Tag archive

pasiune

Am publicat prima mea carte la 20 de ani!

"în Cărți & Filme/Păreri și opinii/Timp liber" "de POV21"
prima mea carte

Am publicat prima mea carte la vârsta de 20 de ani. Care a fost drumul meu?

Cum a început totul?

Pasiunea pentru scris și dorința de a publica o carte au fost, fără îndoială, dintotdeauna acolo. Dacă stau bine să mă gândesc, am avut numeroase tentative de a începe scrierea unei cărți, însă de fiecare dată renunțam după primul capitol finalizat. Simțeam că nu am un plan bine structurat în minte, că nu am o poveste cu un șir narativ logic și nu găsesc cel mai bun punct de abordare al poveștii respective. Am avut foarte multe tentative, însă la toate am renunțat.

Când am început să scriu cartea, nu mi-am propus nici măcar o secundă să o și duc la bun sfârșit. Pur și simplu am avut o perioadă în care scriam foarte mult seara, înainte să adorm, mă simțeam destul de agitată, nu eram chiar foarte bine din punct de vedere psihic, iar prin scris reușeam să mă eliberez. Inițial, scriam doar ce simțeam, descriam anumite stări și ușor, ușor am început să asociez aceste stări cu niște evenimente. Cumva, în subconștientul meu realizam că se transformă într-o poveste, dar nu acordam importanță acestui fapt.

Am continuat să scriu și am scris și am tot scris, până în ziua în care am privit involuntar în partea de jos a documentului Word și am văzut că tocmai ajunsesem la un număr de 30 de pagini. Atunci a fost momentul în care mi-am spus că nu mai pot da înapoi și situația începe să devină serioasă. A fost un moment destul de greu de descris, simțeam că explodez de fericire pe interior, dar, în aceeași măsură, simțeam o responsabilitate uriașă care mă speria oarecum.

În cât timp am terminat-o?

Am scris în fiecare zi, fie că scriam zece pagini sau doar un rând, nu trecea nicio zi fără să deschid laptopul și să intru în documentul care nu a avut foarte mult timp un nume. După ce am trecut de 50 de pagini, l-am denumit neinspirat „CARTE”, dar încă nu credeam că se va materializa cu adevărat într-una. Începusem într-un timp să devin chiar obsedată de ea, în fiecare dimineață, imediat cum deschideam ochii, în secunda doi eram cu mâna pe laptop și îl deschideam direct în document. Aveam o perioadă foarte încărcată și cu facultatea, o grămadă de proiecte, teme, pe toate punându-le pe locul 2 în favoarea cărții.

Am scris constant timp de trei luni, apoi am luat o pauză de o lună în care nu am mai scris absolut nimic și nici nu am mai citit ce scrisesem până în acel moment. Am fost frustrată inițial pentru acea pauză care mi se părea mult prea lungă, însă mi-a prins foarte bine. După acea lună de stagnare, am revenit cu bateriile încărcate la maxim, iar atunci au fost scrise cele mai frumoase și palpitante capitole. Per total, am scris timp de șapte luni la ea, ultima fiind mai mult dedicată corecturilor și diacriticelor pentru că da… am scris-o fără diacritice. Să nu faceți niciodată asta.

Am vrut să renunț?

Prima tentativă și cea mai urâtă de a renunța a fost într-o noapte când călătoream cu trenul spre casă. Eram cu laptopul pe genunchi, citind și recitind obsesiv tot ce scrisesem în cele 50 de pagini finalizate până atunci, și mă simțeam cu totul băgată într-o ceață urâtă, plină de incertitudine. Mi-au trecut sute de gânduri prin minte atunci, iar toate se legau de faptul că nu ar trebui să fac asta și că totul e în zadar. Cred că mai bine de o oră m-am pierdut în starea și gândurile astea, astfel că, printr-un impuls de moment, am apăsat în același timp tasta SHIFT și DELETE, iar toată munca mea de două luni se dusese pe apa sâmbetei.

Am închis laptopul, m-am proptit de geamul înghețat al trenului și am rămas în aceeași poziție nemișcată mai bine de 40 de minute. Ca să fiu sinceră, mai aveam foarte puțin până să încep să plâng. Am tras puternic aer în piept, iar în secunda doi am deschis din nou laptopul și am început să rescriu toată cartea de la zero. În cele cinci ore de drum rămase, am reușit să scriu mai bine de 30 de pagini. Nu scrisesem niciodată atât de mult într-un timp atât de scurt. După asta, chiar am început să plâng, de fericire.

Din nou, incertitudinea asta m-a lovit și după ce am terminat-o. Având în vedere că a fost gata undeva la sfârșitul lunii aprilie, iar eu am publicat-o abia în noiembrie, am stat foarte mult pe gânduri în privința ei. O scurtă perioadă am încetat complet să mă mai gândesc la ea și am lăsat timpul să treacă, însă, de fiecare dată când îmi aminteam sau o zăream în laptop, mă trecea un curent puternic și simțeam o senzație similară cu cea a îndrăgostirii. Ori de câte ori puneam în balanță opțiunea de a o publica sau nu, mereu câștiga prima variantă. Fiind o persoană care se bazează cel mai mult pe instinct, nu mai avea niciun sens să pierd vremea, deja o pierdusem prea mult.

Am fost descurajată?

Am fost. Deși a știut foarte puțină lume faptul că am scris o carte, iar aici mă refer la părinți și la cinci prieteni, am primit descurajări de la persoane de la care nu m-aș fi așteptat niciodată. De fapt, cred că în afară de cea mai bună prietenă, nu m-a încurajat nimeni așa cum mi-aș fi dorit să o facă. Faptul că toți cei care mă cunoșteau erau sătui să audă de ani de zile că vreau să scriu o carte, a făcut să pară că nu e nimic surprinzător din partea mea să scriu cu adevărat una.

Nu știu dacă am fost afectată de reacțiile negative primite, poate chiar m-am simțit mai motivată să duc planul la bun sfârșit. În general, nu mă las descurajată de astfel de energii pentru că sunt persoana care crede extrem de mult în visuri, oricât ar fi ele de mărețe și greu de realizat. Repet, această carte a fost un vis de-ale mele încă de când eram foarte mică, iar eu am făcut toate lucrurile acestea pentru mine. Nu am ținut cont de părerea nimănui tocmai pentru că iubeam această carte și o iubesc în continuare, chiar dacă pare destul de ciudat, iar atunci când iubesc ceva sau pe cineva, nu las pe nimeni și nimic să-mi afecteze sentimentele.

De ce e cartea mea specială?

Dacă ar fi să aleg ceva special la cartea mea ar fi modul în care am scris-o. Fiecare rând și fiecare capitol a fost scris cu multă emoție și din tot sufletul, chiar la mai bine de jumătate din carte am plâns în timp ce o scriam. Am fost acolo cu personajele, am trăit totul cu ele. De fiecare dată când am scris secvențe mai dramatice, care se bazau pe niște evenimente nu tocmai frumoase, mă trezeam cu o stare profundă de tristețe, simțeam exact lucrurile pe care le-aș fi simțit dacă aș fi trecut eu prin situațiile respective.

Tocmai din acest motiv, am refuzat să o editez foarte mult înainte să o trimit spre editură. Am simțit că poate transmite mai multă emoție cititorului dacă în spatele rândurilor stau toate stările mele din momentul în care au fost scrise. Îmi este extrem de dragă această carte și sunt convinsă că își va păstra un loc important în sufletul meu, chiar și atunci când voi ajunge la împlinirea de a publica altele mult mai bune. Este prima mea carte și totodată materializarea celui mai frumos vis.

Interviu: Fotografia – pură pasiune

"în Interviuri" "de POV21"
Fotografia
Dacă cineva m-ar fi întrebat acum 4 ani ce vreau să fac cu viața mea, i-aș fi spus că vreau să dau la facultate, să îmi fac o firmă sau să fac orice altceva, însă nu mă gândisem vreodată că voi intra și eu în „clubul pasionaților de fotografie” și voi avea minunata ocazie să întâlnesc și să mă împrietenesc cu persoane din diferite colțuri ale țării care știu „cu ce se mănâncă fotografia”.
Cu ajutorul lui Ionuț, un băiat dintr-un județ apropiat de Iași, dar venit aici să studieze la medicină, am reușit să surprind niște aspecte atât personale cât și strict pe acest domeniu, din perspectiva lui.

1. Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru fotografii?

Totul a început acum 3 ani, când am luat contact cu DSLR-ul unui prieten. Mi s-a părut deosebit de complex și interesant și mi-am dorit să învăț și eu să îl folosesc. Oricum, pasiunea pentru fotografii cred că există de mult, când mama mi-a dat aparatul foto al familiei.

2. Ce tip de fotografii îți place să faci mai mult?

Cele de portret, consider că prin asta pot să surprind emoțiile și sentimentele persoanei mult mai bine.

3. Crezi că e important să investești într-un întreg set de aparatură pentru a face fotografii frumoase și corecte?

Depinde foarte mult de ceea ce dorești să faci cu aparatul foto. Dacă l-ai cumpărat doar pentru a face poze în familie atunci nu văd rostul unui set profesional de ustensile. Dacă dorești să faci un business din asta, fără un trepied și alte obiective, pe lângă cel clasic, n-ai șanse.

4. Îți dorești ca în timp să profesezi în acest domeniu?

Mereu a fost o pasiune în care am investit timp și bani, din care am și câștigat câte ceva, dar mai mult nu.

5. Cum au reacționat părinții tăi când au aflat despre înclinația artistică spre care te îndrepți?

Sincer, au fost destul de entuziasmați, chiar m-au încurajat să fac asta. De fapt, primul aparat foto l-am primit de la tata, cadou de Crăciun.

6. Ce ai simțit când ai facut prima fotografie? Dar acum, după ce ai aflat mai multe despre această artă?

Prima dată îmi aduc aminte că eram destul de dezorientat și puțin dezamăgit, nu reușeam să fac fotografia „corectă”. Acum, după 3 ani, sunt destul de relaxat atunci când fac fotografii și încerc să mă perfecționez în tehnica fotografică. Deoarece vreau să devin un profesionist în acest domeniu, mă gândesc și la niște cursuri de specialitate care să mă ajute.

7. Ce sfat ai da persoanelor care vor să pășească spre arta mânuirii unui aparat foto si să învețe despre ce înseamnă de fapt fotografia?

Primul lucru de care ar trebui să țină cont e perseverența și puterea de a nu te da bătut prea ușor. Este destul de frustrant la început să te uiți la ecranul cu setări al unui DSLR și să nu ințelegi nimic  sau să faci niște setări pe care le-ai văzut prin tutoriale de YouTube dar ție totuși să nu-ți iasă ca acolo, iar dacă te-ai pus la punct cu acest lucru, următorul pas și cred că cel mai greu, e să te duci să faci poze cât mai mult, să înveți ce stil ți se potrivește și cum să setezi aparatul încât poza să iasă foarte bine. Este deosebit de important și unghiul, dar și luminozitatea cadrului, pentru că fără acestea cu greu vei obține rezultatul dorit. Nu există o rețetă a succesului în arta fotografică, ci totul se învață cu aparatul în mână și făcând fotografii.

Făcând acest interviu, pe parcursul răspunsurilor date de Ionuț, mi-am dat seama cât de mult îi place să învețe, să experimenteze, dar mai ales, să se exprime prin această formă de artă și așa ar trebui să facem și noi dacă vrem să devenim niște profesioniști în adevăratul sens al cuvântului.
Autor: Chilcos Sabrina.

Interviu cu Lăcrămioara, fata cu mâini de aur

"în Interviuri" "de POV21"
Lăcrămioara

Lăcrămioara este o tânără de 27 de ani cu o pasiune superbă. Un om minunat, cu suflet cald și multă ambiție, așa o pot descrie eu pe fata care creează cu mâinile ei unele dintre cele mai frumoase obiecte handmade. O pasiune ce a luat naștere acum 4 ani, a ajuns astăzi să fie acel ceva ce face un om să zâmbească. Lăcrămioara este acel boboc de fată care își lasă o parte din suflet în fiecare creație a ei. Așadar, hai să aflăm de la ea ce înseamnă pasiunea.

1. Cât timp ai de când faci acest lucru și cum a început totul?

Pasiunea pentru handmade am descoperit-o cu 4 ani în urmă, totul începând ca o joacă. Treceam printr-un moment mai dificil și voiam să îmi ocup mintea cu ceva creativ și constructiv. Fiind perioada sărbătorilor de iarnă am început cu felicitări pentru cei apropiați, având la îndemână doar foarfece, cartoane colorate și lipici.

2. De unde achiziționezi materialele necesare și cât de ridicate sunt costurile? Câștigurile compensează?

Cele mai multe materiale le comand din străinătate, costurile fiind și mai mici comparativ cu prețurile din țară… Când am comenzi mai urgente comand și de la noi. Câștigurile compensează, însă mai mult pe partea sufletească, nu mi-am propus un target financiar.

3. Ce știi să creezi și care este secretul din spatele lucrurilor făcute de tine?

Pot crea cam orice. Începând de la buchete și diferite accesorii pentru nunți, bijuterii personalizate și felicitări, până la seturi de bucătărie, cutii și ceasuri. În ceea ce privește secretele din spatele muncii mele, ei bine, aici ar fi multe de zis. Cel mai important lucru e că fiecare obiect are o poveste. Apoi, pornind de la aceasta, caut să creez amintirea de peste ani, nostalgia și zâmbetul pe care ni-l aduce o amintire frumoasă din viața noastră.

4. Care este partea ta preferată în procesul de creație și de ce?

Produsul handmade este, în esența lui, rodul pur al unei creații artistice. Fiecare etapă are farmecul ei, pornind de la prima întâlnire, de la primele detalii, de la povestea din spate, până la finalizarea a ceea ce numesc eu „proces de transpunere în concret a unei povești și a unui sentiment”. După ani și ani, produsul va conta mai puțin, fiind doar pretextul unor amintiri și emoții plăcute și asta îmi doresc de la munca mea: să conserve în timp sentimentele de apreciere și fericire din viața fiecăruia. Pentru mine, asta înseamnă câte o poveste la fiecare om întâlnit, ceea ce mă face părtașă la bucuria acestuia și mă face o persoană plină de emoții și amintiri.

5. Ai un public țintă pentru care faci produsele sau serviciile tale sunt adresate tuturor doritorilor?

Desigur, mă adresez tuturor celor care iubesc unicitatea și produsul lucrat manual, adică publicului sensibil. Cele mai multe comenzi vin din partea femeilor, oarecum explicabil, însă bărbații încep să recupereze puternic la capitolul acesta și vin din urmă. În fond, bărbat ești atunci când faci o femeie să se simtă iubită și apreciată.

6. Cât timp acorzi acestei pasiuni și cum îți gestionezi timpul având în vedere că nu e job-ul tău principal?

E greu de spus, având și alt job, de multe ori renunț la alte pasiuni pentru a putea livra produsul la timp. Sunt momente când lucrez încă de dimineață și momente când munca mea se întinde până la ore târzii în noapte.

7. Ce dorești să vadă clienții tăi în operele tale?

Este ceva ce de multe ori îmi doresc să aflu și eu. Evident, o asemenea întrebare nu poți să o adresezi direct, pentru că poate intimida clientul și de aceea este nevoie de mult tact pentru a „trage clientul de limbă”, pentru a afla acel je ne sais quoi, menit a-l impresiona. Unii sunt deschiși la întrebări, alții sunt mai reținuți. Însă, mereu caut să ofer ceva în plus fiecărui client, mai ales dintr-o perspectivă emoțională. Astfel încât experiența avută prin colaborarea cu mine să îi aducă fiecăruia amintirea unor momente fericite din viața lor.

8. Te-ai fi gândit că pasiunea ta ar fi putut ajunge în stadiul de a pune în vânzare produsele realizate de tine?

Niciodată. Am crezut că va rămâne doar o pasiune de care mă voi bucura doar eu. Totuși, acum că am șansa să împărtășesc și cu alte persoane pasiunea mea și să le ofer o parte din mine este un mare plus. E un sentiment de nedescris când cineva îți apreciază munca și vede frumosul în același mod cu tine.

9. Ai avea nevoie de ajutor în ceea ce privește această pasiune sau consideri că munca pe cont-propriu este cea care definește creațiile tale?

