Tag archive

profesori - page 2

Profesorii și elevii la orele online

"în Texte" "de POV21"
orele online

Sunt deja aproape două luni întregi de când ne vedem cu colegii și profesorii numai în mediul virtual. Cum se desfășoară orele online? Suntem mulțumiți de acest mod de continuare al activității? Haideți să facem un mic „bilanț”!

Mai jos am încercat o scurtă și incompletă tipologie a orelor online și a modului lor de desfășurare, atât în ceea ce privește profesorii, cât și elevii.

1. Conștiinciosul

Foarte rar întâlnit pe Classroom, acest tip de profesor funcționează după același ritm ca în timpul școlii. Păstrează orele întru totul în acord cu orarul. Zi de zi, când are oră, trimite un link pe Zoom sau Meet pentru începerea unui apel video. Fie asta, fie trimite materiale pe care te roagă să le rezolvi exact în intervalul orar în care este încadrată ora. Nu lipsește o oră din program în care să nu-ți fi trimisă o lecție, o temă, sau o invitație pe Zoom.

2. Profesorul care-ți dă toată materia rămasă și te lasă să te descurci cum poți cu ea

Acest profesor intră o dată sau de două ori pe ușa virtuală a clasei tale. Îți lasă niște teancuri cu materia scrisă în PowerPoint. Nu-ți dă teme, deadline-uri enervante și nici nu te pune să faci poză la ce ai scris. Își abandonează materia pe Classroom și îți dă libertatea s-o asimilezi cum și când poți.

Altă variantă a acestui tip de profesor ar fi a celui care lunea sau în altă zi îți lasă lecțiile și temele pe toată săptămâna.

3. Profesorul care te anunță cu un minut înainte să intri repede pe Zoom că ai oră

Nu contează că ești pe WC, mănânci sau dormi… Te trezești cu o notificare pe grupul clasei și afli, odată cu restul colegilor tăi disperați că nu au timp să-și aranjeze părul, că în mai puțin de 10 secunde trebuie să fii prezent pe Zoom. Încep orele online, ce mai aștepți?

Acum să vedem și niște tipuri de elevi!

1. Prefăcutul

Prefăcutul e prezent la toate orele online, însă veșnic fără cameră sau microfon. Apare numai cu numele și profită de asta ca să se joace pe telefon sau să facă orice altceva în afară de ore. Cu avantajul că nu primește „absent”!

2. Haiosul

Haisoul e acel elev care stârnește hohote de râs la fiecare apariție fascinantă pe ecran. De ce? Fie e în pat, în pijamale, trezit fiind cu 3 minute înainte, fie ia o porție de lapte cu cereale în timp ce ascultă explicațiile profesorului ș.a.m.d.

3. Panicatul

„Avem temă la ceva?”, „Mâine avem vreo oră?”, „Voi v-ați făcut vreo temă până acum (întrebarea asta vine după două luni de școală și teme online, da)?” etc. Replici veșnic prezente pe grupul de Messenger/Whatsapp al clasei. E mereu confuz. Ba nu-i funcționează codurile, ba nu-i merge microfonul, ba a uitat (pentru a câta oară?) să se trezească… Dacă atunci când încă mergeam la școală mai dădea pe acolo, deși uneori cu părul cam vâlvoi și doi pantofi diferiți în picioare, acum chiar că a pierdut ritmul!

Cu bine, cu rău, cu părinți sau frați pe fundal, cu pisici care plonjează-n cameră și ne sperie colegii… Ne descurcăm!

Dacă mă întrebați pe mine, orele online cele mai frumoase sunt acelea în care nu ne întâlnim doar pentru materie. Îmi plac cele în care profesorii vorbesc cu noi. Verificăm reciproc dacă ne simțim bine și cum facem față acestei perioade. Ne dăm recomandări unii altora. Din fericire, am avut parte și de astfel de ore. Haideți, școala online nu e chiar așa de rea!

Află mai multe despre avantajele și dezavantajele școlii online chiar aici!

Copiatul la teste. Ce ne învață școala?

"în Păreri și opinii" "de POV21"
copiatul la teste

Oare e ok copiatul la teste? Vă rog să vă imaginați următorul scenariu atât de des întâlnit: Suntem într-o clasă cu elevi, în timpul unui test. Unii au învățat și scriu ce știu. Alții, nu. Dintre cei din a doua categorie putem distinge alte două tipuri de elevi. O parte au telefoanele pe genunchi. Se uită pe pozele cu teorie făcute din pauză lecțiilor din care dau test. Alții, nici mai proști, nici mai incapabili să folosească diverse metode de copiat, se abțin însă de la asta. De ce? Pentru că așa au fost învățați de mici. Pentru că nu li se pare corect.

Nici nu am deschis caietul și ne trezim cu 10. Pozele de pe telefon reprezintă noua invenție în materie de copiuțe, utilizată la scară largă și cu acceptul tacit al profesorilor

De multe ori am rămas uimit de atitudinea unora dintre colegii mei, cât și a unora dintre domnii profesori pe care i-am avut de-a lungul timpului. La ce mă refer? La copiat! La frauda din timpul testelor atât de lesne trecută cu vederea!

Sunt sigur că mulți veți fi șocați să auziți că am ceva împotriva copiatului

Sunt sigur că mulți veți fi șocați să auziți că am ceva împotriva copiatului. Dar printre elevi se găsește și o minoritate care nu acceptă să facă așa ceva. Doar pentru că materia e inutilă, doar pentru că mi-a fost lene să învăț, nu înseamnă că trebuie să copiez.

Nu, nu sunt eu idealist, plictisitor, tocilar cu veleități morale!

Nu! Pur și simplu nu accept ca Andrei să învețe și el juma’ de oră, că atât a avut chef, și să ia 5. Fără să copieze nimic! Iar Ion să nu învețe nimic, să facă 3 poze la caiet cu o pauză înainte și să ia 10. Dacă ție ți se pare totul perfect în asta, atunci poți să părăsești articolul. Nu are rost să-ți strici ochii citindu-l pe tot. Păstrează-ți vederea pentru pozele de pe mobil, să fii sigur că nu omiți vreo definiție la test.

Ce exemple primim atunci când profesorii, modelele noastre, ne permit să copiem? Văd prea bine că se copiază și rămân cu ochii în telefon fără să facă nimic mai mult decât două-trei amenințări că nu mai pun punctul din oficiu…

Am întâlnit profesori care m-au format cu adevărat și au fost modele veritabile pentru mine. Atât în privința materiei predate, cât și a corectitudinii și calităților morale. Am întâlnit în schimb și profesori care mi-au provocat dezgust și dezinteres față de ora lor. Unul dintre motive a fost comportamentul jignitor din timpul testelor pentru elevii care nu copiază.

Împarte testele, se așază la catedră, stă pe telefon sau corectează alte teste…

Cred că nu e greu să vă amintiți de un anumit profesor citind mai departe. Împarte testele, se așază la catedră, stă pe telefon sau corectează alte teste… Nu se uită deloc prin clasă, sau, dacă o face, e ca să-și mai odihnească ochii de la prea mult citit online. În tot acest timp, elevii copiază cât vor. Când se aduc testele, cei care au de căștigat sunt mașinuțele de copiat.

Dacă mai copiezi, nu-ți mai dau punctul din oficiu!

Asta e singura măsura pe care o iau o parte dintre domnii profesori. Și asta se limitează la nivel de amenințare, că rar se întâmplă cu adevărat. Eventual strâng telefoanele și le pun pe catedră, de parcă nu sunt destui care vin cu un telefon antic, cu butoane, stricat, și pe cel bun îl păstrează pentru copiat. Deși văd prea bine că se copiază la greu, nu le pasă… pur și simplu!!! Le pasă însă seara, când se uită la știri, că politicienii sunt corupți. Că unii își cumpără doctoratele. De parcă nu tot foști elevi copiatori au fost și acești domni politicieni!

Ce ne învață școala?

