Tag archive

Poveste

Zânele – studiu de caz

"în Diverse" "de POV21"

 

În mitologia românească, zânele sunt personaje cu caracter colectiv. Acestea sunt prezentate în general în grup. Deși ca segment se plasează într-un plan secundar, ele se remarcă prin frecvența prezenței lor în narațiunile populare. Zânele – un mic studiu științific de caz! 

Genealogia lor este incertă, fiind prea puțin prezentată în creațiile folclorice.

Despre Zâne se spune că se nășteau din flori și se făceau oameni. Cel mai frecvent spațiu legat de aceste personaje este pădurea. Pădurea este locul unde au loc cele mai numeroase întâlniri ale oamenilor cu ele, la fel ca în povestea de mai jos.

Am auzit povești despre zânele din pădurea de aici, de la noi. I se mai spune și Preluca Zânelor, acolo, în mijloc, este un lac. Mulți oameni povesteau că le-o văzut, eu nu le-am văzut, da’ povesteau că să dezbrăcau pă margine. Arătau ca niște fetișcane de câțiva ani. Să dezbrăcau în pielea goală și n-aveau piept mare, numai un pic, da’ să vedea că-s fete. Ele să îmbăiau acolo, dacă te vedeau sau simțeau că le vezi, repede săreau în apă și să ascundeau. Apa era cam de vreo trei metri de adâncă și pe margine era mătasea broaștei.”

Așa cum am precizat, genealogia Zânelor este incertă. În istorioara de mai sus, până și caracterul lor mitic este prezentat destul de vag.

Cu toate acestea, se poate realiza un oarecare portret al acestor ființe supranaturale. După cum reiese din materialul folcloric prezentat, sunt legate de mediul acvatic. De aici putem trage concluzia că ar fi vorba despre Zânele Apelor. Basmele care au ca eroine Zâne acvatice precizează metamorfozări ale acestora în pești sau „nașterea” lor din pântecele unui pește eviscerat de pescar.

Ele săvârșesc minuni despicând apele sau mișcându-le după voia lor, populându-le cu pești.

Delimitarea spațiului geografic este și ea foarte clară, zânele locuiesc în afara spațiului uman, departe de așezări și zonele aferente lor. Sunt asociate exclusiv naturii sălbatice, stăpânind lacurile și pădurile pe care le populează. Informatorul face chiar și un mini portret al lor, foarte vag de altfel. Sunt fete, mai exact copile la vârsta pubertății, detaliul care sugerează această idee este legat de aspectul lor fizic: sânii, simbolul feminității, un simbol în fază incipientă.
Activitatea lor de bază pare a fi scăldatul. În momentul în care sunt văzute intră în apă și se ascund.

Putem să spunem că ar putea fi vorba de timiditate?

Nu, nu putem face astfel de presupuneri din lipsa detaliilor care să susțină această ipoteză. Singura concluzie este că sunt înfățișate ca ființe neutre, care nu depășesc bariera dintre lumi. Pot fi văzute, dar în momentul în care simt prezența cuiva din afară – a oamenilor – ele dispar. Unele creații folclorice dau mult mai multe detalii despre aceste personaje. Sunt fecioare tinere, extrem de frumoase. Au părul lung, împodobit cu flori. Poartă veșminte diafane, de mătase sau in, adesea transparente și au podoabe de aur.

Mai rar, sunt descrise ca purtând platoșă, încinse cu brâuri roșii sau având printre accesorii clopoței și sunt aproape întotdeauna desculțe.

Veșmintele lor au puteri speciale. Lipsite de ele, Zânele își pierd puterile. Alte variante precizează că sunt suflete de femei care, fiind vrăjite, nu își mai găsesc liniște nici în aer, nici pe pământ, iar Dumnezeu nu mai vrea să știe de ele. Se mai crede și că ele ar fi duhuri trimise de Dumnezeu sau de Diavol pentru a-i pedepsi pe oameni pentru păcatele lor ori pentru a le face viața grea.

Informatorul nu verifică autenticitatea informațiilor pe care le deține, mai mult, nici nu le susține, nici nu le infirmă, spune doar că alții le-au văzut, dar ține să precizeze faptul că el nu le-a văzut, în consecință, nu își asumă responsabilitatea pentru caracterul real al celor relatate, el doar transmite mai departe ce i-a fost transmis la un moment dat.

Un detaliu important este faptul că locul în care acestea apar – pădurea – se numește „Preluca Zânelor”.

Informatorul nostru nu pare să realizeze legătura evidentă dintre numele zonei și ființele care o populează. Povestea de față, în acest caz, pare a fi doar justificarea numelui acestei zone, pentru că acolo există un lac unde se „scaldă” zânele, dar adevăratul sens a fost pierdut. Nu se mai știe care era rolul acelor zâne, ce puteri aveau sau de ce se găseau în acel loc.

Un ultim detaliu care atrage atenția și care trebuie analizat este cel legat de mătasea broaștei de pe marginea lacului.

În mitologia românească, broasca este un personaj cu o imagine duală. În spațiul domestic, în varianta de duh al casei, este întâlnită în legende românești în calitate de instrument al vrăjitoarelor, utilizarea ei în practicile de magie neagră transformând-o în purtătoare de boli și aducătoare de vești nefaste.

