Tag archive

Ploaie

Chiar dacă…

"în Poezie și literatură" "de POV21"

Chiar dacă plouă afară,
Și culorile toamnei se spală,
Ies cu privirea-n sus,
Să mă șteargă.
Chiar dacă e frig afară,
Și simfonii se aud
Pe rând, pictând pe geamul meu
Te-aștept și astă-seară,
Te-aștept să fii al meu.
Chiar dacă plouă afară,
Necazurile se spală,
Ies cu inima și sufletul la vedere,
Ies să spăl necazurile din ele.
Chiar dacă plouă și e frig afară,
Te aștept și astă-seară,
Te-aștept să ne spălăm
Păcatele împreună.

 

Autor: Bianca Pătrașcu

Cerneală de gânduri

"în Poezie și literatură" "de POV21"
cerneală de gânduri
Carnet gol
Și o minte plină.
Cer aglomerat de stele,
Pământ sufocat de oameni și lumină,
Suspină.
Mintea e masacru pentru gânduri,
Iar pixul mi-e închisoare pentru rânduri.
Sunt o carcasă goală
Nu știu dacă a existat vreodată ceva în mine.
Opus melcului după ploaie,
Eu nu ies nici când este soare,
Și nici măcar atunci când doare,
Și curcubeul îl văd doar în palme,
După ce-mi șterg norii din priviri,
Mi-am înnorat ziua din amintiri,
Eul meu plin de dezamăgiri.

Autor: Pătrașcu Bianca

(VIDEO) Inundații de proporții în Satu Mare!

"în Știri" "de POV21"
Satu Mare

Ploaia torențială de miercuri a transformat mai multe străzi din Satu Mare în adevărate lacuri.

Situația a fost și mai cruntă în parcare, acolo unde apa s-a acumulat și le-a ajuns sătmărenilor până la gambe.

Şoferii care au avut curajul să treacă prin apa înaltă de jumătate de metru au reuşit cu greu să traverseze. Cei mai mulţi au făcut cale întoarsă, scrie ProTv.

Cantităţile au depăşit şi 50 de litri pe metru pătrat!

Satu Mare este în continuare sub cod portocaliu de inundații. La expirarea acestuia, va intra în vigoare un cod galben de furtuni și precipitații.

Brico depo Satu Mare

Publicată de Viorel Cozma pe Miercuri, 19 august 2020

De ce ai medita după ploaie?

"în Poezie și literatură" "de POV21"
De ce ai medita

Aerul e proaspăt, dar tu te umpli de noroi.
Suntem prinși în lunga mișcare
Care ne face să ne simțim bine
În marea din largul nostru, deși avem inima strâmtă
Și nu intră nimic în ea, așa cum nimic nu iese; abia intrăm noi.
Privim dinăuntru calmi agitația de afară și ne bucurăm că nu facem parte din ea,
Nu vrem să facem parte, dar tot avem prea multe de-mpărțit
Cu oameni pe care nu îi cunoaștem și ne e greu să vedem,
Că uneori nici noi nu ne știm pe noi.
Privim viața în larg printr-o prismă restrânsă
Și vrem să fim deschiși cu ceilalți, deși asta înseamnă să fim închiși de multe ori.
Ipocrizia asta e o boală, dar la doctor e coada prea lungă ca să mai intri
Așa că îl judeci pe cel din față că stă atâta și te răstești la cel din spate
Că îți dă un ghiont să mergi mai în față.
Cum să mergi mai în față când noi trăim în trecut?
Vrem să ne întoarcem unde simțeam noi că e mai bine,
Dar nu realizăm că binele nu-i bine atunci când ne face rău;
Creierul nostru unic vrea traduceri la ce nu înțelegem
Și rezultatul este unul devastator pentru că nu știm cum să citim
Poezia din celălalt. Până la urmă nu vedem poezia din noi,
Când noi înșine suntem creația noastră și a predecesorilor noștri.
Prin furie se face forfota care ne face să ne fofilăm,
Să nu fim prinși și striviți de către mulțimea care vrea sânge
Dar nu știe ce să facă cu el. Ei sunt la rândul lor storși.
Văd, aud, simt energia răspândită de cristalizarea noastră;
Fisura din planul mai înalt s-a spart și noi ne-am făcut cioburi…
Nu degeaba căutăm oameni să ne completeze.

Autor: Dorin-Vasile Butuza


Acest text a fost premiat în cadrul concursului de poezie și proză, ediția I, organizat de revista POV21 în mai și iunie 2020.

Plouă peste geamul meu, iubite, astă noapte…

"în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"
plouă

Plouă peste geamul meu, iubite, astă noapte…
Și-i frig, mă învelesc în stări și mă-ncălzesc cu șoapte
Mă ghemuiesc ușurel în păci că n-ai putut să vii
Și-mi tremură și venele și mi-aș dori să fii.

Plouă peste geamul meu, iubite, astă noapte…
Și murmură adânc pământul umezindu-se sub pleoape
Picuri curg ca pietrele bătând în întuneric
Durerea-mi veștejită bate-n mai de cadaveric.

Plouă peste geamul meu, iubite, astă noapte…
Iar cafeaua-mi e amară și zahărul nu-mi e
Și bluza-mi e murdară și apă nu mai e
Și muza-mi e fugară și pleacă repede.

Plouă peste geamul meu, iubite, astă noapte…
Și ramurile cască și se bat prea leneșe
E un clișeu iubirea mea, iar ploaia s-a oprit
E liberă tăcerea ta, tu mai stai, eu am murit.


