Tag archive

psihologie

Cum nu ne-au pregătit 12 ani de școală pentru facultate?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
facultate
Sunt în pragul de a începe facultatea și am emoții. Acestea nu sunt pentru că abia aștept un nou capitol al vieții mele, ci pentru că habar nu am ce va urma și nici ce am de făcut. Am terminat un liceu cu profil mate-info și am ales să continui studiile făcând facultatea de psihologie.

Personal, simt că am avut un noroc imens cu privire la alegerea carierei.

Am descoperit în ultimul an ce-mi doresc, depunând eforturi majore pentru a crea momente de introspecție eficiente. Mi s-a propus să aplic la medicină, să devin inginer, ori chiar programator, dar de fiecare dată am strâmbat din nas voluntar ori involuntar. Am înțeles că mirosul de spital și atmosfera mă deprimă, la fel și statul constant pe scaun, tastând, iar cum sunt o persoană care se pierde în calcule, am pierdut puncte până și la bacalaureat din neatenție. Astfel, am ajuns să îmi doresc să devin psihoterapeut și profesor descoperind motivație intrinsecă în această dorință.

Ce mi-a lipsit, ca elev, în acești doisprezece ani?

O perspectivă – toți suntem diferiți, dar nimeni nu a înțeles acest fapt. Am trăit sub discriminare, pentru că a fost nevoie de egalitate. Toți trebuie să fim la fel de buni în orice domeniu. Chiar dacă ni s-a zis deseori că suntem unici, trebuia să ne supunem notelor, pentru că, altfel, am fi fost numiți niște incapabili. Timpul și organizarea acestuia au fost o problemă majoră în viața mea și, probabil, în a majorității.
De mic am fost învățat să acord o importanță egală fiecărei materii, fie că este vorba despre desen, fie matematică. Am crescut și am simțit cât de greu îmi e să-mi pese de elemente stilistice în desen și să mai și acord o serie de ore pentru realizarea, mediocră de altfel, a unui tablou cu natură moartă. Am simțit nevoia să îmi prioritizez alegerile. Principiul Pareto l-am învățat de unul singur și tot singur am înțeles că primele 20% dintre priorități reprezintă 80% din necesarul zilnic de rezolvare a problemelor. Mi-aș fi dorit să descopăr acest lucru mult mai devreme, dar mai bine acum decât niciodată.
Politica, religia, simplul fapt că avem drept la opinie au rămas – sau au fost transformate în – principii intolerabile, iar simțul critic rămâne unul alterat. Să fii credincios este o problemă, de asemenea ești insultat și pentru că ai înclinații conservatoare ori liberale, chiar și dacă doar îndrăznești să ai principii devine în sine o problemă.

Dreptul la opinie există și este evocat peste tot ca o mantră, dar nimeni nu se gândește la toleranță, la existența unor diferențe.

Degeaba avem opinii dacă nu putem accepta că acestea se pot schimba radical. În acești doisprezece ani am dezvoltat un obicei toxic, patologic chiar, de a avea certitudini. Certitudinile ne fac intoleranți și ne dau impresia denaturată că dreptatea este doar a noastră, iar cei din jurul nostru greșesc.
Lipsa empatiei reprezintă o lacună imensă care ne alimentează intoleranța și ne face mai repulsivi la diferențe. Așa cum creierul nostru se antrenează pentru testele de matematică, așa și empatia este ca un mușchi ce poate fi antrenat prin compasiune, grijă, bunătate, răbdare și altruism. Este atât de necesară în societatea de astăzi pentru că ducem lipsă de aceasta, deoarece suntem tot mai deconectați unii de alții.
Cei mai mulți dintre noi suntem complet nepregătiți pentru facultate deși nu credem asta. Habar nu avem de unde să începem și nu ne observăm lipsurile pentru că nu suntem conștienți de ele, iar când suntem conștienți, avem impresia că toate aceste lucruri se vor schimba de la sine.
În cazul în care nu știi cum să îți alegi facultatea mult-visată, găsești tot ce ai nevoie chiar aici!

Autor: Alex Burlacu

Haosul mental – Cum să îți echilibrezi viața? (I)

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
Haosul mental

Haosul mental – Cum să îți echilibrezi viața?

Zi de zi am trăit o viață destul de complicată. Nu mă refer la cea interactivă, ci la cea interioară. M-am confruntat cu anxietăți, scenarii, depresii și mai ales, cu dorința de a fi iubit și apreciat, dar am ajuns la un punct al vieții mele în care am realizat cum aș putea să-mi ușurez traiul de zi cu zi și chiar să-l îmbunătățesc. Nu am descoperit absolut totul, sunt încă în proces de formare, schimbare și evoluție. Sunt sigur că mulți dintre cei care vor citi, se vor regăsi în cele enumerate, așa că am să încep cu o parte din ceea ce am învățat până acum.

1. Trăiește-ți viața așa cum simți.

 Toți avem anturaje și dorința de a ne integra, dar nimeni nu ne poate spune cum ar trebui să ne trăim viața. Vă spun din experiență, nu am călcat pragul unui club aproape niciodată și unele din cunoștințele mele au fost mirate de acest fapt. Pur și simplu nu mă regăsesc în acea atmosferă. Mai multă serotonină-mi eliberează creierul când citesc o carte, relaxat, într-o zi de duminică, fără gânduri chinuitoare, ori când alerg, cu telefonul ce îmi rulează în căști un podcast ori o serie de melodii. Așa am ales să trăiesc în simplitate. Nu pot sugera cuiva cum să trăiască și nici nu aș vrea, așa cum nu mi-aș dori ca cineva să-mi spună cum se trăiește o viață.

2. Nu îmi pasă. 

Da, exact. Să nu-ți pese. Gura lumii e nenecesară. Se leagă extraordinar de prima idee pentru că oamenii tind să judece extraordinar de mult și de des. Uneori mă complic și pun la suflet, dar, de cele mai multe ori, aleg să nu mă chinui cu gânduri despre viitor, planuri irealizabile doar pentru că mă gândesc prea mult. Uneori e nevoie de un „Nu îmi pasă!”, ca un panou pentru mintea perfecționistă și o pauză. Atât în privința oamenilor, cât și în privința stresului, overthinking-ului și a altor lucruri distructive.

3. Carpe Momentum. 

Chestia asta cu „mindfulness”, personal, pare adevărată. Mereu fugim după realizări sau de eșecuri și ajungem să trăim în viitor. Îți sună cunoscut „Dacă nu iau notă mare la materia x, voi ajunge corigent.”? E genul de gând ce te ține stresat și speriat până la finalizarea sarcinii. Ajungi să-ți creezi mental scenarii care te pun în postura de corigent. Nu e ușor, și eu mai trec prin asta. Dar am învățat un lucru. Acum e acum, viitorul e viitor. Acum nu sunt corigent, acum sunt în postura de a alege să învăț sau nu. Aleg să învăț. Testul e în viitor, acum învăț. Ca să fiu mai clar. Acum e momentul care contează. Ce fac în viitorul apropiat e ușor planificabil, dar viitorul îndepărtat e plin doar de scenarii. Carpe Momentum și vei vedea că va fi bine, chiar și Paler spunea că omul dacă nu trăiește la timp, nu va mai trăi niciodată.

4. Stresul și acțiunea.

 Doamne, cât mă omora stresul o perioadă bună de timp. Eram stresat adesea cu gândul la lucruri pe care le puteam face, dar nu le-am făcut, sau cu gândul la câte am de făcut. Se leagă mult de celelalte puncte pentru că stresul, cel mai adesea, provine din scenariile mentale, chiar din situațiile pe care ni le creăm pentru că nu am făcut anumite lucruri (încă). Nu îți face griji, stresul e ceva absolut normal. Nu este un demon care ne erodează sufletul. E o capacitate firească a organismului de a se apăra de situațiile nefavorabile și a-l duce la zonele de siguranță. Cum în preistorie, omul era stresat că era un pericol în apropiere și decidea să migreze mai departe de ariile periculoase, ori să le înfrunte, așa și în epoca actuală, omul poate să evite a-și lua angajamente, ori să și le asume și să le îndeplinească.

Observația este că în ambele perioade evitarea e o soluție, dar e una pe termen scurt, ori cu repercursiuni, ori cu niciun beneficiu. Înfruntarea pericolului este de sine stătătoare, mai grea și necesită mult efort, dar are beneficii pe termen lung. Prin urmare, ascultă-ți stresul. Îți spune că ai ceva de făcut.

5. Acceptă schimbarea și fă-o treptat.

 Ușor de zis, greu de făcut. Rămânem blocați în rutină și cu greu tolerăm noi ajustări asupra propriei vieți. E greu să tolerăm moartea cuiva drag, ori un eveniment imprevizibil, presupune schimbare care nu e binevenită nici conștient, nici inconștient. Însă, noi putem face schimbări pe care ni le dorim conștient, dar inconștient, mintea noastră dezvoltă o aversiune asupra schimbării pentru că e în afara rutinei, a zonei de confort. Această ajustare voită asupra identității devine un proces de voință care poate fi acceptat, ori nu, de către organism. Această ajustare e obiceiul. Vrei să slăbești, să te lași de fumat, să citești mai mult, să fii mai prietenos? Nu le face pe toate dintr-un foc, pentru că fiecare proces e un consumator de voință. Oferă-i minții schimbări treptate. Renunță la mâncăruri ce îngrașă, apoi abia după ce ai prins drag să mănânci sănătos, poți începe să faci sport. Dar, de ce nu? Poți să te distrezi făcând schimbările acestea. Fă-le să fie un „Vreau să fac asta.”, nu un „Trebuie să fac asta.” și schimbă-ți viața așa cum simți.

