Tag archive

poezie

Mihai Eminescu – 171 de ani de creație și lacrimi. Detalii din spatele vieții

"în Marca POV21/Păreri și opinii" "de POV21"
Mihai Eminescu

Atunci când eu spun Mihai Eminescu, tind să-mi dreg vocea și să privesc spre cer. Pentru că în spatele acestui nume refugiat și considerat bolnav stau 39 de ani de creație și de negură.

15 ianuarie- se naște cel ce urma să devină Luceafărul culturii românești

Acum 171 de ani, în iarna anului 1850, în Botoșani, vine pe lume fiul al șaptelea al Ralucăi Jurașcu și a lui Gheorghe Eminovici. Din anumite presupuneri, am tras concluzia că partea paternă a poetului aparține Banatului, care la acea vreme, 1735-1739, era proprietate turcă. Nostalgia locului natal îl inspiră pentru poeziile de succes „Fiind băiet…” și „O, rămâi”.

 Știm că până în 1866, numele său complet de naștere a fost Mihai Eminovici, însă i-a fost sugerată schimbarea de către Titu Maiorescu. În același ani a publicat poezia „De-aș avea” în revista „Familia”, pentru prima dată sub numele de „Eminescu”, astfel făcându-și debutul literar.

 

Moartea dragului său profesor, Aron Pumnul, care ar fi vrut să-l înfieze pe poet după ce și-a pierdut unicul fiu, a însemnat o cădere a Imperiului eminescian. Asta, însă, a dus la un omagiu transformat în primul său poem, prima zvâcnire a creației, „La mormântul lui Aron Pumnul”.

Cum a devenit adolescentul Mihai Eminescu cea mai importantă voce a literaturii române?

Despre studii vă spun decât faptul că, datorită aparținerii dintr-o familie relativ modestă din punct de vedere material, tânărul Eminescu a urmat studii „pretențioase”, dar practicate cam sacadat. Astfel, clasele mici le începe, evident, acasă, iar în clasa a III-a urmează studiile la National-Hauptshule, scoala primară greco-orientală din Cernăuți. În 1860, schimbă mediul școlar și clasa a IV-a este absolvită la „K.K. Orber-Gimnasium” din același oraș, dar în 1862 părăsește școala și se intoarce la Ipotești, nemaifiind acceptat înapoi. Așadar, se angajează ca practicant la Tribunalul din Botoșani și copist la comitetul permanent județean. Demisionează după un an, în 1865. În acest fel, adolescentul devine un rătăcitor prin lume, căutându-și precum un poet trist, menirea. În 1867, intră în trupa lui Iorgu Caragiale (ca sufleor și copist), ulterior devine secretar pentru Mihail Pascally și ajunge să lucreze cu Teatrul Național la doar 17 ani. Uimitor, raportându-ne la zilele noastre.

Ei bine, în 1869 trece la o altă etapă a vieții, studenția, petrecută la Viena, urmând Filozofia și Dreptul. Aici își cunoaște eterna iubire, Veronica Micle, femeia care întoarce lumea poetului peste cap. Însă, în același an, conform unor surse istorice, primele semne ale unei boli își fac apariția. Între 1872 și 1874, datorită faptului că a fost un student model la Berlin, unde, mai târziu, la a doua înscriere, își obține doctoratul, Junimea i-a acordat o bursă, însă având condiția de a-și depune lucrarea de doctorat în filozofie. Nu a respectat promisiunea și nu s-a prezentat la examenele finale.

Viața sa a deviat de la decursul obișnuit și își dedica tot timpul lecturii. Devine, după obținerea doctoratului, director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Mihai Eminescu a predat lecții de logică la Institutul academic.

În 1875 rămâne fără locuri de muncă…

…, dar a primit un post de corector și redactor la ziarul local Curierul de lași, însă în partea neoficială. Curios este faptul că foarte multe rubrici scrise de el nu au fost semnate cu numele lui sau semnătura. Datorită Junimii, Eminescu îl cunoaște pe cel care avea să îi devină prieten până la moarte (se sting în același an) și alături de care și-a dus traiul pentru câteva luni în Bojdeuca din Țicău, Ion Creangă.

