Maia Morgenstern și Marius Bodochi sunt protagoniști în prima ecranizare a poveștii „Capra cu trei iezi”!
Vezi și
Noi suntem Generația „Z”! De ce vrem să schimbăm lumea?
Povești cu și despre tineri: Cum este gândită și analizată generația „Z” prin ochii unui adolescent însuși grăitor și reprezentant?
Ca reprezentant al generației „Z”, pot spune că generația asta va ajunge departe doar dacă va simți că este susținută.
Eu mă percep una din sutele de piese de puzzle ale aceste generații, dar una care a avut șansa să se exprime liber prin intermediul tehnologiei, cea despre care ni se reproșează mai mereu faptul că a devenit prea semnificativă în viața noastră.
Partea faină în povestirea mea este că vă voi spune despre „viața și sentimentele unei puștoaice blocate într-o generație prea puțin înțeleasă”. Partea cea mai picantă, cred eu, va fi cea în care voi vorbi despre sentimente, deoarece cred cu tărie că voi reuși măcar puțin să vă fac să înțelegeți că și noi știm ce înseamnă fericirea și tristețea, greul și ușorul. Și noi plângem. Și noua ne e milă. Și nouă ne este greu, nu cum le-a fost bunicilor noștri acum 50-60-70 de ani, însă ne este. E greu să trăiești într-o generație în care bătrânii noștri cred că visele noastre sunt iluzii, este dificil să observi că majoritatea discuțiilor duc la „învață ca să ai banul tău” și prea puține la „fii bun ca să fi fericit”.
Aud mereu în jurul meu oameni care judecă aspru generația mea, oameni care ne judecă zâmbetul…
„Dacă râzi prea mult, sigur ai consumat droguri. Dacă ești trist, ești încuiat și depresiv”. Suntem judecați pentru faptul că stăm până târziu afară, iar dacă oamenii ne aud râzând zgomotos, imediat auzi vorba aia că „nu știm ce e acela «respect»”. Tind să vă anunț că majoritatea copiilor din generația asta știu e ce acela „respect”, știu ce e rușinea și cât de important este să faci bine. Știm toate astea și le arătăm cui merită. Că dacă stai în casă șapte zile din șapte și ieși o dată pe lună, nu înseamnă că ești un copil respectuos și cumsecade.
Generația „Z” este una liberă fizic, însă psihic este ținută pe loc, deoarece este descurajată mai mereu și etichetată după îmbrăcăminte, tatuaje, vicii…
După cum spuneam în început, și noi simțim lucruri, și nouă ni se rupe inima atunci când vedem un copil cu mâna întinsă la colțul străzii, și noi simțim frigul în suflet… Însă suntem o generație de luptători care știu să privească partea plină a paharului, nu ne place să dramatizăm și să facem pe victimele. Suntem fericiți mai mult când suntem cu cei pe care îi iubim, nu când avem bani, poate pentru că încă suntem copii sau poate pentru că suntem o generație care are și calități, nu doar defecte..♥
Suntem capabili să ne dăm seama că nu e totul roz și că trebuie să fim înțelegători și uniți. Suntem sensibili, iubim viața, oamenii, iubim să ne distrăm, plângem, ne revenim, ne prefacem că suntem indiferenți, dar de fapt nu suntem… Însă, cu toate astea suntem generația „Z”, cea de luptători care va crește și îi va uimi pe cei care, cândva nu au crezut în ei…
Cât despre viața mea, viața unei puștoaice care începe să–și deschidă ochii și să-și dea seama încet-încet ce înseamnă viața și ce înseamnă să trăiești, pot spune că sunt mândră că m-am născut într-o generație liberă să facă ceea ce își dorește, chiar dacă va fi criticată aspru pe parcursul drumului ales.
Chiar dacă fac parte din comunitatea îndrăgostită de tehnologie, încă mă interesează țara în care trăiesc, chiar dacă mă dezamăgește uneori… Mă interesează să cunosc tradițiile și istoria mea. Și garantez că 90 % din coechipierii acestei generații gândesc la fel.
Da, poate că nu am cunoscut războaie, cutremure sau alte evenimente nefavorabile, însă am cunoscut setea de iubire și înțelegere, de a vedea că trăim într-o națiune unită și la greu nu doar la bine. Aș putea să intru în detalii, dar nu vreau, nu mă simt în măsură.
Revenind la ale noastre, în calitate de reprezentant, mă simt onorată să am posibilitatea să vă povestesc vouă, celor care citesc asta, despre durerile mele provocate de răutatea care s-a prins de oamenii „ca râia de capre” în ultimii ani.
Cred că vorbesc în numele tuturor alor mei, când spun că încercăm din tot sufletul să nu vă dezamăgim. Dar avem nevoie să ne înțelegeți, să ne iertați și să ne dăruiți alinare și vorbe calde. Suntem niște copii buni, majoritatea.
Nu vom uita niciodată cine ne-a ajutat, cine ne-a înțeles, cine ne-a privit cu ochi reci și duri. Totul va rămâne în inima noastră, și e de datoria voastră, a criticilor ai acestei generații, să alegeți în dreptul cărei caracteristici veți rămâne veșnic în sufletul unor copii.
Vocile tinerilor se fac tot mai auzite. Citește aici gândurile altui reprezentant al generației.
Autor: Popescu Iuliana
Vezi și
Mazushī Kodomo
Pădurea fusese întotdeauna ceea ce îl calmase; chiar și în zilele când nu putea auzii nimic altceva decât zgomotele stomacului său gol, iar durerea îi străpungea întregul corp, pădurea îl calma pe tânărul Mazushī Kodomo.
Ochii îi erau furați de măiestria și culoarea imperiului verde. Poate că viața nu îi dăruise decât prea multe lipsuri; acoperiș lipsă, părinți absenți în viața sa, mese mici luate neregulat, un trai mai mult târât aproape de moarte; dar măcar îi lăsase această alinare. Uneori găsea ciuperci și alte fructe în pădure, iar el le lua pentru a se hrăni, în acele momente pădurea îi juca rol de părinte, de fapt tot timpul făcuse asta.
Singur, pierdut între zidurile minții proprii, izgonit de toată lumea, Mazushī hoinărea pe unde apuca, fugărit de propria sa existență. De ce îl urau oamenii? Le făcuse ceva greșit? Unde erau cei apropiați? Existau? Părinți, frați, rude? Ce se întâmplase cu toată lumea? De ce el trebuia să sufere?
Mazushī Kodomo nu era un copil rău, evident nu toată lumea ar fi fost de acord cu asta.
Tinerii spuneau că este un leneș, bogătașii că este un gunoi, bătrânii că este ca o furnică pierdută de mușuroi. Era un copil slab, aproape scheletic, cu paloarea pielii obișnuită pentru cei cu un ghinion ca al său, părul negru fiind singurul detaliu distinct a înfățișării sale, ochii căprui păreau șterși, nu lipsiți de viață dar aproape morți. Însă mintea băiatului, da, aceasta era ceva uimitor. O întreagă lume a misterelor și imaginației sălășluia în căpșorul său. Mare păcat că soarta îi aruncase această crudă existență. Deseori, din spatele ascunzișului de copaci și tufișuri, Mazushī privea cu invidie la copii care erau alături de părinții lor, la frații ce se jucau împreună, la fermierii ce duceau acasă orez și alte de-ale gurii. Nu îi era ușor. Nu era corect. Iar el ura această nedreptate ce-l plesnea peste față.
Însă în pădure uita de toate astea.
Timpul și spațiul se pierdeau în regatul său. Uita de griji și lipsuri, iar durerea stomacului gol îl lăsa în pace. Cel mai mult iubea la regatul său timpurile răsăritului de primăvară, atunci când razele soarelui străpungeau frunzișul verde crud al copacilor, creând curcubeie printre picăturile de rouă și transformând bucățile de pământ în aur strălucitor iar pietrele în diamante pure. Îi plăcea să culeagă bogățiile regatului său. Pietrele de diverse forme, mărimi și culori îi aduceau cea mai mare distracție.