În general, broasca are un simbolism preponderent benefic.

Ea este considerată un spirit protector, din acest punct de vedere, dat fiind cadrul în care au fost prezentate zânele în relatarea informatorului și simbolistica arhaică a broaștei, putem intui, într-o oarecare măsură, rolul lor benefic, rol și atribute care au dispărut, dar a căror natură mai poate fi descoperită datorită unor detalii care fixează subtil imaginea și semnificațiile ascunse.


Cine este Antoaneta Antonov?


Antoaneta Antonov este absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității Babeş-Bolyai, cu specializarea în Etnologie.

Are un Masterat în Arheologie și Studii Clasice tot la renumita universitate din Cluj-Napoca. A debutat în 2015 cu „Atemporal” în revista Nautilus, parte a editurii Nemira. În 2017, „Teoria Nimicului”, publicată în revista Gazeta SF, a fost nominalizată la Premiile anuale RomCon pentru cele mai bune lucrări de creație în 2016. Un an mai târziu apare „Printre Noi: Volumul 1”, iar anul acesta, în 2019, „Povestiri la miezul nopții: Colecția Dark Fantasy”, ambele disponibile online, sub egida Atemporal.

De curând, și-a lansat romanul erotic „Plăceri vinovate” la editura Stylished.

De asemenea, în portofoliul ei de autor se mai regăsesc povestiri scurte precum „Dincolo de Terra”, apărută în Revista Fantastica în 2015, „Anure”, „Scurtă poveste de iarnă”, apărute în Nautilus în același an, „Mesagerul” în Revista Gazeta SF în 2016, „Salvați-mă, sunt celebru!” în aceeași revistă un an mai târziu, „Galeria Domnișoara” în Revista de Suspans în 2017 și „Originis”, luând mențiune la Concursul Național de Proză Scurtă HELION 2019.

În realitate, Antoaneta este o femeie căreia îi place să râdă cu poftă și consideră că are un umor macabru.

Doar uneori. Are câteva tatuaje, iar soțul ei este chiar tatuatorul. Este o împătimită a genului fantasy, înțesat cu elemente horror și marea ei dorință este să ajungă în Japonia. Cei care scriu pe Wattpad cel mai probabil au auzit de câteva dintre poveștile deja îndrăgite de cititori, precum „La stânga, spre iad”, care abordează un subiect tabuu, anume incestul, „Lacrimi în nisip”, „Nu spune că mă iubești”, pe care intenționează să o publice în viitorul apropiat, dar și „Trandafirii înfloresc în mai”, poveste care a adunat aproape un milion de citiri online.

„Plăceri Vinovate” este un roman îndrăzneț, cu personaje atât de autentice încât este foarte posibil să ți se pară că Jean-Paul sau Francesca sunt ca prietenii pe care îi ai în realitate.

Antoaneta are o scriitură matură, deși asta nu a împiedicat-o câtuși de puțin să îmbogățească povestea cu mult umor împletit cu situații controversate și erotism.

Totodată, romanul dă o tentă sublimă, accentuând ideea omului de a iubi intensiv, fără oprire, lăsând în urmă toate părerile și ofensele societății. Chiar și titlul „Plăceri vinovate“, predă în fața societății o idee de erotism, partea ascunsă a individului devine transparentă, lăsând iubirea și plăcerea să conducă instinctul acestuia și odată cu el și lumea.

Pentru mine, Antoaneta rămâne omul sublim și plăcut care poate duce mintea într-un univers mic și perfect, lăsând in uitare regulile și restricțiile, dând frâu liber iubirii vinovate.


Autori: Antoaneta Antonov

Robert Udrea

Andrei Drugă


 