 

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef la ziarul Timpul. În acești ani, mai puțin în 1882, când nu a publicat absolut niciun vers, s-a dedicat activității sale poetice și creează seria de scrisori și „Luceafărul”. Deși asta i-a adus motive de bucurie, fiind cele mai mari poeme ale sale, această perioadă l-a făcut să își conștientizeze boala.

Singurătate, alcoolism, bipolaritate diagnosticată, sifilis, demență sau o genialitate a cărei veste nu trebuia aflată?

Totuși, după 131 de ani de la moartea sa, nu s-a aflat concret cauza decesului sau boala extrem de controversată. Eu constat că ipocrizia și nepăsarea exterioară din România l-a ucis. Și vă voi demonstra și de ce:

La vârsta de 33 de ani, trupul poetului a fost lovit de o alienare (a dezvoltat o criză maniacală puternică, ce a necesitat internarea). Durerile aveau loc la nivelul capului, boala manifestându-se și prin insomnii. Mai înfricoșător, mintea sa o luase atât de razna încât gonea înarmat pe străzi. A fost internat la sfârşitul lunii iunie, 1883, în sanatoriul doctorului Şuţu, din București, și diagnosticat cu manie acută. Titu Maiorescu îl trimite spre Viena cu fonduri strânse de el, dar nu după mult timp este readus la București, ulterior la Iași. Este internat din nou la Socola, dar şi la Mănăstirea Neamţului, la Bolniţa pentru boli nervoase. Aflăm chiar și de o paralizie.

Imaginați-vă 6 ani de viață (ultimii chiar) petrecuți prin senatorii, după 33 de ani de genialitate…

O moarte absolut revoltătoare

Am reușit să găsesc în studiul neuropatologului Vuia, o declarație de la acele vremuri:

La 23 Martie 1889, s-a redactat un raport medico-legal despre boala poetului de către dr. Şuţu şi dr. Petrescu pentru stabilirea situaţiei sale mentale şi gradul de responsabilitate. De luat în consideraţie că medicii nu semnalează decât tulburări psihice, asta bineînţeles fiindcă nu existau alte simptome, cum o ştim de la dr. Vineş, de altfel. Dar totodată se fac observaţii juste, demne de toată atenţia. Bolnavul, la întrebările puse, răspunde cu o voce cântătoare şi monotonă (nu are fenomene disartrice de vorbire). Altădată repetă vorbele pronunţate de alţii şi când e singur exprimă monologuri fără sens (cel puţin pentru ei!). Dar în continuare se notează, în plimbările prin grădină, adună obiecte de pe jos, pietricele, hârtii, aşchii de lemn, punându-le în buzunar ca pe obiecte de mare valoare. Strică şi rupe ce găseşte, de pildă aşternutul într-un mod inconştient, numai pentru a-şi exersa o anumită activitate, fără rost. Atenţia îi este absentă, nu se poate concentra, dă răspunsuri maşinale, automate”

Ieșenii erau de părere că sifilisul ar fi fost luat în urma întreținerii relațiilor sexuale cu femei ușoare, la Berlin și Viena.

Corpul poetului începea să înțepenească brusc uneori, ceea ce a dus la o paralizie generală, apărută chiar după internarea în spital. În acea perioadă, cel mai bun tratament pentru sifilis era mercurul, așa că îi era administrat. Dar ce ne facem când tratăm un presupus bolnav al cărui diagnostic e oferit pur și simplu din burtă?

De la frecții cu mercur, la injectarea acestuia în vene, până la moarte…

Diagnostice puse total greșit: alcoolism, sifilis, demență.

Diagnostic descoperit abia în 2014: sindrom maniaco-depresiv. 