Într-o zi, plimbându-se prin pădure de dimineață, se pierduse atât de tare cu ochii în priveliști încât fu cât pe ce să se împiedice de câteva ori. Nu căzuse încă, nici nu avea prea mare importanță pentru el acest risc. Tot ce avea importanță acum era lumea înconjurătoare. Fiind dimineață soarele de-abia ce ieșea, arătându-se la orizont alene. Printre trunchiurile bățoase ale copacilor, încălzind frunzele ce de-abia se nășteau, șmecherul soare făcea cu ochiul pământului pe care Mazushī călca. Roua de dimineață lua dublu rol, răcorea pădurea și devenea magică creatoare de curcubeie și jocuri de lumini. Păsărelele de-abia trezite, își începură concertul din mii de voci aromatice, acompaniate de șuieratul vântului și amplificate de ecoul pădurii.
Parcă Mazushī ar fi trăit într-un vis.
Brusc însă, visul se rupse! Încurcându-se între rădăcini, Mazushī se rostogoli pe un povârniș pietros, ca un sac de orez. Căzătura nu fusese atât de rea încât să-i provoace răni serioase, doar câteva zgârieturi ici și colo, mai mult rostogolirea fu cea care-l afectă, făcându-i capul să vâjâie în stânga și dreapta. Când se mai dezmeticii puțin, observă cu părere de rău că pădurea devenii dintr-o dată silențioasă. Nici un sunet nu mai răzbătea la el. Faptul că păsările, speriate de zgomotul produs, plecaseră și opriseră concertul, îi umplu sufletul de amărăciune. În timp ce se ridică ușor de pe jos, observă cu coada ochiului ceva nemaivăzut. Pentru alții ar fi fost un simplu gunoi, dar pentru Mazushī era o adevărată comoară.
Era o piatră!
Chiar dacă pare anost, trebuie recunoscut faptul că această bucată de rocă nu era lipsită de stranii aparențe. Era de formă ovală, perfect fină, de o culoare neagră cu reflexe purpurii și pete roșii, portocalii și galbene. Categoric deținea acea aură de vino încoace. Ochii lui Mazushī rămăseseră fixați pe piatră, absorbiți de întunecata, dar lucioasa, suprafață a sa. Aspectul rupt parcă din cerul măiastru îi fură mintea, hipnotizându-l. Tot ceea ce era în jur începea să se șteargă rămânând doar un singur punct, piatra.
Cu o mișcare lentă, aproape mecanică, cu simțurile oprite și fără a-și da seama de ce face, Mazushī își îndreptă mâna spre piatră. Sentimentul pe care îl încercă atunci când degetele îi făcură contact cu suprafața fină sunt mai presus de puterea de a explica a condeiului. Era ca și cum ceva nemaipomenit curgea prin el. Simțea putere! Simțea voință! Plăceri și dorințe, simțea că toate vin spre el, gata pentru a fi realizate! Secretele universului păreau a se arăta înaintea sa, șoptindu-i amintiri străvechi.
Ce simții apoi fu nimicul, iar ceea ce văzu, întunericul de nepătruns.
Se trezi noaptea. Soarele părea să fi coborât de mult, iar stelele i se făcuseră acoperiș deasupra capului. Gardianul de argint al nopții îi veghea drumul de deasupra, luminându-l. În mâna stângă, strângând cu putere, era piatra stranie găsită mai înainte. Sentimentul acela straniu simțit cu ceva ore mai înainte, sentimentul de putere și de energie curgând prin el, nu, încă nu dispăru.
Se ridică încă buimăcit de pe jos, numai ca să se prăbușească la loc în țărână. Oricât de fermecătoare putea fi acum pădurea, măiastră și înfricoșătoare, ca un palat abandonat în muțenie și întuneric, corpul său muritor nu îi dădea voie să admire. Durerea stomacului său era de un miliard de ori mai tare decât orice simțise până acum. Trebuia să mănânce ceva acum, și asta urgent, altfel ar fi simțit cum corpul îi este rupt în două. Cu picioarele tremurând și mintea încețoșată, mergând aproape târât în genunchi și rezemat de cine știe ce copaci găsea în drum, se uită cu ochi pierduți în întinderea neagră a pădurii, sperând să zărească ceva. Și avu noroc, chiar găsi în cele din urmă ceva. La adăpostul crengilor a doi arbori puternici, văzu un sac, comoară neprețuită indiferent de conținut. Pașii îi deveniră mai repezi, inima începând o cursă în pieptul său, capul vâjâindu-i amețit în timp ce gura vărsa cascade de salivă. Se aruncă asupra sacului și vârî imediat mâna, ca să o scoată imediat mânjită.
Și cu ce, o Doamne?! Cu mâncare!
Pe degetele-i tremurânde avea orez fiert și bucăți de legume. Ca și o persoană care nu mai mâncase de mult timp Mazushī își înfundă mâna în gură și apoi iar în sac, consumând cu nesaț conținutul sacului rătăcit. Era o adevărată binecuvântare, un adevărat miracol, cât de norocos să fi fost să găsească mâncare chiar când avea cel mai tare nevoie? Odată ce își astâmpără foamea, o sete deșertică îl cuprinse.
Dar, ca și prima oară, soarta părea să-i zâmbească, oferindu-i noroc peste așteptările sale. Poate era modul ei de al recompensa pentru toate răutățile pe care i le făcuse. În orice caz, în momentul când setea începea să-l acapareze pe tânărul Mazushī, cu urechile prinse un susur de-abia șoptit. Luându-se după el descoperii un pârâu cristalin, ce șerpuia lin, parcă doar pentru el. Își înfruptă buzele cu apa aceea răcoroasă, băută din palme. Fără să-și de-a seama, orizontul începuse să fie mai colorat decât de obicei în ochii săi.
Zilele ce urmară fură relativ calme, liniștite, dar evenimente stranii se petrecură din ce în ce mai mult. De exemplu, atunci când Mazushī se ciocnise fără să vrea de un tânăr ce căra lemne, acesta din urmă nu-l lovi, cum făceau de obicei. Mazushī îl ajută să strângă și să ducă lemnele, iar când ajunse în sat, observând cât de rezervat, aproape speriat, Mazushī părea, tânărul îl asigură că nu v-a pății nimic. Ajunseră în sfârșit la destinație, și lucru neașteptat de Mazushī, primi o răsplată, o prăjitură țărănească simplă, dar foarte dulce pentru sărmanul Mazushī. În acel moment aproape că începuse să plângă, sentimentele fiindu-i aproape prea puternice pentru a le mânuii.
Altă dată prin pădure trecuse o caravană.
Oamenii caravanei nu numai că îl salutară politicos, dar făcânduli-se milă de el, îi dădură o pătură și ceva mâncare, fără ca el să fie nevoit să cerșească sau să fie silit să facă ceva muncă peste puterile sale. Însă cel mai straniu dintre evenimente avea să-i schimbe întreaga viață.
Într-o după amiază rece, umedă datorită ploilor nopții trecute, Mazushī se plimba învelit de o pătură, atras de peisajul înconjurător. Era liniște totală în pădure, dar nu una dintre cele sinistre, ci de fapt o liniște foarte dulce urechilor. Păsărelele nu mai cântau, vântul de-abia dacă adia, parcă întreaga natură ar fi înghețat în timp. Liniștea era puternică, cu siguranță că dacă nu ai fi avut un suflet conectat la pădure ca Mazushī, liniștea aceea te-ar fi strivit.
Însă, deodată, liniștea fu sfâșiată de niște țipete.