6. Compară-te cu tine, nu cu alții. 

Greu am realizat că pot avea progrese reale dacă mă compar mai degrabă cu mine, nu cu alții. Alții pot avea alte repere, alte stiluri și altă viteză. Așa cum corpurile ne sunt, biologic vorbind, diferite, așa și voința, motivația, concentrarea, etc. ne sunt diferite și pot fi antrenate în măsuri variate, ca niște mușchi. Cu cât le antrenezi mai mult, cu atât le dezvolți mai mult, astfel ajungând la capacități nebănuite acum 10 ani, sau acum chiar un an. Decât să spui câte mai ai de învățat, alege să remarci câte ai învățat până acum. Este dureros să observăm cât de insignifianți suntem, raportat la ceilalți care au muncit mai mult, ori au altă viteză de rezolvare a problemelor. În fond, noi suntem unici încă din punctul nașterii, iar comparația e doar un punct de raportare a existenței noastre, dar alții nu sunt noi și noi nu suntem alții, iar toți avem raportări diferite, implicit și realizări diferite.

În concluzie, acestea sunt doar primele șase puncte, dintr-o multitudine, pe care le-am învățat de la viață și de la oamenii din jurul meu. Lista este mult mai lungă, pentru că mai am multe de învățat, având în vedere că omul cât trăiește învață. Dar totul are un început, iar scopul vieții noastre este unul extraordinar de complex și nu putem ști care ne este direcția. Tot ce pot spune e ca în fiecare zi să vă puneți întrebarea „Ce am învățat astăzi?”, cred că e binevenită.


Autor: Alexei Ivanov

Un psiholog mi-a salvat viata și acum învăț pentru a deveni și eu unul!

"în Păreri și opinii" "de POV21"
psiholog

De ce mi-am ales Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației? De ce vreau să devin psiholog? Foarte mulți studenți sau viitori studenți sunt întrebați de ce aleg această facultate. Ei bine, here is my answer.

Mi-am ales psihologia încă din clasa a X-a ca materie pentru bac, când eram un puști care dorea să facă ceva după liceu.

De asemenea, profesoara de psihologie m-a susținut tot timpul. Deci, procesul de învățare și de autodepășire a fost unul foarte ușor.

La Facultatea de Psihologie m-am gândit abia anul trecut, când am avut un mental breakdown din cauza bullying-ului. Plângeam zi și noapte și puneam cuburi de gheață la ochi înainte să plec la școală pentru a nu se observa că am ochii umflați de la plâns. Am fost la doi psihologi care m-au ajutat extrem de mult. Mi-am regăsit drumul și am reușit să ajung din nou pe calea de la care m-a abătut bullying-ul.

Când am ajuns să îmi accept atât părțile negative, cât și pe cele pozitive, am decis că vreau să fiu și eu psiholog. De ce?

Pentru că nu doresc nici celui mai rău om de pe planeta aceasta să treacă prin ce am trecut eu. Am avut nevoie de timp să mă refac și încă mai am urme de anxietate socială și frica de a umbla singur pe stradă, chiar și în toiul zilei, dar sunt conștient că gura omului și gura vântului nu ai cum să le astupi. So, let’s move on!

Când eram copil, bunica mea își dorea să fiu doctor, însă eu nu mi-am dorit niciodată asta. Adică, eu dacă mă uit la venele mele deja mi se face rău. Iar pentru profesia de doctor trebuie să ai un suflet de gheață pe plan profesional, deoarece există cazuri în care oamenii mor sub proprii ochi. Nu aș putea face asta deloc.

Prin școala generală mi-am dorit să fiu artist și să îmi expun creativitatea, ca mai apoi, în liceu, să îmi retușez latura artistică prin muzică, scris, pictat și teatru. Cu toate acestea, artistul din mine a zis că psihologul are intenții mai bune și l-a lăsat în față. Sunt conștient că latura mea artistică va rămâne acolo pentru foarte mult timp, și, de ce nu, poate într-o zi, acestea două se vor îmbina.

Am auzit de mii de ori că „psihologia nu este un domeniu de viitor”, însă nu am să cad în capcana aceasta.

Psihologia este de viitor. Oamenii vor ajunge să fie atât de stresați din cauza vieții cotidiene, încât un psiholog ar fi de mare ajutor. Și nu, la psiholog nu merg oamenii nebuni, ci oamenii care nu înțeleg reacțiile lor, oameni care au probleme precum anxietatea socială, anorexia, depresia sau anumite incertitudini, ș.a.m.d.

Am dorit mereu să contribui cu ceva la a face lumea un loc mai bun, însă, până anul trecut, nu știam cu ce. Acum, fiind oficial student în primul an la Psihologie, pot spune: Vreau să fiu psiholog!


Dacă vrei să afli care sunt efectele psihologice pe care muzica le are asupra noastră, click aici!

Ce este și cum recunoști tipul de atașament evitant?

"în De simțit/Psihologie & Relații" "de POV21"
atasament evitant

Manifestarea tipului de atașament evitant diferă de la un individ la altul, însă câteva trăsături de bază, inconfundabile, sunt: prețuirea (aproape sfântă) a independenței și a faptului că mereu caută implicarea în relații, dar cu măsură. 

Punctele cheie ale articolului :

  1. Ce este și cum se manifestă tipul de atașament evitant?
  2. 6 (proto)tipuri de persoane cu atașament evitant
  3. Rădăcinile acestui tip de atașament
  4. Bonus: detalii despre teoria atașamentului
  5. Putem să-i ajutăm pe cei care au un stil de atașament evitant?

 

1. Cum se manifestă tipul de atașament evitant?

 Cu toții îi știm: distanți. Urăsc conflictele. Misterioși. În aparență ignoranți, poate chiar aroganți. Ciudat de calmi. Apropiați nouă, dar în același timp la o galaxie distanță.

atasament evitant

 

Oricât de dragi ne-ar fi și indiferent cât de mult am sta în preajma lor, simțim că niciodată nu se vor deschide complet față de noi. Ascultă politicos, îți dau sfaturi, dar (aproape) niciodată nu vorbesc despre ceea ce gândesc cu adevărat.

Preferă să evite chestiunile „prea personale”, eschivând și schimbând centrul atenției, cu deosebită măiestrie, în fața impertinentei tale încercări de a le invada universul emoțional.

Te copleșește liniștea lor. Te ofensează. Îți pui întrebări încărcate cu reproș și frustrare în același timp: își bate joc de mine? Mai ales că răceala aceasta emoțională pare picată de nicăieri, după ce totul părea să decurgă atât de lin.

Pe de altă parte, cu siguranță știi și extrema opusă: prietena care, deși în aparență este extrem de sociabilă și „de treabă”, având un simț al umorului bine-dezvoltat, nu ai nici cea mai mică idee cine este de fapt. Ce insecurități are cu adevărat? E prietenă cu toți, dar, în același timp, cu nimeni.

Indiferent că sunt parteneri romantici sau simpli prieteni, indivizii care manifestă astfel de comportamente sunt, fără nicio urmă de îndoială, destul de dificili.

Mai ales dacă ai încercat să pătrunzi în spatele măștii pe care o afișează în mod regulat.

Dacă și tu cunoști de mai mulți ani o persoană cu un comportament similar, cel mai probabil te-ai obișnuit cu tranziția cald-rece din comportamentul lor, un soi de schimb ciclic vară-iarnă.

Te-ai întrebat și: de ce?

În continuare, vom diseca semnele distinctive ale acestui tip de atașament, alături de câteva „prototipuri” pe care e posibil să le fi remarcat la cei din jurul vostru.

 

2. Semnele unui atașament evitant (avoidant):

atasament evitant

– Manifestarea unei oarecare rigidități emoționale

Suprimarea propriilor emoții (în special cele negative), ca mijloc de apărare împotriva acestora

Iritare și nervozitate când vine vorba de intimitate emoțională din partea celorlați

Intimitatea (mai degrabă emoțională, decât fizică) îi stânjenește, astfel că îi vor menține pe cei apropiați la o distanță „sigură”, considerând – conștient sau inconștient – apropierea o cale de pierdere a autonomiei emoționale.

Nu este receptiv la exprimarea unor chestiuni prea „personale”

– Paradoxal, la nivel interior se află într-un conflict între dorința de apropiere și, în același timp, teama de aceasta, respectiv de a fi răniți

– Nu cer ajutor foarte des, chiar dacă au nevoie

– Concentrați pe realizări exterioare

– Foarte absorbiți de sine

– Nu le plac conflictele

– Într-o relație,  nu sunt preocupați de starea emoțională a partenerului

– Pun foarte mare preț pe independența și libertatea lor

– Evită o apropiere fizică excesivă de partener, în schimb îngăduie o apropiere periculoasă pentru cuplu din partea altor femei/bărbați.

 

Conform lui Mark Manson, acest tip de atașament se manifestă diferit de la o persoană la alta, în funcție de situație. Poate fi vorba de tipul care lucrează 80 de ore pe săptămână și se enervează când femeia cu care se întâlnește dorește să-l vadă de mai multe ori în weekend. Sau fata care are zeci de date-uri de-a lungul anilor, cu diverși parteneri, dar în continuare nu vrea „nimic serios”. În cele din urmă, sfârșește prin a-i părăsi atunci când s-a „săturat” de ei.

Cum știi că ești dependent de comportamentul unei persoane cu atașament evitant? Uite aici câteva semnale care ar trebui să te pună pe gânduri. 

În video-ul de mai jos, sunt expuse alte 4 prototipuri:

– Individul suspicios, subtil, care „tace și face”

– Carismaticul sau sufletul petrecerii

– Singuraticul care își petrece timpul cu alți tineri prost-văzuți

– Sportivul cu mulți admiratori, care își concentrează efortul pe rezultate

Când vine vorba de o relație, aceștia mereu își construiesc o strategie de ieși din ea, când la orizont se ivesc diverse angajamente.

 

3. Rădăcinile unui astfel de comportament

atasament evitant

John Bowlby (1907 – 1990), psihanalist britanic, e cel care a dezvoltat, între anii 1950-1960, teoria atașamentului, în urma unor experimente efectuate împreună cu studenții săi.

Pe scurt, pentru a studia atașamentul părinte-copil, sugarii în vârstă de 12 luni și părinții lor au fost aduși în laborator și, în mod sistematic, separați și reuniți unul de altul.

