Tag archive

Picasso

De ce Picasso a fost un geniu revoluționar

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
Picasso

Fiecare persoană are un idol sau o personalitate care îl inspiră. De ce Pablo Picasso a ajuns o imagine demnă de urmat pentru mine?

M-am regăsit atât de mult în ceea ce a făcut încât am început să studiez cât mai multe despre el. Dădusem de un citat:

Când eram mic mama mi-a spus: „Dacă te duci în armată, vei deveni general. Dacă te duci la seminarul teologic, vei deveni Papă.” În schimb am devenit artist şi sunt Picasso.

Era o reflexie pentru mine. Cred că pentru orice copil care visează să fie scriitor, pictor sau orice fel de artist Picasso poate fi un zid de sprijin pentru tot ceea ce înseamnă ambiție și motivație. Și știm cu toții cât de multă susținere au tinerii artiști și cât de bine venite sunt acestea pe drumul pe care am ales să-l urmăm.

Picasso nu a stagnat, din punct de vedere al domeniilor artistice, încercând tot ce i-a rezervat talentul său înnăscut

Și când m-am documentat despre ramurile pe care le-a pătruns cu voință de cunoaștere și curiozitate a fost o lecție pentru mine. Chiar dacă era evident că se pricepe la pictură acesta nu a vrut să se oprească acolo. A fost un artist complex. Picasso nu s-a putut mulțumi în viață cu un singur rol. Este incredibil faptul că Pablo Picasso a avut aproximativ 80 de ani de activitate artistică, în care a reușit să creeze multe opere de artă în pictură, sculptură, poezie, desen etc.. Oricum, trebuie menționat faptul că a avut prima expoziție la varsta de doar 13 ani.

Că veni vorba de poezie, această poezie m-a fascinat:

„I walk a lonely road, the one and only one I’ve ever known.
I don’t know where it goes, but I keep walking on and on.
I walked the lonely and un trodden road for I was walking on the bridge
of the broken dreams.
I don’t know what the world is fighting for or why iam being insticated.
It’s for this that I walk this lonely road for I wish to be
ALONE!
So I’am breaking up, breakin’ up. […]”.

Eu, cel puțin, cred că Picasso vrea să transmită ideea de însingurare, dar nu cea bacoviană. O singurătate personală, chiar egoista, pe un drum necunoscut. Lumea se luptă, dar nu știe pentru ce. Acest eu liric preferă să se îndepărteze de valorile greșite și nejustificate lumești, croindu-și singur propria cale pe drumul vieții, putându-se observa chiar și în opera sa plastică. A plecat de la desene și picturi realiste și a ajuns la unele abstracte, descompuse și ambigue. Ciudat este că acesta exprimă singurătatea în poezie, dar niciodată în picturi. Probabil pentru a fi el stăpânul creației, ci nu invers, în cazul pasiunii sale prime: pictura.

Dacă vreți să citiți mai multe poeme de Pablo Picasso, la Cărturești găsiți prima antologie de versuri a sa, tradusă în limba română.

Vezi pretul la Carturesti

Un mic lucru foarte special la Picasso a fost că acesta nu a rostit prima dată cuvâtul mamă, dar nici tată ci… creion.

Pablo Picasso a fost un reprezentant al curentului artistic modern, cubismul. Acesta, împreună cu Georges Braque, sunt considerați a fi inițiatorii acestui curent, tocmai prin picturile excentrice și de impact, perspectiva acestora aflâdu-se tocmai în Renaștere

Dacă vreți să aflați mult mai multe despre Renaștere, dați click aici!

Cu toate acestea, pe lângă stilul său revoluționar, arhicunoscut în tot secolul al douazecelea, dar și în prezent, Picasso a fost cunoscut și pentru viața sa personală, ușor controversată

Acesta avusese 3 soții: Olga Khokhlova, Françoise Gilot și Jacqueline Roque, dar și alte femei iubite, precum Fernande Olivier, Marie-Thérèse Walter sau Dora Maar. De asemenea, în anul 1944, octombrie, intră în Partidul Comunist Francez, stârnind o sumedenie de controverse. Înfuriat că în lume se specula cum că ar fi spus cum că „arta și politica nu au nimic în comun”, acesta a replicat pentru revista „Les Lettres Françaises”: „Ce credeți că e un artist? Un imbecil care are doar ochi de pictor, urechi de muzician sau o liră la fiecare etaj al inimii…? Din contră, el este și o ființă politică, mereu atentă la evenimentele mondiale neplăcute, febrile sau favorabile, modelându-se pe sine în imaginea lor”, conform europalibera.org

Genialitatea sa a marcat un întreg secol și a reinventat arta. Cert este că încă este foarte cunoscut peste tot pe glob. Nu contează câte prenume avea sau ce tablouri a pictat. Lumii, când aude de Picasso, îi vine în minte un singur lucru: pictura, iar asta este genialitatea. Să te remarci prin pasiunea ta cea dintâi, indiferent de domeniu. Trebuie să învățăm ceva din asta, mai exact că putem muta munții din loc prin pasiune, muncă și dedicare. Trebuie doar să descoperim unde strălucim. Tu cum ai schimba lumea?

Autori: Alexandru Cojocariu și Lorena Moldovan

Sunt personajele ficționale reale? Despre realitate

"în Psihologie & Relații" "de POV21"

De câte ori vi s-a întâmplat să plângeți mai mult după niște personaje ficționale decât după lucruri care vi se întâmplă personal? Să fiți mai mișcați de povești din cărți, filme, animații și seriale decât de propria poveste? De multe ori, așa-i?