Poetul era un patriot înrăit, tratând cu dispreț și ură chiar sistemul românesc. Cât timp a fost internat, cânta adesea imnul „Deșteaptă-te, române!”. Avea o voce de aur, însă îngrijitorii și colegii de senatoriu nu simțeau asta. Astfel că, pentru a-l opri, cunoscutul Petrache Poenaru îl lovește cu o cărămidă în cap pe motiv că acesta cânta fals. Eminescu a fost dus în pat, suferind de un traumatism. După 3 zile, se stinge marea stea și nici măcar nu îi este efectuată o autopsie.

Însă o boală nerecunoscută de doctori era singurătatea.

Un geniu fără seamăn, dar pustiu sufletește, a creat o lume în care dragostea nu a reușit să vindece, ci să sape mai adânc. Își îneca suferințele în bautură, cafea și tutun. Însă, pe lângă poezie, Eminescu mai avea un dor, tânăra Veronica Micle, alături de care nu și-a putut petrece anii vieții. După ce privirea lui s-a îndrăgostit de „îngerul blond” cu ochi albaștri, Eminescu devine pentru următorii 7 ani, amantul Veronicăi, care era căsătorită de la vârsta de 14 ani cu fostul său profesor (mai mare cu 30 de ani decât ea). Pe deasupra, ea și Ștefan Micle aveau 2 copii. Asta nu a însemnat un impediment în crearea unei povești sensibile ce va rămâne veșnic în literatura română. Nebunie, senzualitate și poezie- așa am descrie întâlnirea lor, ambii având 22 de ani.

După moartea soțului, în 1879, cei doi au spart bariera ascunsă a amorului și devin iubiți. Au avut chiar și un copil împreună, însă s-a născut mort. După evenimentul tragic, cei doi au sperat ca planurile de căsătorie ii va face fericiți, însă asta nu s-a adeverit niciodată.

Soarta îi desparte, Eminescu mutându-se la București și devenind gelos, Veronica fiind curtată de Caragiale. În 1883, boala poetului l-a dus înapoi pe meleagurile studenției, la Viena, pentru un tratament. Veronica rămâne în țară, afișând chiar o nepăsare asupra iubitului său.

În timpul despărțirii, între cei doi are loc o corespondență de scrisori absolut fermecătoare, în care își spuneau adesea „Dulcea mea Doamnă” sau „Momoț” și „Eminul meu iubit”.

„Dragă Momoț,

Azi am citit într-o foaie franțuzească că amorul e ca floarea de lămâi: florile albe și fructele verzi. Asta va să zică că fructul oricărui amor e gelozia și de aceea nu mai citi nici între șiruri, nici peste ele, ci ceea ce ți-am scris. Tu ești comoara mea, dar ești într-un codru de tâlhari.” 

Amicul meu,

Există adevăr în lume, și fericirea este ea sau nu dată omului pe pământ sunt întrebări care, eu cred, că vor rămâne pururea ca întrebări, și a le căuta răspunsul e cea mai mare nebunie la care un biet nemuritor să poate expune în viață”

Moartea Eminului ei iubit o face pe Veronica să se retragă în sânul Mânăstirii Văratec, unde mai trăieste aproape 2 luni, luându-și viața din cauza depresiei profunde și pleacă la cel numit „scumpul meu iubit micuț”.

Incompetența de care România dădea dovadă în anii 1800 persistă și astăzi, în zi aniversară. 171 de ani de poezie lăsată în mâinile mai marilor conducători ai unui popor care doar și-a bătut joc de o minte a unui geniu. Pentru a-i face urări, îl găsim pe marele poet la Cimitirul Bellu, acolo unde șade din 1889.