Concluziile sunt deosebit de interesante:

1) Majoritatea copiilor (adică aproximativ 60%) se comportă conform ulterior dezvoltatei teorii „normative” a lui Bowlby. Ei devin supărați atunci când părintele părăsește camera, dar, când se întoarce, ei caută activ părintele și sunt ușor mângâiați de acesta. Copiii care prezintă acest tip de comportament sunt adesea numiți „siguri” (secure).


2) Alți copii (aproximativ 20% sau mai puțin) sunt inițial stânjeniți, și, după separare, devin extrem de necăjiți. Important este că, atunci când sunt reuniți cu părinții, acești copii suferă și, de multe ori, prezintă comportamente conflictuale care sugerează că vor să fie mângâiați, dar și că vor să „pedepsească” părintele pentru că a plecat. Acești copii au un tipar de atașament „anxios” (anxious).


 3) Al treilea model de atașament a fost descoperit de Mary Ainsworth și colegii ei, fiind numit evitant (avoidant). Copiii ignorați (aproximativ 20%) nu par prea afectați de despărțire și, la reuniune, evită activ să caute contactul cu părintele lor, întorcându-și uneori atenția asupra jucăriilor de pe podeaua laboratorului.


Mergând mai departe, acest tip de atașament (3), de regulă, se formează în prezența unor părinți rigizi din punct de vedere emoțional, detașați sau insensibili la acțiunile copiilor lor.

Astfel, comportamentul copilului va fi același atât în prezența părinților, cât și în absența lor – unul distant din punct de vedere emoțional. Calmi în aparență, totuși la nivel fiziologic, manifestă semne de anxietate, caracterizate printr-un ritm cardiac accelerat.

Deci, rezultă din abandonul parțial, în momentele cruciale ale copilăriei, când individul se află într-o postură de vulnerabilitate, lipsit fiind de apărare.

Ca răspuns al unei dezamăgiri totale, primordiale chiar, își consolidează universul hipersensibil, dezvoltându-și cu timpul, o expresie rezervată din punct de vedere social-emoțional. Sunt distanți și înclinați să pună ziduri – nu pentru că sunt insensibili sau nepăsători, ci pentru că sentimentul căldurii și empatiei le provoacă o spaimă de nedescris. Necunoscută. Ca și consecință, se simt „sufocați” atunci când cei din jur încearcă să se apropie mai mult decât le este permis, de zona emoțională a acestor indivizi.

 Așadar, inevitabil își vor eroda șansele unei intimități depline, autentice, tocmai pentru că se aflau în lipsa ei momentele cruciale; ca adulți, nu încearcă decât să își demonstreze, cu fiecare ocazie, că sentimentele de afecțiune venite din partea celor din jurul lor nu pot fi reale și că, de fapt, validarea vine prin retrăirea vicioasă a stărilor de apatie interioară din copilărie.

 

4. Teoria atașamentului

 

Teoria atașamentului a fost dezvoltată inițial de John Bowlby (1907 – 1990), un psihanalist britanic care încerca să înțeleagă suferința intensă trăită de sugarii despărțiți de părinții lor.

Bowlby a observat că sugarii separați reacționează violent (de exemplu, plângând, agățându-se, căutând frenetic) pentru a preveni ruptura de părinții lor sau pentru a restabili apropierea de un părinte dispărut.

În momentul apariției studiilor lui Bowlby, psihanaliștii au menționat că aceste expresii erau manifestări ale unor mecanisme de apărare imature care operau pentru a reprima durerea emoțională a celui mic. Dar Bowlby a remarcat că astfel de expresii sunt comune în rândul multor specii de mamifere. De asemenea, a speculat că aceste comportamente pot servi ca o funcție evolutivă.

 

5. Putem să-i ajutăm pe cei care au un stil de atașament distant?

Studiile se bat cap în cap – unele spun că putem să ne schimbăm stilul de atașament; că e ușor și se poate realiza rapid. Altele, în schimb, recunosc că nu ar fi atât de simplu și că necesită multă energie și… Răbdare.

Până la urmă, putem să îi ajutăm pe cei din jurul nostru, cu condiția ca și ei să își dorească ei acest lucru – oricât de clișeic ar suna.

Într-un final, amintiți-vă că aveți de-a face cu niște persoane care percep vulnerabilitatea ca fiind înfricoșătoare și că, la cel mai mic semn de intruziune al spațiului lor emoțional, vor contra-reacționa, distanțându-se.

 




Mai multe resurse, dacă te pasionează subiectul:

Video:

Cărți:

Articole:

Cum știi că ești dependent?

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
dependent

Cum știi că ești dependent?

Dependența este un subiect serios, ce trebuie adresat mai des în conversații. Există posibilitatea să avem oameni dependenți în viața noastră sau să fim chiar noi, la rândul nostru, dependenți și să nu ne dăm seama de asta. De aceea, este important să ne educăm în privința acestui subiect.

Ce este o dependență?

Societatea Americană de Medicină pentru Dependență (ASAM) definește dependența ca o boală cronică ce afectează sistemul de recompense, motivația și funcțiile de memorie ale creierului. Cineva cu o dependență va râvni o substanță sau alte obiceiuri comportamentale. Adesea, vor ignora alte domenii ale vieții pentru a-și îndeplini sau a-și susține dorințele.

Cum arată o dependență?

Semnele generale ale dependenței sunt ​​lipsa controlului, incapacitatea de a rămâne departe de o substanță sau comportament scăzut de socializare (abandonarea angajamentelor sau ignorarea relațiilor cu alți oameni). Un alt semn este ignorarea factorilor de risc (spre exemplu, împărțirea acelor, în ciuda consecințelor potențiale). Aceste semne sunt frecvent interconectate.
În unele cazuri, dependența are consecințe fizice, cum ar fi simptomele de retragere sau necesitatea unei doze mai mari pentru efectul dorit. Un alt efect este relația directă a persoanei cu obiceiul dependenței. O persoană sănătoasă poate identifica, de regulă, un comportament negativ și poate scăpa de el. Nu este cazul oamenilor cu o dependență. În loc să admită că problema există, vor găsi modalități de a justifica și de a continua comportamentul.

Care sunt tipurile de dependențe?

Cele două mari tipuri de dependențe sunt cea de substanțe și dependența comportamentală.
Dependența de substanțe este o afecțiune progresivă și recidivă. Ea se caracterizează prin abuz compulsiv de droguri sau alcool, în ciuda consecințelor. Dependența afectează semnificativ capacitatea utilizatorului de a controla sau a renunța la consumul de substanțe. Două mecanisme care alimentează dependența de substanțe sunt toleranța și dependența.
Cineva care a dezvoltat o toleranță pentru o substanță necesită doze crescute pentru a simți efectele dorite. Luând doze din ce în ce mai mari sau luându-le mai frecvent pentru a depăși toleranța, persoana poate accelera dezvoltarea dependenței chimice și fizice de respectiva substanță. Atunci când cineva este dependent, are nevoie de doză pentru a se simți normal și, de multe ori, se va confrunta cu o formă de retragere atunci când utilizarea este oprită.
Dependențele comportamentale (numite și dependențe de proces) urmează același model ca dependențele de substanțe și duc la probleme în multe domenii ale vieții individului.
Dependențele comportamentale au efecte similare cu dependențele de substanțe asupra relațiilor, care sunt adesea neglijate în favoarea comportamentului dependenței. Acesta subminează încrederea și exercită presiune asupra partenerilor și a altor membri ai familiei, pentru a ascunde și a compensa dificultățile care apar din dependență.
Exemple de dependențe comportamentale: cea de jocuri de noroc (care este și cea mai similară dependenței de substanțe), de sex, de cumpărături, de operații estetice, de mâncat compulsiv și de risc (căutători compulsivi de adrenalină).

Cum poți afla dacă ești dependent?

În stadiile incipiente, o persoană ar putea să nu prezinte semne ale unei dependențe. Unele indicii pot fi istoricul familiei cu dependența, atracția față de o activitate sau de o substanță caracteristică dependenței. Alte semne sunt episoadele de consum sau comportament compulsiv sau pierderea controlului în raport cu respectivele substanțe sau activități. Acestora li se pot adăuga lipsa sentimentelor de remușcare după comportamente sau consum compulsiv.
Poate fi dificil să se stabilească dacă există cu adevărat o dependență. Ceea ce pare a fi dependență ar putea fi o fază experimentală sau o formă de gestionare a stresului. Dar o dependență reală, dacă este lăsată netratată, se poate transforma într-un obicei debilitant sau un risc crescut de îmbolnăvire.
Semnele cele mai alarmante sunt schimbările majore în personalitate, precum: ignorarea responsabilităților importante, renunțarea la hobby-uri care obișnuiau să fie importante pentru individ, evazivitatea crescută a individului, tendința crescută de asumare a riscurilor sau oboseala cronică. 
Dacă vrei să vezi efectele dependenței de droguri, dă click aici!
Cel mai bun ajutor pe care îl poți oferi altcuiva sau ție însuți, în cazul în care crezi că ai putea fi dependent, este consultarea unui specialist. Dacă persoana dependentă sau suspectă de dependență este reticentă, încercați să nu forțați o confesiune. Nu forțați un anumit comportament diferit. Dependențele se manifestă în exterior, însă adesea au motive mult mai adânc înrădăcinate. Sursa este cea care trebuie adresată și tratată. Importantă este educația constantă asupra subiectului și crearea unui spațiu confortabil, în care adevărul persoanei dependente să poată fi împărtășit.

Cum m-au doborât sentimentele pe care voiam să le ignor

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
Cum m-au doborât sentimentele

Da, ați citit bine! Cum m-au doborât sentimentele pe care voiam să le ignor? Cred că toți am trecut prin momente în care voiam să ignoram ce simțim. Poate unii au reușit și au ajuns cu adevărat împăcați cu o asemenea situație. Poate alții se găsesc asemeni mie: la pământ, striviți de ceea ce nu avea importanță înainte.

Care e ideea din spatele acestui articol?