Dar chiar și așa, e justificabil? E bine să intri în doliu după un personaj ficțional, e normal să îl simți atât de real? Dar mai important, dacă simt așa de intens totul sau dacă eu vreau să fie real, este cu adevărat?

Hai să aflăm.

Pentru început, ce e realitatea?

Mulți ar spune că realitatea e ceea ce vedem, simțim, auzim etc. Dar asta e cât se poate de fals. Simțurile sunt înșelătoare și schimbătoare, ele ne arată doar o fațadă a realității, aceea care e cel mai ușor de ,,ciupit”. Sigur, nimeni nu poate spune că pământul nu e real, dar nu reprezintă tot ce există. Știți cum e cu povestea cu gravitația. Deși nu o vedem, ea există, deși nimeni nu a simțit creierul meu vreodată, cu oricare dintre simțuri, tind să cred că e acolo.

În plus, consider că adevărurile mari trec dincolo de percepțiile fizice. Să nu uităm că Stephen Hawking și-a petrecut toată viața cercetând găuri negre, ceva despre care de abia avem o primă imagine.

Cum e lumea reală, atunci?

Lumea reală e dură, amară, cum doriți, dar mai ales e înșelătoare. Și vreau să spun prin ultimul adjectiv că realitatea e subiectivă. Noi vedem lumea din propria noastră perspectivă, cu propriile filtre (amintiri, trăiri, judecăți). Ăsta ar fi motivul pentru care smerenia e pentru unii o calitate, pentru alții un defect. Cu alte cuvinte, așa cum zicea și bătrânul Nietzsche, există doar perspective, nu adevăruri absolute.

Sigur, există unele norme obiective, cum ar fi greutatea unui corp. Aceea e fixă, indiferent dacă nouă ni se pare că telefonul iPhone X e greu sau ușor.

Sau culoarea de la logo-ul Starbucks: nu putem fi siguri că tuturor ne pare același verde, dar suntem siguri că ăla e verde. Asta e realitatea convențională, ceva ce noi oamenii am stabilit între noi.

Dar revenind, Picasso mai zicea că orice îți poți imagina e real. Și ce vrea să spună cu asta? Ei bine, eu cred că, atunci când vine vorba de credințe, idei ș.a.m.d, realitatea e dictată exclusiv de ce credem noi. Nimeni nu poate să spună că Dumnezeu nu e real dacă eu cred în el. Cum nimeni nu poate să îmi spună că e real dacă eu nu cred în el (mă rog, în teorie, războaiele pentru religii au fost o mică neînțelegere).

Dacă o luăm așa, nicio idee nu e reală dacă lumea nu crede în ea. Gândiți-vă, de ce sunt valoroși banii? Corect, pentru că toți credem în valoarea lor. De ce e nevoie să semnăm un certificat ca să ne simțim căsătoriți? Pentru că oamenii cred în el. De ce Iisus e real? Pentru că oamenii cred. Și ajungem la credința colectivă unde am o povestioară.

Ce e credința colectivă?

Habar nu aveam de alăturarea acestor cuvinte până la o ședință a echipei POV21. Acolo, Gabi, cel mai bătrân dintre noi, ne-a dat un exemplu.

Să luăm firma Peugeot. Are mașini, angajați și fabrici în toată lumea.

Dacă dispar toate mașinile Peugeot din lume, mai există firma? Normal că da, fabrică altele.

Dacă toți angajații firmei Peugeot dispar, mai există firma? Da, angajează alții.

Dacă dispar fabricile mai există? Da, construiesc altele.

Dar dacă dispar mașinile, angajații și fabricile, mai există firma Peugeot?

Da, sigla și numele companiei rămân neschimbate. Juridic există.

Dar dacă firma Peugeot își schimbă numele și imaginea, mai există?

Răspunsul e da.

Știu ce vă întrebați. Atunci frate, când dispare mama ei de firmă Peugeot?

Răspunsul e simplu: Când un judecător va desființa personalitatea juridică a firmei.

Și de ce?

Pentru că noi, oamenii, credem în funcția judecătorului. Șmecheria e credința colectivă. I-am atribuit omului aceluia, judecătorului, puterea de a înființa și desființa firme printr-o semnătură. Pentru că noi credem în el.

Încă o chestie mișto, patriotismul tot pe asta e format. SUA e o țară pentru că toți oamenii de acolo cred în visul american. Și toate țările au mitul lor original.

Dacă e așa, ce legătură are că mie mi-a murit personajul preferat?

Ei bine, cum spuneam, totul în materie de realitate e cam relativ în lume. De aceea suntem cu toții formați diferit.

Cam de aia se ceartă medicii cu lumea când le spun că vaccinul NU cauzează autism, cam de aia te cerți cu bunicii că muzica rock NU e satanistă și tocmai de aia trebuie să îl auzim pe Trump când spune că încălzirea globală NU e reală.

Bine, cu toate că există și idioțenii, lucrul magic care dă ideilor caracter real, e până la urmă credința. Dacă tu crezi în povestea spusă, dacă tu te-ai simțit mai autentic și mai inspirat în ficțiunea aia decât în contexte reale și superficiale, atunci e tot dreptul tău să crezi. Și în inima ta nu îți poate spune nimeni că nu e real.

Eu de exemplu am simțit atât de acut moartea unui personaj din The 100 încât îl consider real. Sau L din Death Note mi s-a părut o personalitate mult mai bine conturată decât mulți colegi de clasă. Așa că lasă vorbele altora, plângi cât vrei după personajele care mor pe capete la Game of Thrones. Sau crezi fără rușine că vampirii sunt reali.

Dacă tu crezi în poveste, e dreptul tău.

Derulează înapoi