 

Fericirea-i un fluture

"în Poezie și literatură" "de POV21"
fluture
fericirea-i un fluture—
la-nceput te târăști,
și suferi.
ș-apoi te-nchizi în tine
e beznă și liniște
către drumul spre proprie-iubire
doar tu— și cu tine,
când ești gata
devii un fluture frumos
îți etalezi aripile—
și peste-o zi te târăști la loc pe jos.
fericirea-i un fluture,
și trăiește cât unul.
Autor: Bianca Pătrașcu 

Nevrotic funcțional

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Nevrotic funcțional
infern absurd vreau să mor,
s-alunec de pe cer,
și să cad de dor,
de dor și de durere
între patru scânduri reci și grele
să le care cineva în spate,
spre final măcar să fiu ținută-n brațe
otrava-mi alunecă pe gât
în jos, printre coaste
rupe trilul de speranțe-odioase.
lobul frontal îmi devine străin,
cel parietal e-necat în vin,
sper ca cel temporal să dispară,
ca și vremea rece de afară,
să văd soarele jucăuș, cum dansează
să-mi alunece-n gânduri,
să-mi facă lumină-ntre scânduri,
depărtează-mi visul de a muri,
înlocuiește-l cu zâmbete de copii,
căci doar ei au rămas cei cu gânduri vii,
într-o lume a poveștilor pustii,
în care ignoranța e la putere,
și cei dragi se sting în tăcere.
Autor: Bianca Pătrașcu

Sufletul nopții

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Sufletul nopții

Un sfânt fior se-aprinse în văzduh;

Ca o liniște, ce suspină iubire.

Ceva, ce poți simți cu al tău duh;

Osândită de mulți, dar ce dă-mplinire.

 

În timpul său, o nouă lume se ivește

Când tainele inimii își găsesc locul

Și a sa putere, cu patos ne-nsoțește,

Ajutându-ne să ne păstrăm controlul.

 

Adesea, ea face pași subtili spre noi,

Oferindu-ne-al său gând pentru salvare.

Misterele sale, coborând lin pe nori,

Ne dau puterea de a sta-n picioare.

 

Durerea sa, în întuneric se topește,

Făcând al cerului albastru să dispară;

De multe ori, a sa voce îți șoptește…

Amintindu-ți c-al tău loc n-o să mai doară.

Cerneală de gânduri

"în Poezie și literatură" "de POV21"
cerneală de gânduri
Carnet gol
Și o minte plină.
Cer aglomerat de stele,
Pământ sufocat de oameni și lumină,
Suspină.
Mintea e masacru pentru gânduri,
Iar pixul mi-e închisoare pentru rânduri.
Sunt o carcasă goală
Nu știu dacă a existat vreodată ceva în mine.
Opus melcului după ploaie,
Eu nu ies nici când este soare,
Și nici măcar atunci când doare,
Și curcubeul îl văd doar în palme,
După ce-mi șterg norii din priviri,
Mi-am înnorat ziua din amintiri,
Eul meu plin de dezamăgiri.

Autor: Pătrașcu Bianca

Cercul de cerneală

"în Poezie și literatură" "de POV21"
cerneală
O foaie albă cât un vis de copil,
Am luat-o fără să știu ce vreau…
Fără să știu ce iau.
Mi-a fost dată cred… de undeva
Sau poate…doar mi-a căzut în poală.
Încerc și scriu cu negru mort „Eu”,
În mijloc să se vadă, să mă vadă!
E scris urât și degradant.
Așa e „Eu” pe foaia mea, așa rămâne…
E etern, e cerneală doar deci cade greu.
Mă uit la cer, e nesfârșit, e frumos,
Dar nu-i al meu, nu-i așa?
ꟷNu! Îmi răspunde nimeni furios.
Nu sunt poveste…sunt doar un „Eu”
Și-n jurul lui „Eu” se depune,
Din mâna mea fără un nume…
Un cerc de cerneală.
Mă întreb, după ce acul bate ora, pentru prima oară:
Oare cum se vede „Eu”, din acest cer cu blestem?
E negru acum și…negru are să fie.
ꟷNu te vezi? Îmi răspund o mie.
Nu! Și atunci mâna îmi cade greu,
Și mai trage în jurul lui „Eu”…
Încă un cerc de cerneală.
Vântul își schimbă direcția și lumea cadența,
Lumea? Ah, cât de mulți sunt!
Toți probabil au un „eu”…scris pe vreun carnețel.
Atunci mă uit la „Eu” al meu:
ꟷDe ce ești singur? Du-te mai aproape de un altul!
Dar cerneala grea nu poate!
Și-atunci, de ce nu aș mai trage…
Încă un cerc de cerneală?
Tărâmul face piruete și se răstoarnă,
Tremurând îmi răsare un „Oare”,
Oare…se va termina această foaie?
ꟷSe va termina pentru că e a ta! Îmi răspund eu.
Și dacă nu era a mea? ꟷS-ar fi terminat deja!
Sărbătorind această dulce fantezie,
Vreau…vreau să mai doresc un cerc de cerneală,
Dar când mă uit în călimară, ea e goală
Și poate așa a fost mereu,
Poate…nici măcar n-a fost un „Eu”…
Autor: Bianca Bândilă