Ce ne învață școala atunci când, prin mijlocul profesorilor, trece cu vederea această practică nefirească a elevilor? Mie mi-a demonstrat că nu are rost să o apuc pe căi lungi, grele, dar corecte. Că e mai bine și mai repede pe sub mână (bancă). Că nu contează mijloacele, ci rezultatul, fie el obținut și ilegal. Mi-a oferit o pregătire numai bună pentru a fi un politician de succes, cu sigla DNA-ului în spate când apar la TV. Din fericire, îmi rezerv dreptul să nu asimilez și această lecție. Prefer ca, de această dată, să nu mai urmez sfaturile discrete ale profesorilor. Nu, nu spune nimeni toate astea pe față – dar e ceea ce se înțelege când aprobi tacit obținerea unei note pe copiat și nu pe învățat.

Mulțumesc celor care preferă o notă de 5 meritată decât una de 10 luată pe pozele din telefon.

Felicitări profesorilor care încurajează învățatul, nu copiatul! Mulțumesc celor care preferă o notă de 5 meritată decât una de 10 luată pe pozele din telefon.

Vrei să afli mai multe detalii legate de școală? Dă click aici.

Autor: Robert Grigore Manea

Dacă ești copil de profesor nu înseamnă că ești perfecțiunea clasei!

"în Păreri și opinii" "de POV21"
copil de profesor

Dacă ești copil de profesor, ești cu siguranță favorizat în școală. Dar dacă faci din avantajul ăsta un mod de a le da peste nas colegilor și prietenilor tăi, îmi pare rău să îți spun, dar ești un caz pierdut.

Vreau să încep prin a spune faptul că nu vreau sub nicio formă să generalizez. Mă adresez strict celor care cred că se pot folosi de avantajul că au un părinte profesor, în defavoarea colegilor.

Cum m-a afectat pe mine punerea în cea mai bună lumină a stimabilului coleg?

De-a lungul anilor din gimnaziu, m-am lovit de problema asta a colegului „copil de profesor”.
Dar ce înseamnă statutul acesta?

În nenumărate rânduri nu am fost luată în considerare de către proful de la oră din motive evidente. Deși eram unul dintre cei mai buni elevi din clasa respectivă, cele două degete pe care le ridicam eu erau scoase din tipar. De ce? Pentru a-i face loc minunatului coleg atotștiutor și, de fapt, neștiutor a nimic. Mai grav, frumosul ăla era felicitat și motivat pentru răspunsul greșit pe care îl dădea.

De asemenea, am fost dată la o parte când venea vremea concursurilor școlare, chiar dacă profesorii știau cu tărie ca nu îi voi dezamăgi. De ce? Același motiv, perfecțiunea clasei trebuia să își etaleze talentele și sa își facă și mai cunoscut părintele care îi face anii de școală mai înstelați, dacă le pot spune așa.

Nu mă discriminez. Am fost luată și eu la tot felul de evenimente și concursuri, însă reflectorul care trebuia să mă lumineze era cam stricat. Astfel încât rezultatele mele nu interesau pe nimeni. Dacă învățătoarea mea va citi asta, vreau să știe faptul că m-a durut și mi-aș fi dorit ca potențialul meu să fi fost pus în evidență mai mult.

Deci, bineînțeles că situația asta m-a afectat. Fiind și o fată mai închisă de fel, mi-a fost frică să ies în față și să îmi spun părerea. Asta, până într-un moment. Am crescut și mi-am dat seama că el e x-ul în toată ecuația asta, că nu trebuie să îmi pese atât de mult de tot ce se întâmplă în marea lui lume.

Poate că nu îți dai seama, dar pe noi, cei din jurul tău, ne doare inima să te vedem atât de sus. Că na, știm și noi că mami sau tati te ajută când crezi că o belești.

Acum eu îți spun sincer toate următoarele lucruri. Tu chiar ești atât de important pe cât te crezi și pe cât te ridică în slăvi profa aia care bea cafeaua în fiecare dimineață cu mami în cancelarie? Ai pile cu directorul, te scapi de belea. Dacă mai ești și fată și arăți și bine… clar școala aia e a ta. Ne dai headshot tuturor celorlați mucoși care ar trebui să fim la picioarele tale.

Drăguță/draguțule, nu e nevoie de atâtea aere ca să ne faci să înțelegem că ești copil de profesor. Bine?

Oh stai…mai e și popularitatea

Ne-am dat seama și că buzunarul părinților e gros, ridicându-ți și mai tare popularitatea în școală. Aproape că uitasem. Pe lângă toate notele proaste (pe care oricum profesorul nu are curaj să ți le pună), și toate problemele din care „Las’ că rezolvă mami” ești scos, mai ești și popular. Lucrul ăsta ne cam strică nouă farurile. Of, ce nenorocire! Nu mai pot fi popular din cauza ta!

Îmi dau seama că am uitat să precizez faptul că toate avantajele astea, într-un oarecare fel, te ajută. Însă sper că ai înțeles rostul articolului și să te motiveze să te privești puțin în oglindă și sa îți spui că tu poți fi acel copil de profesor care nu se comportă după cum am descris mai sus. Am prieteni cărora nici măcar nu le pasă de faptul ca mami predă și are un statut important în societate, așa că nu e cazul să te gândești că nu există o altă versiune a acestui titlu. Readu egalitatea între colegii tăi și nu te simți favorizat. E doar pentru binele tău.

Dacă vrei sa citești despre același subiect, dar privit din perspectiva unui copil de profesor, click aici!

Cum mă ajută orele online să fac față carantinei?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
orele online

Am văzut în mediul online că tot mai multă lume se adaptează cu greu situației actuale. Cu cât trece mai mult timp, cu atât devenim tot mai stresați de statul în casă. Practic ne temem de ce ne-am dorit, o vacanță mai lungă. Dar m-am obișnuit. Surprinzător, orele online mă ajută să fac față carantinei.

După ce am încercat o mulțime de așa zise soluții de a omorî plictiseala și mi-am perfecționat unele hobby-uri, asta in prima săptămână, a venit primul mesaj care mă anunța că într-o zi de luni vom avea prima oră online.

Sincer, la început eram foarte sceptică față de orele online. Mă gândeam că ce vor profele de la noi, că îmi pierd din timp, sau mai știu eu ce. Însă, am văzut că nu e neapărat de învățat, ci de socializat. Aș vrea să le mulțumesc doamnelor profesoare care s-au gândit la noi.

Pot spune că suntem o clasă fericită

Da, chiar dacă noi cică nu ne înțelegem super bine și nu suntem o clasă unită, suntem una fericită, pentru că avem două-trei profesoare care chiar se interesează de soarta noastră. Am văzut cazuri, în clasele prietenilor mei, în care au primit pur și simplu o listă de pagini într-un mesaj bloc și asta e tot. Pe când noi, ne mai strângem la o oră online, mai râdem, mai glumim, dar, cel mai important, mai uităm.

Doamna profesoară de universală, dacă citiți asta și nu a ajuns deja la dumneavoastră, după prima oră pe care am avut-o discuțiile dintre colegi au continuat. Majoritatea celor care au participat la oră s-au mutat pe chatul clasei într-un apel video și trebuie să recunosc că îmi era dor de colegi, de glume și râsete, de toate.

Orele sunt tot mai interesante

De la o oră în care unul dintre colegi ne prezintă câinele lui, până la alta în care îți intră pisica în cadru, cred că nu o trecut nici o săptămână. Povestim parcă mai mult, fiecare fiind în intimitatea lui. Altcumva stau cu pisica în brațe și o ascult pe doamna profesoară de română, parcă mai cu drag. Acum mă gândesc la ultima oră de română în care am fost întrebați pe rând ce am făcut azi, ca un fel de mic joculeț.

Trecând peste plictisul zilelor și cam aceleași lucruri pe care le fac zilnic, orele online reprezintă o activitate plăcută. Poate una e luată mai în serios, mai scriem, mai facem exerciții, dar nu stăm tot singuri sau cu aceeași trei oameni la telefon. Până la urmă, mai povestim și cu cineva care nu face parte din cercul ăla restrâns de oameni.