Poveste româno-americană

"în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"
American

Mi-ai oferit un vis american
Printre trabucuri din Vegas și drumuri lungi cu bolidul
Prin noapte,
Prin melodii veșnic tinere de care consumeristul comun nu se plictisește,
Așa erai tu;
Dar, în vremea aceea, într-o Românie unde
Revoluția din ’89 se purta în fiecare zi
În mințile noastre,
Și influențele pro-ruse se ascundeau sub cranii ca un praf ce se confundă cu suprafața,
Visul era un lux pe care nu ți-l puteai permite
Fără traumele de taxă,
Totuși visam, cum am fost învățat de la ai mei,
Printre anxietate
și rușine de a mă arăta fără tăieturi cu veteranii războiului contra emoției,
Visam printre ani întregi pierduți
din lipsă de coordonare emoțională,
Visam împotriva semnelor din naștere
Cu o ferocitate tăcută ca un leu în cușca de la zoo,
Și m-ai salvat, chiar dacă pentru câteva secunde,
M-ai ridicat cumva din praful produselor cumpărate din piață de la chinezi,
Ai scăpat copilul din mine de țara aceea care atunci pipăia democrația pentru prima dată,
Ca un virgin, o adolescentă cu țâțe mari,
Mi-ai oferit un vis american
cu miros de papuci noi
Și cu o grandoare articulată mai departe doar de frumusețea ta
Orbitoare. De parcă toți cei 45 de președinți îți erau la picioare
Și Casa Albă era locul tău de vacanță,
Un al doilea garaj în care îți pierzi nopțile de vară
Și m-ai pierdut și pe mine întocmai ca una din zilele acelea,
O viață plină de grandoare printre adidași exuberant de scumpi,
Socializat cu vedete, petreceri la mare și pe iahturi,
Mașini și un corp
Care ar face structuralitatea străzilor din S.U.A.
Să pară tăiței vărsați pe jos de un copil,
Dar în vremea aia, când multă lume se lupta cu ea însăși fără să își dea seama
Și nu știau că armele sunt la ei,
Să visezi era o crimă;
Și totuși am visat când ți-am văzut ochii
Și coafura
Și corpul,
Desprinse toate dintr-un film de Hollywood în care aș fi văzut-o și pe Lana del Rey,
Am visat la pachet cu vorbele dureroase,
Cu bătăile coborâte din romanele lui Rebreanu,
Cu neputința de a arăta lumi neștiute
Unui ego care nu își ridică capul din piept,
Am visat la pachet cu foamea, călușul la gură neîncrederea,
Mi-ai oferit un vis american printre dansuri sub stele,
Săruturi în cele mai perfecte momente
Țigări stinse după lucruri memorabile,
autocunoaștere
Fugă de acasă, politică, filosofie, management, psihologie
Și alte lucruri despre care nimeni nu vorbea înainte
Iar acum trebuie să luptăm pentru ele,
Pentru că lupta nu se termină niciodată
Sub craniile noastre,
atunci, ca și acum, să visezi era un genocid
Și chiar dacă relativitatea-n
care-am fost parteneri în pat
Și în mutilat imperialismul s-a terminat,
O să continui sa visez cu prețul rației,
Pentru că tu rămâi tot un vis
American de export.

Realitățile imaginate în care toți credem

"în Din istoria României/Texte" "de POV21"
Realitățile imaginate în care toți credem

Realitățile imaginate în care toți credem sunt un subiect extrem de delicat. Idei precum: umanismul, liberalismul, religia, cultura  sunt de fapt niște ficțiuni construite de om, care azi au devenit atât de înrădăcinate în societate, încât uneori sunt luate drept niște adevăruri absolute. Te întrebi cum?

Zi-mi realitatea imaginată în care crezi, și-ți spun cine ești.

Ei bine, o realitate imaginată – conform lui Yuval Noah Harari, autorul cărții Sapiens. Scurtă istorie a omenirii – este bazată pe o credință care, la un moment dat, ajunge să fie însușită de mii, milioane, miliarde de oameni, în ciuda faptului că acel lucru, obiectiv vorbind, nu este real (adică nu poate fi perceput prin intermediul organelor senzoriale).

Totuși, ea nu este o minciună, ci un concept creat de om, o idee care a luat amploare, ajungând să fie interpretată drept un adevăr absolut de-a lungul istoriei, în ciuda faptului că, în unele cazuri, nu există dovezi pro sau contra care să susțină/respingă credința respectivă. Pe scurt, este o simplă poveste răspândită de un om sau de un grup, printre alți indivizi.

Povești bune vs povești adevărate

Pornind de la premisa de mai sus, vom constata că nu există povești adevărate sau false, ci povești bune sau rele.

Adică, din moment ce imaginația colectivă a răspândit aceste narațiuni din generație în generație – cum ar fi, obiceiurile, tradițiile și altele -, înseamnă că ele sunt relative: pentru unii sunt reale, iar pentru alții sunt inexistente. Pentru cea de-a doua categorie, au valoare, pentru că valoarea este conferită de ceea ce crede colectivitatea. Exemplu: în rândul creștinilor, mitul religiei islamice nu este acceptat.

Umanismul, marxismul, naționalismul, capitalismul, religia – toate sunt realități imaginate.

Credința că omul este ,,centrul tuturor lucrurilor”, sau că proletariatul trebuie să conducă; sau credința în existența unei națiuni, sau că lumea este guvernată de un zeu suprem, până la credința că investiția și consumul determină progresul societății. Mai sus am enumerat doar câteva povești colective pe care oamenii le-au crezut de-a lungul timpului.

Acum te provoc să te gândești și tu la alte asemenea variante, pe care să mi le spui în comentarii.

O realitate imaginată nu este (întotdeauna) un concept distructiv

Datorită realității imaginate, am ajuns să creăm povești. Să stabilim mituri după care ne-am orientat de-a lungul timpului.
Aceste mituri au unit umanitatea (sau au dezbinat-o, după caz).

De exemplu, conform Declarației de Independență, toți oamenii sunt egali. Acest mit este derivat din creștinism, unde se spune că ,,toate sufletele sunt egale în fața lui Dumnezeu”.

Ei, personalități precum Thomas Jeffereson – unul dintre părinții fondatori ai Statelor Unite – au fost convinse de această premisă, extinzând-o și în domeniul politic și social (vezi mai multe despre Iluminism). De unde, concluzia că oamenii au anumite drepturi naturale esențiale și inalienabile. Prin ideea aceasta, a reușit să câștige încrederea liderilor celor 13 colonii existente la vremea respectivă (secolul al XVIII-lea), care au ales ulterior să se unească, punând bazele S.U.A.