Știu că nu sunt singura care se confruntă cu așa ceva. Văd asta în jurul meu. Dar știu ca să îți distragi atenția de la ce te doare sau deranjează nu funcționează încontinuu. De cele mai multe ori ajungi la epuizare din cauza activităților menite să te facă să uiți sau să nu te mai gândești, spun asta din experiență proprie. Sau ajungi în situația mea actuală, cu o stare și mai rea decât cea pe care o aveai înainte.

Și, pentru că mie îmi place să dau din casă, aici găsești un articol despre friendzone clădit, de asemenea, pe experiențele mele.

Sentimentele se cumulează în timp

Ce să zic? Surpriză! Nu prea. Asta am descoperit cu toții încă de când eram destul de mari cât să înțelegem ce-i pe lumea asta. Astfel, am ajuns, cred că undeva în fața unui infinit imens, care îmi arăta că îs pe niciunde. Am ajuns să îmi fie teamă să rămân doar eu cu mine, să am mai mereu ceva de făcut și să nu am chef de oamenii pe care chiar îi iubesc. Sunt într-un punct pe care am crezut că nu-l voi atinge niciodată.

Dar cum am ajuns eu în situația asta? Cum m-au doborât sentimentele?

Știm cu toții omul ăla care e mereu zâmbitor, gata să fie acolo pentru ceilalți și care se identifică ca fiind un om fericit chiar și în zilele de luni. Păi, eu sunt unul dintre acei oameni. În ultimele luni mi-am spus mereu că am învățat cum să mă descurc cu sentimentele mele, că știu să iau situațiile ca atare. Însă, zilele astea mi-am dat seama că nu-i așa.

Cum a început declinul meu emoțional?

În momentul în care mi-am dat seama că sunt depășită de anumite sentimente și situații, am ales să le ignor. Asta a însemnat că mi-am pus o grămadă de chestii în cap doar să uit de ce mă doare. Astfel, m-am trezit că sunt copleșită și de îndatoririle mele. Frumos, nu? Pe deasupra că aveam vraiște prin minte și prin suflet, am început să am vraiște și haos și în activitățile care presupuneam că mă vor ajuta să mă simt împlinită. La toate aceste activități extrașcolare mai adăugăm și liceul, care vine și el cu două-trei activități în plus față de clasă.

Aș fi o fandosită dacă aș spune că nu-mi plăcea ce făceam

Din contra, iubeam fiecare activitate pe care o aveam. Îmi plăceau toate îndatoririle și mi se părea că fiecare e făcută pentru mine. Dar, mi-am dat seama că nu pot așa. Nu mă mai deranjau acele sentimente de care fugeam, cel puțin nu pe timpul zilei. Aveam zilele pline de activități care să-mi țină mintea în priză și noaptea plină de gânduri care îmi țineau sufletul în priză. Am ajuns să mă simt extenuată și uneori chiar frustrată. Nu puteam să înțeleg ce nu fac bine, deși în subconștientul meu știam.

Am decis să aleg ce activități să continui și tot am rămas cu o mulțime de chestii de făcut. Nu mă simt jenată de ce am făcut, chiar dacă e copilăresc. În perioada aceea am învățat să fac o mulțime de lucruri noi și mi-am dezvoltat abilități pe care nici nu știam că le am. Mă simt jenată doar că nu vreau să-mi rezolv problemele cu adevărat.

Încă nu sunt împăcată cu ce simt

Încă mi-e teamă să rezolv unele lucruri de care fug de câteva luni, să uit lucruri care nu-mi fac bine legate de persoane care nici măcar nu mai sunt în viața mea sau să spun cuiva că nu-s bine. Dar nu mi-e teamă că mâine mă voi găsi tot în situația asta. Simplul fapt că mi-am dat seama că fac lucruri alandala arată că fac ceva bine.

Ce puteți voi, cei care ați citit articolul, să învățați de la situația mea?

Pe lângă: ,,Să nu faci ca mine, că eu fac rău.”, puteți să aveți curajul pe care nu l-am avut eu. Puteți avea încrederea că va fi bine, pe care fata care poartă ruj roșu și crede că o definește, nu o are. Și puteți să înțelegeți că niciodată nu vă aflați într-o situație mult prea greu de rezolvat. Adică eu am spus mai sus că sunt pe la infinit, sper să reușesc să-l găsesc.

Călătorie în Tartaros

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
tartaros

Uneori ne trezim cufundați în coșmaruri cu ceruri roșii ca sângele, vârtejuri amețitoare și bărci fără pânze, supte de curenți în adâncurile mohorâte ale mării. Cerul pare că a luat foc. Ne este teamă de tot ce ne înconjoară. Ne este teamă de Univers. Dacă ne pierdem pe noi înșine nu ne rămâne decât durerea. Sufletele noastre strigă. E un țipăt disperat, fără sfârșit. Uneori ne punem întrebarea dacă ar fi mai bine să visăm la o fericire adevărată sau dacă să visăm la o fericire imaginară. Atunci când pătrundem în Valea Morții trebuie s-o străbatem singuri, fără a visa, ci pur și simplu pentru a duce la bun sfârșit scopul existenței noastre. Dacă nu avem o lumină interioară rătăcim singuri în întuneric. Trebuie să îi urmăm pe cei care sunt lumina, care aduc lumina. Oamenii văd doar întunericul în care se adâncesc, în călătoria lor în Tartaros.

Moartea ne vizitează din nou și din nou iar noi trebuie să-i justificăm răgazul de viață pe care ni l-a dat. Moartea ne-a dat viață. Tuturor.

Uneori ne afundăm într-o existență lipsită de bucurie, într-o viață melancolică, jelind noapte de noapte și căzând într-un somn profund, asemănător morții. Uneori suntem vrăjiți de frumusețea copleșitoare a întunericului.

Totul este cufundat în întuneric. Frigul năprasnic încearcă să treacă de pragul ușii, luptându-se crâncen cu căldura din interior. Stau în tăcere pe fotoliul de lângă șemineu, lăsând focul să-mi încălzească rumenii obraji. Simt cum căldura îmi penetrează pielea. Simt cum mă scufund în oceanul de mult visat, plin de morbiditate și calm, unde din trei pași mă pot îneca în gheara morții.

Mintea îmi este răvășită de un caleidoscop de idei cinice ce se contopesc omogen cu emoțiile ce-mi fierb asemenea magmei. Mii de întrebări fără sens așteaptă răspunsuri.

Ce facem dacă ceața fantomatică se coboară asupra noastră? Ce facem dacă atârnăm de un fir delicat de ață deasupra prăpastiei dintre cele două lumi, pendulând între ființă și neființă? Nimic. Cu plămânii sfâșiați de aerul înăbușitor și cu inimile zdrobite de lipsa speranței ne așteptăm cruntul și dulcele sfârșit. Suntem măcinați de durere. Ne roade pe dinăuntru. Este ca și cum sufletul nostru este îndepărtat cu brutalitate de trup. Ne agățăm cu disperare de amintiri în timp ce inima ne este disecată. Izvorul puterii seacă, lăsându-ne pustiiți. Chinul ne usucă lacrimile. Durerea este o armă ce ne ridică în slăvi doar pentru a savura cum ne prăbușim de la o altitudine inimaginabilă… ne doboară și ne poartă prin pustietate.

Focul din sufletul nostru arde cu vâlvătăi vineții și țipătul care ne stârnește, ne torturează izbucnește cu puteri reînnoite. Valuri de sunet… pătrunzătoare.

Pătrunzătoare și surde. Sunt doar în imaginația noastră. Tot ce auzim sunt strigătele noastre îndurerate… îndurerate și surde. Nimeni nu ne aude. Tăcerea este sinistră, de parcă altă primejdie așteaptă nerăbdătoare în liniștea asurzitoare a morții. Singurii cu care ne luptăm suntem noi înșine.

Diminețile cenușii, monotone, nu-mi dădeau mari speranțe că soarele va răzbi de după perdeaua deasă de nori care acoperea cerul. Uneori străbat pădurea fantomatică, scufundată în tăcere și nemișcare, și mi se pare că sunt singura ființă vie într-o lume pustiită. Dacă acum o vreme eram copleșită de pace și iubire, acum sunt copleșită de teamă, de furie. Când simți că totul se năruie, când simți că toate se sparg în capul tău, când nici speranța nu mai are speranță, vrei doar să ai parte de un moment de liniște.

“Putem să ne stârnim în întuneric cele mai luminoase imagini, la cererea imaginației. Culoarea însăși este umbră… și dată fiind afinitatea ei cu umbra, se va transforma în ea de fiecare dată când vor fi îndeplinite toate condițiile necesare pentru aceasta.” (Johann Wolfgang Goethe, Teoria culorilor)

Mulți spun că timpul trece și toate se rezolvă de la sine, dar nimic nu trece fără a lăsa urme adânci de tristețe, rămânând copleșiți de melancolia propriilor gânduri estompate de timp… Nu uităm niciodată, doar ne prefacem. Totuși, uneori trebuie să uităm ceea ce simțim și să ne amintim ce merităm. Trebuie să reflectăm asupra a ceea ce suntem și a ceea ce vrem să devenim. Trebuie să învățăm că suferința este inutilă. Este creată de noi. Ce credem fiecare despre noi este mult mai important decât ce cred ceilalți despre noi.

Oamenii spun că ne-am schimbat din momentul în care încetăm să ne comportăm așa cum vor ei. Când vom înceta să ne facem griji din orice, tristețea și melancolia vor dispărea la fel de repede precum au apărut.

Încearcă să fii una dintre persoanele optimiste care văd picătura de fericire în fiecare amalgam de tristețe. Încearcă să nu te dai bătut și să îți îndeplinești visurile, no matter what. Fii tu, nu cine vor alții să fii. Până la urmă, la finalul jocului, regele și pionul ajung în aceeași cutie. Fiecare joc are un sfârșit, însă în viață, fiecare sfârșit este un nou început.

Mai multe articole ce tratează psihologia și natura umană puteți citi aici!