Șocat, smuls din reverberația în care se afla, Mazushī ciulii urechile. Un ecou ceva mai slab se auzea din dreapta sa, un vaiet lung și trist. Pitit, cu pași lenți și silențioși, se apropie de sursa ecoului. Când ochii îi arătară ce provoca ecoul, o dâră de furnicături reci i se prelungii pe șira spinării. În fața sa, la câțiva metri, se afla un grup încercuit de niște bărbați fioroși. Grupul era alcătuit din femei și bărbați, în mijlocul cărora se afla o fetiță mică, de vârsta sa. Grupul era categoric făcând parte din oamenii mai înstăriți decât el, căci erau altfel îmbrăcați, mult mai bine și mai vesel îmbrăcați. În jurul grupului, ca niște ziduri macabre, se aflau trupurile moarte ale unor bărbați. „Samurai!” gândi Mazushī. Bărbații care înconjurau grupul, hoți cel mai probabil, râdeau cu veselie, uitându-se cu poftă la hainele scumpe pe care prada le purta. Cel mai în vârf pus era chiar fata cea tânără, toți hoții admirând-o ca pe o statuie de aur.
Cercetând în liniște printre copaci, Mazushī ajunse în cealaltă parte a cercului format de hoți.
Inima îi bătea cu putere în piept, îl durea.
Respirația îi devenise tăioasă, rănindu-i gâtul, iar plămânii aproape că-i explodaseră. Cu toate astea, tânărul Mazushī, nu putea să îngenuncheze în fața tronului fricii. Nu știa ce putea face, dar ceva trebuia cu siguranță făcut. Rotindu-și ochii nebunește în căutarea unei soluții, Mazushī văzu pe pământ o sclipire palidă, înecată. Întorcându-și capul spre reflexie, fu cât pe ce să vomite, făcându-i-se greață la imaginea unei săbii învelită în pături de sânge încă calde. Nu mai văzuse până acum sânge, cel puțin nu atât de mult. Fără să gândească ce face apucă mânerul sabiei, degetele alunecând-ui puțin de pe teaca mânjită de sânge proaspăt. Cu picioarele încă tremurânde, ieși din ascunzișul copacilor, pregătit să lovească în stânga și-n dreapta oricând.
-Yo, Yoshimura! Ia uite ce ne aduce vântul! spuse unul dintre hoți, la fel de surprins ca și ceilalți.
-Văd Tagomi. Nu este tocmai ce așteptam, dar….
Cu pași măsurați și atenți hoțul mergea mai aproape de Mazushī.
-Te-ai pierdut, copile?
Mazushī nu răspunse, rămânând silențios datorită vocii ce-i pierii. Pașii veneau mai aproape, mai repezi, mai siguri. De ce Mazushī nu reacționa?
Deoarece pentru o minte fragilă de copil ca a sa, tot ce se întâmpla era prea mult, punându-l pe băiat să gândească mai lent.
Aștepta momentul potrivit să lovească, nu ataca deoarece vroia să lovească cu siguranță. În sfârșit hoțul fu destul de aproape încât Mazushī să lovească. Strângând mai tare mânerul, încordând-uși brațele și picioarele, și cu un strigăt făcut pentru a se îmbărbăta, se aruncă înainte ridicând sabia și lovi.
Din păcate pentru el, hoțul era mai experimentat decât el, astfel se dădu la o parte și îl lovi pe Mazushī în coaste cu talpa piciorului. Lovitura fu atât de puternică, încât băiatul se rostogoli pe jos, într-o ploaie de scâncete. Rămas fără aer, lasă dâre de salivă să i se scurgă pe bărbie amestecate cu pământ. Sabiei nu îi dădu drumul printr-o ambiție nebună ce îi dădu o rană deschisă piciorului stâng.
-Ia te uite ce domnișoară fragilă avem aici! râse Yoshimura. Băiete crezusem că dacă tot ai ieșit cu o sabie la joacă, măcar ești ceva mai rezistent…..Deci băieți, ce să facem cu câinele ăsta? Să-l tai bucățele sau să-l las întreg?
-Stai, stai, stai Yoshimura! Uită-te la el doar, îi pricăjit, probabil că nimeni n-ar da nici o legumă stricată pe el, viu sau mort. Și n-are nici un rost să te obosești să-l omori. Lasă-l să plece, n-avem ce face cu un astfel de gunoi!
Gunoi! Acest cuvânt îi răsună băiatului în urechi, țipând mai să i le spargă. Gunoi!? Gunoi!? GUNOI!?
Așa fusese văzut de către toată lumea întreaga sa existență. De ce? Doar pentru că soarta fusese prea crudă și-l pusese jos în noroi? Valuri de căldură îi veneau în obraji, în timp ce simțea sângele curgându-i mai repede prin corp. Ochii începură al fixa cu ură pe hoțul ce se întoarse cu spatele atât de indiferent după ce-l lovi cu piciorul în stomac.
Furia îi cuprinse mintea și corpul. Brusc, se aruncă în față smulgând sabia de pe pământ și o împinse cu putere în corpul din fața sa. Șuvoaie de sânge țâșniră din hoț, care se prăbușii jos împreună cu Mazushī.
-Yoshimura! strigară hoții în cor.
Acoperit în sânge, băiatul căzu peste trupul hoțului. Sabia rămase în trupul lui, blocată. Căzând, se lovise la genunchi și în stomac în teaca sabiei.
Dar asta fusese doar începutul unui calvar ce urma să îndure.
Total buimăcit, se trezi în mijlocul unei furtuni de pumni și lovituri de picioare. Hoții, furioși datorită atacului surpriză, începură să-l lovească pe Mazushī. Loviturile erau tari, dovadă că cei ce loveau erau însetați de sânge, nu aveau de gând să cruțe nimic.
Ultimele sentimente pe care băiatul le simții fu frica, tot ce mai simții era durerea oaselor rupte, iar ultimele sunete din urechi fusese scârțâitul bucăților de oase fragmentate. Apoi întunericul acoperi linia orizontului.
Când se trezi, se afla într-o cameră frumos decorată. Lângă el se afla o femeie frumoasă.
-Unde sunt?
-Ești în siguranță! La casa samuraiului Motushi. E un adevărat noroc, un miracol că ai rămas în viață până la venirea sa cu o grupă de samurai…
-Motushi…samurai…
-Fiica sa cât și el îți admiră cu adevărat curajul pe care….
Dar deja Mazushī nu mai asculta. Întorcându-și capul în altă parte, își găsi hainele lângă el. Deasupra se afla piatra pe care o găsise în pădure, piatra sa. Reflexele sale negre îi hipnotizau ochii, furându-i atenția.
Și brusc înțelese. De ce se întâmplaseră atâtea, de ce pățise atâtea…
-Piatra! Piatra norocului…
Autor: Edmond Ciprian
Vezi și
Eu, alcoolul, și-o întâmplare amuzantă
Așa cum v-am obișnuit, revenim cu noi confesiuni ale tinerilor. Confesiuni ce, de data aceasta, sunt mult mai funny, iar colegii noștri nu s-au sfiit în a-și expune amintirile… de la beție. Deși articolul are o tentă de amuzament, vrem să vă spunem că alcoolul nu este niciodată o soluție. În cele mai multe cazuri, se pot întâmpla lucruri grave, pornind de la o glumă sau o idee nevinovată. Eu, alcoolul și o întâmplare amuzantă – combinația fatală!
Nu promovăm consumul de alcool, ci doar vă prezentăm câteva amintiri amuzante.
Așa că, here we go again.
Bețiile sunt rupte din rai, atâta timp cât totul are o măsură și o limită. Prieteniile adevărate se cunosc când ești în stare de ebrietate, amintirile cele mai faine sunt cele care-ți rămân după o beție, după un festival, după un concert.
Adolescenții se refugiază în alcool ca să scape de tristețe, însă
Eu una am învățat să iau tot ce-mi oferă viața și să mă simt bine oricum.