Poveștile, cum ar fi cea menționată mai sus, au la rădăcini niște opinii. Acestea s-au consolidat odată cu răspândirea lor, acaparând un număr mare de indivizi. Astfel, au devenit instrumente de manipulare.

Banii ne dau putere sau noi conferim putere banilor?

Urmează mitul meu preferat.
Hai să luăm aici exemplul banilor, care sunt o realitate imaginată. Ce sunt, până la urmă, banii? Simple mijloace prin care poți converti bunuri dintr-o formă în alta. Manipulare a unor mase.

Ce conferă putere acelor bani?

În primul rând credința ta în ei, că ei CHIAR au puterea de-a face asta.
Logic vorbind, o hârtie cu niște numere înscrise pe ea nu poate avea decât valoarea pe care omul i-o dă.

Pe urmă, dacă oamenii (economiștii, politicienii, muncitorii) nu ar mai crede în bani, ei ar dispărea, pentru că, odată ce omul își pierde credința în ceva inventat de el, acel ceva nu mai există. Brusc lumea ar pierde un mijloc esențial de manipulare.

Încălzirea globală: mit sau realitate?

Dacă tot nu ai înțeles ce e o realitate imaginată, îți dau un contraexemplu: încălzirea globală, care nu este o realitate imaginată.

Dacă omul alege să nu mai creadă în ea, fenomenul nu va dispărea. Ba din contră, dacă îl ignoră, subțierea stratului de ozon, topirea calotelor glaciare – toate aceste consecințe vor continua să se materializeze.

Vorbind despre realitatea obiectivă (natura, încălzirea globală etc.), impactul și importanța acesteia sunt stabilite tot mai mult în funcție de realitățile imaginate. În zilele noastre, corporații precum Google, Facebook, Peugeot SA., experte în manipulare, care fac parte din categoria ficțiunilor juridice, dobândesc un grad accentuat de atenție și putere. Determinând progresiv soarta realității obiective, căci o parte din deciziile pe care le implementează afectează porțiuni din aceasta.

Concluzia?

În consecință, o schimbare începe în momentul în care credem în ea. În clipa în care scriem o nouă poveste destul de convingătoare încât să ne determine atât pe noi, cât și pe cei din jurul nostru, e cazul să trecem la acțiune. Concret, creștinismul, care acum 2000 de ani era un cult ezoteric de evrei din Palestina, a ajuns azi cea mai răspândită religie a lumii. Așadar, ce ne oprește să începem orice schimbare esențială? … Lipsa dorinței de manipulare?

Răspunsul: o poveste insuficient de crezută în rândul oamenilor.

 

Foto: Anamaria Lup

Attack on Titan – Ce mai propagandă!

"în Texte" "de POV21"

Au trecut undeva la zece ani de când primul episod din Attack on Titan a rulat pentru prima dată, acum anime-ul aflându-se la final. Și este destul de greu să îl recunoști, dacă ai văzut doar primele două sezoane; intriga a luat o întorsătură de 180°, trecând de la simplul statut de desen animat la o metaforă pentru trecutul, prezentul și viitorul umanității.

Acțiunea începe cu întreaga umanitate care se ascunde în spatele a trei ziduri – Wall Maria, Wall Rose, Wall Sina – ascunsă într-o colivie, înfricoșată de misterioasele creaturi numite titani.

 

Personajul principal, Eren Yeager, fiu al lui Grisha Yeager se trezește în ziua în care această colivie este distrusă, iar omenirea își amintește de teroarea titanilor.

În anul 845, cele două porți ale zidului Maria se prăbușesc în fața titanului Colosal și a titanului cu armură. Mama lui Eren Yeager este omorâtă chiar în fața lui și a surorii sale, Mikasa Yeager. Din acea zi ororile titanilor sunt reamintite, iar Eren jură că va anihila orice titan.

În adolescență, se înscrie în corpul armatei și-și începe antrenamentul. Mai târziu, în prima lui misiune, își descoperă puterea de titan shifter, adică se poate transforma din om în titan și invers, căpătând control total asupra puterilor de titan. Această descoperire va întoarce soarta războiului în favoarea oamenilor.

Acțiunea continuă, intriga fluctuează, misterele se deslușesc, dar ideea rămâne cam tot aceeași. Avem titani versus oameni și… good luck să dezvolți de aici… până într-un punct, cel puțin.

Dacă până acum am avut de a face cu creaturi care amenință omenirea și cu o fantezie mai ceva ca în cărțile și filmele cu hobbit, și mai ales cu o lume de plasat în universul real, odată cu apariția episodului “basement”, această lume fictivă se dovedește a fi una dintre cele mai bune metafore pentru istoria umană.

În episodul basement descoperim că omenirea există și-n afara zidurilor și că, până acum, lumea de afară a fost ținută într-o ceață profundă de propagandă. Aflăm că acțiunea de până acum a fost dusă pe o insulă a oamenilor exilați de și împreună cu cel de-al 145-lea rege.