Autor: Larisa Moisei

 

Fotograf: Andreea Filip

Picur de ploaie

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

 

Cerul le are pe ale sale stele,
Reflectat de marea plină de mistere.
Vreau să le apreciez până o să mor,
Să devin și eu un Luceafăr-om.
Să fiu conștient de ceea ce e frumos,
În fiecare zi mai curios.
Ca într-un simplu final,
Când viața-mi facă ultimul semnal.
Să știu că nu am fost un banal…
Ca un simplu picur de ploaie, în van…

 

Casian Pop

Foto: Seica Georgiana

Radio mai

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Radioul din mașină sună înecat
probabil trebuie să-i schimb frecvența
sau oamenii care se-nghesuie în el.
Cu un pumn îi schimb canalul și un buton sare, radioul sângerează
iar eu rămân într-o liniște derizorie.
Plouă. Tună. Fulgeră.
Stau în mașină captiv, îmi e frică de picuri
îi simt ca de ceară fierbinte într-o lună de mai
probabil ar trebui să-i înfrunt, dar îmi e mai frică să-mi fie frică decât să-mi iei tot ce-mi dai.

Azi doar mă bucur de ploaie

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Am auzit mulți oameni țipând, dar pe mine tot liniștea mă sperie cel mai tare. Am privit oameni plângând, și parcă cel mai îngrozitor este să zâmbești. Atâtea suflete naive care nici nu-mi înțeleg afirmația. Dar este mai greu să suporți durerea după ce simți gustul dulce al fericirii pentru că nu moartea este groaza acestei vieți, ci viața.

Puterea de a trăi se zbate în lumi care nu lasă loc decât de regrete și oameni nostalgici. Și ce păcat e când adormi prinț și te trezești cerșetor. Pentru că noi oamenii depindem de alți oameni, care și ei la rândul lor depind de alți oameni și așa oamenii se pierd de parcă n-ar fi trăit nicio clipă împreună.

Din păcate umanitatea nu a învățat să ierte, dar a învățat ce înseamnă orgoliul și ura…și cel mai dureros este că au aflat cum este să cauți fericirea în altă parte când te plictisești. Pe străzile astea pline de fețe meschine și fuste scurte oamenii ai uitat să mai trăiască. Totul se învârte în jurul bancnotelor iar noi nu facem nimic să schimbăm asta. Of, ce durere…copii își părăsesc părinții, prietenia nu mai există, iar stăpânii își lasă animalele în locuri reci și întunecate făcându-i să aștepte.

Timpul este în continuă mișcare, iar noi nu facem nimic! Nu știm să trăim clipa, să o savurăm. Aș vrea să am o prietenă ca bunica, să îi văd sufletul tânăr care se bucură de prima iubire sau de o înghețată în parc. În parcul ăsta sobru și gol văd mame care au câte trei biberoane după ele, pe vremuri nu era așa.

Oamenii își trimiteau scrisori și își alegeau cuvintele cu grijă pentru că nu era atât de simplu ca acum. Noi, oamenii, din prea mult bine începem să ne debarasăm de la realitatea și normalitatea acestei vieți.

Mi-aș dori ca pentru o clipă lumea să admire mirosul asfaltului izbit de picăturile mari și reci de ploaie, să asculte scârțâitul leagănului mei și să nu mai alerge prin ploaie ca niște roboți cărora li se arde sursa. Avem telefoane rezistente la apă, dar sufletul nu ni-l lăsăm în ploaie. Îl lăsăm să sece și ajungem să ne gândim de ce devenim inerți și neutri.

Eu o să-mi savurez acum melodia care se aude dintr-o mașină din parcare, se află în spatele meu, iar ploaia izbește capota mașinii, ce armonie. Aleg să nu mă întorc, vreau să-mi imaginez că cineva chiar admiră ploaia asta morbidă la fel ca mine. Aleg să mă ascund doar în hanoracul meu roșu și să zâmbesc norilor întunecați.

Balansul din leagăn este din ce în ce mai avansat, iar fericirea mea de copil accelerează și ea odată cu natura. Eu nu sufăr. Cred că nimeni nu suferă cu adevărat, totul se află în capul nostru. Conștiința ne frustrează din simplul fapt că am eșuat.

Noi, oamenii, nu acceptăm balanța acestei vieți și am îndesa pe cealaltă parte a balanței mii de lacrimi și drame, doar de dragul de a ține balanța sus, aproape de cer. Suntem niște egoiști și cred că cel mai tare ne urâm pe noi înșine.

Alegem să ne auto-mutilăm sufletele și să formăm din oamenii frumoși care eram odată niște hiene care nu vor să învețe nimic din cele întâmplate. Cred că aceasta este definiția pură a frustrării și a invidiei. Nu putem accepta ca oamenii să trăiască fără noi, și ce, până la urmă?

Dacă fericirea nu ar avea o finalitate, oamenii ar fi doar niște bomboane din bradul de Crăciun: cu ambalaje diferite, dar cu aceeași aromă. Și atunci, ce e, de fapt, viața? Dacă sufletul meu ar avea un portret, ar domina expresia poker face.

Asta pentru că neutralitatea propriei ființe înseamnă stăpânirea și conceperea propriilor idei și gânduri. Fericirea nu se află în stele, ci în noi. Speranța noastră nu se găsește în supranatural, ci în real.

În real trăim și tot în real murim, gândul că în altă lume ar fi mai bine ține deja de ipocrizia superficială predominantă în secolul 21.

Asumarea înseamnă credință, un fel de „All my sins need holy water, feel it washing over me”, iar asta se referă la ploaie, momentul în care poți să speli gândurile asemenea cretei de pe asfalt. Și totuși, parcă aș mai suferi o dată… pentru tine. Cert este că tot ce te doare acum te va întări mai târziu!

Eu aleg ca astăzi să mă bucur de ploaie.

Derulează înapoi