Momentan nu și nici nu mă gândesc la asta prea curând. Frumusețea handmade-ului este că fiecare artist pune câte o bucățică din sufletul lui în fiecare creație.

10. Ce sfaturi ai putea da oamenilor care își propun să facă din pasiunea lor principala sursă de venit?

William Shakespeare spunea că „Toată lumea știe cine suntem. Puțini știu cine am putea fi!” Este important ca în orice domeniu,  criticile și descurajările să îi motiveze să continue, să evolueze și cel mai important, să aibă răbdare cu ei înșiși.

Citatul după care mă ghidez  în ceea ce fac este „Țintește luna și dacă nu nimerești cel puțin vei fi înconjurată de stele!”

Dragostea-n lipsa prudenței

"în Poezie și literatură/Psihologie & Relații" "de POV21"
Dragostea-n lipsa prudenței

Rutina era copleșitoare. Plictiseala mă îngrețoșa. Strâmbam din nas de fiecare dată, fără ca măcar să realizez. Terasele la fel. Bistrița la fel. Toropeala nu făcea decât să-mi sporească anxietatea.

Știam că viața există, dar mai știam că nu e asta.

Aveam puterea de-a crede orbește în lucruri pe care nu le-am văzut și nu le-am trăit. Prezentul era nimic decât un context irespirabil.

Jalnic s-ajungi la 18 ani scârbită în asemenea hal de existență. Sau poate orașul ăsta mort nu făcea decât să-mi alimenteze dezgustul față de orice?

Anxietățile erau acolo. Frica de-a trăi fără să cuprinzi tot ce e relevant. Frica de-a scăpa printre degete singurul lucru care are rezonanță.

I-am spus Bistrița mea de fiecare dată, însă era o capcană și-un mormânt în care am intrat trăgând pământul peste mine.

La Amaretto era liniște în seara aceea. Plin de lume, dar cadrul era intim. Toți șopteau, toți savurau cu nesaț priviri, toți erau în propria poveste, în propriul cadru, în propriul oraș fără de speranță.

Câți fluturi am mai simțit acolo, câte bucurii nemăsurate și câte speranțe mi-am aruncat privind în stânga și în dreapta la oamenii cărora știam că le seamăn în scopuri și deveniri de mai târziu.

În seara aceea eram temătoare. O îndrăgostită fără speranță care își juca ultima carte. Care trăia în sfârșit povestea pe care a înțeles că nu o poate îngropa.

Cred că dăm de oameni în viață pe care nu-i putem para și nu-i putem evita închizând ochii la nesfârșit.

Sunt inutile avertismelele. Inutilă devine și conștiința. Se ia la-ntrecere de fiecare dată cu impulsul de a rămâne-n viață și astfel, pierde de fiecare dată.

Există oameni de care scapi abia după ce-i trăiești și după ce le permiți să te bage în mormânt.

Te scufunzi tu, dar se scufundă și idealurile odată cu tine.

Aveam privire de dementă în seara aceea. Încercam să-mi ascund tremuratul mâinilor, dar nu slăbeam nicidecum din tupeu. Nici n-aș fi avut cum altfel. Eram omul care sfidează lucrurile care nu pot fi înțelese. Glume bune, povești interminabile, frânturi din trecut și viziuni pentru viitor. Intuiam cât sunt, intuiam ce aduc în momentul în care mă așez la masă.

Cu toate astea, o timiditate și o nesiguranță ascunsă îmi colora obrajii. Îmi întuneca privirea. Îmi transforma tonul vocii. Deveneam vulcanică și apoi calmă.

Eram avidă de felul în care mă atingea în treacăt, de detalii. De ochii dominanți, de siguranța din voce, de felul în care îmi promitea că mă învață viață, de felul în care citeam că o să rămână.

Deveneam o epavă pe zi ce trece și nici măcar asta nu mă lăsa să mă trag înapoi. Eram o epavă frumoasă.

Radiam. Emanam tot ceea ce putea să emane o femeie la 18 ani. Pasiune, bunătate, zâmbete, cântece, tinerețe, aiureli, trup, căldură, cuvinte, povești…

Am fost o revoluție, însă prostia-i că nu am știut nicicând să mă iubesc. N-am fost în stare să văd cât tremur pot s-aduc, astfel că m-am lăsat culcată la pământ de fiecare dată.

Contextele începeau să crape. Căldura lunilor de vară, terasa de la Amaretto, toate apusurile împreună, dealurile, excursiile, toropeala din mașină.

Mi-au îngreunat privirea. Mi-au trepidat suflul. Mi-au îngenunchiat lumina.

N-am plâns niciodată. Și asta din dorința de-a rămâne mereu la fel de fermă. Nu pentru el. Era irelevant și i-am știut niminicia chiar și-n momentul în care i-am spus că-l iubesc. Cât de puțin am putut pune preț pe cuvinte și cât de mult am știut să trăiesc…

Când tragi linie la final, nu dai doi bani pe confesiunile aruncate în vânt. Doar vântul care-ți răscolește părul în mașină e-n stare să se-ngrămădească-n mintea ta fără rușine. Să-și facă singur loc, scornind prin traume trecute și melodii cântate cu jumătate de voce.

Așteptam de fiecare dată ceva ce știam că n-are cum să vină. Dragostea e un miraj în fața oamenilor nepotriviți. M-am mințit prea mult spunându-mi că de-asta am nevoie. Dar nici n-aș fi avut cum să mă dau cu un pas înapoi. Nu când n-am trăit atâția ani din viață și când în sfârșit adrenalina a pulsat în mine mai violent ca niciodată.

M-au durut trandafirii lui. Nu mi i-am putut prinde-n păr. Mirosul lor, în schimb, mi-a intoxicat camera.

Așa cum te intoxică persoanele nepotrivite și urletele ce nu-ți părăsesc gâtlejul.

Când totul se dărâmă, alcoolul nu te-ajută. Așa cum nu te-ajută petrecerile care vin fără să le chemi. Prietenii care în teoriile și pledoariile lor uită cât de dement iubim atunci când facem saltul înainte. Nu-mi mai iau demult ca reper sfaturile prietenilor. M-au făcut s-aștept brațe ce n-au ales să cadă-n jurul meu.

Mi-au îngreunat procese de vindecare și m-au făcut să mă scârbesc de singurele momente în care m-am simțit în viață. Adevăru-i că fiecare poveste diferă și fiecare trebuie să aleagă până unde simte, până unde trage linie și unde e momentul în care îl întâlnești pe dracu’.

Am ajuns la paroxism fără să-mi propun și clar, fără să fiu pregătită să vomit de la atâta dragoste pierdută și-atâta neputință.

Mi-a cuprins mâinile și spatele într-un moment în care nu mai credeam în el. Într-un moment când nu eram implicată până în gât.

Buza prăpastiei era la mila alegerilor mele și am făcut exact ce-ar fi făcut orice adolescentă cu-aceleași idealurile și aceleași sclipiri în ochi: am sărit și-am știut că mă duc naibii. Am vrut să văd doar cât de amuzant poate să fie.

M-am lăsat mângâiată, m-am lăsat absorbită. Am știut c-acolo-apare-ndrăgostirea. Am știut că poveștile reale nu sunt perfecte, cele mai multe nici nu au voie să fie trăite.

Povestea asta n-ar fi trebuit nicicând să existe, nu cu atâta forță și atâta uitare de sine. Dar poate tocmai de aceea e atât de reală.

Inimaginabilul vine-n valuri. Voluptatea nu se cere trăită și nu vine rugată.

Voluptatea te sugrumă sub încercările tale de a o renega, de a-i stârpi puterea.

Te lupți cu-o mână invizibilă care îți strânge gâtul. O privești în ochi și-i spui frumos să plece. Îi bați cu pumnu-n masă. O dai afară. Pleci tu. Te găsește de fiecare dată.

E mai puternică, mereu mai puternică și mai arzătoare, mereu cere mai mult din tine.
Te cerni. Te descompui. Devii una cu focul care-ți bate-n sticlă și îți spune că ai numai câțiva ani.
Te acoperi de păcate doar pentru a combate netrăitul, pentru a-i micșora urmele de prostie, pentru a scuza neglijența.

Am trecut prin mâna ta în atâtea anotimpuri și de fiecare dată m-a cuprins altfel. Degeaba. Efectul era devastator.