Stihuri arse

"în Poezie și literatură" "de POV21"
stihuri arse
Focul dă pagină cu pagină –
Citește.
Mă privește disprețuitor și crește.
Îmi arde focul cartea preferată,
iar eu privesc și simt lacrimile ce îmi curg pe obraz;
Miroase-a pagini arse și-a versuri de Bacovia
Îmbibate în parfumul meu amar de lemn otrăvit.
Îmi usucă focul, lacrimile mele,
Iar eu îl privesc cum crește mai mare decât mine,
Secundă cu secundă.
M-am resemat. Focul mi-a ars și viața.
Privesc cum fumul mă cuprinde
Și ard și eu.

Ce mai citesc? – Recomandări de poezie contemporană

"în Recenzii/Poezie și literatură" "de POV21"
poezie

Deși cărțile au fost prima mea pasiune, privind retrospectiv, sunt destul de sigură că tangențele mele cu cele de poezie nu ar fi continuat dacă mă limitam la poeții clasici, nelipsiți din programa școlară. Despre poezia contemporană nu știam prea multe și, printr-un nu tocmai fericit eveniment, anume pandemia, care m-a baricadat în casă și mi-a burdușit biblioteca cu tot felul de cărți, am descoperit mai mulți autori și, de asemenea, și un alt fel de poezie – reală, crudă, care nu se rezumă la estetic & care nu-și cenzurează esența, pentru a se conforma așa-ziselor norme literare.


„Industria liniștirii adulților”, de Anastasia Gavrilovici (Casa de Editură Max Blecher, 2019)

poezie

Volumul de debut al Anastasiei Gavrilovici a ajuns la mine la recomandarea booktuberiței mele preferate, și, de altfel, singura pe care o urmăresc, Ruxandra Gîdei – pe care o puteți asculta vorbind despre cărți & facultatea de litere pe canalul ei de YouTube, 4fără15.

Am devoratIndustria liniștirii adulților” din copertă în copertă de cum am primit-o, dar chiar și după ce am ajuns la final, nu am putut-o lăsa din mâna; nu este cartea pe care o poți așeza înapoi în bibliotecă și trece la următoarea. Te captivează, te face să revii asupra anumitor pasaje, să le recitești, să le simți din nou, să le analizezi și să le găsești de fiecare dată un cu totul alt sens, un alt substrat pe care nu l-ai observat anterior. Anastasia încapsulează cu naturalețe în poemele sale o sensibilitate deosebită, contopită cu o sinceritate brutală prin jocurile de cuvinte și metaforele excentrice.