El a fost sătul de războaiele dintre titan shifters, așa că, împreună cu un segment al populației, a plecat pe o insulă și a șters amintirile tuturor oamenilor.

În timp ce pe insula secundară se duc războaie pentru supraviețuirea speciei umane, pe insula principală au rămas două pături sociale: Marlyenii și Eldienii, Marlyenii fiind pătura bogată, iar Eldienii cea săracă.

Dar aceste două pături nu au fost stabilite în funcție de banii (inițal, cel puțin) fiecărei părți, ci de modul în care au interpretat bucățile de istorie care le-au rămas. Iar aici începe partea distractivă și putem plia cu adevărat acest anime în realitatea noastră.

Uite care este ideea, cele două părți au exact aceleași informații despre istoria umanității de dinainte să le fie ștearsă memoria.

Bun, și atunci de ce unul este mai tare decât celălalt?

Easy, Marlyenii au interpretat ce dovezi mai aveau despre trecut și au concluzionat că eldienii sunt demoni. Prin urmare, trebuie să fie ținuți sub control. Eldienii s-au supus (deși unii eldinei au o altă interpretare prin care ei ar trebui să conducă) și uite pe ce s-a format societatea.

Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu adevărat, deci cine are dreptate, marlyenii sau eldienii?

Toți… dar nici unul.

Gândește-te la articolul ăsta, eu ți-am spus ce este Attack on titan, dar de unde știi că nu este cu adevărat despre pisici? Sigur! Te poți duce să cauți online și să vezi cu ochii tăi, norocosule…

Dar ce spui de ceea ce nu poți vedea? Trecutul e un exemplu?

De unde știi cine sunt agresorii sau cum a decurs un eveniment? Pentru că scrie în cărțile de istorie?

Să ne uităm în trecut, de câte ori s-a crezut că ceva este real, când de fapt nu a fost? Câte detalii despre majoritatea evenimentelor importante au fost ascunse  (Cele două războaie mondiale, Cernobyl, Revoluția din ’89), dar și cum istoricii au interpretat, s-au bătut în piept că așa este și câteva decenii mai târziu… puf!

Teoria lor a fost anihilată de o dovadă în plus. Și puf au fost și carierele lor…

Ce dovedește asta? Că nu contează cine trăiește sau cine moare; cine câștigă sau cine pierde; cine este marlyean sau cine este eldian. Pentru că acțiunea în sine nu contează. Tot ceea ce contează sunt cei care vor spune povestea mai departe, cei care vor interpreta povestea și în ce lumină îi va pune pe cei implicați.

Dar ceea ce este și mai important este cât de departe va ajunge. De aceea eldienii sunt unde sunt, chiar dacă au și ei o parte a poveștii, nu știu să o facă virală, adică să îi facă propagandă. Și de aceea, unele teorii și culte sunt cunoscute global, iar pe unele nu le găsești nici pe Google.

Pentru că prin asta se definește o poveste bună, prin faptul că o poveste bună nu este cu adevărat bună, dacă moare în mintea celui care o cunoaște.

Misiunea de pe Pământ

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

-Râd mult, uneori exagerat de mult, ba chiar le mai și zâmbesc de parcă totul este în regulă, dar adevărul este că mă simt lipsită de viață. Nu știu dacă totul e un fals sau un scut. Uneori îmi aduc aminte de trecut, de unele scene și e de necrezut cum simt totul, doi ochi goi privesc în urmă, așteptând parcă să prindă culoare…

Mă aflam în fața durerii din trecut și o vedeam macabră și sacadată în oglindă. Eram împăcată cu ceea ce devenisem acum, îmi plăcea că sunt mai puternică ca niciodată, îmi puteam stăpâni emoțiile.

Acum eu lucrez în locul karmei, eu sunt stăpâna tuturor durerilor trecute și oamenilor care m-au distrus, când eram doar un pământean prost și fragil. Locuiam acum în DarkLand, dimensiunea dintre lumi care controla mica bucățică de univers în ceea ce privește accidentele, moartea sau sechelele definitive.

Aici totul era mereu întunecat, pe fiecare stradă se afla câte un local vechi prin care se opreau îngerii întunecați ca și mine, iar străzile erau mereu ude. Asfaltul strălucea datorită Lunii, trăgeam bocancii grei după mine și le ascultam sunetul scârbos din contactul cu umezeala.

Mă uitam la bocanci și zâmbeam, vedeam cum umbra lor se răspândește în bucata de asfalt pe care urmează să pășesc și simțeam cum răspândesc întuneric. Eram un înger întunecat, dar nu un mentor al Diavolului, noi nu ne arătam lor niciodată. Spațiile temporale dintre lumi sunt total diferite și în continuu război.

Deși lumea credea că omul are un înger rău și unul bun, un fel de Yin & Yang al fiecărui suflet, ei bine pământenii și tehnologia lor nu au descoperit încă nici măcar cine sunt ei cu adevărat. Mă îndreptam spre Conducător. El urma să îmi ofere o nouă misiune, eram nerăbdătoare să aflu ce mi se pregătește.