Eu una pot să le mulțumesc profesoarelor care își fac timp pentru noi. Deși uneori nu am chef, am și tras chiulul, e plăcut să mă mai văd cu profele și colegii. Îmi era dor să îmi spun punctul de vedere la istorie, că așa cred eu, să o aud pe doamna profesoară de română cum ne povestește chiar dacă nu despre română. Să o văd pe doamna profesoară de universală. Dar îmi era și dor de colegii mei, chiar dacă acum îs mai relaxați de acasă.

Pentru mine, zilele de carantină au devenit mai diverse și puțin mai fericite. Mulțumesc colegilor pentru glume, fie ele și neinspirate.

Dacă și tu te plictisești în perioada carantinei, uite aici ce poți face pentru a omorî timpul!

Ce-am învățat de la profesori, părinții noștri nelegitimi?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
profesori

Profesorii sunt probabil unele dintre cele mai importante entități din viața unui copil. Mulți ar spune că părinții sunt, fără îndoială, cea mai puternică armă pe care o are un copil, însă tind să contrazic acest fapt. Sunt de părere că părinții nu sunt altceva decât punctul de plecare, părinții nu te formează, părinții îți dau educația primară și mijloacele de ieșire către necunoscut, necunoscut care ne și formează. Dar, mai important e ce am învățat de la profesori, părinții noștri nelegitimi.

Și, totuși, cum rămâne cu părinții? Ei nu sunt importanți?

Ba bine că nu! Personal, de la părinți am învățat să ofer respect. „O să ajungi la școală, să nu ne faci de râs acolo!”, era fraza de căpătâi până am terminat grădinița. Ce înseamnă asta? Înseamnă că părinții m-au pregătit, vrând nevrând, să mă arunce în lume, mi-au spus să nu-i fac de rușine, mi-au spus să ofer respect oriunde m-aș duce. Părinții m-au învățat valori morale, profesorii m-au învățat să le fructific și să le dau o formă personală. Părinții mi-au spus să mă ghidez după valori, profesorii m-au ajutat să mă dezvolt și să înțeleg valorile după care mă ghidez.

Îi numesc părinți nelegitimi, fiindcă ei au fost familia care m-a crescut spiritual.

Mama întotdeauna mi-a spus că nu are prea multe să-mi ofere, și că nici lumea din jurul meu nu are. Mi-a spus că eu sunt adevărata comoară, și că sunt și comoara ei. N-am înțeles aceste vorbe până n-am început să înțeleg lumea din jurul meu. Profesorii m-au ajutat să înțeleg aceasta lume, mi-au răspuns puțin câte puțin la multele întrebări pe care le aveam, și tot ei mi-au spus că la unele întrebări trebuie să găsesc singură răspunsuri.
M-au învățat să citesc, astfel mi-au dat acces la informație, cea mai mare putere și stâlpul care ne ține mintea intactă. M-au învățat să scriu, mi-au dat acces la creație și imaginație. Mi-au ținut mintea în priză toți anii aceștia prin calcule și probleme.

Cu alte cuvinte, profesorii mi-au deschis și susținut calea spre lume, spre a fi un om mai bun care caută constant cunoaștere. Tot ei m-au învățat că niciodată nu trebuie să uit cine sunt și de unde am plecat.

Mereu ni s-a zis la școală să ne iubim și respectăm părinții, mereu ni s-a spus să căutăm să ajungem cât mai sus și să ne dezvoltăm. Au dezvoltat întotdeauna, printre picături, printre cifre și grafice, valorile despre care am tot vorbit. Ne-au arătat, mie, nouă, celor din fața catedrei, ce înseamnă să fii om. Ne-au arătat părți bune, părți rele, părți controversate, slăbiciuni și emoții diverse. Fiecare profesor care a trecut prin fața mea a fost un exemplu, fie el bun sau rău. Fiecare m-a învățat câte ceva, fiecare a contribuit la dezvoltarea mea.

Așa cum părinții și-au dorit mereu să mă dezvolt, profesorii și-au dorit mereu să ajute la acest proces.

Pot spune că atât părinții cât și profesorii ne sunt mentori în viață, unii mai puțin, alții mai mult. Unii primesc mai multe laude, alții mai puține. Însă, la finalul unei alte etape din viața mea, întotdeauna mă voi gândi cu respect la colaborarea dintre aceștia, întotdeauna le voi mulțumi că m-au ajutat, într-un fel sau altul, să devin eu.

Mai multe despre profesori și efectul lor asupra dezvoltării noastre, chiar aici!

Cum m-au spijinit profesorii mei în liceu?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
profesorii mei
Sunt în clasa a 11-a, la profilul mate-info. Nu regret alegerea profilului și nici a liceului. Aici am întâlnit profesori mișto, profesori alături de care m-am simțit foarte bine în acești ani. Sunt foarte rare cadrele didactice care se implică cu elevii, mai ales pe plan emoțional, dar și pe plan profesional. Cum m-au sprijinit profesorii mei în liceu?
Profesorii, pentru mine, sunt ca niște părinți, alături de care pot discuta orice. Nu-mi permit să discut cu aceștia despre viața mea personală. Am câțiva care sunt mai dragi și în fața cărora am simțit să mă descarc. Discutăm de la mici traume din copilărie până la băiatul de care îmi place.

Urmează să vă prezint câțiva profesori care m-au marcat (nu sunt singurii) :

Am avut o relație cu un coleg de liceu, el fiind în ultimul an. Profesorii ne vedeau des pe holuri, chiar am început să discut cu profesoarele despre asta. Simțeam că mă susțin și pot să merg la ele pentru orice sfat. Cu toate că purtam discuții mai puțin sau mai mult serioase, glumele nu au întârziat să apară. Eram într-o pauză pe hol și o profesoară de la clasă ne-a spus „Să mă chemați și pe mine la nuntă, drăguților!”.

Profesoara mea de chimie

Unele cadre didactice doar își predau materia la clasă, însă alții stau peste program pentru ore suplimentare. De exemplu, eram în clasa a 9-a, și profesoara mea de chimie mi-a propus să mă duc la olimpiada de chimie pentru că eram silitoare și pasionată. Stătea cu mine mai bine de o oră după orele de curs și rezolvam împreună subiecte de olimpiadă. Faptul că stătea peste program, îmi explica fiecare pas și mai ales credea în mine, m-a făcut să ador chimia. Îi sunt recunoscătoare, deși niciodată nu i-am spus asta.

Profesorul meu de informatică

La început, nu știam cu ce se mănâncă informatica, vorba aceea: eram paletă. Am avut un profesor de informatică fost inspector. El stătea lângă  mine și îmi zicea „Nu trebuie să înveți algoritmii pe de rost, trebuie să-i înțelegi logic.”. Am făcut multe programe, iar de multe ori mergeam la el cu un sfat și mă ajuta mereu. El mi-a dezvoltat gândirea logică și acum vreau să urmez o facultate în domeniul informaticii. Din păcate, nu pot să-i mulțumesc pentru că nu mai este printre noi. Cert este că și-a făcut datoria de profesor.

Profesorul meu de limba română

Primul meu profesor de limba română din liceu a fost un scriitor, însă aflasem asta mai târziu. Niciodată nu ne-a spus despre cărțile sale sau de faptul că a fost membru în Uniunea Scriitorilor din România. Țin minte că trebuia să scriem o compunere pe o temă aleasă de noi. Am ales să scriu despre cum mă captivează mecanica cuantică și lumea fizicii relativiste. Nu i-a plăcut neapărat compunerea, însă l-a bucurat că am acest interes pentru fizică. Mi-a dat câteva cărți scrise de mari fizicieni, ca de exemplu: „Visul lui Einstein și alte eseuri” – Stephen Hawking, „Șase lecții ușoare” – Richard P. Feynman. I-am spus că vreau să devin cercetător la acceleratorul de particule CERN din Elveția. El a fost printre singurele persoane care m-a susținut moral să o iau pe acest drum. Țin minte că a spus: „Dacă vrei să ajungi cercetător, atunci vei ajunge. Capul îți merge foarte bine.”. Mi-a părut foarte rău să aflu acum o săptămână că s-a stins și el din viață. Dacă voi ajunge cercetător el va fi primul căruia îi voi aduce mulțumiri!
Elev fiind, am avut câteva ieșiri mai intenționate sau nu. Ideea este că nu putem fi tot timpul calmi, cu chef de învățat. Eu una fac parte dintr-un ONG și frecventez activități extrașcolare care mă solicită. Nu am mereu inițiativa de a învăța, însă încerc să nu mă descarc asupra oamenilor care stau în fața mea.
Eu cred că, în primul rând, trebuie să existe o comunicare bună între elev și profesor, așa îți e mai mare dragul să înveți.
Cât este de fain să ai un prieten profesor? Mai multe detalii chiar aici.