Nu pot spune că una din amintirile mele legate de alcool e mai memorabilă decât altele, toate au ceva mișto, toate și-au pus amprenta pe mine. Dacă vreți să auziți ceva amuzant, o să avem ceva de stat împreună pentru că sunt sufletul petrecerii ( haz de necaz din nou ).
Aș putea să stau zile și nopți să povestesc despre cum sunt eu geniul planetei și combin băuturile, și a doua zi mă întreb de ce mă doare stomacul, aș putea să stau săptămâni să povestesc despre fiecare discuție de intelectuali și fiecare nebunie făcută sub influența alcoolului.
Așa că hai să vă povestesc cum a fost majoratul meu. Totul bine, frumos, după 5 shoturi deja eram filosoafă și vorbeam la fel de tare ca bătrânele din autobuz atunci când le spui: „Tanti, nu îți las locul meu în autobuz!”.
Mi-aduc aminte că mergeam în club, ca tot omul care n-are unde să-și facă majoratul și are nevoie de o soluție de ultimă fază, și fiind deja pe 7 cărări alergam pe bulevard și strigam fel de fel de chestii.
Nu cred că fusesem mai fericită până atunci.
N-o să uit niciodată nici prima beție, 14 ani și o speranță, nu e nevoie să zic mai mult. N-o să uit nicio noapte de Vamă cu oamenii faini și toate lecțiile despre cum să te ferești de dubioși.
Tot ce pot să spun e că iubesc viața, cu bune, cu rele, și vă recomand să luați tot ce vă oferă ea. Să nu ratați vreo șansă să vă îmbătați, riscați să pierdeți amintiri super faine! Dar, aveți grijă de voi și nu întreceți măsura, amintirile faine se pot transforma într-o nanosecundă în regrete.
Așa că fiți cumpătați și distrați-vă responsabil.
-Georgiana Badea
Primele beții, oh, dar ce amintiri frumoase! Totul devine mai palpitant cu un așa cumnat scump precum al meu. Nu că am fi noi prea rebeli, dar omul acesta e prea fain ca să nu merite să apară în confesiunea mea.
„Seară frumoasă, bere și vin vechi pe masă…”
Un cumnat bestial pe zonă, o fată de 13 ani (asta se întâmpla în urmă cu 3 ani, când nu știam ce e cu mine, nu știu nici acum, dar asta e altă poveste), doi nebuni în acțiune.
El își luase o bere, cum obișnuia în fiecare seară să facă, și începe să îmi povestească despre peripețiile lui din cei 27 de ani pe care îi adunase până atunci. Totul bine până las eu de citit cartea pe care o aveam în mână și, îndemnată de barosan, iau o înghițitură buună de bericică.
Hoopa, ce să vezi?
Ia uite că-i bună berea când o bei cu cel mai șmecher cumnat.
După ceva timp în care St. Beer a pus mâna pe capul meu și a zis „Bea, fata mea, bea! Că doar așa vei aduce Domnului tău evlavie și mântuire.”, aoleu, ce m-am mai mântuit în seara aia…
Eu nu înțeleg cum a putut duce omul ăla atâta băutură atunci, că nu a început să facă precum toate alea, ca mine, spre exemplu. Îi spuneam mamei toate prostiile de pe globul pământesc, și de foști inexistenți.
Când s-au mai liniștit apele, precum și subsemnata aici de față, ce idee academică îi vine cumnățelului: să facem o plimbare de „noapte” prin vecini. Mi-am zis să o fac până la capăt dacă tot am început cu băutura.
Ne-am împreunat brațele și, fără să ne dăm seama de ceea ce facem, am plecat cântând
„Eu beau vinu’ cu borcanu” încât am trezit toți câinii. Inspirați noi de fel, doi experimentați, am început să batem la ușile vecinilor de zici că eram echipa preotului umblând după contribuție.
Ne-am primit șuturi în fund, înjurături, pahare cu vin și, evident, iubire. Încă o dovadă că băutura unește suflete, chiar dacă dimineață nu îți mai amintești nimic și te trezești cu zeci de oameni la ușă întrebându-te dacă te-ai drogat sau așa te-a născut mama ta.
Deci da, din două persoane care se urau, băutura a făcut doi frați.
-Raluca Voda
Mai întâi de toate, țin să menționez faptul că alcoolul nu este soluția.
Cel puțin în majoritatea cazurilor, când are efect „calmant” la unele persoane, fiindcă, stările date de acesta variază, în cele mai multe cazuri indivizii acționând violent, funcțiile lor sunt încetinite etc., de aceea trebuie consumat cu responsabilitate!
Știți cum se zice: la 18 ani poți să faci legal lucrurile… pe care le făceai și înainte. Bine, nici mult nu mai am, acum, la momentul scrierii, ziua mea fiind peste două săptămâni. Nu aș vrea să mă lungesc cu toate bețiile pe care le-am avut, ci aș vrea să mă axez pe cele mai rele.
Nu sunt alcoolic, dar, ca poet, e o cale de nepăsare, repet, nu de evadare, ci de nepăsare, eu unul reacționând destul de bine la alcool, în unele situații ajutându-mă să mă calmez, să nu îmi pese de grijile pe care le am, știind totuși că sunt încă acolo.
După fiecare majorat la care am fost, am învățat niște chestii,
precum că nu trebuie să mănânc mult înainte și după să beau ca porcul, că o să îmi fie rău… adorm pe masă cât ceilalți mănâncă tort, mă trezesc, vomit și înapoi la party.
Ca să evit această situație nedorită, de obicei am mâncat de fiecare dată când dădeam un shot, iar apoi, impropriu spus, dansam, ca să nu adorm și povestea să se repete. Ok boomer, nu ești aici ca să transformi confesiunile în tips&tricks la beție.
Ignorând latura mea necioplită, chiar nu vreau să ajungeți ca mine. Adică am fost în vară la BRC, iar în a doua seară aveam chef de băut, orice, mai puțin „apă fără alcool” . Ajuns acolo, am început cu două beri, ceea ce mi s-a părut puțin, așa că am coborât, apoi urcat până pe la Mac, unde am luat o sticlă de vodkă de la un non-stop.
Făcând invers drumul, de data asta, ne-am dus în zona corturilor, unde am băut cam 400 ml din sticlă, iar peste o oră, încă 200 „cap” .
Nu vă zic decât că ăia 200 ml mi-au pus capac.
Știu, nu sunt mândru de mine, că puteam mai mult. După vreo 15 minute mi se făcuse foame și am rugat un prieten să vină cu mine să îmi iau un kűrtos calács, de la o tarabă.
Ajuns acolo, cumpăr unul, dar of-ul a fost când să-l bag în rucsac… un sfert se rupsese și căzuse pe jos, când m-am aplecat după bucata aceea, ca să o pun în rucsac, a căzut și restul pe jos… Se uită vânzătorul la noi: „Altu’ nu vă dau!”.
Până la urmă, prietenul respectiv m-a persuadat să arunc bunătatea de kűrtos la gunoi… Imediat după, ne-am întors în zona corturilor, unde m-am întins pe iarbă și am dormit 3 ore neîntors. Cât m-am mai trezit să vomit, am ținut minte o fată roșcată, pe nume Bianca, care, după spusele prietenului, stătea acolo doar ca să îmi revin și să-mi dea să beau… pot să zic că slabe șanse, că nu i-am deblocat lui telefonul meu, ca să răspundă la mesaje.
„Ceea ce am învățat din asta, sper, este că nu trebuie să fac abuz de… tărie (de caracter) ca să ajung în situații de genul, chiar dacă nu voi mai avea ce povesti.”
Ce pot să mai zic? Sper să nu faceți ca mine și sper să beau mai mult la majorat lol. 
-Alexandru Cojocariu
Nu pot spune că sunt o mare fană a alcoolului, cel puțin nu acum, însă, ca orice adolescent, am avut și eu perioada mea de rebeliune. No, I’m not proud of this, dar amintirile frumoase și amuzante au rămas.