Ajunsesem, iar porțile mari și grele se fereau de-a stânga și de-a dreapta, făcându-mi loc spre curtea mare și întunecoasă. Niște pisici sphynx erau într-un ambient dezgustător cu trotuarul negru, evitând tufișurile dese și înalte. Ajunsă în fața ușii, îmi retușez rujul roșu și îmi aranjez gluga mantiei pe cap.

Ciocnesc puternic în ușa de lemn, iar ecoul sunetului se auzi în întreaga încăpere. Un tânăr chipeș îmi deschide ușa invitându-mă înăuntru. Îl priveam insistent în ochi, pentru că îmi amintea de cineva de pe vremea când eram pământean, mai exact de un tip dintr-o bibliotecă.

Am trecut cu vederea și am intrat, știu că multe lucruri sunt doar în imaginația mea. Mi-a făcut semn să iau un loc:

-Unde e?

-E sus, are o ședință importantă. A spus să aștepți aici, în salon și să te servesc cu ceva. Așa că eu sunt Philip, servitorul tău pentru următoarele treizeci de minute. Cu ce te pot servi?

-Pleacă servitorule, nu am chef de bunele tale intenții. Voi aștepta aici în liniște, iar tu mă vei lăsa să îmi aud gândurile, clar?

Philip părea destul de deranjat și rănit de vorbele mele seci, dar fără sa mai scoată vreun cuvânt, a întors spatele și a plecat. Intenția mea era să urc în Aripa de Vest, acolo unde se țineau ședințele în Consiliul Nemuritorilor Întunecați.

Putea fi o greșeală care să mă coste aripile, sau chiar viața. Riscam să fiu exilată pe Pământ și să trăiesc din nou un jeg de viață până mi-aș fi făcut curaj să mă arunc de pe un cap de pod, dar nu mă gândeam mereu la riscuri.

Ajungând în capătul holului:

-Dar nu putem să îi dăm ei o asemenea responsabilitate. E ceva periculos, ar putea fi târâtă până în iad și înapoi.

-Nici eu nu sunt de acord cu asta. Ar trebui să trimitem un bărbat, unul dintre cei mai puternici din DarkLand, nu o fată care se plimbă mereu pe străzile ținutului, contemplând și bătându-și joc de lumină.

-Am luat această decizie pentru că e puternică, are o aură specială și o minte ageră. Cred că e exact ce am nevoie pentru a scăpa de țintă. Și știu și cum să fac asta.

Am coborât scările zburând. Fâlfâitul aripilor era în dulce armonie cu biblioteca din salon. Philip venise să vadă ce se întâmpl, dar eu eram deja pe scaun, acolo unde eram când a plecat. Am început să mă gândesc la ce misiune importantă mi se oferă; sunt sigură că întreaga discuție era despre mine. Așteptam Conducătorul să îmi ofere răspunsul.

-Bună, Ioana. Punctuală ca de obicei, îmi pare rău că a trebuit să aștepți. Am o misiune destul de importantă pentru tine, așa că voi trece direct la subiect.

-Ascult.

-Te vei întoarce pe Pământ.

-Mai bine mă tragi în țeapă, acolo nu mă întorc.

-Ascultă-mă până la final. Te vei întoarce pe Pământ și  vei juca rolul unei muritoare, ar trebui să fie destul de simplu, având în vedere că ai fost una cândva. Diavolul este întruchipat pe Pământ într-un tânăr pictor și traficant de droguri. Tot ce trebuie să faci este să îl seduci și să îl ucizi. Ce părere ai?

-Sună interesant. Am de ales?

-Cu siguranță nu. Ai aici toate datele de care ai nevoie.

-Ce e în joc? Doar ști că nu lucrez degeaba.

-Scăpându-mă de inamicul suprem, cel ce îmi imită structura speciei. E foarte important pentru mine. Vei deveni mâna mea dreaptă, viitoare Conducătoare, iar jumătate din DarkLand va fi la picioarele tale.

-Sună bine, atunci să trecem la treabă.

Îmi iau portofoliul cu datele și ies fără să privesc în urmă, tăcută, cu o voce sobră și răspunsuri grele îmi câștig existența dintre lumi acum. Mă așez pe bordura din fața porții, deschid mapa cu informații și văd o poză cu ținta.

Era un băiat plăcut, cu trăsături accentuate și ochi verzi-albăstrui. Avea un aer de mister și ură totodată. Ce ironie. Pentru un pictor și traficant de droguri, arată de parcă nu și-a greșit vocația deloc.

După câteva ore:

Ajunsă pe Pământ, undeva în Transilvania, cu aripile bine ascunse și îmbrăcată elegant, nici nu simțeam nevoia să mă uit în jur, ochii mei erau distruși, era atât de multă lumină. Exact aici s-a găsit Diavolul loc de vacanță?

După o scurtă plimbare de readaptare aici, mă îndreptam spre țintă, era la o cafenea dintr-un centru simpatic și retras. Stătea singur la masă și citea un ziar vechi. Mi-am comandat un ceai și m-am îndreptat spre masa lui.

-Bună, eu sunt Havana.