Elevii și profesorii sunt în aceeași echipă, dar numai în teorie

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"

Până acum mi-am petrecut mai mult de jumătate din viață în băncile școlii. Mi-aș dori să pot spune că îmi amintesc cu drag de învățătoarea mea și de profesori, dar nu este așa. În ultimii zece ani am întâlnit cadre didactice care m-au motivat, încurajat și care mi-au transmis și mie dragostea lor pentru materiile predate. Cu toate acestea, am avut și neșansa de a cunoaște profesori mult prea exigenți. Nu credeau în colaborare și comunicare, ci mai mult în obediență. Elevii și profesorii sunt în aceeași echipă doar când vine vorba de teorie.

Am fost dintotdeauna o persoană căreia îi place să se exprime și să dezbată idei. De aceea am fost adesea constrânsă de împrejurări să îmi reprim aceste instincte. Din teama de a nu fi percepută ca lipsită de respect față de profesorii mei. Chiar și părinții mă încurajau să ”stau în banca mea și să-mi păstrez părerile pentru mine”. Nici ei nu își doreau să dau de probleme. Dar totuși, de ce? Nu mi s-a răspuns niciodată concret. Am început astfel, să analizez problema de una singură. Am înțeles că suntem cu toții responsabili pentru această situație. Părinții, elevii și profesorii. Absolut cu toții.

Cumva, este deja știut faptul că foarte mulți părinți încurajează respectul excesiv și docilitatea în fața profesorilor. Desigur că acesta este doar unul dintre multele motive posibile. Cu siguranță știți cum funcționa învățământul românesc în perioada ceaușistă. Era un sistem bazat pe teamă și pe supunere. Încă de pe atunci, acest mod de gândire și-a lăsat amprenta asupra celor care au fost elevi în timpul comunismului. Bineînțeles că mai mult sau mai puțin voluntar, au reușit să le transmită și copiilor această frică internalizată de a se exprima și de a le fi egali profesorilor.

Asta mă face să mă întreb, când o să înțelegem că suntem cu toții în aceeași echipă?

Consider că rezolvarea oricărei probleme și cheia către relații sănătoase, indiferent de natura lor, o reprezintă respectul reciproc și comunicarea. Nu înțeleg de ce insistăm, ca societate, să trasăm această linie de demarcație între elevi și profesori. Să ne reamintească în fiecare moment de cât insignifianți suntem în fața dascălilor. Poate pentru că aceștia au o experiență de viață mai vastă, o pregătire academică mult mai bună sau pur și simplu pentru că așa este considerat necesar într-o instituție. Elevii sunt aparent orice, dar nu beneficiari.

Din teama de a nu le fi știrbită autoritatea, mulți profesori aleg să le impună elevilor limite foarte clare, prin care le îngrădesc libertatea de exprimare și în același timp, le induc un sentiment de inferioritate. Repercursiunile sunt uriașe și spun asta din propria experiență. Problema este că, de multe ori, unii profesori nu se opresc aici și simt să își demonstreze superioritatea nu doar prin atitudinea detașată și prin lipsa de comunicare și interacțiune, dar și prin violență – verbală și uneori, chiar fizică.

Copiii și profesorii au același scop, dar se întorc unii împotriva celorlalți.

Poate că ceea ce urmează să spun va suna inadmisibil pentru acei profesori care consideră că știu absolut totul și care se simt insultați atunci când un elev are curajul să își exprime o părere care diferă de a lor. Mă gândesc totuși, că școala ar fi un mediu mult mai plăcut dacă am încuraja faptul că putem învăța câte ceva de la oricine. Nu numai de la profesori. Cooperarea, discuțiile libere, dezbaterile și nu numai – toate acestea ar putea transforma sala de clasă într-un spațiu sigur, în care este o adevărată plăcere să-ți petreci timpul, alături de oameni care te respectă, care te tratează ca pe un egal și cu care poți împărtăși cunoștințe. Așadar, dacă în fond, elevii și profesorii urmăresc același lucru – dezvoltarea intelectuală și personală, de ce nu lăsăm acest scop comun să ne unească, în loc de a fortifica zidul dintre noi?

La finalul zilei, nu suntem nici elevi, nici profesori. Suntem simpli oameni.

Dacă ne-am lua puțin timp să ne gândim la faptul că mai presus de orice titlu și diplomă, suntem oameni, poate că am reuși să depășim această barieră. Aceasta nu face decât să împiedice procesul de învățare și să altereze relația dintre elevi și profesor. Avem cu toții responsabilități și probleme și chiar nu suntem atât de diferiți precum s-ar crede. Cu o cafea în mână, grăbiți și somnoroși după o noapte întreagă de studiu sau de corectat lucrări, facem tot posibilul să ajungem la timp la liceu. Să ne ducem la bun sfârșit sarcinile, fie că suntem elevi sau profesori. Ajungem în aceeași sală de clasă și cu toate acestea, ceva ne separă, iar acel lucru este mentalitatea.

Așadar, depinde de noi toți ce se va întâmpla mai departe. Putem forma o adevărată echipă și ne putem ajuta reciproc, dar numai dacă ne dorim. Deci, punem teoria în practică?

Dacă vrei să vezi ce importanță au profesorii în formarea elevilor, click aici!

De ce unii copii se simt mai apropiați de profesori decât de proprii părinți?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
părinți

Se spune că primele lecții de viață le primim de la cei apropiați nouă, de la familie – părinți, bunici. Faimoșii „7 ani de acasă”, de care cred cu tărie că avem nevoie. Fiecare dintre noi. Acei primi ani, primele învățături, vor forma bazele persoanei care urmează să devenim. Aceste învățături sunt foarte importante în formarea caracterului fiecăruia. Este mult mai greu să schimbi un obicei prost, decât să îl înveți corect de la bun început.

Părinții sunt sculptorii minții noastre, modele pe care le urmăm. Însă, odată cu trecerea timpului, vedem că nici măcar părinții nu sunt perfecți, așa cum credeam. Le observăm defectele. Realizăm că ai noștri părinți nu sunt tocmai eroii pe care ni i-am imaginat, ci niște simpli oameni care țin la sentimentele noastre.

Pentru unii, părinții rămân cele mai bune exemple de urmat, pe plan personal, însă pe cel profesional, unii copii simt o legătură mai strânsă cu profesorii. Influența unui bun profesor nu se șterge niciodată. Vorbele acestora se agață de amintirile noastre. Semințele cunoașterii pe care aceștia le sădesc în mintea noastră, cresc toată viața.

Profesorii înseamnă mult mai mult decât aparențele care îi prezintă.

Pe lângă faptul că te învață matematică, istorie sau alte materii, pe care poate nu le consideri importante, ei ne îndrumă, ne ajută să ne găsim pasiunile și menirea în viață. Nu toți sunt atât de dedicați și pasionați de meseria pe care o practică. La baza acestui concept, de profesor, cred că stau lecțiile de viață pe care aceștia reușesc, sau nu, să ni le ofere.

De-a lungul întregii mele cariere de elev, am avut fel de fel profesori. Fiecare avea un stil diferit, cu unii am empatizat, alții mi-au scos peri albi. Însă un lucru este cert, am întâlnit câțiva profesori care și-au lăsat puternic amprenta asupra mea, profesori care au toată admirația și respectul meu, deoarece aceștia mi-au schimbat viața.