Una dintre cele mai funny amintiri de la beție, a fost acum vreo patru ani. Duh, eram mică, idioată, și nu știam cât de tare te pot afecta acele „câteva” pahare în plus.
Cu mai mulți prieteni, am decis să plecăm la o cabană, să ne distrăm în weekend. Toate bune și frumoase, cu un grătărel, că na,
Cânta Guță în stomac balada foamei, jocuri și glume.
Ei bine, asta până când cineva, nu dau nume, Edi (sper că citești asta, și te vei bate singur) a dat startul distracției. Timpul trecea, ne simțeam într-adevăr bine, sticlele și paharele se goleau, iar lumea începea ușor ușor să își piardă capul. Ce? Eu să nu le țin isonul?
Gura mea se auzea de la trei km depărtare, strigând „Cineva să se ducă la magazin să mai cumpere băutură!” de parcă nu ne-am fi aflat la naiba în praznic, iar primul magazin era la o oră distanță, și ăla închis.
Ce ne-am gândit noi, ca să nu piară atmosfera: vis-a-vis, era o stână, cu câteva animale încă libere, iar ideile proaste au venit imediat. Aproape toată gașca, în „liniște” să nu iasă ciobanul la noi cu parul, am sărit gardul. Un băiat cu mai mult alcool la bord, și evident, mai mult curaj, a desfăcut funia de care un cal era legat de un stâlp, și îl tot trăgea după el.
Nici nu vreau să mă gândesc ce era în mintea sărmanului animal, care liniștit l-a urmat.
În mintea noastră foarte lucidă, nu ne-am mai dat seama că încă ne aflăm în altă curte.
Așa că am dus calul lângă gard, am sărit noi în partea cealaltă, adică afară, și ce să vezi? Șapte proști care se urcau pe gard, și „încercau” să sară înapoi, dar nu oricum, ci să călărim calul.
„Normal că nu reușeam, deoarece animalul era mai deștept decât noi.”
Se tot muta, în așa fel, încât să nu nimerim. Picam unul după altul pe jos, râdeam de noi, și tot încercam, asta până când calul s-a săturat de noi și a plecat în treaba lui.
Un alt amic a început să urle și să facă ca apucatul, bucuros că el a găsit un ponei, sau unicorn, nu mai știu exact cum a spus. Însă rana pe care o avea dimineață a confirmat faptul că nu există unicorni… ci doar câini ciobănești nu prea fericiți de vizita noastră nocturnă.
-Antonia Negrea
Sunt genul de om care nu e prea bun prieten cu alcoolul din cauza anumitor întâmplări din copilărie dar, vă pot povesti din întâmplările dragilor mei prieteni.
Clar nu o să îi spun numele acestui om, o să-mi primesc una în față, așa că, o să-i spun X. Acest minunat prieten X are o voce expozițională, fiind într-un cor vocal. Fiind perioada sărbătorilor, corul din care făcea parte susținea diferite recitaluri de colinde și toate cele.
Înainte de a susține un moment, care era într-o biserică, s-au adunat toți și naiba le-a pus alcoolul în mână.
Fiecare a băut într-o măsură decentă, dar domnul și minunatul meu prieten X, cam a dat pe gât pahare, era pe jos de beat.
A susținut în continuare recitalul, a avut moment solo, proful spunându-i că „ai cântat excepțional” . După ce au ieșit din biserică, a văzut un câine, după care a început să alerge și să-i zică „Hai cuțu-cuțu să ne-o tragem” , „Hai cuțu-cuțu să cântăm”, alergând cam pe toată strada după sărăcuțul cățel.
„Prin autobuz se lăuda cum a vrut el să se f*tă cu câinele, până a adormit undeva.”
-Ștefan Ciobăniță
Trebuie să recunosc, eu și alcoolul nu ne intersectăm foarte des, dar și când o facem, iese nebunie.
Sunt destule exemple care îmi trec prin minte acum, însă cel mai bine îmi aduc aminte de o cabană din noiembrie, celebra cabană cu participanții de la balul bobocilor.
Încheind cu detaliile, întâmplarea a avut loc în ultima noapte.
Muzica, băutura (evident, altfel nu citeați asta, lol) și vibe-urile alea blană erau prezente. După câteva melodii și destule shoturi cât să o văd pe Cardi B dansând pe manele, DJ-ul pune melodia aia de jale pe care o știe toată lumea, „Dacă ploaia s-ar opri” de la Cargo, moment în care cu toții se împart în perechi și încep să danseze.
Pentru câteva secunde mă simțeam ca ultimul om știind că toată lumea dansa și eu eram „singur la masă cu două pahare de vin”
(vorba cântecului), când, deodată, îmi găsesc portița de scăpare, care constă în una dintre organizatoarele de la bal, ce era în trecere. Nu am stat prea mult pe gânduri și mi-am jucat cartea, invitând-o la dans. Curios e faptul că a acceptat fără să șovăie, dar asta contează prea puțin.
Și, cu toate că în general nu o vedeam nici wow, nici bau-bau, sub influența alcoolului puteam să jur că ea era viitoarea mea soție. Astfel, am scos pe gură o frază pe care o s-o regret toată viața. În timp ce corpurile noastre se mișcau lent împreună pe ritmul melodiei, tipa observă că mă uit la ea ca Messi la trofeul de la Cupa Mondială și mă întreabă chicotind:
„Ce ai pățit?”. Ca ultimul drogat, îi răspund: „Doi”.
Văzând că am băgat-o în ceață, îi clarific spunând tâmpenia: o să ne căsătorim și o să avem doi copii. Mă așteptam să îmi dea o palmă să se audă până în Albania; în schimb, începe din nou să chicotească. Deja îmi făceam speranțe la un date, ca să vedeți cât a putut să escaladeze situația. Tot ce mi-a spus ea, însă, a fost: „Bravo”.
Mi-am luat shut down la Windows XP în clipa aia.
Părea că nici măcar n-o interesează, de unde să îi ceri să fie surprinsă în mod plăcut sau șocată? Cu orgoliul pe patul de moarte, nici n-am așteptat să se termine melodia și am plecat spre camera mea. Voiam doar să mă întind puțin ca mai apoi să revin mai fresh.
Și cum îmi închipuiam eu contactul cu sfântul pat, apuc să intru în cameră, ca mai apoi să fug urgent în baie și să îmi dau afară toate amintirile (și băutura consumată), dar, imediat cum părăsesc baia, simt cum capul meu primește o lovitură directă de la o suprafață de lemn ce părea a fi o ușă, moment în care am realizat că există karma, dată fiind prostia pe care o spusesem anterior.
Restul? Blackout.
Asta până când m-am trezit, uimit de faptul că adormisem pe jos și dornic de distracție. Am spus distracție? Puteam să jur că e unu noaptea și lumea petrece de zor, dar situația și-a permis să mă mai lovească odată sub centură și să-mi facă surpriza să mă fi trezit LA FUCKING ORA 8.
Mda, am ratat tot restul petrecerii. Astfel, ceea ce încerc să descriu aici e o ecuație simplă:
„Multă băutură+reject de la un exemplar posesor de estrogen+ușă în cap≠party party”.
De atunci m-am învățat minte: data viitoare când am de gând să mă îmbăt la cabane sau party-uri, să nu încerc să combin. 200% șanse de fail.
-Anonim
Îmi e greu să vorbesc despre o întâmplare amuzantă legată de alcool, fiindcă se întâmplă foarte rar să consum.
Singura mențiune notabilă ar fi din noiembrie când am fost out of Romania și am combinat bere, cu shoturi și cu lichior puternic, jucând un joc. Practic beam la fiecare rundă cel puțin o gură.
A fost prima oară când m-am făcut terci
De mă simțeam ca ăia de îi vezi pe youtube de merg în toate direcțiile pe stradă și cad în cur în vreo stație.