Se uita la mine nedumerit, în timp ce eu îi întindeam zâmbitoare mâna.

-Adam, îmi pare bine.

Știam că diavolul are o slăbiciune față de sexul frumos, altfel nu se băga în sufletul unui tânăr chipeș de 22 ani. Aveam o rochie din satin mov pal și niște sandale cu toc transparent. Părul într-un coc lejer îl îmbăta pe Diavol având o privire dementă, admirând părul meu deranjat și umerii goi.

Am început să schimb câteva vorbe cu el, iar dintr-o dată m-am prefăcut dezinteresată și mi-am luat un arogant „la revedere”. El s-a ridicat și m-a prins de talie, m-a rugat să îl acompaniez la o plimbare, era deja seară.

Dracul tot drac rămâne! Căci m-am trezit într-o cameră dintr-un apartament mic plin de tablouri cu mine. Nu știam ce se întâmplase, nu știam cum am ajuns acolo și ce se întâmplă chiar acum. L-am văzut pe Adam în geam, picta și fuma.

S-a întors și m-a privit cu un zâmbet diabolic. Diavolul îl părăsea treptat, pentru că el începuse să se îndrăgostească. Mi se părea tragic totul, mai aveam dreptul doar la o zi pe Pământ și trebuia să mă întorc cu misiunea îndeplinită.

Începusem și eu să dezvolt o pasiune pentru Adam, dar era o chestiune de timp. Odată ce eu dispăream, Diavolul s-ar fi întors de două ori mai puternic. Am petrecut acea zi stând pe canapea și privindu-l.

Era un bărbat atât de frumos, cu părul lui blond și privirea aceea artistică. Trăgea din joint-uri și țigări, de parcă scria povești divine între două degete. Închideam ochii și mă invada o pasiune imensă pentru un muritor asuprit de Diavol. Eu adormisem într-un final, iar el umplea casa cu tablouri. Spunea că-i sunt inspirație, așa că am rămas inertă fără să îi reproșez ceva.

Mă trezisem în zori, înaintea lui. L-am privit și i-am mângâiat trăsăturile. Plângeam, nu merita tragica urmare. Trebuie să dispar din povestea asta, mai am doar câteva ore la dispoziție. Din spatele aripilor am scos un cuțit. Cu mâinile tremurânde îi adâncisem necruțător cuțitul în inimă. Urlam de durere!

Ochii lui mari se deschiseseră larg și mă priveau cu compătimire, îi lăsasem cuțitul în mâna stângă și mă îndepărtam treptat. Îmi dădusem drumul aripilor și mă pregăteam de plecare, Davolul nu mai era, Adam nu mai era nici el. Am luat un tablou cu chipul meu și am deschis geamul, zburând spre dimensiunea mea, lăsând în urmă un trup nevinovat care privea în gol.

-Răul a fost făcut. Nu voi mai iubi!

Poveste de seară

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Ingrat destin, să fii bântuit la nesfârșit de propriu-ți suflet! El o vede chiar și acum, dansând prin casă și admirându-i șoldurile atât de frumoase. Încă o fredonează nostalgic în gând. În fiecare “sht” simte gustul zâmbetului ei, iar buzele-i subțiri îi provoacă fiori cu gust tragic de votcă.

El încă o vede admirându-se în oglindă, iar el privindu-se în spatele ei, crezând că toată viața va fi acolo. Ce banal!

Iubirea pentru ea era mai mare decât orice și era gata să mute munții pentru a-i vedea gropițele din obraji accentuându-se. O desena și îi făcea portrete frumoase sorbind-o din priviri, ca pe acele statui sculptate perfect, ca pe acele vise care se împlinesc și sunt o fericire pentru pupile și suflet.

O vedea gătind în fiecare zi și se gândea cum îi va sta ca mamă când el încerca să o distragă, iar ea îi spunea zâmbind „nu mă încurca, am treabă”.

Ea era frumoasă, el era nebun iar ceea ce aveau ei era de neclintit, de nedărâmat asemenea zidurilor chinezești. În sufletul lui se derula liniștea constant, trăia pentru ea, iar asta îl hrănea cu fericirea și speranța zilei de mâine.

Se considera cel mai norocos om și, în ciuda oamenilor din exterior, așa și era. Dragostea nu o alegem, dragostea o trăim, iar despre întreținerea ei, ei bine… de noi depinde totul.

Despre ea ar fi multe de zis, îi plăcea să îl știe al ei, era posesivă și plină de incertitudini pe care bietul de el nu știa cum să le șteargă. Îl iubea și și-ar fi dat sufletul pentru a-i vedea ochii frumoși de fiecare dată când ieșeau la țigară pe scări și admirau cerul.

Ea suferea. De ce? Nimeni nu știe. Cert este că sufletul ei fragil ducea o luptă cu propria răbdare și cu ochii ei. Lacrimile nevinovate îi năvăleau obrajii reci în serile de singurătate. Prea fragilă pentru această lume și prea puternică pentru câte ducea în suflet. Cât despre viitor, aici erau egali. Visa la copii frumoși și la liniștea serilor și dimineților împreună. Avea genunchii juliți de la vorbe dure și părul ciufulit de la grijile care-i făceau nopțile albe. Dar îl iubea.