De ce cu acești profesori am simțit uneori că am o legătură mult mai strânsă, decât cu părinții mei? Pentru mine, unii au fost o sursă de inspirație în alegerea viitoarei cariere.

Recent m-am hotărât ce facultate vreau să urmez, iar singurii de la care am primit sfaturi și îndrumări au fost profesorii. Adevărul este că părinții mă susțin în orice decizie aș lua, însă nu contribuie cu nimic la luarea acesteia. Ei țin prea mult la sentimentele noastre. Nu vor să ia o decizie în ceea ce privește viitorul nostru pentru a nu fi vinovați în cazul în care dezicia luată de ei nu este tocmai pe placul nostru.

La celălalt pol avem părinții care le dictează viața propriilor copii.

„Tu vei deveni medic/avocat/polițist. Vrei să devii artist? NU. De ce? Pentru că așa zic eu! Artiștii sunt muritori de foame.” Aceștia le impun copiilor să urmeze visurile pe care ei, adulții, nu au reușit să și le îndeplinească. Acești părinți țintesc un perfecționism de care nu suntem capabili. Un perfecționism inimaginabil, fără limite.
Pe când, un profesor nu desconsideră arta. Ei vor să ne atingem potențialul maxim într-un domeniu care ne reprezintă.

De exemplu, am întrebat-o pe mama ce crede că mi s-ar potrivi dintre două domenii între care oscilam, iar răspunsul ei a fost: „Oricare crezi tu că ți-ar place să-l practici tot restul vieții.”

Ei bine, are sens răspunsul pe care mi l-a dat, dar tot indecisă am rămas. De la un profesor, pe de altă parte, nu o să primești niciodată un răspuns atât de vag, o să îți spună exact ce crede el că ți se potrivește, pentru că profesorii ne cunosc. Ne cunosc foarte bine. Vrei să crezi sau nu, ei știu de ce suntem capabili. Vreau să adaug o chestie, aici nu mă refer la toți profesorii, pentru că există și acea categorie, care vin la oră cu silă, și aruncă numai cu note de 3 și 4 în stânga și-n dreapta. După părerea mea, aceștia nu vin la oră ca să te învețe pe tine ceva nou, ci mai degrabă să îți arate cât de bine știu ei.

În funcție de cât de multă presiune s-a pus pe noi în legătură cu situația la învățătură, cred că fiecare a dezvoltat unele temeri.

În general, ne temem să nu ne dezamăgim părinții.

Țineți minte un lucru, dragi părinți. Notele nu ne definesc. Până și Eminescu, marele poet român, ura matematica. Notele nu reflectă întotdeauna ce știm. Nu ne reflectă potențialul.

În momentul în care avem o problemă, ne este greu să cerem ajutorul părinților, din cauza acestor insecurități, și atunci căutăm soluția în altă parte, iar cele mai bune sfaturi pe care le putem primi sunt de la profesori. Părinții ori ne critică, ori ne fac să ne punem și mai multe întrebări.

Pot să spun din propria experiență că am întâlnit o profesoară pe care am idolatrizat-o mult timp. Îmi plăcea la ea faptul că avea o percepție foarte deschisă asupra lucrurilor, puteai să-i spui orice, pentru că rămânea între voi, și îți spunea verde-n față tot ce trebuia să știi la momentul respectiv, nu ceea ce voiai tu să auzi. Cu părinții, rar se întâmplă așa, pentru că ei mereu vor încerca să nu-ți rănească pe cât posibil ego-ul. Cum spuneam și anterior, o să te susțină în tot ceea ce o să faci, indiferent dacă este sau nu potrivit pentru tine. De exemplu, dacă atunci când tu cânți toate păsările mor, dar te-ai convins că ești bun la asta, cel mai probabil părinții o să te aprobe, însă un profesor de canto o să te aducă cel puțin pe calea cea bună.

Concluzionând, de ce unii copii se simt mai apropiați de profesori decât de proprii părinți?

Părinții sunt de două tipuri. Unii nu vor să ne rănească sentimentele. Ceilalți ne zdrobesc, ne calcă visurile în picioare.

Mai rău este atunci când părinții nu știu să gestioneze evoluția noastră și ne distrug prin comparații și stres. Poți citi mai multe despre ei cu un click aici!

Copiii au nevoie de o a treia categorie. Totuși, de ce profesorii? Pentru că ei sunt o combinație între cele două mari tipologii de părinți. Ei formează cea de-a treia categorie. Le pasă de sentimentele noastre. Totuși, nu vor ezita să spună că avem o voce îngrozitoare când noi ne credem Madonna. Ei sunt părinții perfecți. Dacă aceștia nu ar exista, societatea ar fi la pământ. Nicio altă meserie nu ar exista.


Autori: Izabela Ilvan și Cioacă Mélissa Adrianna

Unde începe educația? Acasă sau la școală?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
Unde începe educaţia? Acasa şcoală

Educația – ai vrut-o, ai ignorat-o, ai disprețuit-o. Deși relația ta cu ea poate nu a fost cea mai placută, trebuie să-i admiți existența. Ok, am stabilit: nu mai poți nega. Acum, căutăm răspunsuri. Care e cea mai tangibilă cale de a face să devină o parte din tine? Unde începe educația? Acasă sau la şcoală?

Impactul celor șapte ani de acasă

Într-o lume modernă, ideală, înțelegerea este esența civilizatoare. Ea nu apare de nicăieri, ca o buruiană, ci se naște din educație, ajutându-ne să coexistăm într-un mod optim în societate. Altfel spus, pentru a înțelege trebuie să cunoști. Iar cunoașterea începe din momentul în care ai deschis ochii și ai văzut ce te înconjoară.

Totuși, deși tu simți că descoperi marile secrete ale universului, adevărul este că mulți oameni se află de mult timp în posesia lor, știind chiar mai mult decât tine. Acei oameni, cu care împărtășești primele tale descoperiri și aventuri sunt părinții tăi (dacă nu naturali, atunci spirituali). Reacțiile și cuvintele lor, felul lor de a fi, te influențează mult mai mult decât ai vrea să recunoști. Astfel, consider incontestabilă ideea celor șapte ani de acasă.

Până să ajungi în îmbulzeala în scutec de hârtie numită sistem educațional, tu ești deja format: știi unde-i săpunul și ce să faci cu el (oare?); știi cum se sparg semințele (când și unde?); îți conștientizezi, vag, latura afectivă- ce, cine, cum îți place. Gradul în care se pot , „deforma” aceste reflexe depinde de alegerile viitorului tău. Prin urmare, sunt de părere că nici cei mai abili și înnobilați profesori nu pot schimba proastele obiceiuri ale unui purceluș convins.

Unde începe educația? Acasă sau la școală?

Impactul profesorilor/școlii

Cu toate că „bazele educației” ar fi puse de părinți în primii ani de viață, școala rămâne un mediu unde, chiar și din zbor, prinzi câte ceva. Ulterior, vei constata dacă ai rămas cu ceva benefic sau nu.

Chiar începe educația cu primii ani academici?

Well, da și nu. Educația este interpretabilă. Unii o încadrează în palierul care cuprinde cantitatea de cunoștiințe, alții o încadrează în funcție de acțiunile comportamentale ale individului.

Școala, propriu-zis, îți livrează prin intermediul profesorilor o cantitate (exorbitantă) de informații pe care tu le analizezi. Teoretic. Practic, deja am trecut cu toții prin procesul de reproducere a informației. Operele literare, algoritmii matematici sau toate formulele chimice nu îți conferă o educație, ci mai degrabă o pseudo cultură generală, pe care tu o poți reține sau nu.

Dar tu, ce părere ai despre sistemul educaţional din România? Un articol interesant pe această temă găseşti dând click aici.

Educația este un concept mult mai complex și, cu toate că ea cuprinde un anumit procent de informații din diverse domenii, nu pe aceste criterii se bazează. Cred că suntem cu toții de acord că școala ar trebui să ne învețe cum ar trebui să ne pregătim pentru viitorul de zi cu zi, și să renunțe la ideea că după ce părăsim băncile unde ne-am rupt coatele la toate materiile, indiferent de circumstanțe, vom ajunge oameni de succes. Îndeosebi, această premisă pe care se bazeză educația școlară este total greșită.