Aceeași ochi m-au făcut să-mi pierd din răbdare, să aiurez. Să-mi vărs principiile așa cum n-am vărsat tot alcoolul pe care l-am avut ca pretext pentru nopțile noastre lungi de dragoste.

Nici nu știi dacă e mai crunt să mori de neputință, sau de dragoste neîmpărtășită.

Dacă nu le-ncerci pe toate nu ești om. Mi-ar fi plăcut să fiu prudentă. Să știu când să ajung acasă, să știu că-aduc atâta bucurie încât lumina nu se lasă așteptată, dar toate se învață.

Trăiești un om și-ți speli prin săruturi din traume. Construiești femeia care vei fi mâine.

Tu pui o cărămidă, el smulge zece. Nici nu îți mai bați capul. Muzica veche răsună în apartament. Paharele stau goale lângă pat. Tu râzi și râzi și plângi ca să râzi iar.

Devii femeie demențială, dar doar după ce te pierzi în neștire. După ce valurile de nedreptate te fac să-ți ridici bărbia și să-nțelegi că toată dragostea de care ai nevoie stă deja în pieptul tău. Și când o știi, apare-un el s-o cimenteze. Dar până-atunci te joci.

Te pierzi.

Ne distruge rutina, dar vai, cataclismele spre care ne împinge dorința de-a scăpa de ea nu pot fi măsurate nici atât.

M-am învârtit în paginile-atâtor clasici care au înțeles că singurul lucru relevant rămâne iubirea. Și nici nu știu dacă iubirea fericită, sau cea care te tulbură, care te macină, care te-aruncă și te-mpinge să faci salturi.

Îți dai drumul în gol și unde crezi că urma moartea, vezi că-nfloresc trandafirii.

Bistrița mea a fost cu doruri și blesteme.

Cu bucurii nemăsurate și clipe de care am tras până m-am plictisit. Lumina se-ntretaie cu demența așa cum gălăgia s-a lăsat peste-un oraș pustiu.
Pașii de mai târziu nu au uitat de-asfaltul peste care-am călcat fericită. Sau de apartamentul în care-am crezut c-o să înebunesc.

E viața cu de toate, dar asta doar dacă știi s-o privești. S-o iei în piept. Să nu ai milă. De tine și de-anii tăi de tinerețe. Să te arunci. Să speri. Să dori. Să scrii fără să te mai temi. Să scuipi iubirea asta oarbă care te-a măcinat până n-a mai rămas nimic.

Numai o voluptate pe care nu știi dacă s-o îmbrățișezi sau s-o dai naibii. Dezastrele apar acolo unde lipsește prudența, dar vai, fără dezastre nu ar mai exista atâta frumusețe…

Dacă dorești să mai citești un articol semnat ANDREEA CORDOȘ, click aici.

Te plictisești în vacanță? Iată câteva idei de petrecere a timpului liber!

"în Timp liber" "de POV21"
te plictisești în vacanță

Aud foarte des că elevii se plictisesc în vacanța mare și nu înțeleg cum e posibil, fiindcă mie parcă nu-mi mai ajunge timpul… Dacă și tu te plictisești în vacanță, mai jos poți găsi câteva idei de petrecere a timpului liber.

1. Ieși mai des în oraș cu prietenii!

Socializarea te face să te simți mai bine. E totodată un mijloc de a-ți confrunta propriile idei și gânduri cu ale amicilor sau de a te confesa prietenilor atunci când ai nevoie de un sprijin. Asta pe lângă faptul că orele trec ca o secundă dacă te plimbi cu un prieten de nădejde!

Dacă ai deja prieteni, atunci probabil că nu ți-e prea greu să comunici cu ei mai mult. Doar dă-le un mesaj și întreabă-i dacă vor să iasă afară. Te asigur că cei mai mulți se plictisesc cel puțin la fel de mult ca tine, iar o invitație în oraș ar fi mai mult decât binevenită. Probabil ți se pare că sunt ocupați sau că ies deja cu alte persoane, din moment ce au story-uri cu mulți oameni pe rețelele de socializare. Însă, personal, am întâlnit foarte rar persoane care să nu se plictisească în timpul vacanței sau să nu accepte o ieșire.

Nu mai aștepta să fii tu chemat afară din casă, fiindcă nu o să se întâmple! Tu trebuie să fii cel care ia inițiativa, și apoi, încet-încet, vei vedea că vei fi și tu invitat la rândul tău.

2. Fă-ți prieteni noi!

Lasă-ți timiditatea la o parte și cunoaște persoane noi. Acceptă orice invitație, oriunde ar fi ea, dă mesaje persoanelor pe care ai vrea să le cunoști și, până la jumătatea verii, vei avea deja o listă plină de persoane cu care să poți ieși.

Nu e atât de greu. Totul e să vrei cu adevărat și să arăți asta concret. Nu te ajută cu nimic lenea sau teama.

Poți începe, dacă ți-e mai ușor, cu persoane pe care le știi deja. Sigur ai un număr destul de mare de oameni cu care intrai în contact zilnic pe durata liceului: colegi de clasă/liceu și persoane pe care le știi de la diverse activități extrașcolare. Ce te oprește să le trimiți un mesaj scurt și să vezi dacă își doresc să iasă la o plimbare cu tine? Cu unii nici nu vei avea ce discuta, regretând că i-ai invitat în oraș cu tine. Însă sigur vei găsi măcar doi-trei cu care să ieși cel puțin săptămânal. Dacă nici asta nu merge (dar încearcă mai întâi!), treci la punctul următor.

3. Înscrie-te la voluntariat sau angajează-te pe timp de vară!

Voluntariatul sau un job de vară sunt metode perfecte prin care să legi prietenii solide. Mai ales la voluntariat, unde, nefiind plătit, probabil ai mai mult timp liber în care, vrei sau nu, vei avea de discutat cu colegii tăi.

Citește chiar aici un articol despre voluntariat!

Imaginează-ți cum e să petreci timp de o lună sau mai mult, în fiecare zi, vreo șase ore cu alte persoane lucrând la ceva. Nu ai cum să nu cunoști oameni cu care să te simți bine în tot acest timp.

Pe lângă asta, faptele de acest gen te fac să te simți mai bine și mai împlinit. E minunat să știi că poți ajuta pe cineva și, în același timp, să te și distrezi. Dacă alegi varianta job-ului, atunci ai și niște bani în plus. Astfel, prima parte a zilei o ai deja ocupată. Plictiseală zero!

4. Ocupă-te mai mult de pasiunile tale!

Nu ai nicio activitate pentru care ți-ai fi dorit mai mult timp pe vremea când vacanța încă nu sosise? Fie că aceasta e studiul, lectura, filmele, pictura, arta de orice fel, sportul ș.a.m.d., să petreci mai mult timp cu hobby-urile sau pasiunile tale e o idee excelentă.

Dacă nu ai nimic care să-ți placă, de ce nu încerci lucruri noi? Împrumută o carte de la bibliotecă, citește-o, vezi dacă-ți place, mai ia altele. La fel și cu filmele, muzica, sportul – încearcă și, dacă îți place, continuă! Dacă nu, cel puțin știi unde să NU cauți. E imposibil să nu găsești ceva care să-ți facă plăcere. Ideea e să vrei cu adevărat. Dacă stai pe Facebook cinci ore pe zi și te uiți la pisici și influenceri, normal că spui la sfârșitul zilei că te-ai plictisit și n-ai făcut nimic productiv.

Un alt avantaj al cultivării activităților care îți fac plăcere este că te ajută să-ți descoperi profesia sau meseria care ți se potrivește. Lectura și filmele mai ales, dar nu numai, te pun în contact (imaginar, dar bogat și util) cu o gamă imensă de domenii de activitate. Timpul trece repede, nu simți că te plictisești, și e și o ocazie de a te dezvolta pe plan personal.

5. Studiază!

M-aș mira dacă mi-ai spune că nu există niciun lucru despre care ești curios. Poate te interesează psihologia (criminalilor?), extratereștrii, religiile lumii, spiritualitatea, istoria etc. Nu trebuie să te simți atras de aceste domenii în totalitatea lor. E suficientă o singură întrebare care să te facă să vrei să-i găsești răspunsul.