Ghidul unui om oarecare despre viață

"în Psihologie & Relații" "de POV21"

 

Dacă citești asta, înseamnă că eu nu trăiesc viața pe care o vreau.

Războiul pe care îl port cu mine însumi în numele succesului este în impas. Oponentul meu este feroce, iar antrenamentul meu deficitar. Dacă vreau să acced către un piedestal moral și un destin mai bun, trebuie să sparg blocajul. Știu ce trebuie să fac, dar pur și simplu nu reușesc să aplic. “Ghidul unui om oarecare despre viață” – sper să vă fie de folos! 

Dar războiul tău nu trebuie să fie așa de lung…

Doar folosește strategia pe care eu o ignor și vei avea succes sau, cel puțin, un avantaj. Inamicul este neiertător și asta e ceea ce generalii lui fac pe câmpul de luptă.

Puterea dopaminei și a rețelelor de socializare.

De fiecare dată când aud bâzâitul Facebook-ului, simt nevoia să ridic telefonul și să mă uit la notificare. Nu doar că produce o adicție, dar te defocalizează de la orice făceai. Eu mă scuz cu tot felul de replici precum „Dar dacă e ceva important, crucial?” Haide, știu că 98.5% din timp nu e, dar pur și simplu, nu rezist. Ce trebuie să faci e să reziști cu orice preț. Nu contează că cineva ți-a dat tag într-un mesaj. Atâta timp cât e ceva care poate fi rezolvat mai târziu, nu ar trebui să te oprești din documentul acela pe care erai așa de nerăbdător să îl redactezi. Aplică orice tactici cerute de situație. Deloghează-te, dezinstalează, fă o greutate din a deschide aplicația, orice e nevoie. Pârjolește-ți pământul în fruntea inamicului și nu cădea în ispită.

Procrastinarea. Ea e echivalentul inserării fricii într-o populație de către un guvern tiranic. Mi-e teamă de schimbare, de muncă, de pășitul din zona de confort. Și ție, probabil. Pe de altă parte, trebuie să știi asta. Dacă acestea nu mă caracterizau, aș fi fost cu siguranță mai departe în viață decât sunt acum. Nu ucide președintele, medicul, jurnalistul, sau artistul care sălășluiește în tine, doar pentru că e ușor să stai degeaba. Ia taurul de coarne.

Nu pleca urechea la răutăcioși.

Ei nu vor ca tu să trăiești viața pe care o vrei, ei vor să fii la fel de mizerabil ca ei. Dacă ești religios, deschide-ți cartea sacră și roagă-te oricărei divinități la care te închini. Roagă-ți zeitatea să îți dea colți ca să muști din opozanți și să faci tot ce vrei, în ciuda lor. Mi s-a spus de prea multe ori că nu pot face ceva și, din păcate, am ascultat. Dacă nu ești religios, pur și simplu găsește în tine. Știi că ai ce-ți trebuie. Îndreaptă-ți spatele, ridică-ți bărbia și avansează continuu, iar apoi vei observa că majoritatea haterilor se târăsc rapid înapoi în cuibul de șerpi din care s-au strecurat afară.

Luptă cu mintea ta.

Mintea ta nu-i a ta. Trebuie să o faci să fie a ta. Luptă cu dorința de a rămâne în pat, dacă e nevoie, cazi din el ca să te trezești. Să nu te îndoiești de tine, alege doar câteva gânduri și rămâi fidel lor. Ia totul în calcul, dar continuă să faci ce vrei. Știi de ce proștii sunt așa curajoși? Pentru că mintea lor idioată nu are capacitatea să gândească în exces. Pur și simplu nu au abilitatea asta. Asta înseamnă că ești cel puțin mai inteligent ca ei. De fiecare dată când m-am îndoit de mine, am dat greș și de fiecare dată când am crezut în mine, am cucerit.

Taci când vorbești cu cineva.

Rezistă tentației de a vorbi despre orice ți s-a întâmplat. Fii un bun ascultător. Sufăr de asta prea des. Jordan Peterson spune cel mai bine în cartea lui, 12 Reguli de viață: „Poți fi destul de deștept dacă doar ai tăcea. Pornește de la premisa că persoana cu care vorbești s-ar putea să știe ceva ce tu nu ști.” Eu am în genă roaderea urechilor, dar tu poți fi mai bun decât mine. Iar eu, de asemenea, trebuie să fiu mai bun ca mine.

Focusează-te și dedică-te.

Vezi ce se întâmplă când te focusezi și te dedici cu toată energia și pasiunea într-o chestie? Tocmai am scris pentru tine și pentru mine un ghid de buzunar pentru viață, în doar 20 de minute. Lumea este plină de mediocritate și potențial pierdut, așa că de ce să fim ca și lumea? Stă în puterea ta să îți faci propria lume un loc mai bun. Singurul lucru pe care trebuie să îl faci este să gândești măreț, să visezi măreț, și apoi să muncești pentru a găsi puterea dumnezeiască care e undeva ascunsă în tine. Știu că o am și eu, pe undeva, în caz contrar, nu aș fi realizat cât de greșit fac lucrurile.

După război, vine întotdeauna pacea.


Autor: Adrian Muntean


 

Pentru ăia singuri: mai dă-o încolo de singurătate!

"în Psihologie & Relații" "de POV21"

Sau cum să ajungi la relații love-hate cu tine însuți, cu lumea din jurul tău și cu însăși singurătatea. Pentru ăia singuri: mai dă-o încolo de singurătate!

Suntem oameni. Suntem animale sociale.

Funcționăm socializând. Fiecare dintre noi știe acest lucru, fie că e într-un mod conștient sau nu. Fiecare dintre noi caută, într-o manieră mai mult sau mai puțin activă, anturaj.

Considerați că suntem ființe complete?

Ne naștem neștiind nimic, necunoscând pe nimeni și, de-a lungul întregii noastre vieți, încercăm să descoperim lucruri, să învățăm chestii noi și să cunoaștem oameni noi. Facem toate acestea încercând să ne completăm existența, într-un etern proces de căutare.

Ce căutăm? Nu știu. O fi știind cineva?

Întrebări ca acestea ne apar în minte din ce în ce mai des, înaintând în vârstă. Ce caut eu aici? Ce caut eu la facultatea asta? Ce caut în orașul ăsta? În țara asta? Pe lumea asta? Ce încerc sau îmi doresc să găsesc la persoana X sau Y? Toată ceața asta deasă de gânduri ne împiedică din a vedea și înțelege ce se petrece în jurul nostru.

Poți fi înconjurat de prieteni și colegi. Poți fi în familie. Poți fi cu persoana iubită, într-o relație fenomenală. Singurătatea nu ține cont de toate aceste treburi.

E de rău? Nu neapărat.

Starea de singurătate este definită ca un răspuns emoțional la izolare. Un reflex. Fie că izolarea e din partea altora din jurul nostru, cauzată de circumstanțe ce nu ne sunt în control sau chiar dacă noi înșiși ne izolăm, simțim că toate acestea se întâmplă cu un motiv.

Și dacă motivul nu este clar imediat, atunci căutarea motivului poate servi drept un prilej bun de vindecare și înțelegere a sinelui.

Singur fiind, încerci să afli de ce. Dar pe cine să întrebi? Ești doar tu. Tu, într-o lume mare, care ți se pare goală, deși tu știi sigur că nu este. Nu vezi pe nimeni în jur. Sunt miliarde de suflete ca al tău, dar tu nu vezi pădurea din cauza copacilor. Așa că trec zile, săptămâni, luni, ani în care crezi că stai înecat în propriile neajunsuri.

Le studiezi.
Te studiezi.

Ajungi să înțelegi că ceea ce credeai tu, odată, că e aiurea la tine, la ce faci, la felul în care ești este, de fapt, ceea ce te distinge. Gusturile tale ciudate în muzică îți oferă confort, și ajungi să prinzi mesaje pe care doar tu poți să le înțelegi. Hobby-urile tale plictisitoare încep să te relaxeze. Găsești liniște în lucruri pe care le făceai mai demult cu jumătate de inimă.

Le accepți.
Te accepți.

”There is solace in solitude.”

Simți că te respecți și că te iubești. Că însemni ceva, dacă nu pentru lumea asta mare din jurul tău, măcar pentru tine. Ar trebui să fie de ajuns, nu? Păi nu chiar. Petrecând atât timp doar cu tine însuți, doar în colțișorul tău mic de lume, te-ai detașat de restul universului. Au trecut anii pe lângă tine. Ți-e dor.

Și începi să te redeschizi. Nu merge de fiecare dată, dar tu te-ai călit. Și ce dacă te-au ignorat sau refuzat? Mai sunt ca ei. Câțiva, ca prin miracol nu te ignoră. Nu te refuză. Ori dintr-o curiozitate morbidă ori din bunătate, te iau cu ei.

Îți reamintești că nu toți sunt la fel.

Unii-s buni. Unii chiar te fac să te simți oarecum complet. Văzându-i, încerci să aduci și altora același sentiment de pace care, odată, te-a pescuit pe tine dintr-o râpă fără fund. Uneori merge, alteori greșești abordarea sau persoana. Cumva, însă, nu te lași.

Se simt apreciați.
Te simți apreciat.

(Deși n-ai recunoaște asta în veci.)

Iubești lumea. Iubești viața. Nu mereu, ce-i drept. N-are nimeni atâta claritate de gândire. Dar destul de des încât să realizezi că ghimpii din coastele tale care te țineau ferm înfipt în pat cu orele, te scot acum în lume, te împing spre viață.

Riști. Îți iese?
Da? Perfect, continuă!
Nu? Perfect, continuă!

Puțină liniște ajută enorm. Acum, unde găsești liniștea asta e mai complicat. Dar caut-o. Lasă-ți puțin timp. Lasă-ți un moment de liniște. Lasă-te singur din când în când. Acceptă singurătatea ca pe o emoție firească, laolaltă cu fericirea, tristețea și toate celelalte. Doar nu uita de tine. Înconjoară-te cu ce-ți aduce pace, plăcere, indiferent de cât de ciudat sau stupid ar părea, ori ție ori celorlalți. Dacă nu înveți cum să te iubești și să te apreciezi, alții nu vor avea de unde să știe.