El, ei bine…lucrurile sunt complicate, noi suntem complicați. Îi plăcea să se distreze și se detașa uneori de la gândurile frumoase pe care le avea când o privea. Și totuși, nu vedea viața fără ea… era atât de obișnuit cu chipul ei, încât se ținea legat cu ideea că ea va fi mereu acolo, indiferent de ce se va întâmpla.

Încă își amintește cum stăteau împreună în mașină și ploua, iar geamurile aburite le erau fișă de desen. Cum râdeau și se iubeau, cum fumau și își spuneau fel și fel de lucruri. Erau atât de copii, atât de nevinovați și atât de sinceri.

Dar lucrurile s-au schimbat, timpul a trecut iar cei doi s-au înstrăinat. N-au suferit deodată, ci pe rând. Acum, el încă se gândește la ea, încă îi simte mirosul părului și își amintește de dorințele ei atât de mici care îi aduceau fericire atât de mare. El încă își fumează țigara singur seara și se gândește „cine sunt eu?” pentru că, fără ea, liniștea lui nu mai era cunoscută.

Acum, fiecare cafea era mai amară și fiecare glas nu trezea starea trezită de ea. Sunt seri în care și-o imaginează stând pe marginea patului și trăgând pasiv din țigară, sunt nopți în care o visează și îl neliniștește că nu mai știe nimic de ea, și sunt zile în care merge pe stradă și se uită după o femeie doar pentru că are ceva ce îi amintește de ea, fie ochii, buzele, mâinile sau parfumul.

În sufletul lui inert acum… el știe că nu va mai găsi o înlocuitoare. Că orice femeie poate ocupa cealaltă parte de pat, dar niciodată cealaltă bucată de inimă. Și îl doare; dar el învață să trăiască fără ea si se detașează tot mai mult de o parte din el, deși știe că totul se va da peste cap, când o va vedea din întâmplare.

Când lumea îi amintește de ea, se gândește „păcat că iubirea nu e asemenea unei vieți, să aibă 9 vieți”, iar apoi zâmbește la gândul că ea ar răspunde: „iubirea are câte vieți îi oferi tu, iubirea o simți de fiecare dată când te trezești exact aici” și și-o imaginează zâmbind și atingându-i obrazul, exact așa cum o făcea mereu. Realizează câtă puterea a putut avea, cât de iubit a fost și nu-i vine să creadă că acel copilaș va deveni o femeie minunată și nu va fi a lui.

Dar timpul ăsta hain trece repede, și parcă încă îi văd trecând împreună prin parc, ținându-se de mână. Degeaba privesc spre cerul ce-l iubea ea mult, când ei acum trăiesc vieți diferite. Au trăit amândoi un timp în trecut, apoi s-au mutat și încă încearcă să se vindece.

Cât despre ea, a devenit scriitoare. Și încă duce pe foi iubirea lor spre eternitate.

Dulce durere – finalul unei povești de iubire

"în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"
dulce durere

Noi doi și o poveste, aparent frumoasă. Așa începe totul. Dacă este doar despre iubire? Suntem învăluiți în iubire, pentru că dacă ea nu ar exista noi nu am fi astăzi aici. Dacă este despre durere? Oh, mai degrabă despre o dulce durere. Puțină dragoste și mai multe deziluzii.

Dezamăgire, tristețe, eșuări sau doar momente nepotrivite.

Clipe care te fac mai puternic și care te fac să te întrebi: ,,De ce eu?”. Dar răspunsul pe care îl cauți nu vine niciodată pe loc.

Trec zile, luni sau chiar ani în care îți poți da seama de omul de lângă tine, de povestea voastră sau despre ceea ce înseamnă cu adevărat viața. Sau… nu găsești niciodata răspunsuri, iar acea persoana va rămâne pentru totdeauna o enigmă. Oameni care se vor reîntoarce la persoanele din viața lor și vor încerca să îi descopere mai bine : de la emoții la ce sunt ei, în spatele aparențelor, care de multe ori sunt greșite. Atunci, rezolvi misterul și vei găsi probabil răspunsuri.

Da, recunosc, nu știu nici pe departe totul despre viață, sentimente sau oameni.

De ce? Pentru că pentru fiecare om în parte, viața înseamnă altceva și fiecare și-o croiește după bunul plac. Unii o îmbracă în flori și îi pun coronițe colorate, iar alții o transformă în cel mai sumbru și aprig vis.

De ce ? Pentru că amalgamul de sentimente ne năpustește pe toți. Simțim, trăim și uităm să ne exprimăm prin fapte. Suntem prinși cu teamă în lumea care probabil ne-ar respinge emoțiile adevărate.

De ce? Pentru că ei, oamenii, te pot minți cu zâmbetul pe buze sau îți pot fi prieteni doar în zilele lor bune. Iar lista poate continua.
Și așa ne-am cunoscut noi. Întrebându-ne dacă putem fi fericiți într-o lume în care fericirea altora este cumpărată.

O, dulce durere…


Autor: Poenaru Simona
Derulează înapoi