„Există extratereștri?“, „Care e diferența între creștinism și islam?“, „De ce sunt importante drepturile femeii/omului/copilului (dacă sunt)?“.

Chiar nu ai nicio întrebare de acest tip în minte? Nu te-ar satisface să cauți tot felul de informații care să te ajute să-ți răspunzi la ea? Nimeni nu o va putea face în afară de tine și gândirea ta ajutată de cărți, filme, documentare etc. Te asigur că nu vei găsi răspunsuri mulțumitoare pe Youtube, fiindcă sunt subiecte mult prea complicate pentru a fi dezbătute complet în videoclipuri de 15 minute cu diverse curiozități.

Ce mai aștepți atunci? Studiul nu trebuie confundat cu școala. Când studiezi de unul singur, îți alegi tu subiectele și modul în care le abordezi. Te asigur că e mult mai plăcut decât îți imaginezi și nu se aseamănă deloc cu ce faci la școală, dacă nu vrei asta. Tu ești profesorul, dar și elevul aici.

Sunt multe alte lucruri pe care le poți face. Am văzut că există întregi liste de activități, de la sport la denumiri de filme. Însă prin acest articol nu am vrut să-ți umplu mintea cu liste de activități care să te țină ocupat. Am vrut să-ți ofer câteva repere prin care îți poți găsi singur aceste modalități de petrecere a timpului liber. Totul depinde de tine, iar plictiseala este și ea o alegere pe care o faci singur, mai mult sau mai puțin conștient. Vacanță plăcută!

Arde-mă

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Arde-mă

Da-ți foc și tu-n iubire
De vrei sărută-mă
De nu omoară-ma
Căci pentru dragoste
Dacă trebuie murit
Eu aleg dragostea
Tu alege moartea
Căci oricum amândoi
Om arde în flăcări grele
Merg peste foc
Cu durerea, cu dragostea
Cresc-cresc
Aruncă-mi o speranță
Să mă țin de ea
Să trag o rasuflare cu putere
Dar în fiecare răsuflare-mi ești tu
Inima s-a agațat de ea
Ochi-mi sunt în colivie
Și de cândva pentru dragoste
Va trebui a ne sacrifica
Tu aruncă-te în gol
Căci eu te-oi aștepta
Unde începe și se gată prăpastia
Chiar dacă totusi
Eu alesesem dragostea

Autor: Nicoleta Giurgi

De când am învățat să mă iubesc

"în De simțit/Psihologie & Relații" "de POV21"
am învățat să mă iubesc

Trăind într-o eră acaparată de social media, am ajuns să mă complac în ideea unor embleme ale perfecțiunii. Mi-am ales idoli din diferite domenii, mi-am stabilit obiective raportate la viața altor oameni care, într-un timp, mă motivau, iar când așteptările mi s-au desprins de realitate, au apărut tot mai multe întrebări cu privire la cine sunt. Am picat într-un overthinking parcă interminabil și cu fiecare zi ce trecea îmi găseam tot mai multe defecte. Nu pot să spun că mă uram, dar nu eram mândră de cine am devenit. Dar de când am învățat să mă iubesc…

De când am învățat să mă iubesc… timpul a prins culoare.

Obișnuiam să-mi irosesc zilele de parcă aș fi nemuritoare. Nu realizam că, odată cu fiecare gând negativ, mi se scurgeau clipe irecuperabile din viață. Eram blocată în propria minte, unde trecutul și viitorul se luptau, iar prezentul nu se voia trăit.

Primul obstacol în fața cunoașterii de sine eram chiar eu. Viața îmi părea nesfârșită. Moartea-mi părea un concept atât de îndepărtat încât îmi permiteam să arunc clipele pe fereastră. Dar, la sfârșitul fiecărei zile, eram doar eu și un bagaj gol, lipsit de amintiri frumoase.

Acum fiecare secundă contează. Am adoptat o gândire pozitivă cu privire la viața mea și de atunci, timpul are o altă valoare. Dimineața mă trezesc cu zâmbetul pe buze, iar seara, în general, adorm citind.

De când am învățat să mă iubesc… am început să-mi creez amintiri.

Fiind atât de sigură pe omul care am devenit, mi-a fost ușor să mă deschid unor noi aventuri. Am cunoscut oameni minunați, am creat noi conexiuni și le-am întărit pe cele vechi. Mi-am dat șansa să mă distrez, am lăsat la o parte filmele și serialele care-mi erau scuze să stau în casă de fiecare dată când mă chema un prieten în oraș.

De când am învățat că momentele frumoase nu sunt apreciate până nu devin amintiri, n-am mai lăsat nicio oportunitate să-mi scape printre degete. Am învățat să-mi trăiesc fiecare clipă, să-mi zâmbesc fiecare zâmbet, să-mi cânt fiecare cântec, să-mi plâng fiecare lacrimă și, mai ales, să-mi iubesc fiecare insecuritate. M-am lăsat să visez, să creez, să-mi transpun sufletul în artă, pentru că toate astea mă completează.

De când am învățat să mă iubesc… mi-am făcut din hobby, pasiune.

Fiind în permanență prinsă în propriile gânduri, nu îmi găseam niciodată motivația. Lucrurile pe care cândva le făceam cu ușurință, atunci îmi păreau imposibile. Mă blocam de fiecare dată când aveam o foaie în față și încercam să desenez, de fiecare dată când țineam chitara în mână și degetele nu cooperau. Lipsa de chef de viață mi-a afectat atât de mult pasiunile, încât credeam că nu o să le pot recupera vreodată.

Dar de când m-am concentrat mai mult pe cine sunt și ceea ce vreau să fac, pasiunile au prins din nou contur. Mi-am amintit satisfacția pe care o simțeam când vedeam rezultatul a ore întregi petrecute în fața unui birou, ore în care uitam și să mănânc la cât eram de prinsă în lumea mea. Odată cu desenul, mi-am redescoperit și pasiunea pentru muzică. Nu realizam cât de mult iubeam ceea ce fac până nu mi-am pierdut și ultimul stop de motivație, iar când mi-am dat șansa să mă redescopăr, am revenit la viață.

De când am învățat să mă iubesc, am început să trăiesc.

Eram tot timpul în căutarea a ceva ce putea să-mi schimbe viața. O persoană, un eveniment, o pasiune. Cine ar fi crezut că singurul care putea să-mi schimbe viața era chiar omul din oglindă.

Un om plin de defecte, dar atât de autentic…

Am ajuns să iubesc toate amintirile care cândva îmi umpleau nopțile de lacrimi, pentru că nu pot spune că mă iubesc, urând experiențele care m-au modelat. Regretele nu au dispărut. Există momente când pur și simplu cedez și mă demoralizez, dar reușesc să mă ridic. Tot ce am trăit până acum, toate deciziile proaste, toate cuvintele rostite în momente nepotrivite, m-au făcut cine sunt acum; un dezastru frumos, dezordonat, plin de iubire și zâmbete. Am găsit soarele dinăuntrul meu și de atunci nu încetez să strălucesc.

Am devenit propriul idol în viață, mi-am stabilit propriile obiective și de atunci reușesc să fiu un om mai bun, atât cu mine cât și cu cei din jurul meu.

Te-ai gândit vreodată cum un strop de încredere de sine ți-ar putea schimba viața? Atunci articolul acesta e pentru tine!

POV21 te invită la un concurs de literatură! Înscrie-te și tu!

"în Texte" "de POV21"
POV21 literatură

Restricțiile impuse de pandemia de coronavirus au afectat și elevii. Concursurile și olimpiadele școlare nu vor mai avea loc, motiv de întristare pentru potențialii participanți. Nu te îngrijora însă, căci echipa POV21 îți pregătește noi oportunități – un concurs de literatură!

Uiți de lumea din jur refugiindu-te în caiete în care scrii poezii sau proză?

Consideri că stiloul (sau tastatura) ți-e cel mai bun prieten? Atunci nu rata această șansă de a-ți pune talentul la treabă! Premiile sunt pe măsură. Și nu, asta nu e tot! Cele mai bune lucrări vor fi publicate în revista noastră pentru a fi citite de tinerii secolului al XXI-lea. Tu scrii, noi te publicăm și premiem! Ce poate fi mai frumos? S-a zis cu plictiseala!