Așa că învață-te. Redescoperă-te. Acceptă-te.

Liniștea nu înseamnă lipsa muzicii
Să ai umor nu înseamnă să spui bancuri
Dragostea nu înseamnă flori și mai târziu copii
Invazie nu înseamnă doar soldați și tancuri
(Robin and The Backstabbers, Scafandru)


Autor: Vlad Ilie

Foto: Boroica Denisa


 

The toxicity of self-care culture

"în În engleză" "de POV21"
self-care

 

 When anxiety kicks in

I remember one of the most severe anxiety episodes I have ever experienced. It happened last spring, before the day of my first debate competition. As I was reviewing my notes, my chest began to feel heavier and heavier. Every inch of my body was shaking and with every second, breathing was more and more difficult. Fortunately, as soon as I applied a face mask and lighted a scented candle, my apprehension disappeared! Maybe in an ideal world, that would have happened. In reality, human emotions are more complex and the mind can’t be treated with skincare products.

Capitalism is bad!

On a more serious note, there is one of the several myths promoted by Instagram posts. Countless advertisements that self-care is a spa day, dessert and a movie marathon. These activities and products are not harmful in and of themselves, but they are not self-care. However, the connection between this trend and capitalism is concerning because of the industries that are encouraging consumers towards reflexive consumerism rather than introspection.

You decide your own self-care!

I find it threatening especially to the younger audience that yoga and pumpkin-spiced lattes are more promoted by the media than healthy coping mechanisms that could classify as real self-care. Romanticizing a superficial concept harms teen minds and benefits companies, who take advantage of a generation’s insecurities.

The sad reality

Self-care is a personal process and it is different for everyone. It can be writing about what is bothering us, discussing our problems with a close one, internalizing our feelings and accepting reality as it is. Instead of living in a constant state of denial and believing that buying an overpriced bath bomb will magically make us happy. It’s time to focus on caring for ourselves on a personal level because we are the only ones who know what we truly need. Self-care should be an act of self-love, not an act of consumerism or avoidance that only focuses on the outward appearance of our lives.

Learn to love yourself!

It takes courage to assess your qualities and defects, understand your character, accept it as it was shaped when you were young by circumstances outside of your control. It is not simple to learn how to cope with yourself. How to discover habits that suit you. How to be kinder to yourself and others, when mistakes are made. What your mind truly needs is self-acceptance, love, and kindness – so that you can broaden your horizons and experience your life in full and in reality. This is self-care.


Foto: Nicoleta Alexandru

 

 

Respectul – o nevoie ce constituie puterea

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"
Băi, era atât de frig afară și mergeam cu capul în jos de frig și ger. Mă plimbam supărat, dezinteresat de oameni și de oricine mi-ar fi picat în fața ochilor. Priveam oamenii, magazinele, muncitorii care se trudeau cu orele să-și mulțumească șeful scârbit de viață.

Efortul imens al muncitorilor era pur și simplu ieftin și în zadar pentru acel „boss” plin de el, și de PUTERE. La naiba, că încearcă din răsputeri să fie perfect acel muncitor, pentru un om care poate va da pe el doi bani. Băi, doar doi bani. Și de unde… că se trezește cu înjurături, scandal, poate și minus 300 de lei că îi „comentează”. Normal niciun om nu „comentează”, dar cum simte „Dumnezeu” că are dreptate lucrătorul, îl articulează, ca data viitoare să se și închine când trece pe lângă el. Și până la urmă, ce e respectul? Respectul – o nevoie ce constituie puterea sau un mijloc de a câștiga puterea?

Disclaimer: Acest articol reprezintă un articol de opinie. În caz că nu rezonați cu opinia mea, vă invit să vă expuneți punctul de vedere în comentarii. Îmi asum orice intrigă va lua naștere în urma acestui articol.
Așa trebuie să funcționeze lumea? Așa trebuie să fie oamenii?

Nu. Cred în ceea ce se cheamă, RESPECT. Nu sunt eu analist sociolog, nu sunt în măsură să judec felul în care oamenii trebuie să fie tratați de alți oameni, dar RESPECTUL este esențial. Băi, e esențial la fel ca fiecare gură de aer pe care o iei după ce stai sub apă prea mult, e esențial ca bucata aia de pâine pe care te punea maică-ta să o mănânci, că altfel nu te săturai.

Fii sincer cu mine. 

Zi-mi de câte ori ai fost tratat cu indiferență, doar pentru că persoana de care aveai nevoie te trata cu inferioritate și nu aveai ce să spui din cauză că EL deținea puterea? Să nu ai un cuvânt de spus, să nu ți se respecte statutul de om. Până la urmă urmei ești om la fel ca amețitul ăla de șef, nu?

Dă-mi două secunde să-ți zic despre cum ar fi ca șeful tău să te respecte, să te audă și să uite de puterea aia de mare barosan pe care CREDE că o are.

Ești un amărât de ospătar, să zicem. Cu toate că poate ai învățat mai mult dar n-ai avut noroc la bac și ai renunțat făcându-te taxiu de mâncare, de la bucătărie la masă. Muncești tu 10 ore pe zi, ești obosit mort de la cât ai cărat, de la clienții morocănoși și înfometați, de la cât ai șters nenorocita de podea doar să iasă bine să te poți mândri cu asta.

Băi și ce crezi? Vine „boss-ul”.

Mamă, nu o să îi placă, îți face și el capul mare și îți mai scade și din salariul ăla din care dacă îți iei 3 pâini, plătești chiria și o pereche de ghete, te uiți în sus că s-au terminat banii. Se uită la tine „baronul” și zice: „Bravo bă, așa da treabă, mergi acasă că de aici termin eu”. ȘOC. Evident că șoc, pentru că asemenea oameni NU PREA EXISTĂ. Să înțeleagă cât muncești, și să-ți înțeleagă dorințele minuscule ca puterea ta de munca rămasă după 10-12 ore.

Ăsta se numește RESPECT și în același timp, inteligență. Pentru că șeful ăla mișto pe care l-ai întâlnit, gândește și nu lasă să i se ridice alea 10 milioane în plus pe care le are la salariu față de tine.

Acum, dacă ești șef și nu te comporți la fel ca exemplul meu dat mai sus, ești un nenorocit. Dacă ești lucrător și șeful tău nu se poartă cu tine ca in exemplul dat mai sus, omule, pleacă dracului de acolo că nu ești sclav, ești om. Și ce dacă nu ai învățat destul? Și ce dacă ești ospătar? Respectul ți se cuvine, chiar prin lege.


Autor: Cristea Alexandru


 

O nouă față a violenței asupra animalelor. Și ele au familia lor!

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"
violenței asupra animalelor

 

Da, această cruzime bolnavă față de animale chiar există. Scriu aceste cuvinte pentru că eram într-o zi pierdut de plictiseală și mă uitam liniștit pe o secțiune cu titlurile zilei în materie de știri. O nouă față a violenței asupra animalelor. Și ele au familia lor! 

Dau scroll ca un curios ieftin ce sunt. Și observ un subiect care m-a sensibilizat atât de tare, că n-am putut să nu îl împart și cu tine.

Respectiva știre era despre două persoane care atârnau de țeava tavanului… un cățeluș.
Oroarea era inimaginabilă, cretinismul celor două persoane trecea orice limită. Dorința de răzbunare pentru acel câine creștea sporadic în mine. Sunt oripilat de sufletele unor oameni, monștri, creaturi și anomalii ale universului care găsesc să-și facă plăcerile proprii pe corpul animalelor, pe sufletul și mintea acestora. Dezgustul pe care mi-l provoacă mă face să urăsc rasa umană, să mă opresc din a face parte din existența acestora.

Durerea pe care o simt în suflet când văd animale chinuite de oameni așa-ziși „RAȚIONALI”, mă termină psihic și emoțional.

Simt răzbunare, o răzbunare crudă, și caut disperat dreptatea pentru ființele în suferință.

Violența față de animale.

Violența față de animale mi se pare o chestiune crucială. Violența în sine mi se pare un lucru sub criteriile umanității, dar cea față de animale este cu totul oribilă.

Sunt conștient că uciderea animalelor este permisă pentru export sau pentru transformarea lor în mese festive.

Dar nu sunt de acord cu tortura, uciderea și suferința pe care acești monștrii o generează animalelor care nu merită această soartă. Așa e, nici cele de pe mese și cele din galantare nu își merită soarta, porcii, vitele, bovinele și toate cele, dar acesta este cursul lor, aceasta este menirea lor, de asta sunt date și de asta avem grijă de ele la un moment dat, până le punem punct.
Există o diferență colosală. Pe ele le lăsăm să-și continue existența prin urmașii lor, se înmulțesc și ne oferă drept jertfă pentru a ne ține pe noi în viață.

Dacă vrei să îmi spui ceva legat de asta, chiar te rog să mă judeci și să-mi spui că sunt tâmpit că gândesc așa.

Însă eu fac diferența între animalele fără putere de apărare și cele cu putere de apărare, care nu sunt date pe pământ pentru a fi domesticite. Le ocrotim cât este nevoie și le hrănim și le oferim tot ce e mai bun pentru ca la final, când le bate ceasul, să ne ofere și ele ce e mai bun.

Vreau să faci diferența între cruzime, tortură, violență, răzbunare și jertfă, continuitate și destin.

Hai totuși să revenim și să punem o pedeapsă pentru cei ce săvârșesc aceste fapte? Nu. Să votăm uciderea pe loc a acestora? Nu. Singura soluție ar fi tortura. Cum ei fac asta animalelor din plăcere, pentru distracție sau amuzament, să simtă pe pielea lor tot ce simte și un animal care este supus la chinurile respective. Să îndure zile întregi fără mâncare, apă, doar violență fizică, violență psihică.

Dragostea față de animale.