Cultura civică și juridică, exemplificarea contextelor sociale (de ce am drept de vot, de ce trebuie să votez, ce sunt taxele, de ce trebuie să le plătesc, cum le plătesc, ce este un mediu politic și cum pot acționa în acest context etc) și dorința de realizare profesională. Acestea, printre multe altele, ar trebui îndeosebi consolidate în timpul celor 12 ani de școală.

Ce impact au profesorii în realizarea educației copilului?

Relația dintre profesor și elev diferă, bineînțeles, de temperamentul și mentalitatea fiecăruia. Cu toate acestea, exisă profesori care îți pot schimba mentalitatea într-una cât de cât benefică. Îndeosebi, aceștia sunt profesorii nonconformiști, care nu se bazează pe criterii rigide, îți acordă o anumită libertate de gândire punând accentul pe CUM gândești, nu pe CE gândești și, totodată, îți acordă libertatea de expresie. Sunt un caz care a trecut prin așa ceva și pot afirma că nu mi-aș mai dori nici măcar să îmi amintesc cum judecam și cum înțelegeam diverse aspecte înainte să mi se acorde libertatea de expresie după care tânjesc toți elevii, sunt sigură.

Pe baza acestor criterii, înțelegi contextele într-un mod diferit. Înțelegi că ești liber să poți să gândești și să exprimi ceea ce gândești fără să ți se îngrădească această libertate, că poți să contrazici o persoană fără să fii sancționat, că poți avea, îndeosebi, o libertate de conștiință. Ori asta îți consolidează spiritul educativ extrem de mult.

Din punctul meu de vedere, educația este un concept extrem de greu de definit în totalitate, care poate fi abodat într-un mod subiectiv. Fiecare se educă pe sine pe baza principiilor după care se ghidează și își poate forma opinia în legătură cu acest subiect pe baza acelorași considerente. Ca acest punct de vedere, spre exemplu.

 

Autori: Florina Dan si Sofia Aderov

Sursă foto: aradon.ro

Doi elevi din Giurgiu au spart noaptea o școală pentru a fura cataloage

"în De văzut" "de POV21"

Doi elevi din Giurgiu, Ogrezeni, au spart școala din localitate în noaptea de 18 spre 19 februarie pentru a fura cataloage și condici ale profesorilor. Unul are 12 ani, iar celălalt 16; autoritățile au fost chemate imediat, iar făptașii au fost prinși.

Doi elevi din Giurgiu, localitatea Ogrezeni, au fost găsiți făptașii unei infracțiuni pe timpul nopții, mai exact în noaptea de 18 spre 19 februarie, unde școala din localitatea Ogrezeni a fost spartă de cei doi și s-au furat patru cataloage și patru condici ale profesorilor.

Aceștia au pătruns în instituția de învățământ pe una dintre ferestre și au ajuns până în cancelarie, iar dintr-un dulap au reușit să sustragă obiectele mențioante mai sus. Cei doi elevi din Giurgiu, Ogrezeni, vor răspunde în fața legii, cei de 12 ani părând să scape momentan de un dosar penal, dar cel de 16 ani poate fi deja tras la răspundere.

Autoritățile informează că: „Polițiștii din cadrul Secției Rurale nr. 6 Mihăilești au fost sesizați de către un cadru didactic, cu privire la faptul că în noaptea de 18/19.02.2020, persoane necunoscute au pătruns în incinta unei școli din comuna Ogrezeni, de unde au sustras mai multe cataloage școlare. În baza sesizării, polițiștii s-au deplasat la fața locului, ocazie cu care s-a constatat că în noaptea de 18/19 februarie 2020, persoane necunoscute au pătruns prin forțarea unei ferestre în incinta școlii, iar dintr-un dulap care se afla în cancelaria subunității școlare au sustras 4 cataloage și 4 condici de prezență a cadrelor didactice, ulterior părăsind incinta școlii. În urma investigațiilor efectuate, polițiștii au identificat persoanele în cauză ca fiind doi tineri de 12 și 16 ani, ambii din comuna Ogrezeni, județul Giurgiu. Dosarul va fi prezentat unității de parchet urmând a fi dispuse măsurile legale față de aceștia”

Nu este prima dată când elevi din Giurgiu comit infracțiuni care implică școala. Anul trecut, înainte de începerea anului școlar 2019-2020, trei elevi din Clejani, Giurgiu, au distrus de-a dreptul cu extinctoare și scaune mobilierul, cancelaria, sălile de clasă și băile școlii din localitate.

Maria Nistor înființează primul centru lingvistic năsăudean!

"în Interviuri" "de POV21"

După cum bine știți, v-am obișnuit cu prezentarea oamenilor de succes, a oamenilor ce fac bine acestei țări, a celor curajoși și a celor ce vor să schimbe ceva la această țară.

Maria Nistor a devenit directorul general al Editurii Didactice și Pedagogice în vara anului 2017, începând astfel să se ocupe de manualele elevilor din Romania. Bilanțul de la final de mandat, din decembrie 2019, ilustrează activitatea de succes în acest domeniu. În cadrul unei conferințe de presă din data de 10 decembrie, dumneaei a făcut public faptul că Editura Didactică și Pedagogică a semnat un parteneriat gratuit cu o organizație din străinătate, pentru implementarea manualelor cu explicații prin video 3D în toate școlile din țară, urmând ca Ministerul Educației și Cercetării să implementeze acest proiect.
Toate studiile urmate, anii de muncă de până acum și experiența de viață au făcut-o o femeie mai puternică, ce s-a decis să se întoarcă în Năsăud, orașul ei natal, pentru a deschide primul centru lingvistic pentru copiii și adulți.

maria-nistor-primul-centru-lingvistic

Î: Ce v-a determinat să deschideți acest centru lingvistic?

R: După încheierea mandatului meu la EDP, evident că toată lumea m-a întrebat ce fac.        Le-am  răspuns că o iau de la capăt, ca de obicei. Pentru că nu pot părăsi sectorul educației, am încercat apoi să identific nevoile elevilor și mi-am dat seamă că principala problemă, vizibilă cu precădere la trecerea de la un ciclu de învățământ la altul, este că, într-o clasă cu aproximativ trei zeci de elevi, le e greu să comunice. Apar apoi și alte limitări, cu precădere la orele de limbi străine, elevii se gândesc: dacă probabil nu spun ceva bine și râd colegii mei de mine? Poate mă blochez și nu știu toate cuvintele, ce fac dacă mă întrerupe profesorul și îmi pierd ideea? Iar lista poate continua.

Îmi amintesc apoi de primul semestru de studenție. Visul meu era să devin polițist și, când am auzit că nu eram eligibilă, pentru  că îmi lipseau 2 centimetri la înalțime, am simțit, pe moment, că tot viitorul meu profesional s-a năruit.

M-am înscris la Facultatea de Litere, specializarea engleză-germană și am avut un șoc. Eu mă credeam copil deștept, însă, la primul seminar de limba germană, a venit o profesoară din Austria. Părea simpatică, dar nu prea înțelegeam tot ce zice (eu, care avusesem media 10 și la germană?!). Ne-a rugat să ne prezentăm și erau unii absolvenți de liceu în limba maternă.

La noi la Năsăud se făcuse școală, dar nu aveam același debit verbal și nici aceeași coerență ca unele dintre colegele mele.

Au urmat apoi vreo două zile de plâns (nu îmi plăcea nici orașul, mi se părea mult prea mare și aglomerat pentru mine), după care mi-am dat seama că a avut dreptate Coșbuc când a scris că „o luptă-i viața, deci te luptă”, și m-am mobilizat.
Cred că, dacă aș fi avut acces la un asemenea centru de învățare a limbii străine din gimnaziu sau din liceu, impactul tranziției de la învățământul preuniversitar la cel universitar ar fi fost diminuat.

Î: De ce la Năsăud și nu la București, Cluj-Napoca…?