Dacă propunerea noastră îți surâde, citește mai departe pentru a te pune la punct cu detaliile și înscrierea.

Află tot ce ai de făcut mai jos!

Te poți înscrie începând cu marți, 19 mai 2020 și până luni, 1 iunie 2020. Dacă te-ai hotărât să o faci, te rugăm să urmezi pașii de mai jos:

  1. Trimite un e-mail cu subiectul „Intenționez să particip la concurs” la adresa [email protected] E-mailul trebuie să conțină: dorința de participare la concurs, numele, vârsta și școala (dacă este cazul).
  2. Așteaptă să primești un e-mail de la noi cu formularul de înscriere și GDRP (General Data Protection Regulation) adaptat în funcție de vârstă.
  3. Trimite un nou e-mail care să conțină: lucrarea ta (poezie/proză) și GDRP-ul. Subiectul e-mailului trebuie să fie „Particip la concurs – poezie/proză” în funcție de categoria aleasă. Nu te poți înscrie decât la o singură categorie.

Cum trebuie să-ți redactezi lucrarea? Câteva reguli simple.

Înainte de a ne trimite lucrarea ta, te rugăm să te asiguri că îndeplinește următoarele cerințe:

  1. Textele trebuie scrise într-un document Word.
  2. Asigură-te că fontul este Times New Roman, dimensiune caracter 12, spațiere de 1.5.
  3. Nu depăși 8000 de caractere (cu tot cu spațiere) pentru a nu fi descalificat.
  4. Poți trimite un singur material. Nu te poți înscrie la ambele categorii. Alege fie proză, fie poezie.
  5. Nu se acceptă texte cu mesaje rasiste, sexiste, antisemite sau xenofobe.
  6. Nu uita să-ți recitești lucrarea înainte de trimitere. Verifică încă o dată dacă ai trimis formularul de înscriere și GDRP-ul pentru a asigura o organizare și o desfășurare impecabile.
  7. Prin semnarea GDRP-ului și înscrierea la concurs autorul permite ca materialul trimis și numele acestuia să fie făcute publice pe pagina oficială POV21 și pe site-ul oficial al revistei, www.pov21.ro.

Juriul va fi format atât din redactorii revistei POV21, cât și din scriitori contemporani.

Ce premii vei primi?

  • Locul I: diplomă, voucher în valoare de 200 de lei pentru achiziționare de cărți, postarea lucrării pe revistă;
  • Locul al II-lea: diplomă, voucher în valoare de 150 de lei pentru achiziționare de cărți, postarea lucrării pe revistă;
  • Locul al III-lea: diplomă, voucher în valoare de 100 de lei pentru achiziționare de cărți, postarea lucrării pe revistă;
  • Mențiune: diplomă, postarea lucrării pe revistă;
  • Poezia/textul ediției: diplomă, publicarea lucrării pe revistă.

Ai nelămuriri? Vezi pe cine poți contacta!

Pentru orice nelămurire sau problemă legată de concurs, contactează-i pe Alexandru Cojocariu sau Raluca Călin pe:

Abia așteptăm să-ți citim textele! Ce mai aștepți? Trimite-ne un e-mail!

Citește acest interviu luat câștigătoarei unui concurs de poezie. Cine știe, poate te inspiră să scrii și tu!

Pasiuni ce nu s-au vrut trăite – Andreea Cordoș

"în Poezie și literatură" "de POV21"

Am chemat spre mine pasiuni ce nu s-au mai vrut trăite. Pasiuni care au ars fără să dea foc lumii-n care mă-nvârteam. Fără să mă piardă în desăvârșiri, scăpărând doar, pe ici, pe colo, cu o superficialitate de care nu credeam că e capabilă viața.

Noi ne-am găsit fără să ne căutăm și ne-am pierdut dorindu-ne mai mult ca niciodată. Ne-am visat mâinile și ne-am rugat trupurile să ni se întoarcă împreună.

Noapte de noapte. Aiurând. Alergând din calea fericirii noastre. Sperând mereu la mai bine, la mai bun. Dorindu-ne să fie totul altfel. Dând cu pumnu-n masă că nu ne-am găsit mai devreme.

La ce bun?, ți-am spus atunci. Ne-am fi pierdut oricum. Asta dacă ne-am fi ațitit ochii vreo clipă unul asupra celuilalt.

Sunt îngropate în uitare nopțile de care-am tras. Zilele pe care ni le-am făcut cadou. Îmbrățișările care-au rămas acolo. Sub tot ce n-ar fi trebuit să existe. Într-un noiembrie fără sens. Într-un apartament mult prea cald peste care s-a cernut lumea pe nesimțite. În locu-n care m-am agățat de pieptul tău și-am înțeles unde a stat dragostea până-atunci.

Dacă m-ai fi privit în ochi atunci, astăzi ai ști. Ai ști că nu trăim cu-adevărat decât momentele în care suntem în delir. Momentele în care ne-îndrăgostim și-n care timpu-i altul.

Prea temători să facem naibii o decizie și să ne apropiem unul de celălalt, ne-am încrezut în soartă. Amarnică alegere. Mult prea târziu am înțeles că nu se-ntâmplă totul ca-n cărțile ce-ți stau pe rafturi.

Idealismul nostru ne-a orbit. Astfel că am crezut în dezlegări de soartă, în semne care să ne-ndrume și în alegeri care se iau pentru noi.

Am așteptat. Și-am așteptat. Și-am murit așteptând.

Am stat privind cum dragostea se micșorează, cum timpul fură din respect, cum văpăile se fac violete. Și cum se sting, arzând în piept.

Eu m-am îmbolnăvit de dor. În calendar scria deja decembrie. Zăpada a căzut la fel, de data asta peste-un Cluj pe care nu l-am înțeles. Îmi era scârbă de toată poezia și tot fastul pe care iarna mi le-a-ntins în față cu nerușinare.

Te-am vrut numai pe tine. Te-aș fi iertat și mi-aș fi dat jos și din tocuri. Aș fi închis ochii și-aș fi uitat că ai plecat tocmai atunci când ne îndrăgosteam mai tare.

Ți-ai făcut din lașitate casă, așa cum mi-am făcut eu scut din pieptul tău.

De ce nu alergăm spre ceea ce ne cheamă? De ce nu vezi că orice nesiguranță trăită nu este decât o fisură?

Ți-am spus că plec, doar ca să văd dacă vii după mine. Mi-au tremurat cuvintele, genunchii. Mi-a fost așa de greu să las din vulnerabilitate și-orgoliu. Să nu îți scriu, să nu te sun, să pun capăt inimii mele. Să știu cum ești de fapt. Mi-a fost așa de greu să-ți spun tot ceea ce ți-am spus de fapt.

Pasiuni ce nu s-au vrut trăite mi-au încărunțit fruntea fără rost. Tu-ai fost una din ele. Și mi-a fost mult prea frică să dărâm ziduri și să-ți vorbesc.

Dar eroismul stă doar în momentele în care lucrurile dor. M-am golit ca o vază plină de flori uscate. Ți-am spus de la-nceput pân’ la sfârșit tot ce a fost și tot ce cred despre cum te vei duce naibii.

Nu ai crezut în semne, deși mult le-ai cerut, băiete. N-ai vrut să crezi, căci poate te-ai speriat, și eu sunt o femeie care găsește și înțelege fisurile din lucrurile ce ne-omoară.

Azi nu-ți mai cer nimic, căci prea mult ți-am cerut dreptatea. Și viața nu vine cu nici un strop.

Așa că-nchidem ochii. Respirăm profund. Ridicăm bărbia-n aer. Ne trezim la realitate și pășim.

Ne ducem acolo unde ne cheamă. Unde dorul capătă alte valențe. Unde se stinge pentru-a putea într-un sfârșit să existăm.

De ce colizionăm pentru secunde? Spunea Rebreanu că fericirea nici nu ar trebui să dăinuie mai mult de o secundă. Că firea omului este superficială. Că nu am îndura atâta fericire.

Să-l cred? Sau să mă cred pe mine? Când știu c-am dat cu piciorul la fericiri nemăsurate doar pentru vechi fantome de care n-am putut să mă rup?

Eu vin în valuri. Eu nu mă tem de câte nebunii pot să aduc, de cât dans și cântec în miez de noapte. Îmi stau paharele de vin ca legământ că pașii-mi poartă șoapte, iar buzele cutremur.