Totuși, mintea îmi era lucidă, dar simțeam nevoia să fac mișto de mine și nu mă mai puteam opri din râs. Când am ajuns în cameră, am vomitat în pat. Like, yey. Să fi văzut baia cum arăta.
„Nu cred că o să mai beau prea curând… Prea curând am zis.”
-Anonim
Sperăm că v-am îmbunătățit ziua cu aceste mirobolante confesiuni și sperăm că ați înțeles și morala.
„Nu ești prost sau cum se spune, bețiv, pentru faptul că îți trăiești viața și îți permiți să mai faci câte o escapadă din când în când.”
Ci ești doar un alt adolescent cu mii de vise în buzunare, și un rucsac ce așteaptă să fie umplut cu amintiri, chiar și de la beție.
Vezi și
Cine e autoarea cu un milion de cititori în Wattpad?
Sunt mereu cu telefonul în mână și mereu în căutare de oameni faini și chestii numa’ bune de citit. De-aș avea un șemineu și timp din belșug la dispoziție, aș fi mereu cu o carte bună în mână.
Acum aproape un an, însă, am descoperit pe Wattpad, aplicație pe care o am de vreo cinci ani, cu și pentru scriitori, respectiv cititori, un omuleț cu o creativitate și-un talent la scris care te trăznesc în moalele capului și nu te lasă să te oprești din citit. Ba chiar te îndeamnă să vrei să știi mai multe din culisele cărților sale.
Și, cum sunt deosebit de curioasă și pasionată de cunoașterea poveștilor de viață, a oamenilor noi și talentați, era imposibil să nu intru în vorbă cu ea. Această „ea” se numește Avelina Winchester, pseudonim folosit în mediul online ca semnătură pentru cărțile sale.
Fotografie: Ioana Duță
Era musai un interviu, și atât de mult am vorbit cu ea, încât va fi structurat în două părți. Prima, totalmente despre superbisima autoare, a doua cu și despre Wattpad, respectiv legătura Avelinei cu aplicația în care a strâns peste un milion de cititori.
Avelina, multe mulțumiri pentru timpul acordat! Discuțiile cu tine sunt o reală aventură.
Î. Cum ai început să scrii?
R. Am început să scriu cu mult înainte să ajung pe Wattpad. Acel site a fost mai mult un „eveniment fericit” pentru mine. Într-un fel sau altul, am scris dintotdeauna. La grădiniță am scris o poezie. Am mai scris câteva povestioare în timpul claselor primare, însă nu cred că le-a citit cineva vreodată.
Î. Ce te inspiră să scrii?
R. Am un obicei, pe care întâmplător îl are și tata, să privesc un om pe care nu îl cunosc și să îmi imaginez o poveste despre el. Chiar în dimineața asta am văzut un tip la metrou. Tânăr, îmbrăcat la costum și cu o servietă în mână. Era grăbit. Mergeam în urma lui și îmi place să cred că era prima lui zi, la primul lui job, că este plin de speranțe și are un viitor fain în față. Mergea cu metroul, deci încă nu are bani de o mașină. Servieta era veche, probabil un cadou de la tatăl său. Costumul era necălcat, a plecat în grabă.
Când merg pe jos am mai mereu căștile în urechi, muzica pornită, iar mintea mea e la tot ce vrei și nu vrei, imaginându-și replici care duc la fapte și întâmplări în cărțile mele.
Nu am o regulă. De aproape cinci ani, de când fac asta, nu am descoperit un tipar al inspirației mele. Nici nu vreau. E mai interesant așa. Mă inspiră totul.
Î. Cum au pornit poveștile cărților tale?
R. E amuzant că tocmai asta fac în perioada asta pe grupul meu de Facebook, le spun cititorilor tot procesul prin care a apărut cartea aleasă de ei. Până acum le-am povestit de două cărți.
Îți spun cum a pornit Exilat din Infern.
După ce am citit o carte cu acțiunea în „labirintul lui Dedal”, m-am tot gândit să scriu ceva fantasy care să se lege de labirint. Am ignorat ideea câțiva ani. În ultima perioadă am revenit la ea, întrebându-mă cum ar fi dacă.
Nu aveam nimic clar în cap. Apoi am mers la un film, Green Book, în care se prezintă povestea unui negru din anii ’50 și a șoferului său, care mergeau prin SUA cu ocazia turneului tipului negru. Acesta era un cântăreț apreciat. Să fii negru în SUA a fost o provocare pentru mult timp. Să fii și gay, era un coșmar. Am văzut în el un om atât de unic, încât nu se încadra niciunde.
Așa a pornit a doua idee principală a cărții: un personaj atât de unic, încât nu își găsește locul nicăieri. Admirat și invidiat, dar care, la finalul zilei nu are pe nimeni alături. Până dimineața următoare aveam întregul plot în minte.
O altă carte a pornit de la un citat de pe Instagram, alta de la un inel.
Î. Te regăsești în personajele tale?
R. Nu pot spune că mă regăsesc în totalitate, dar recunosc momente în care s-au purtat la fel cum m-aș fi purtat și eu. Sunt multe convingeri ale personajelor mele pe care eu nu le împărtășesc și ador să le fac să creadă în ele. Mă provoacă să pun mai mult suflet, să văd alte perspective asupra vieții și a lumii. Nu sunt sigură, dar cred că e partea mea preferată. Tocmai faptul că nu semăn cu personajele mele le face să pară mai reale. Mă zbat să fie cât mai diverse și asta le face speciale pentru mine.
Î. Personajele romanelor ascund persoane reale?
R. Nu. Cel puțin, nu intenționat. Dacă se întâmplă ca un personaj să semene cu cineva cunoscut, e total întâmplător. Ba chiar evit să îmi inspir personajele din oamenii din jurul meu.
În prima carte este un personaj inspirat din realitate, singurul pe care îl regăsesc în viața mea de zi cu zi. Eram la început și nu știam cum se va dezvolta povestea atunci când l-am creat. Se numește Chase și seamănă cu cel mai bun prieten al meu. După, am avut grijă să nu se repete.
Î. Care a fost reacția ta când ai văzut milionul de cititori?
R. Când am plecat de acasă în dimineața aceea știam că până seara o să fac milionul. Urmărisem activitatea cărții. Nu a fost o surpriză. Eram la ultima oră, dădeam refresh paginii și mă uitam la vizualizări. Creșteau de la un minut la altul. Începusem să vorbesc cu cineva. Apoi mă întorc spre telefon și îmi apare un număr puțin peste un milion.
Îmi amintesc că i-am arătat telefonul colegului de bancă. Știa că scriu. Nu știu dacă, în afară de el, a mai observat cineva extazul, dar am fost foarte fericită. Sunt doar cifre, nu mă las influențată de ele în cea mai mare parte a timpului, dar nu știu dacă poți rămâne indiferent când vezi cât de departe a ajuns ceea ce ai creat.
Î. Care e citatul tău care te-ar reprezenta?
R. „Uneori, ca să-ţi îndeplineşti unele visuri, trebuie să îţi faci curaj să le distrugi pe altele”.
Practic, viața fiecăruia dintre noi se reduce la a renunța la anumite lucruri, ca să poți să creezi altele. Totuși, în ultimul timp, a trebuit să fac rost de acest curaj mai des ca niciodată, de-asta în acest moment simt că mă descrie cel mai bine.
Î. Care a fost momentul în care ai realizat că scrisul te reprezintă?
R. Sincer, nu cred că mă reprezintă. Nu simt nevoia să le spun oamenilor că scriu, ca și cum asta e ceea ce mă face să fiu eu. Poate peste câțiva ani o să simt că mă reprezintă, însă până atunci mai e cale lungă. Mai am multe de învățat până să fiu sigură că scrisul este cel mai bun lucru pe care îl fac, ca să îl las să mă reprezinte.
Î. Care e povestea pseudonimului tău?
