu mi se pare mai deprimant decât să simt că orice fac, totul e degeaba. Inutilitatea este apogeul tuturor sentimentelor negative și una dintre cauzele principale ale sinuciderilor. Asumarea este singurul leac pentru frică și teroare.

NOI suntem de vină pentru că suferim. NOI suntem de vină pentru că plângem. DOAR NOI putem să ne redresăm viețile. Să luăm frâiele realității din mâinile unui bărbos fictiv ce stă în cer și să ne asumăm toate deciziile. Ai înșelat pentru că ești un vierme lipsit de caracter, nu pentru că ți-a luat Dumnezeu mințile. Ai condus beat pentru că ești bolnav și inconștient. Ești în pragul divorțului pentru că nu ți-ai apreciat partenera și nu ai gândit relația înainte, probabil și ea la fel.

Dar până aici. Acum e timpul să se termine toate astea. E timpul să evoluezi. E timpul să devii și tu Dumnezeu!

Învață să cânți la chitară! Lasă-te de fumat! Pictează un tablou! Încearcă din nou facultatea! Spune-i tipului/tipei ăluia/ăleia sexy că vrei să ieșiți! Divorțează de javra aia violentă! Căsătorește-te cu perechea pe care TU o vrei, nu familiile voastre!

Chiar întreg Universul este al tău. Secretul cel mai mare e să vrei să faci oricare din aceste lucruri.

Omnipotența umană se rezumă doar la VOINȚĂ. Oamenii nu au fost făcuți de natură să zboare și totuși putem călători prin aer zeci de mii de kilometri. Am creat iluminatul electric și suntem în stare să transformăm în realitate orice ne dorim suficient de tare. Ș-atunci, dragii mei… înțelegeți de ce zic că l-am găsit pe Dumnezeu?

Eu sunt Dumnezeu, tu ești Dumnezeu, orice om e Dumnezeu în micuța lui realitate.

Atunci trebuie să te gândești serios la următoarea întrebare care mie mi se pare secretul moralității religioase:

Vrei să fii un Dumnezeu care pedepsește sau care iubește? Te agăți de speranța biblică – Dumnezeu îți salvează sufletul dacă tu ți-l salvezi.

No, Dumnezeule… Vrei să te salvezi?

 

 

Problematica spiritualității, a religiei și a credinței

"în Texte" "de POV21"

Subiectele de azi sunt la fel de complicate pe cum par. Astăzi voi rezolva minimal problematica spiritualității și a credinței. Dacă ai alte păreri, nu ezita să le împărtășești cu mine, dar până atunci…

Problematica spiritualității și a credinței ține mai mult de percepția și interpretarea fiecărui om, de educația și reperele primite la vârste fragede.

Religia

Religia, în percepția mea, reprezintă un subiect vag, cu toate că include mai multe categorii. Include perioade istorice, include până și răspunsuri ce țin de teorii creaționiste sau, pe scurt, religia este un set de credințe și de ritualuri care pretind să ducă o persoană într-o relație corectă cu Dumnezeu. Pe când spiritualitatea este o concentrare asupra lucrurilor spirituale și asupra lumii metafizice, în locul lucrurilor fizice sau pământești.

Reprezintă lucrul care ne ține uniți în acte și declarații. Alte atribuiri îi sunt puse la comun cu lucruri nu foarte bune, ce-i drept.

Credința

Credința este convingerea unei persoane că lucrurile stau într-un fel anume, cu sau fără prezența evidențelor empirice care să probeze respectiva convingere. Alt termen vag, după mine.

De ce? Vă spun acum. Spre deosebire de spiritualitate, care are un sens pur și nobil, propiu, de neschimbat, credința are atât un sens verbal, cât și unul divin, aici făcându-se diferența. Pot spune că mulți fac confuzie între credință și spiritualitate, sau le clasifică pe ambele fiind doar religie.

„Credința adevărată crede incredibilul, vede invizibilul și poate imposibilul.”; „Faptele din credinţă întăresc credinţa. Credinţa produce fapte.”- Lev Tolstoi

Cumva, credința este bazată pe lucrurile nepalpabile, încurcând omul care gândește în exces și care vrea o convertire exactă la spiritualitate. Auzim des „Crede și nu cerceta”. Probabil asta este baza credinței. Inversul acestei zicale, „Cercetează și mai apoi crede” este considerat, destul de eronat, un pilon al denigrării credinței.

Oricum, îndrăznesc să afirm că oamenii fără credință sau spiritualitate sunt cam narcisiști. Până și marii atei au spus că nu pierdem nimic dacă avem o conexiune firească cu divinul.

Spiritualitatea

Spiritualitatea nu are reguli. În comparație cu urmarea unei idiologii sau unui set de reguli, spiritualitatea te îndeamnă să-ți asculți inima, intuiția, să acționezi corect față de tine și cei din jurul tău. Spiritualitatea te eliberează astfel încât să fii cât de bun poți, fără să te amenințe cu vreo pedeapsă sau să-ți promită vreo recompensă. Recompensa este pura ta fericire interioară.

Nu trăiești după un set de îndemnuri, dar te raportezi la aceeași sursă divină, indiferent de Religie.

„Este treaba Maestrului spiritual să îl facă pe discipol să simtă că fără iubire, fără adevăr şi lumină, viaţa este lipsită de sens şi de roade. Cel mai important lucru pe care îl face un Maestru spiritual pentru copiii săi este să îi facă conştienţi de ceva vast şi infinit din interiorul lor, care nu este nimic altceva decât Însuşi Dumnezeu.”- Sri Chinmoy

Închei într-o notă aparte, să-i lăsăm și pe atei să se exprime puțin. „Forţa brută zdrobeşte multe plante. Şi totuşi, plantele cresc din nou. Piramidele nu vor rezista niciun moment prin comparaţie cu margareta. Şi înainte ca Buddha sau Iisus să vorbească, privighetoarea a cântat, şi mult timp după ce cuvintele lui Iisus şi Buddha vor fi date uitării, privighetoarea va cânta încă. Deoarece ea nu predică, nu porunceşte, nici nu sileşte. Ea doar cântă. Iar la început n-a fost un Cuvânt, ci un ciripit.” – D. H. Lawrence

 

Derulează înapoi