Dar tu nu ai avut vreodată nevoie de vreun val. Căci toată energia mea te-nghite.

Și știu, de nu poți face pași, rămâi pe loc. În spate nu ai cum să mergi. Rămâi pe loc și împietrește. Rămâi rece.
Căldura a trecut demult.

Pur

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Pur

Pe masă lucește cristal, clar, în apa din pahar

Ridic, mă așez, și-l duc la gură

Mă trezesc- inimi, bătăi, cafea cu gust amar

Un petic de noapte obscură.

Mă las pe spate, bătăi, tot mai aproape

Săruta-mă, cald, curaj, cu vină

Dă-mi, cu suflul, mâinile de-o parte

Pulsezi, dorești, atingeri și morfină.

Aspru, simt, razele de luna plină

Apasă întunericul pe perete

Buze, umbre, catifea din rugină

Ruj cu nuanță de regrete.

Chin, plăcere, priviri pătrunzătoare

Scrie-mi, semne, fără cuvinte.

Ore, curg, dimineață, lumina-i orbitoare

Mă vei ține mereu minte.

Interviu Fun Times – cum îți aduce un hobby șansa de a urca pe scenă?

"în Interviuri/Dosarul Săptămânii" "de POV21"
Fun Times

Muzica ne unește, ne desparte și ne face viața mișto, fără ea probabil multe n-ar fi fost la fel, lacrimile n-ar mai avea același impact dramatic de film și prieteniile n-ar mai fi așa strânse, că până la urmă, muzica ne leagă de mulți oameni din jurul nostru. Așa că, astăzi o să vorbim despre „Fun Times”, cel mai bun exemplu de: „muzica clădește prietenii”.

Trupa „Fun Times” este formată din Alexandra Vulpe la voce, Daria Cotocu la chitară electrică, Andreea Mușat la chitară bass și Oana Olteanu la tobe, 4 fete cum n-ați mai văzut, gata să cucerească lumea muzicii și să facă gălăgie mare. Toate sunt din București și au între 16 și 18 ani, sunt pline de viață și ambiție, dar, cel mai important, nu uită niciodată că muzica nu înseamnă doar muncă, înseamnă și pasiune. Cât despre membrele trupei, ele au din plin așa ceva! Haideți să aflăm câte ceva despre ele, shall we?

Î: Cum a luat naștere proiectul „Fun Times”?

Oana: Eu le-am cunoscut pe Daria și Andreea într-o tabără din cadrul școlii Rockschool. Ulterior am aflat că ele voiau să-și facă trupă și nu aveau toboșar, așa că m-am alăturat inițiativei în toamna anului 2017. Până la venirea Alexandrei în trupă, în aprilie 2019, a cântat Andreea la voce. Am avut debutul în luna februarie a anului 2019 la invitația lui Valentin Șovar de a canta alaturi de Why Cat why (despre care puteți afla mai multe chiar aici) și My Only Venus.

Fun Times

Î: Care e povestea numelui „Fun Times”?

R: Numele trupei l-am stabilit chiar înaintea primei noastre repetiții. Să zicem că e un inside joke. Explicația? Noi ziceam “fun times” constant în orice context, așa că în glumă am zis să îl folosim ca numele trupei. Înaintea primului nostru concert ne-am întrebat dacă mai merită schimbat și am hotărât să nu o facem, e reprezentativ pentru noi.

Î: Pasiunea pentru muzică este clar vizibilă, dar de unde a apărut ea?

Oana: Primul meu contact cu muzica a fost în jurul vârstei de 4 ani când am început să iau lecții de pian. Ulterior, m-am apucat de tobe când am intrat la liceu (tot timpul m-au atras tobele și odată cu terminarea clasei a VIII-a am considerat că e un moment bun să încerc).

Daria: Primul meu contact cu muzica a fost in copilărie. Alaturi de familia mea am fost la concerte de muzică rock când eram mică, fapt care mi-a dezvăluit pasiunea pentru muzică. În adolescență m-am decis să mă apuc de chitară.

Andreea: M-am alăturat unui cor, acesta a fost primul meu contact cu lumea muzicii. De acolo am învățat elemente fundamentale despre cântat, care mi-au dezvăluit apoi pasiunea pentru muzică. Am continuat apoi pe drumul muzicii datorită Dariei, care, m-a inspirat să studiez chitara bass.

Î: Cât de greu este, ca artist, să profesezi în țara noastră?

R: Pentru noi trupa Fun Times este un hobby, facem asta din plăcere și din pasiune. Sincer, nu ne dăm încă seama cât de greu sau ușor este, nu ne-am pus problema că am putea profesa în acest domeniu, însă pasiunea ne ține unite și indiferent de inconveniente noi continuăm să facem ceea ce ne place. Cine știe ce ne rezervă viitorul?

Însă, un lucru știm sigur. Următorul nostru concert este pe 18 septembrie 2020 în club Quantic, București, în cadrul festivalului Rock Metal Nation Fest. Dacă nu v-am convins încă cât de pasionate suntem, go see that for yourselves!

Î: Vedeți acest proiect ca fiind unul de durată?

R: Sperăm că Fun Times vă continua și după ce ni se vor desparți drumurile din cauza facultăților anul viitor. E cert că noi ne înțelegem extrem de bine și sper că vom reuși să trecem peste problema distanței și să menținem proiectul acesta.

Î: Ce vreți să transmiteți prin muzica voastră?

R: Când am început să compunem nu ne-am gândit vreodată că va asculta cineva piesele noastre. (ca să vedeți cât de nesiguri sunt artiștii pe ei!) Prin muzica noastră vrem să facem ascultătorul să se simță bine, să uite pentru câteva clipe de problemele sale, așa cum ne simțim noi și uităm atunci când suntem pe scenă.

Î: Cum v-a dezvoltat întemeierea trupei pe plan personal?

Oana: Pe cât de fun este să ai o trupă, repetiții, concerte, pe atât de multă muncă si seriozitate am depus în dezvoltarea acestui proiect. În cazul meu, colaborarea cu fetele mi-a dezvoltat capacitatea de a lucra în echipă, de a-mi exprima și susține opinia legată de diferite teme din cântece, de ce îmi plac, de ce nu. Cred că și pe ele le-a ajutat. Întotdeauna avem răbdare și rezolvăm neînțelegerile împreună.

Î: Cum v-a schimbat viața faptul că ați întemeiat o trupă?

R: Pentru noi, oricât de clișeic sună, Fun Times nu este doar o trupa, suntem prietene foarte bune, așa că influențele s-au văzut și pe planul profesional și pe cel personal. Putem spune că trupa a reprezentat maturizarea noastră, modul în care repetam acum doi ani față de acum, cum abordam diferite probleme, cât de exigente suntem, cred că am progresat destul de bine.

Î: Ce părere au cei din jurul vostru despre Fun Times?

R: Credem că oamenii ne plac, ne înțelegem destul de bine atât cu cei din alte trupe, cât și cu audiența. Până acum am primit un feedback pozitiv, sperăm să continuăm tot așa și pe viitor.

Î: Interacționați cu fanii? Dacă da, cum o faceți?

R: Încercăm să menținem o legătură cât mai strânsă între noi și cei care ne susțin. În cadrul rețelelor de socializare răspundem la orice mesaj pe care îl primim. Iar după concerte ne place să vorbim cu publicul și le luăm întotdeauna opinia în considerare, ținem foarte mult la cei care ne ascultă și vin la concertele noastre.

Î: Cât de greu e să transformi pasiunea și arta în muncă?

R: Pentru noi munca, pasiunea și arta s-au îmbinat destul de rapid și natural. Nu am simțit niciodată o constrângere de a studia sau de a repeta piesele, întotdeauna de abia așteptăm repetițiile. Putem spune că ele sunt un moment de respiro pentru noi.

Î: Ce le-ați transmite tinerilor din ziua de azi?

R: Mesajul nostru pentru oricine citește acest articol, pentru orice tânăr care este în cumpănă, pentru orice persoană care are nevoie de puțin curaj, este să vă urmați pasiunile, să faceți ceea ce vă place. Chiar dacă întâmpinați dificultăți pe parcurs, merită! Nimic nu e mai frumos decât să-ți urmezi propriile pasiuni, nu ezitați!