R: Pentru că nevoie de sprijin în procesul de învățare a limbilor străine este peste tot. Orașele mai mari oferă deja soluții în acest sens. În județul Bistrița-Năsăud însă, situația este una deficitară deocamdată. Să nu uităm totuși că primul pas în rezolvarea unei probleme îl reprezintă însăși identificarea acesteia.

Năsăudul este cunoscut ca „orașul academicienilor” și consider că nu putem doar să ne mândrim cu istoria, fără a-i mai adăuga o filă a unui prezent de succes.

Suntem responsabili, ca indivizi, să valorificăm ce am primit moștenire și acest patrimoniu trebuie lucrat, consolidat. L-aș cita aici pe marele Adrian Păunescu, „să fie Năsăudul ce a mai fost cândva, tipar înalt și vatră a școlii lui normale ”, cu adaptare, evident, la imperativele actualului context. Sunt de părere că în toate comunitățile din țară există un potențial enorm, dar insuficient valorificat atât la elevi, cât și la profesori. Experiența îmi spune că, atunci când vrei ca un proiect să funcționeze în parametri optimi, planul managerial trebuie adaptat contextului și e nevoie de investiții serioase de tot felul: pe lângă partea financiară, resursa umană de calitate pentru domeniul vizat, publicitate și toate cele, trebuie să îi dai ideii o parte din sufletul și din timpul tău. Altfel nu are cum să funcționeze.

Î: Ce metode de învățare veți aborda?

R: În această epocă a globalizării, limbile străine trebuie să ne devină cunoscute încă de mici.
Nu doar învățarea limbilor străine se dovedește necesară în acest cadru, ci și utilizarea de metode moderne. Nimic nu se învață greu sau ușor, nu cred că sunt unele discipline mai grele decât altele. Depinde de motivația cursanților, de preferințele acestora, de metodele utilizate. Recent, am văzut o lecție la fizică în 3D și mi s-a părut cu mult mai inteligibilă decât am perceput-o pe vremea când trebuia să învățăm vectorii din carte.

Dacă actul de predare de la clasă se bazează, de cele mai multe ori, pe metode formale, rolul unui asemenea centru (fie el de limbi străine, de meditații etc.) este să extindă această sferă, făcând apel la educația non-formală.

În cadrul proiectului ce se va demara în luna februarie, accentul se pune pe comunicarea verbală, pe învățarea socială, pe dialog, atât în grupe, cât și cu trainerul (prin trainer înțeleg aici un absolvent de limbi străine, cu o vastă experiență de predare, evident că poate fi profesor, însă își adaptează metodele la filosofia noastră). Discutăm de learning by doing. După stabilirea nivelului lingvistic pentru cei care nu încep chiar „de la zero”, se va realiza un       focus-group pentru identificarea temelor de vocabular ce urmează a fi discutate. Sunt elevi interesați poate de exprimare în limba respectivă pe domeniul tehnologic, alții vor să își îmbunătățească nivelul lingvistic pe teme precum timpul liber, sănătatea, călătoriile, cultura existentă în țara/țările unde acea limbă este oficială.

Creăm programa împreună, așa încât ea să fie interesantă pentru toți.

Avem, evident, materiale pentru toți, iar ele nu se rezumă doar la cărți și fișe de lucru, ci includ o parte digitală de audio-video, exerciții interactive, jocuri de societate și multe altele, pe care vreau să le păstrez deocamdată ca surprize. Obiectivele se discută în echipă, iar obiectivul meu general e ca, la finalul fiecărui modul, aceste obiective fixate la început să fie depășite.

Î: Care a fost punctul în care ați decis să predați și adulților? Considerați că o să vă fie mai greu sau mai ușor cu copiii?

R: Sunt o susținătoare ferventă a conceptului de învățare pe tot parcursul vieții.
Am predat adulților mulți ani. La Centrul Cultural German, de exemplu, am avut la un moment dat o grupă de cursanți între 16 și 67 de ani. Îi unea motivația de a-și exersa competențele lingvistice și chiar au format o super echipă, țin și acum legătura cu mulți dintre ei. Am mai avut o grupă de asistente medicale, cu care am lucrat în regim intensiv (cinci zile pe săptămână), pentru că urmau să lucreze în străinătate. Grupe de experți tehnici la engleză, pentru interviuri de angajare sau pentru comunicarea cu clienții, dar am avut ocazia de a interacționa și cu cei de grădiniță și clasele primare.
În mentalul nostru, există de multe ori autolimitări.

Mi se aprind niște beculețe de fiecare dată când o aud pe mama cu sintagma „la vârsta mea”. Care vârstă? E mai degrabă o chestiune de atitudine decât de ani biologici.

Noi ne autoconvingem uneori că e „prea târziu” pentru una sau alta. Ar trebui să încercăm să învățăm mai mult de la unii pensionari occidentali, au o cu totul altă abordare.
La celălalt pol, tindem să scădem nivelul de credibilitate a unor tineri. Când am intrat pentru prima dată în Ministerul Educației Naționale (așa se numea la acea vreme), s-a uitat un       personaj-cheie de atunci la mine cu o vădită lipsă de încredere și m-a întrebat dacă am vreo competență, pentru că „aici se discută lucruri serioase”. Am zâmbit și, după acea primă ședință, persoana respectivă m-a felicitat și s-a arătat dornică de colaborare. Când am devenit director general la EDP, eram cea mai tânără din echipă. Cu siguranță s-au întrebat unii pe la colțuri ce-i și cu fătuca asta aici. Asta nu m-a făcut mai puțin competentă.

Î: Care este viziunea dumneavoastră asupra educației?

R: N-aș vrea să încep o întreagă filosofie, mă rezum la a afirma că educația se dobândește toată viața. Nu am învățat niciodată destul (nici măcar celebrul imperativ al lui Seneca – cunoaște-te pe tine însuți nu este pus în aplicare întotdeauna). Dacă am terminat cu școlile, vin lecțiile vieții, care utilizează metode de învățare surprinzătoare. Cert este că educația este singura avuție pe care nu ne-o poate lua nimeni niciodată. Ce păstrăm în creier e principala noastră avere pe viață. Educația nu ne oferă răspunsuri doar la variațiile întrebării CE, ci ne învață și CUM să găsim resursele pentru a gestiona anumite situații. Aș compara educația cu aerul- te cam sufoci dacă nu o ai.

Î: De ce ar trebui să mă înscriu la centrul dumneavoastră?

R: N-a zis nimeni că trebuie, dar, pentru a păstra acest termen, pot răspunde că, în piramida lui Maslow, as încadra participarea la acest curs pe nivelele superioare: stimă/ statut și, respectiv, autorealizare. E ceva de nișă, nu toți oamenii își doresc să iasă în afara zonei de confort și dacă totuși asta reprezintă un deziderat, nu toți au curajul să o și facă.
Dacă vrei să dobândești cunoștințe și să-ți valorifici competențele prin joc, să lucrezi în echipă, să îți depășești potențiala reticiență de a vorbi în public, să îți antrenezi anumite aspecte ce țin de comunicarea non-verbală, să înveți să gândești într-o altă limbă, să îți dezvolți creativitatea, îndrăznește să te înscrii!

Î: De ce ați ales numele Îndrăznește?

R: E o filosofie de viață. Când am citit că guvernul canadian oferea, printr-un institut de cercetare, doisprezece burse doctorale la nivel mondial pe studii în domeniile lor, m-am entuziasmat, apoi m-am gândit că nu am nicio șansă de a fi printre cei selectați. Cred că am citit anunțul acela vreo două săptămâni și, în ultimele ore în care se punea depune dosarul online, am decis să îndrăznesc. Altfel, riscam să nu concurez și să mă tot gândesc la asta.

Dacă n-aș fi concurat, chiar n-aș fi avut nicio șansă. A fost o super experiență.

Ani mai târziu, am îndrăznit să deschid, la      Cluj-Napoca, un birou de cercetare, unde mi-am angajat foști studenți de top, care lucrează și acum în același domeniu, la București.
Cunoscutul cantautor de folk Cristi Buică și-a lansat recent, chiar în județul Bistrița-Năsăud, un album intitulat Îndrăznește. Există și o piesă omonimă, ce se poate asculta pe youtube. Te motivează. O recomand cu încredere!