R. Avelina este prenumele meu tradus în altă limbă, ceva total întâmplător. Pusesem pe un traducător prenumele meu și am ales din lista de traduceri oferită de el. Iar „W.” vine de la Winchester, care este numele protagoniștilor serialului meu preferat.
Î. Ai un model în viață?
R. Am un fel de model în viață. Michael Jackson. Am crescut cu muzica lui în casă. Acum cinci ani l-am redescoperit, exact în perioada în care începeam să scriu mai serios și de-atunci este nelipsit din rutina zilei mele. Îmi place cât suflet punea în ceea ce facea. Muzica lui este unică și diferită de tot ce se mai făcuse până atunci. Lupta pentru lucrurile în care credea. Strălucea indiferent de cât noroi aruncai în el. Era unic și nimeni nu îi putea lua asta. Vorbea din inimă. Era un geniu, nu doar pe plan muzical, ci și ca om de afaceri.
A zis un lucru într-un interviu, iar cu asta m-a cucerit definitiv: “Great artists don’t attack other artists. They don’t have to.” Cu alte cuvinte, dacă ești cu adevărat bun, nu ai nevoie să faci rău altora. Ceea ce faci te definește și nimeni nu îți poate lua ceea ce știi să faci.
Î. Care ar fi unul din lucrurile pe care lumea nu le știe despre tine?
R. Că prefer vanilia în locul ciocolatei.
Î. O amintire amuzantă legată de cărțile tale.
R. Mă pregăteam să finalizez manuscrisul pentru Nouăzeci de secunde. Cred că s-a întamplat chiar în seara în care l-am trimis tipografiei. Nu știam cum să fac marginile cărții să arate bine, care sunt dimensiunile cele mai potrivite, așa că am luat cea mai apropiată carte și o ruletă (nici nu mai știu de ce aveam o ruletă în cameră). Am măsurat marginile acelei cărți ca să știu cum să le fac pe ale mele.
Și în timp ce măsuram, intră tata în cameră și mă vede foarte serioasă, cu o carte și o ruletă în mână. S-a uitat câteva secunde tăcut la mine, șocat, apoi a închis ușa în urma lui. Nu știu ce i-a trecut prin cap când m-a văzut, dar se uitase la mine atât de… mirat. S-a prins ce făceam de fapt, tot în seara aia, dar reacția lui, tăcerea lui… au rămas în mintea mea.
Î. Cum a pornit povestea ta pe Wattpad?
R. Pe Wattpad am ajuns în 2015. Eram obsedată de o serie de cărți și căutam când se va traduce ultimul volum. Unul dintre rezultatele căutării era un link către traducerea făcută de un utilizator al platformei. Am intrat. Mi-am făcut cont. Am luat aplicația în telefon. Nu știam ce e sau ce fac oamenii pe el. Găsisem o traducere, asta mă interesa. Se întâmpla undeva prin martie. În iunie am intrat pentru a doua oară, abia atunci am început să realizez că Wattpad-ul este un site de cărți pe care postează utilizatorii. Am început să citesc și prin august-septembrie am postat prima mea carte, pe care am șters-o în scurt timp.
Î. Cum ai decis că vei publica prima carte?
R. Aveam gândul de a publica de mult timp. Cred că toți de pe Wattpad îl au la un moment dat. Nu a fost ceva plănuit, ci mai mult o curiozitate. Tot cum ar fi dacă era în capul meu pe atunci. Mă întorceam de la școală și, brusc, mi-am zis: hai să public. Nu știu de ce tocmai atunci, dar brusc mă hotărâsem să public. I-am trimis mesaj unei prietene și am întrebat-o ce părere are. M-a susținut. Apoi l-am sunat pe tata să îi propun, iar el a fost de acord.
Nu cred că a durat mai mult de zece minute să iau decizia asta.
Î. Un moment al unui roman pe care vrei să îl trăiești în realitate?
R. În general nu mi se întâmplă să vreau să trăiesc ceea ce scriu, dar a fost o scenă pe care atunci când am scris-o, nu m-am putut gândi decât la cum ar fi să fiu eu acolo. În „Mireasa în geaca de blugi”, protagoniștii rămân blocați pe un câmp, privesc stelele, îmbrățișați. E o scenă cumva inspirată din „Regele leu”, un desen văzut de mine când aveam vreo șapte sau opt ani. De atunci mă fascinează privitul stelelor. Nu cât să studiez astrologia, dar suficient cât să mă uit la cer în nopțile de vară. În capul meu, să fii pe un câmp pustiu, de unde stelele se văd mai bine, alături de persoana iubită… nu îmi pot imagina ceva mai frumos. De câțiva ani caut ocazia asta, dar încă nu s-a realizat. Nu mă las, totuși.
Î. Cum a reacționat familia ta când ți-a citit cărțile?
R. Familia mea a aflat foarte târziu despre cărțile mele. Dacă nu era publicatul, probabil nu ar fi aflat deloc. Tata a fost în extaz. Când era în liceu și el scria. Bine, încă scrie, dar atunci mult mai mult. Nu exista Wattpad sau internet, așa că scria în agende pe care le păstrează pe raftul cel mai de jos dintr-un dulap. Când m-am apucat de scris nu știam asta despre el. A fost o surpriză pentru amândoi să ne descoperim aceste laturi. Am citit fiecare ce a scris celălalt și el a fost foarte mândru de mine. Cel mai mare sprijin al meu.
Mama, pe de altă parte, a fost foarte reticentă la început. Cred că nici nu a crezut că vorbesc serios pentru un timp. Ea este profesoară de română, așa că aveam oarecare rețineri față de ce ar putea zice. Spre deosebire de tata care mi-a înhățat cartea imediat, ei i-a luat mai mult timp să citească ceva de la mine. Nu s-a băgat niciodată să îmi dea sugestii, spune că am făcut o treabă bună de la început până acum și o să continui să fac. Nu vede ce mi-ar putea spune ea și eu nu aș putea descoperi. Amândoi sunt mândri de mine. În tăcere.
Î. Ai început să scrii în Wattpad din curiozitate, dar ce te motivează să continui în aplicația aceasta?
R. Cititorii. Eu aș putea foarte bine să scriu doar pentru mine și să păstrez totul în calculator, dar entuziasmul lor mă motivează nu doar să postez în continuare, ci să scriu cât se poate de des.
Î. Care e reacția cititorilor când te întâlnesc în realitate?
R. De cele mai multe ori se întâmplă să nu mă recunoască din prima. Mai ales că nu prea postez poze cu mine. Așa că în primele momente se holbează la mine. Apoi mă iau în brațe.
Am întâlnit o fată în vară ca să-i dau cartea. Primul lucru pe care mi l-a zis a fost ,,mulţumesc că ai scris această carte, mi-a schimbat viaţa. Mă privesc altfel datorită lui Beverly”. Nu cred că am mai fost atât de fericită ca în acel moment. Da, mai primisem mesaje de genul, dar să am un om în față care să îmi spună asta a fost de un milion de ori mai intens. Probabil de-asta mă gândesc mereu la acea fată, mi-a luat pământul de sub picioare. Să îi întâlnesc, pentru mine, este ca o confirmare că aduc ceva frumos în viața oamenilor.
Î. Cum reușești să scrii simultan la mai multe povești?
R. Nu reușesc. Evit pe cât posibil. Dacă chiar nu mă pot abține, încerc să nu le postez. Când scriu, trăiesc povestea împreună cu personajele. Îmi place să cred că fiecare poveste a mea este unică și nu vreau să le amestec. Aș fi în stare. Mai bine stau cuminte și scriu la o singură carte.
Î. Dacă ai putea, ai face un film pentru unul din romane? Și dacă da, ce actori ar avea rolurile principale?