Fun Times
Și o plecăciune de final!

Foto: Flavia Dobraca

Vrei să-ți urmezi pasiunea pentru muzică? Aici găsești instrumente accesibile de început!

 

Eroziuni de frustrări

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Eroziuni de frustrări

Galopez prin izvoare de ape
ce-mi rod șanțurile creierului
unde, nori de vulturi stau și privesc
de-a lungul cozii timpului carnal
nepătrunse mituri ascunse sub urechi.

Nepătrunsul privea lumea prin ochii săi cu aripi
lucioși, ascunși prin stânci căzute,
c-un pahar de fulger trezește la viață
un vechi suflet reîncarnat de înger.

Simt în venele prăfuite de triada sfântă
alunecare de otravă cu gust de Infern,
singur, din prima zi m-a cuprins somn de ape
și acum dorm,
cum doarme Raiul în visul propriei minți
până-n liniștea de după apus.

Proză îmbibată în lapte

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Proză îmbibată în lapte

Vine de la țară
Unde serile se ducea după lapte
Luând o gură mare în drum spre casă,
Era mică și prăpădită.

A crescut, îi plac concertele rock,
Băieți înalți cu plete șatene
Ca ciocolata care nu este mai dulce decât ea.

Proza ei ca obiectivitatea frumosului.
De ce nu îi spun oamenii mai des că e frumoasă?
Poate aș fi vrut să fiu în copilăria ei
Să mă descrie într-o proză
Publicând-o în viitoarea sa carte
Pe care s-o citesc la o cană de lapte.

Trei deocamdată

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Trei deocamdată

De câteva nopți dorm invers
Capul îmi este unde ar trebui să-mi fie picioarele
Perna nu o țin sub cap
Stă la mine în brațe de parcă ai fi tu
Ați fost două, acum sunteți trei
Am să mă opresc la trei deocamdată.
Plapuma poate înveli doar două persoane
Cum ar fi să stăm patru oameni într-un pat?
Într-un pat de o persoană încap două suprapuse
Noi câte muchii are un pătrat
Vom sta ca straturile din atmosferă

Am visat destul
Depakine Chrono de 300 mg își face efectul

Sexul: dragoste sau dorință?

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Dorință

Te așteptam deja de o oră când te-ai decis să apari. Ai pus capăt tensiunii în care m-ai lăsat să fierb. Ai uitat că nu am deloc răbdare când e vorba de tine? Inima începe să îmi tresalte cum nu a mai făcut-o niciodată atunci când te văd îndreptându-te spre mine. Toți nervii, toate emoțiile și toată nerăbdarea pe care m-ai făcut să le simt, năvălesc brusc la suprafață atunci când îndrăznesc să fac primii pași înspre tine. Eram copleșită de dorință.

Cu un semn discret de a nu comenta, te trag după mine în camera care își aștepta în tăcere dezordinea pe care urma să i-o aducem. M-am asigurat că îmi observi nerăbdarea din privire înainte să îți opresc orice întrebări cu un sărut flămând. Ți-am oprit, totuși, orice tentativă de a mă atinge și de a-mi împărtăși poftele.

Ai întârziat, ești pedepsit, dragul meu. Ăsta e motivul pentru care te împing furioasă în pat și te pun să aștepți. Felul în care îmi desfac nasturii bluzei și mă aplec pentru a da fusta jos pare să dureze o eternitate.

Dar ce te înnebunește și mai rău e piesa ta favorită de pe fundal, care îmi provoacă corpul la mișcări lascive și lente, mai aproape și tot mai aproape de tine. Mă simți, dar nu ai voie să mă atingi. Știu că simți nevoia să preiei controlul. Urăști mâinile mele mici care te opresc de fiecare dată cu zgârieturi tot mai adânci. M-am oprit din a-ți presăra urme fine pe umeri sub formă de mușcături doar pentru a savura implorarea din privirea ta.

Frica din ochii tăi oglindea satisfacția pe care o emanau ai mei atunci când mi-am strecurat mâna între picioare pentru a-ți desface cureaua, dar am scos-o de tot. Pentru a-ți da, tăcut, de înțeles, cum va arăta pedeapsa ta dacă vei mai întârzia vreodată. Știi că ador când observ toate senzațiile posibile din partea ta, nu-i așa?

Parfumurile noastre începeau deja să se contopească în aer formând un miros gata să ne îmbete trupurile de dorință atunci când te-am împins din nou, pe spate. Trupurile noastre tocmai se dezbrăcaseră de orice secret. Erau gata să își împlinească reciproc orice dorință mai mult sau mai puțin vinovată.

Mâinile tale trasau linii de fiori si curent pe trupul meu în timp ce ale mele lăsau urme roșiatice pe al tău, unde aveau să se potrivească de acum încolo doar unghiile mele.

Pot vedea nevoia de control din privirea ta atunci când îmi țintuiești încheieturile cu brutalitate, făcându-mă să tresar. I-a venit rândul și pielii mele să simtă acele mușcături. Ai șoptit înainte să năvălești asupra mea cu poftă, dar și o oarecare urmă de agresivitate. Mă refugiez din nou în umărul tău când îmi vine să țip. Pentru că ar fi păcat să întrerup dialogul pe care trupurile noastre îl poartă cu atâta patos, rezumându-se de fiecare dată la șoapte și zâmbete nevinovate. Tu îmi faci spatele să se arcuiască, iar eu îl fac pe al tău să… ardă, sub răni sângerânde adânci și tot mai adânci.

Cel mai mult îmi place cum trupul meu și al tău nu au nevoie de prea multe vorbe. Pur și simplu se înțeleg reciproc, nu au nevoie de explicații, certuri, gelozii. Aici și acum e tot ce contează. Fără minciuni, secrete, fără rușine și fără rețineri. Se lasă purtate de un val ce nu are altundeva să le ducă decât pe culmile cele mai înalte ale plăcerii. Nu avem nevoie de restul lumii, doar de noi înșine.
Nu mi-e foame și nici sete când mă trezesc singură sub pătura călduroasă, cu sunetul plăcut al apei curgând pe fundal.

Mi-e doar poftă de tine. De mâinile tale să se întoarcă pe corpul meu, iar buzele tale să se întoarcă la ale mele. Împiedicată, dezechilibrată, mă las purtată de dorință până la duș. Eram atentă la tresărirea ta surprinsă atunci când nu îți dai seama cine a dat apa mai fierbinte. Te arde? Bun, foarte bine. Acum o să înțelegi cât de supărată am fost să observ că m-ai lăsat singură. Ridic ochii umili și temători spre tine când intru în bătaia apei ce mă trezește brusc. Era nemilostivă chiar și cu mine.

Îmi prinzi între palme fața deja ascunsă de aburi și mă săruți blând, jucăuș între baloanele de săpun pe care le-am lăsat să zacă pe corpul tău când am intrat, dar le împarți cu mine acum. Numai luna știe cât de îmbătați suntem noi de iubirea pe care am descoperit-o azi. Casa urlă liniștită după mai multă dezordine nevinovată, iar noi i-o oferim cu plăcere. Patul din dormitor, masa din bucătărie – scârțâie mulțumite. La fel cum eu îți șoptesc numele ce a luat semnificația satisfacerii și a recunoștinței începând de azi.

Autor: O “elevă” silitoare

Jucându-ne cărți într-o Dacie

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Jucându-ne cărți într-o Dacie

 

Nu ne-am născut în locul potrivit.
Stăm pe bancheta din spate
El m-a condus la mașină, ne-am sărutat
De ce te-ai întors cu spatele în timpul (ne)legiuitului act?
Doi bărbați nu sunt suficienți să uiți o iubire
Așa cum mie nu îmi este suficient un sărut să te uit.

Mare de priviri cu substrat putred,
Am mimat “Are you mine?” pe buze
Ca o simplă chemare la dans
De ce nu m-ai uitat?
Mă privești pe ascuns de pe partea opusă a mesei,
Îmi e dor de tine.

Acum tăcem și suntem în Dumitra
Undeva aproape de Bistrița
Radio-ul din mașină rulează piese vechi de dragoste,
Semnele sunt toate mici sincronizări
Iar noi suntem două artiste.

Derulează înapoi