„[…] Cândva știam să spun cuvinte salvatoare, să asamblez
după instrucțiuni androizi veseli, să croșetez plase de siguranță pentru acrobați,
spitale de nebuni și multinaționale. Prezența mea era dorită, simțită,
treceam prin fața senzorilor, iar ei mă recunoșteau, dându-mi apă, săpun
și lumină.
Acum nu-mi mai cere nimeni nimic. Răspund doar la mailuri și comenzi
simple
vă rugăm să ridicați cardul vă rugăm să ridicați banii vă rugăm să ridicați
chitanța.
Dar nu e depresie, nici măcar un pic, nici măcar din greșeală, deși am
o inimă de camembert și, înfipt în ea, stegulețul unei capitale habsburgice
în care nu mai vreau să mă întorc niciodată. E doar tristețe,
doar un simplu fenomen demografic ce va dispărea odată cu noi.
Pâcla aceea
groasă pe care copiii o pictează în jurul munților la ora de desen și
fără de care peisajul ar fi incomplet. Așa că fii liniștit, nu te întreba ce
limbă vorbesc oamenii în visele maimuțelor, mai aprinde-ți o țigară,
vino acasă la orice oră. Sunt aici și te aștept, fiindcă nu e
depresie, e doar tristețe.”

– fragment selectat din poemul „e doar tristețe”

Vezi prețul la Cartepedia!
Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Cărturești!


„Vino cu mine știu exact unde mergem”, de Dan Sociu (Editura Polirom, 2015)

poezie

Pe Dan Sociu obișnuiam, nu știu exact de ce, să-l asociez cu Dan Coman. Poate datorită numelui, sau chiar a micilor similarități pe care le-am simțit în textele celor doi. Cert este că, după ce am ajuns cam pe undeva la mijlocul antologiei, m-am prins care-i faza; pe Sociu nu-l poți confunda. Are ceva distinctiv; o directețe și o luciditate aparte – elementele de care te lovești încă de la primul poem.

Cei cincisprezece ani de poezie cuprinși în antologia „Vino cu mine știu exact unde mergem” sunt marcați de o evoluție continuă – nu doar a actului poetic, ci al vieții și viziunii lui Sociu despre aceasta. Trece de la mizerabilismul și pragmatismul tinereții, la o voce mult mai matură, critică și analitică, astfel încheind volumul într-o cu totul altă notă decât cea inițială. Este absolut fascinant să poți urmări viața cuiva prin poezie și felul în care atitudinea & percepțiile sale se reinventează odată la câteva zeci de pagini și să observi, ca sub un fel de microscop literar, cea mai crudă și vulnerabilă parte a unui om – mintea sa.

„m-a întrebat de ce nu mă bucur mai mult.
i-am spus că, oricît de bine aș fi
știu că undeva mă așteaptă patul de spital, drenele.
imaginează-ți că după seara asta frumoasă
după ce vedem un film, mîncăm gogoși cu ciocolată
ne plimbăm prin parc – cineva ne așteaptă
undeva pe drum, cu o rangă de fier, să ne calce
în picioare. imaginează-ți că știi asta chiar și cînd o uiți.
metafora mea era însă alta, dar n-am vrut s-o sperii chiar așa:
crocodilii , după ce-și trag prada în apă, o ascund în cîte o
grotă de sub mal, o lasă acolo, sfîrtecată, dar vie
și se întorc după ea cînd le e foame.
imaginează-ți că ești în grotă și aștepți crocodilul.”

– fragment selectat din poemul „Apă de vis. Studiu de caz”

Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Cartepedia!
Vezi prețul la Cărturești!
Vezi prețul la Libris!


„înainte ca ochiul să-și fi terminat privirea”, de Nora Iuga (Editura Cartier, 2019)

Dacă aș sintetiza poezia Norei Iuga printr-un singur cuvânt, nu aș sta pe gânduri. Acela ar fi, fără îndoială, ageless. Dacă nu aș fi știut deja care este vârsta acesteia, nu aș fi ghicit niciodată că se afla la doar câteva luni distanță de a împlini 90 de ani.

Diversitatea poemelor pe care această carte le cuprinde este dată nu doar de stilul Norei, dar este și marcată de evoluția artistică a acesteia, de-a lungul timpului – întrucât „înainte ca ochiul să-și fi terminat privirea” nu este un volum clasic de poeme, ci o selecție realizată de Rita Chirian. Așadar, un fel de antologie.