R. Nu cred că există cineva care nu își dorește să scrie cartea de la baza unui film. Da, normal că aș vrea. Mi-aș dori să fie o carte suficient de bună cât să fie transformată în film. Cartea pe care o văd acum ca pe o serie de trei filme (unul ar fi prea puțin) este „Exilat din Infern” cu Jamie Campbell Bower și Lily Collins, fără nici o îndoială. Când scriu, mi-i imaginez pe ei. Mi se pare că se potrivesc perfect cu personajele din mintea mea.
Î. Ce părere ai despre Wattpad?
R. Dacă îți place să scrii, poate fi cel mai bun lucru care s-a creat vreodată.
Î. Ce te-a descurajat de când scrii pe Wattpad?
R. Că nu știi niciodată dacă acel cineva îți vrea binele sau doar caută să te înjunghie pe la spate. Dar așa e cam peste tot. Până la urmă, Wattpad-ul înseamnă tot oameni. Și oamenii așa sunt.
Î. Ai vrut vreodată să renunți la scris?
R. Nu am vrut niciodată asta și mă cunosc suficient de bine încât să știu că asta nu se va întâmpla. Îmi place să scriu. Vreau să scriu. Am nevoie să scriu. Poate uneori mai des, alteori mai rar, mai bine sau mai rău, dar mereu o s-o fac. Voi lua pauze, voi reîncepe… simt că-i singurul lucru la care nu aș putea renunța vreodată. A devenit parte din mine.
Î. Ce carte urmează să tipărești și care e citatul ei reprezentativ?
R. Prima dată vreau să termin trilogia New Haven, din care am tipărit deja un volum și am scris două. Mi-ar fi foarte ușor să tipăresc volumul doi, Nouă mii de clipe, dar nu mi se pare că este în cea mai bună formă a sa și vreau să ajungă acolo. Nu știu ce voi publica mai apoi. Mă tentează publicarea a Exilat din Infern, dar prefer să mă concetrez mai mult pe scris, o vreme. Am învățat multe din experiența cu publicatul și vreau ca data următoare să iasă lucrurile în cea mai bună formă posibilă. Cum sunt aproape imposibil de mulțumit, voi lua lucrurile pe rând. La urma urmei, am tot timpul din lume ca să public. Am 17 ani, nu mă grăbește nimeni.
Dar ca să răspund și la a doua parte a întrebării, citatul reprezentativ al cărții Exilat din Infern este
„Ți-a dat lumea asta suficient de mult încât tu să dai totul pentru salvarea ei?”.
Î. Ce sfaturi ai da celor care sunt la început de drum ca autori?
R. Să scrie până le cad degetele de la mâini și le înțepenește spatele. Altfel nu vor evolua, nu vor ajunge acolo unde își doresc. Dacă încep pe Wattpad, să ignore cifrele. Să își lase imaginația să conducă. Să nu se zgârcească cu cuvintele, să scrie cât simt nevoia și încă un cuvânt. În timp, o să învețe echilibrul dintre descriere și acțiune. Să facă așa cum simt ei că trebuie făcut, apoi să ia sfaturile primite și să folosească ce li se pare că li se potrivește. Să asculte fiecare părere și să ia ce este mai bun din ea. Tot în timp vor ști ce li se potrivește cel mai bine. Să scrie cu sufletul.
Pe Avelina o puteți urmări atât pe Instagram și în grupul de Facebook, cât și pe Wattpad, unde veți găsi cărțile sale și noi surprize.
Vezi și
Experiențe grăitoare
Vă este cunoscut momentul acela în care aparențele, pelerinele acelea pe care le îmbracă doar ocazional unele persoane, vi se par fosforescente și devin deranjant de țipătoare? Eu trebuie să mărturisesc că mă incomodează… mai ales atunci când le îmbrac și eu, de multe ori involuntar, pentru a corecta, în mod injust, aspecte ale personalității mele care nu îmi convin. Pe scurt, e ca și cum după ce ai terminat de măturat, ascunzi gunoiul sub covor pentru ca musafirii să nu-l observe… nu din prima… O soluție temporară pentru o problemă (aproape) permanentă. Ceea ce am descoperit însă e faptul că poveștile, fie ele confesiuni, experiențe cotidiene sau întâmplări de neuitat sunt cele mai mari trădătoare, acei martori nemincinoși din cadrul unui proces. Bineînțeles, asta dacă ele însele nu sunt minciuni. Cert e că sunt cheia pentru adevărata personalitate, cele care înlătură masca (ne)evidentă.
O întâmplare prin care mi-am dovedit mie însămi, dar și persoanelor implicate, că sunt credulă, naivă (cu toate sinonimele lor) și că am tendința să-i acord încredere, respect și atenție unui om pe care abia îl cunoscusem și pe care urma să nu-l mai văd niciodată, a fost un eveniment din copilărie. În timp ce mă aflam acasă la cea mai bună prietenă a mea de atunci și ne jucam cu păpușile, am descoperit, sub pat, un obiect foarte familiar. Era, mai exact, o lampă de birou în miniatură care genera enorm de multă lumină, având în vedere dimensiunea ei. Nu era ceva scump din punctul de vedere al prețului, dar era o unealtă nelipsită din jocul meu de dinainte de somn (care, între noi fie vorba, mi se părea inutil și teribil pentru că-mi răpea din timpul de joacă). Mereu, înainte să adorm, stingeam lumina, aprindeam lampa și începeam să-mi aranjez și să-mi mișc degetele pe peretele opus patului astfel încât să imit animale sau să creez forme de cele mai multe ori nedeslușite. Adesea le adăugam imaginilor și coloană sonoră cu ce aveam la îndemână.
Vă imaginați că am fost șocată s-o găsesc acolo, în casa ei, în camera ei, sub patul ei! Am izbucnit în lacrimi, subtil pe dinafară, și am întrebat-o ce căuta lampa acolo. Speriată, derutată, privindu-mă cu niște ochi confuzi care îmi străpungeau vocea iritată, mi-a spus cu o naturalețe artificială: Nu-ți mai amintești? Tu mi-ai împrumutat-o ieri, după ce am dormit la tine. M-a fascinat spectacolul tău și am vrut să le fac și eu unul părinților și surorii mele… După o analiză simplă, făcută pe moment, mi-am reamintit evenimentele din seara precedentă. Da, dormise la mine, da, făcusem petrecere în pijama, da, îi făcusem o proiecție pe perete și da, a fost impresionată…dar să i-o fi promis, să i-o fi dat? Nu-mi aminteam. Am ales să accept varianta ei, convinsă fiind că aveam nevoie urgentă de Ginko Biloba și de-a dreptul îngrijorată la gândul că eram atât de uitucă la vârsta aceea. De fapt, vorbea atât de convingător, încât aveam impresia că eu eram cea care trebuia să-și ceară scuze pentru a o fi învinuit pe nedrept. Nu vă agitați! Peretele pseudo-proiector a rămas, iar micuța lampă tot pe biroul meu zace. Mai târziu mi-am dat seama că ea avea intenția de a și-o însuși (lampa) și știa că nu aș fi putut renunța la ea, așa că a sărit peste etapa cererii. Mă consideram și eram considerată o persoană mai suspicioasă înainte…
Întâmplările de genul acesta mi-au împânzit copilăria și m-au scăpat de mantiile acelea. Numai certurile cu mama, care porneau de la păstrarea de cutii și ambalaje aparent inutile (cutii de ciocolată care deveneau laptopuri, cutii de cremă care deveneau piscine pentru păpuși, cutii de săpun care se transformau în dulapuri împopoțonate cu sertare făcute din cutii de chibrituri sau sticle goale de parfum constituie o parte din întâmplări. Astfel, am realizat că sunt strângătoare și atentă cu mediul înconjurător, reciclând ambalaje direct profesionist, dar în felul meu. Totodată, eram și sunt foarte visătoare…jocul cu păpușile mă acapara complet la un moment dat. Și mama care mă considera risipitoare și cu picioarele pe pământ…
Vezi și