Cu toții iubim animalele, cu toții ne gândim la cățelul sau pisica noastră de acasă, care ne așteaptă să îi oferim o bucățică de mâncare, o bucățică de iubire și puțină atenție.
Nu chinui animalele, nu le face să sufere. Cum tu plângi din cauza neputinței, așa plânge și el din cauza torturii. Se simte trădat, se simte îndurerat și știe că nu mai are alt sprijin în afară de tine. Nu-l chinui și nu-l face să își piardă încrederea în tine.

Protejează sufletul de lângă tine care vrea să fie iubit, sprijină-l și oferă-i tot ce ai mai bun.

Îți va mulțumi cu propria lui viață. Când  simte că ești trist, el vine și te îmbărbătează cu privirea lui, el te scoate afară din lumea asta nebună a internetului, el te aduce cu picioarele pe pământ și îți arată că și el este viu și are nevoie de tine.


Autor: Cristea Alexandru

Foto: Armine André


 

Tu cât investești în viitorul tău?

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Tu cât investești în viitorul tău, în viața pe care îți dorești să o ai? Aloci timp și pentru călătorii? Cât muncești să ajungi să locuiești în casa cu piscină după care tânjești?

Toți copiii au ajuns să își dorească posibilul, făcând imposibilul.

Hai, că ne amintim cu toții de momentele din generală, sau chiar din liceu, în care am visat la cea mai frumoasă mașină, la cel mai frumos băiat și la cea mai scumpă rochie de bal. Mama ei de rochie, că tot într-un colț al dulapului a ajuns!

Ai stat și doar ai visat, nu ai și luptat

Știai că, în medie, un om își pierde 8 ani din viață doar pe rețelele de socializare? Câte 3 ore pe zi doar stând pe telefon și în fața unui laptop numai pentru propriile plăceri. Normal, nefăcând ceva productiv sau luptând pentru viitorul lui.

Să nu uităm de oamenii ce abia deschid o carte sau un articol informativ. NO, poate e greu să deschizi o carte uneori, dar tehnologia e o modalitate mai simplă, doar nu trăim într-o era avansată a tehnologiei degeaba.

Nu contează absolut deloc cum o faci, atâta timp cât o faci.

Majoritatea românilor preferă să rămână în zona de confort, decât să evolueze

Mai mult de jumătate din populația României preferă să rămână în cușca sistemului. Să meargă la un loc de muncă prost plătit și să fie veșnic niște roboți. Nu vor să vadă că există o cale de scăpare. Ieși din zona de confort, vorbește cu prietenii, cu rudele și chiar cu profesorii. Cere niște sfaturi ce te pot ajuta și învață constant de la oamenii din jurul tău. Schimbă locul de muncă prost plătit. Poți face cursuri acreditate, dacă facultatea sau liceul nu te ajută să îți schimbi viața. Cu ele te vei putea angaja în domeniul mult dorit, satisfacția își va face apariția în viața ta și să nu uităm de salariul ce îți va motiva calea spre succes.

Orice gest mărunt îți poate schimba viața

În cazul meu, dorința de a avea un loc unde să fac practica pentru facultate mi-a schimbat calea. M-a făcut să investesc timp în viitorul meu, să ies din acea zonă mult prea toxică pentru mine și să vă ajut acum cu aceste idei. Am descoperit POV-ul, familia ce mi-a schimbat viața în bine. Mi-a dat o putere și o încredere extrem de ridicată în mine. M-a făcut să realizez că totuși nu tot ce zboară se și mănâncă și că, împreună cu o echipă strâns unită putem schimba alte vieți. Putem chiar ridica munți. De la un simplu scriitor poți ajunge sus, poți să muncești și să iubești alături de o echipă. Poți să îți colorezi viața, chiar dacă, uneori, întunericul apare în viața ta.

Îți recomand, drag cititor: scapă de cotidian, ieși și arată lumii ce sus poți zbura, dacă îți deschizi aripile. POV21 este deschis tuturor, iar celelalte ONG-uri trebuie să fie mândre să te primească.

Financiar, parcă toți aruncăm niște bani gândindu-ne la viitor, dar pe plan temporar stăm cam prost. Uităm să ne vindecăm și fugim de responsabilități.

Dacă vrei să devii scriitor, atunci scrie, citește,  nu sta să apară o carte peste noapte pe care vrei să îți vezi numele. Reușita vine cu multă muncă, dar nu cu sacrificii extreme.

Nu renunța totuși la timpul tău!

Multă lume confundă succesul cu senzația constantă de a te îneca într-o muncă continuă. Să știi că o seară cu fetele la karaoke sau un fotbal cu băieții poate fi chiar extrem de utilă pentru sănătatea ta mintală. Să nu mai vorbesc despre cea fizică, orice om are nevoie de timp să se vindece, relaxeze și în primul rând să se recreeze.

Știi noaptea ta? Noaptea în care ai văzut acel băiat drăguț într-un colț sau fata ce ți-a zâmbit drăguț? Aia trebuie să fie doar a ta. Uită-ți telefonul acasă sau aruncă-l într-o geantă și trăiește pentru o seara, iar a doua zi începe totul cu puteri noi.

Investești în viitorul tău citind o carte, nu rupând tastatura de la laptop, jucând LOL sau alte jocuri ce nu îți aduc un câștig benefic.

O nevoie constantă de muncă 

Pot spune cu mâna pe inimă că sunt un workaholic și totul în viața mea se reduce la muncă, muncă și iar muncă. Imediat cum găsesc o portiță de scăpare dau bir cu fugiții direct în lanul cu secară. Rămân blocată acolo și nu mai ies până nu sunt aruncată în mrejele somnului, necesar și el în evoluția constantă a unui om.

Vrei să ai succes?

Atunci poți să îți ștergi din cap ideea că, dacă citești câteva lucruri despre acel domeniu, vei reuși! Niciodată!

Un minim zilnic acceptat în reușirea scopului, în a ajunge sus, departe, este de 4 ore muncite pe zi. Evident, doar pentru acea pasiune. Dar niciodată mai mult de 60 de ore pe săptămână. Asta poate aduce repercusiuni mai grave. Pierderi de memorie, imposibilitate de concentrare, greșire constantă a taskurilor și, nu în ultimul rând, o viață socială mai anostă. Da, știu, multora nu vă pasă câți prieteni aveți, dacă sunteți siguri că în contul bancar o să aveți multe zerouri. Dar ce faci cu ele dacă ești singur și viața ta devine un amalgam de singurătate?

Orele bune petrecute în fața laptopului, în incinta unui birou sau pe strada unui parc trebuie să aibă un sfârșit.

Investești în viitorul tău timp, dar nu, nu uita de sufletul tău și așa ai de câștigat. 

Nu lăsa pe mâine dragostea pe care o poți oferi azi!

"în Diverse/Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

Dragostea, ce subiect clișeic, de câte ori nu ne-am gândit noi oare la căldura unei îmbrățișări, sau la frumusețea unui zâmbet? Cu toții iubim, fie că vrem sau nu. Toți ajungem la acest pas, indubitabil cântăm la sufletul pierdut al altora.

Într-o lume zbuciumată de ură și conflict, de egoism și nedreptate, ne agățăm strâns de acea mică rază ce penetrează adâncul întuneric al norilor, iubirea.

Dragostea-i pretutindeni, trebuie să știm doar unde să o căutăm

Mi-am spus de multe ori că sunt incapabil de a primi iubire. M-am lăsat orbit de ignoranța mea, și mi-a luat ani să înțeleg poate cel mai simplu concept al existenței umane: iubirea-i pretutindeni.

O căutam mereu doar în oameni, dar spiritele lor erau prea robuste pentru ambiția-mi neinițiată. Și totuși, în momentul în care am încetat să o caut, am înțeles, într-adevăr, că iubirea se regăsește în tot ce ne-nconjoară.

Am început să admir fiece floare, să murmur complimente străinilor pe stradă, să mă bucur de fiecare apus și răsărit. Am învățat să trăiesc.

Și venise timpul să-i învăț și pe alții.

Iubirea îmbracă multe forme

Și abia când am simțit cum izvorăște iubirea în mine am realizat asta. Suntem un rezervor de dragoste, și dacă n-o împărtășim, o irosim.

Iubirea e suflet, e viață. Sunt atâtea moduri în care îi putem spune unei persoane că o iubim, de ce n-am face-o?

Am început să simt iubire abia când m-am decis să iubesc. Există nenumărate moduri de a-ți arăta dragostea. De la flori la cuvinte, săruturi sau doar un „Ai grijă” șoptit printre dinți la răscruce de drumuri.

Iubirea transcende planul fizic și se metamorfozează în funcție de fiecare suflet în parte

Învață să nu lași pe mâine dragostea ce o poți oferii azi! Nu lăsați orgoliile să intervină în viețile voastre! Nu uita, o viață ai, profită de ea, iubește. Dragoste există peste tot.

Poți să iubești o floare, o meserie, o persoană sau chiar un câine. Dar cel mai important este să iubești persoana ce îți poartă o dragoste neîncetată.

Universul, creat din energii, ne învață și el că trebuie să oferim dragostea noastră mereu. Nu trebuie să ne lăsăm sufletele să ajună la 0 grade Kelvin.

Fiecare ființă este legată prin dragoste

Liantul ce leagă duhul, forța de viața reală, de cea fizică este iubire. Nu poți trăi fără acesta, sau poți dar vei ajunge doar un sufleu mort. Un vis uitat de mult, pierdut pe parcursul acestui drum incert și plin de nesiguranță.

,,Dragostea e întotdeauna drăguță și răbdătoare, niciodată nu e geloasă; Dragostea nu e lăudăroasă sau încrezută, nu este nepoliticoasă sau egoistă; Dragostea nu se supără și nu poartă pică; Dragostea nu găsește plăcere în păcatele altora. Dar găsește plăcere în adevăr. Este întotdeauna gata să ierte, să aibă încredere. Să spere sau să îndure orice urmează.”