Cum spuneam, Nora Iuga se distinge prin poezia sa tânără, caracterizată, aș spune, prin obscuritate, spiritualitate și adesea, de simplitate complexă, care modelează realitatea și, după cum spune și autoarea ediției pe coperta a patra, „se coagulează o râvnă pentru enormități și teribilități… De aceea, discursul se desface pe o spirală desfășurată în toată planurile temporale și senzoriale, în fotograme care suprapun cadre cu totul opozabile.”

„Dimineața cerul n-are nicio culoare,
merg la serviciu, s-au întors păsările
călătoare, amintirile sunt tot mai mici,
parcă timpul mă ia și mă duce de mână
pe scara asta care coboară din săptămână
în săptămână. Mi-ai spus să nu mă învăț
fără tine. Ce ambițioase iluzii, ce neajunse
credințe, când fiecare vorbă adusă pe buze
alunecă într-un osuar de dorințe.
De fapt fiecare iubire moare la fel îmbătrâ-
nind înainte de vreme, poate de aceea
atâta grabă și atâta risipă în aceste poeme
și poate de aceea coșmarul acelei priviri
tălmăcite greșit ca obsesia unui mort
îngropat fără să fi murit.”

– poemul „El”, selectat din volumul „Scrisori neexpediate” (1978)

Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Cărturești!
Vezi prețul la Libris!


Și dacă poezia nu e pentru tine, aici avem 5 recomandări de romane cu care să te delectezi în vacanță!

stygian blue

"în Poezie și literatură" "de POV21"
stygian blue

optica vrea să ne joace fest(e)
schimbă tonurile după preferințe
noi nu ne încadrăm în același spectru
„stygian blue” ai spus

lucrurile pe care nu le vedem cu ochii deschiși
ca o lalea la umbra unei perdele de noapte
te-am văzut cu ochii închiși fără să visez
cachi, bej, gri
nu respectă ordinea alfabetică
„palindrom” a afișat compilatorul pentru numele tău

am un ochi galben și unul roșu
nuanțele se suprapun
îmi place oranj
simțind complementaritate
„suntem două puncte albastre?”

aparținem de „stygian blue”
s t y g i a n   b l u e

nu-ți uita pantalonii galbeni
astăzi vreau să te confund cu o lalea

Privești și tu luna?

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Privești și tu luna

Privești și tu luna?

Și strigi la ea?
Urli ca un nebun de parcă nu-ți mai ajunge liniștea nopții?
Nici a nopții, nici… niciuna?
A luat-o ea pe toată!
În căușul palmelor ei stă Edenul, somnul adânc și visarea.
S-au scurs toate în pupila ochilor ei și reflexia ta pe retină și viață au alunecat în gaura neagră din ochii ei. Și verdele ierbii și soarele și cerul și norii.
Falit în sentimente, cauți pace în buzunare, sub saltea și în sertare!
Ți-a mai rămas suspinul prelins pe pahar. E roș ca buzele, rece ca mâinile ei pe care le simți și acum plimbându-se prin părul tău
Sec… VIN! și n-a mai venit!
Ca într-un flashback se aude infinit ecoul ușii trântite mințindu-te că poate nu a plecat, ci doar, a venit.


Citește chiar aici mai multe creații ale Ancăi Raicu!

Amare aquafrenia

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Amare aquafrenia

de-ai fi cișmea
în setea-mi te-aș preface antagonic
și fiecare strop din smoala arsă terț
de jos pe limbă ți l-oi lua ca lupul hămesit
parfumuri de dantelă
se zvârcolesc năuce
pe pielea mea răpusă de șuvoaiele-ți
și mă închin, de mi te-ai picura
cuprinde-mă-n furtună și fă-mă un ravagiu
către steaua cea de sus eu marea ți-oi străbate
piroga dezvelești cu vină din surcele
ca mai apoi s-ajungi la mine
pescar în haina mării
tu mă afunzi în largurile tale
eu suflul îți voi fi
du-mă, frânge-mă, adu-mă și împarte-mă
culege-mă, sudează-ne, urcă-mă și eu te-oi coborî
doar pe-un vârtej de ape…

De vreme…

"în Poezie și literatură" "de POV21"
De vreme

Cânți,
Descânți
Nimic nu asculți.
Viori în clar de seară
Se lasă peste-apus.
E vară.