Î: Ce obiective aveți cu acest proiect în viitorul apropiat?

R: Construcție, consolidare și extindere. Însă, înainte de toate, e necesar ca fundația să fie una stabilă. Vreau să creez, alături de colegii și de cursanții mei, o comunitate lingvistică, să dezvolt nu doar competențele aferente învățării unei limbi străine, ci și încrederea oamenilor în ei înșisi.

Dacă v-a plăcut acest interviu și doriți să aflați mai multe despre persoane interesante, pe care le-ați putea lua drept model, avem soluția chiar aici!

Religia în școli – necesitate spirituală sau manipulare crasă?

"în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

Religia în școli rămâne, probabil, unul dintre cele mai sensibile subiecte abordate în România. Ora de religie a devenit o controversă la nivel național.

Religia, prin definiție, este credința în supranatural, sacru sau divin, și codul moral, practicile de ordin ritual, dogmele, valorile și instituțiile asociate cu această credință.

Din credință izvorăște dogma religioasă, dar sunt lucruri total diferite. Totul a început acum mii de ani. Oamenii, în lipsa unei explicații asupra vieții, au început să creadă în zei.

Totul s-a născut din frică, neștiință și nevoie de răspunsuri, respectiv din nevoia conducătorilor de a obține slugi. Mai apoi însă apar izvoarele istorice scrise și nescrise, care demonstrează existența unor personaje religioase.

Amănuntele nu-și au rostul, deci să trecem la subiect!

În România, religia se studiază în școli de foarte mulți ani, în 1952 eliminându-se din programă pentru ca mai apoi să fie reintrodusă undeva între 1992-1993, după revoluție.

Este ora de religie o necesitate?

Se discută la nivel național ca această oră să fie scoasă, cu totul, din programă. La momentul actual, este la latitudinea elevilor dacă studiază sau nu religie.

O medie în plus înseamnă câteva sutimi în plus la media generală, până la urmă.

Religia, sportul, muzica, desenul și purtarea, a.k.a. mediile ălea de pe a 2-a pagină de carnet care-s doar de umplutură. Să fim serioși. Ora de religie e benefică într-un fel sau altul. Da, e plictisitoare-n majoritatea cazurilor, deoarece cadrele didactice nu se gândesc că, prin cele 50 de minute de curs, ar putea să ne apropie de Dumnezeu (după caz) sau măcar să ne îndrume să ne găsim singuri credința.

Am norocul să am un profesor la clasă care încearcă „să ne energizeze”, să ne aprovizioneze cu cultură religioasă prin discuții care la prima vedere nu au nicio treabă cu religia. La asta e bună ora de religie cu adevărat: la dezvoltarea culturii universale, deoarece religia se poate regăsi peste tot, dacă știi cum să privești lucrurile. De exemplu, ideea creștină de a-ți iubi aproapele. Nu e decât ideea de a fi om cu cei din jur, pur comportament etic și omenesc.

Totuși, există contraatac la ideea că ora de religie e benefică.

Când eram mici, prin clasele I-IV, mulți dintre noi am avut parte de profesori care încercau să bage frica-n noi. Încercau să ne inducă frica de Dumnezeu, ideea de iubire obligată, născută din frică. Mai pe scurt, o formă de manipulare, ceea ce nu e deloc sănătos.

Mulți copii, indiferent de abordarea cadrelor didactice asupra orelor, vor considera că ora de religie e „o prostie”. Există alternative.

Dacă unii aleg să facă religie, nu e corect pentru ei să stea o oră în plus la școală. În aceeași măsură, nu e ok pentru cei care nu fac religie să nu beneficieze de acele câteva sutimi făcătoare de minuni la medie.

Alternative sunt, trebuie doar puse-n practică.

În loc de ora de religie, ce-ar fi să studiem Istoria Religiilor? Ce-ar fi să studiem religia transpusă în viață? Ce-ar fi să facem meditație spirituală? Părinții au atitudini diferite față de această oră, însă există soluții pentru toate dilemele.

Totul e să vrei. De putut, se poate orice.


Autor: Georgiana Badea
Autor: Marian-Dorin Nițor

De ce am ales să dau la ,,geogra” ? #1

"în Texte" "de POV21"

Te-ai întrebat vreodată  cum e viața de student/ă la Facultatea de Geografia Turismului ?.

În ultimul city guide am menționat faptul că adoram istoria, deși am ales o facultate cu un profil diferit, dar nu am menționat care este aceea. Iar, acum, după multe bătălii cu inspirația și multitudinea de lucruri pe care eu le cred importante, și pe care ar trebui să le scriu în acest tip de articol, am ajuns la concluzia următoare: o serie de postări despre experința studentului la geogra.

Despre ce vom vorbi?

În acest prim articol am sa vă povestesc mai multe din experiența mea din primul semestru. La început a fost puțin ciudat să mă gândesc că cineva ar vrea să citească așa ceva, dar știu din propria experință că în momentul în care am intrat în clasa a XII-a, am căutat informații despre mai multe facultăți. În afară de site-ul oficial nu am găsit păreri reale ale unor studenți care urmează acea facultate, de aceea am ajuns la concluzia că am să fac acest tip de postări pentru a-i putea ajuta pe cei care vor să știe mai multe informații despre Facultatea de Geografia Turismului și ceea ce crede un student despre aceasta.

Să facem cunoștință!

Eu sunt studentă în anul I la Facultatea de Geografia Turismului în cadrul Universității Babeș-Bolyai. După cum spune și numele, facultatea are în prim plan geografia, turismul și tot ce ține de acestea – două domenii destul de ample în care regăsim și istoria, materie pe care eu am adorat-o și pe care sunt foarte bucuroasă să o regăsesc în cursurile mele. Am început anul universitar în octombrie 2017 și am terminat primul semestru pe la jumătatea lunii ianuarie 2018. Primul lucru pe care l-am observat este respectul pe care profesorii ți-l oferă, faptul că ei te văd ca pe un om matur, nu un copil așa cum eram văzuți în liceu.

Gânduri de la facultate

Colectivul profesorilor Facultății de Geografia Turismului din Bistrița este unul minunat, foarte diferit de cel din liceu. Dacă în liceu profesorii aveau mici beneficii (scările, baia profesorilor de care ne mai bucuram și noi din când în când), la facultate nu există aceste diferențe, aici o să te simți egal cu profesorul, ba chiar mie mi s-a părut ciudat ca profesorii să mi se adreseze cu dumneavoastră sau domnișoară, pe când în liceu eram Lorena și atât.

O altă diferență o regăsesc la cursuri. Atmosfera este extrem de relaxată, nu îți atrage atenția nimeni dacă te uiți la telefon, cursurile sunt mult mai interactive, profesorii se folosesc de materiale digitale, pentru a ne exemplifica ceea ce ne explică la cursuri –  lucru necesar de multe ori.

Un sistem modern

Un lucru pe care eu îl ador este acela că nu mergi la cursuri cu o stare de neliniște că nu ți-ai învățat lecția. Aici ai o sesiune de examene la sfârșitul semestrului, pentru care trebuie să memorezi informația din timp, ca să rămâi la buget sau să iei bursă (există două tipuri de locuri la facultate: la buget, adică statul îți asigură plata studiilor, și la taxă, adică tu trebuie să îți plătești serviciul studiilor facultății).

Picture 105

Un ultim lucru despre care o să vă povestesc în acest articol este și preferatul meu: Aplicația Practică. Sinceră să fiu, acest mic detaliu al Facultății de Geografia Turismului este cel care mă motivează să învăț pentru sesiune, deoarece am oportunitatea să văd locuri noi de două ori pe an, lucru pe care orice om, nu doar un student, ar trebui să și-l dorească. La sfârșitul anului trecut am avut prima aplicație practică și am avut ocazia să văd o bucățică din Parcul Național Munții Rodnei. Sunt deosebit de încântată că am văzut acele peisaje minunate.

> https://loremesesan.wordpress.com/about/

Derulează înapoi