În dragoste totul este uitat

Uiți că exiști. Uiți că iubești, uiți de tine, dar niciodată nu uiți de el sau de ea. Mereu speri, tragi și ierți. Nu poți sta singur, nu poți petrece viața fără ei. Poți doar să speri că totul a fost creat pentru voi.

Trăiești, așa că NU LĂSA PE MAINE DRAGOSTEA PE CARE O POȚI OFERI AZI!

 

Autori: Bîrgăoanu Laura-Ștefania

Măntoiu Dragoș

Viața lipsită de agonie este nesemnificativă!

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
Viața lipsită de agonie este nesemnificativă

Viața lipsită de agonie este nesemnificativă. Este viața omului simplu, care evită constant problematica morții. E pentru cel care nu-și pune întrebări. Pentru cel care nu este nevoit să cunoască mai mult decât ceea ce i-a fost oferit, nu trebuie să părăsească peștera vreodată, iar orice problemă din exteriorul sferei lui poate să fie tratată cu superficialitate.

Însă, chiar și în mințile cele mai ferite de problematica morții, există o teamă față de ea.

Astfel încât, o viață ce nu cunoaște agonia și înfrângerea absolută, tot e supusă temerii în momentul imediat dinaintea morții. Liniștea pe care o oferă veșnicia este neprețuită.

Într-adevăr, recunoașterea unicei calități a vieții, aceea de a simți, este importantă. De acest lucru nu suntem în permanență conștienți. A recunoaște imensitatea morții înseamnă a recunoaște valoarea timpului și a infinității lui. Devine o chestiune de a nu te limita la spațiul în care ai fost aruncat la naștere, ci de a-l depăși prin viziune.

Imaginea morții se transpune, de cele mai multe ori, în cimitire.

Dacă trecerea prin cimitir se face forțat, fără o conștientizare serioasă a spațiului, ci doar cu presupusa simțire a unui pericol inexistent, nu se creează o imagine reală. Ba, dimpotrivă, se intensifică doar teama față de un viitor improbabil. Unul care trece, mai degrabă, spre o spiritualitate provenită din cultura în care ne-am dezvoltat. Însă duce prea puțin spre o rațiune provenită din momentul trăit.

Dacă trecerea prin cimitir este voită, perfect conștientizată, o trecere a observării, atunci apare suferința interioară, plăcerea de a observa moartea la apogeul ei, o satisfacție bolnăvicioasă, dar liniștitoare, care nu are ca scop propagarea fricii față de veșnicie, ci acceptarea ei și transpunerea ei într-o realitate perfect validă.

În ciuda absurdității sale,

Ideea de liniște poate să fie, pe de o parte, o liniște fizică, prin care trupul se manifestă lent, mișcările îi sunt încetinite, reacțiile sunt vagi, cu o vizibilă amorțeală, iar pe de altă parte, o liniște psihică, în care creierul reacționează greu față de stimulii exteriori, dar aprofundează orice mișcare interioară a gândurilor, căutând răspuns pentru probleme abstracte și diverse, comuniunea dintre ambele categorii de liniște apare doar într-un mediu în care viața intră în legătură cu moartea.

Spre exemplu, în cimitirele evreiești legătura dintre viață și moarte este cea mai vizibilă. Astfel încât, prea puținii oameni care ajung să calce printre monumentele încă stabile de marmură neagră și pietrele atârnânde ori sprijinite de copaci, trec, de fapt, printr-un apogeu al morții pe care nu l-ar fi putut observa altfel.

Simțirea lor interioară se intensifică.

O face până în punctul în care se pot bucura de mucegaiul crescut pe simplele pietre funerare, de pura atingere a firelor de iarbă, semn al unei vieți răsărite din însăși moarte, de modul în care orizontul devine treptat o adunătură haotică de morminte, cu cât intră mai adânc în cimitir.

Bucuria apare din observarea detaliilor. Acestea sunt, de atâtea ori, nesemnificative. Trecerea degetelor peste scrierea ebraică fac ca nostalgia, amintirea și suferința să apară din același motiv al observării. Aici, nu există viață în afara morții. Moartea nu mai crează o stare de irascibilitate, ci de înțelegere a dispariției spiritului în nimicnicie.

Neputința în fața necunoscutului…

Contrastul dintre bucurie și suferință, dintre viață și moarte, creează impresia de încetinire a timpului, dar de o suprasimțire a lui. La bariera dintre existență și inexistență (sau transformarea într-un alt mod al existenței), suprasimțirea nu mai este o dereglare, o problemă, pentru că nu dinspre om vine suprasimțirea, ci dinspre dispariția lui.

Gândurile produc reacții fizice. Impulsurile tactile se transformă în gânduri. Trăirea se amplifică și viața atinge bucuria agoniei.

Minima noastră înțelegere omenească este limitată de factori exteriori. Viața lipsită de agonie este nesemnificativă. Așadar este limitată și de percepția asupra iubirii și asupra necesității ei, teama de necunoscut și, uneori, de durere, în orice formă, care ne lasă fără o reală capacitate de simțire. Spre a asimila cât mai multe emoții, trăiri, simțiri și gânduri, primul pas e de a ajunge la granița dintre viață și moarte. Nu în mod direct, ci prin intermediul spațiului fizico-spiritual ce poate oferi acest lucru: cimitirul.


Autor: Ionuț-Tiberiu Balan

Care este stilul tău de învățare?

"în Psihologie & Relații" "de POV21"

Încă din clasa a IX-a, țin minte că domnul diriginte ne-a supus unor teste, din care ne puteam da seama ce stil de învățare avem. 

Nu-mi amintesc la momentul actual care erau exact rezultatele, dar jos scria că mi se potrivește stilul de învățare auditiv. Am fost puțin sceptică, eu care dintotdeauna am considerat că stilul meu de învățare este de fapt unul vizual. Dar cu timpul am învățat să le combin. Dar destul despre mine! Care este stilul tău de învățare?

Ei bine, astăzi m-am gândit să vă „ghidez” oarecum prin procesul de a vă alege modul propriu de învățare, fără a mă raporta doar la stilurile clasice.

1. Găsește un loc potrivit care te inspiră și în care poți fi productiv. 

Acest lucru cred că este unul dintre cele mai importante dar de multe ori trecut cu vederea. De multe ori e posibil ca spațiul tău de lucru de acasă să nu fie cel mai potrivit. Fie nu este suficient de luminat, fie membrii familiei tale nu-și pot desfășura activitățile în liniște, fie pur și simplu locul nu-ți mai trezește niciun interes din a-ți termina treaba.

Unele dintre probleme pot fi rezolvate, întrucât o lampă de birou ar putea rezolva cu ușurință problema luminii insuficiente. Iar dacă îți închizi ușa camerei și studiezi într-un timp al zilei în care familia ta este mai puțin activă, poți rezolva și problema cu gălăgia.

Problema care prezenta pentru mine obstacolul, este aceea de pierdere a interesului față de același loc în care îmi exercitam activitatea, și anume pe scaun la birou. În timp, am citit mai multe articole pe internet care propuneau și alte locuri bune pentru învățat, așa că m-am gândit să le împart aici cu voi:
• într-o cafenea liniștită
• într-un parc cu mai puțini copii gălăgioși
• în alte locuri din casă excluzând locul în care o faceți de obicei
• la o bibliotecă
• într-o librărie
• acasă la un prieten (această variantă se aplică doar unora dintre voi, veți vedea mai jos de ce)

2. Trebuie musai să parcurgi un test pentru a-ți da seama ce stil de învățare ai.
– o persoană cu un stil de învățare vizual preferă să vizualizeze relațiile dintre idei

Aceștia:
• tind să vorbească mai rapid
• sunt nerăbdători și tind să întrerupă o persoană care deja vorbește
• diagramele li se întipăresc foarte clar în minte
• preferă să învețe într-un mediu liniștit
• îți iau notițe detaliate
• gândesc în imagini

– o persoană cu un stil de învățare auditiv preferă să audă informația

Aceștia:
• tind să vorbească mai rar
• își explică foarte bine punctul de vedere
• tind să repete lucrurile cu voce tare
• citesc mai lent

o persoană cu un stil de învățare creativ preferă învățatul prin experimentare

Aceștia:
• vorbesc cel mai rar
• iau decizii destul de greu
• învață cel mai bine din rezolvarea problemelor reale
• au nevoie de cele mai multe pauze de la învățat
• nu pot sta jos într-un loc mai mult de câteva minute fără să devină agitați/zvăpăiați

3. Dacă ești genul acela de persoană care preferă să-și evidențieze pe materiale, încearcă să formezi o legendă generală pentru toate materiile.

E destul de simplu. Folosește galben neon pentru definiții, roz neon pentru cuvintele cheie, verde neon pentru detalii importante, etc. Va deveni din ce în ce mai simplu să reții informațiile.

4. Ești o persoană căreia îi place să învețe din mediul digital, din materiale printate sau din propriile notițe scrise?

Încearcă să-ți dai seama cum îți vine mai ușor să reții anumite informații. La mine personal, funționează ok prima și ultima.

5. Ești o persoană care preferă învățatul în mod individual sau cel de grup?

Am menționat mai sus, la locuri bune pentru învățat, casa unui prieten. Bineînțeles, n-o să mergi acasă la un prieten pentru a învăța de unul singur ci de preferat ar fi să lucrați împreună pentru că unele persoane învață mai eficient atunci când sunt într-un grup decât individual, cât și invers, o persoană poate învăța mai eficient de una singură. Află care e alternativa care ți se potrivește! 

6. Ascultă muzica potrivită.

Acest pas este opțional deoarce muzica în timpul sesiunii de studiu nu funcționează pentru oricine, dar totuși dacă ești o persoană asemeni mie și muzica te relaxează, cea mai bună alegere este muzica clasică. Ce este de evitat este muzica cu versuri, ea vă poate distrage de la material și tulbura concentrarea.

Cam aceștia sunt pașii propuși de mine prin care poți aborda un stil de învățare potrivit pentru tine. Deci? Care este stilul tău de învățare? 

Stay productive!


Autor: Angela Nedelcu

Fotograf: Alexandru Nicoleta

Derulează înapoi