Coşi,
Descoşi
Firul alb ce-l pui pe zală,
Neagra lună din dumbravă.
Timpul trece ca prin rană;
E seară.

Asculți;
Desculți,
Sunt copiii ce aleargă –
Prin zapadă.
E iarnă.
Viscolul te împietreşte,
Inima mi-o viscoleşte.

Plângi,
Nu râzi;
Eşti pomul cel bătrân,
Pumnul cel dintâi;
Eşti timpul nimănui.
Ai fost, vei fi, şi pleci.

Noi ne-am întors acasă.
Tu le numeşti bătăi,
Noi le numim secunde,
Sunt zilele pierdute.

Apusul doar ce vrea răsare…

Dacă ai fost impresionat de talentul colegei noastre, TUDOSE ADELA, poți citi aici încă o creație proprie.

Pasiențe

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Pasiențe
Te rog, nu mă mai frânge
Ca pe-un nenorocit de trandafir,
Căruia îi smulgi petală cu petală
Ca să-ți citești norocul neîmplinit.
Te rog, nu mă mai smulge, acum;
Ca pe o frunză verde de cireș
Din propria-mi lume zdruncinată
În care am învățat să trăiesc.
Te-am implorat să nu mai rupi din mine
Bucăți de cărți citite cu un scop,
Pentru a-ți citi ție pasiențe
În cărți nevinovate de tarot…

Serenada

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Serenada

Când coboară noaptea peste sat,
Schimbând culoarea lumânării încă calde;
Când umbre moarte n-au terminat de dansat,
Eu plâng în timp ce râd privind inima ce arde…

S-a trezit lumina lunii
Sărutând mălinii nou-născuți…
Întunericul stelelor spune povestea furtunii:
Eu plâng privind gutuii că-s tăcuți…

Să cânte broanca, să cânte-n noaptea asta,
Să înceapă serenada!
Lovește, maiestre, coardele tamburului,
Să răsune ogrăzile satului…

Autor: Nicoleta Giurgi

Zâmbește

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Zâmbește

Zâmbește, haide zâmbește
Să fugă norii de pe cer
Căci altcumva cum aș putea renaște?
Haide, zâmbește…

Poate apare un film nou în oraș,
Poate o să crească păduri frumoase, în diferite scrieri
Apoi poate o să se schimbe vremea, o să fie senin
Hai, te rog zâmbește…

Ține-mă strâns de mijloc că înfometez
M-am separat de mama
Tot orașul s-a supărat pe mine
N-am nici măcar o biată pisică, înțelegi?
Zâmbește…

Cândva aveam o vioară, aveam și râuri frumoase
Aveam pietricele colorate cândva…
Dar tu ești diferit, înțelegi? Ești diferit…

Hai ține-mă mai strâns că mor de foame
Tata s-a supărat și el pe mine
Tot orașul deja mă urăște
N-am nici o blestemată de pisică
Haide, zâmbește…

Autor: Nicoleta Giurgi

Valul, pact cu diavolul

"în Poezie și literatură" "de POV21"
pact cu diavolul

Mă simt înecat…
Înecat în Marea ta iubire,
Pribegită la colț de stradă.
Roman al inimii moderne.
Ma simt înecat…
Înecat în valul ce a făcut pact cu diavolul,
Agățat de un fir de ață,
Pe barca noastră.
Mă descompun prin cuvinte,
Ce vor să – mi aline durerea.
Dar, pastilele deja își unesc puterea.

Autor: Valentina Beudean

1 2 3 10
Derulează înapoi