Tag archive

oglindă

Mulțam pentru oglindă, duduiță!

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
Mulțam pentru oglindă

Citesc de când mă știu. Și tot de când mă știu, nu mi-a prea fost ușor să mă găsesc pe mine între pagini. Cu toate astea, au fost dăți în care am făcut-o. Ceea ce a rămas s-a transformat în romane pe care le recomand mereu pe de o parte, și în cărămizi care au clădit ceea ce sunt azi pe de alta. Și, pentru că din păcate sau din fericire am fost mereu darnică, o să-ți prezint și ție câteva dintre ele.

Olga Deleanu – „La Medeleni”

Dacă i-ai citit numele și ai ridicat din sprâncene, îți dau prima veste bună: gusturile tale literare sunt mișto și sunt mândră de tine.

Revenind, continui prin a spune că atunci când te naști vizibil diferit într-o societate în care ideea de handicap e sinonimă cu o înjurătură folosită mult prea des și uneori mult prea prost sau în care ea devine cărămida unui imens altar de milă și zâmbete spășite, ai tendința să transformi sarcasmul și ironia în niște prieteni foarte buni.

Știi tu… cam ca ăia pe care îi inviți mult prea des la ceai în căsuța ta roz de păpuși. O faci o dată și simți că îți place. Așa că, după un timp, o faci din nou. Și apoi începi să-i cauți peste tot: în oameni, în zâmbete și, mai ales, în cuvintele ce ajung să-ți cadă sub ochi. Pentru că atunci când citești, cartea nu e carte, foile nu sunt foi, iar personajele nu sunt tocmai personaje. Vorbim mai degrabă de niște oameni care au bunăvoința să te invite în casa lor și chiar în sufletele lor pentru o vreme. Și vorbim mereu de niște invitații cât se poate de sincere. Poate mult mai sincere decât multe tipuri de invitați de care vei avea parte în viața reală.

Ok… dacă crezi că ceea ce ai citit mai sus e doar o introducere scrisă cât se poate de profi, nu o să-ți stric bucuria. Și nici nu o să-ți spun că poate din așa-zisa greșeală care, de multe ori, acoperă intenționatul, am avut bunăvoința să-mi descriu copilăria și chiar adolescența. Așa pe scurt.

Ești tentat/ă să crezi că acum m-am schimbat? Cred că e cel mai bine pentru amândoi să rămânem doar la impresie.

Cum spuneam…

Încă din copilărie am căutat pe cineva care să încalce regulile. Și s-o facă bine, fără remușcări. Și să fie la fel când se termină tot. Și crede-mă… singurul loc în care să dau de asta era o lume plină de reguli rigide ce strâmbă din nas la fiecare cap scos ceva mai mult din nisip și care duhnește a parfum de belle epoque. Și totuși, chiar aici am găsit-o.

Ea… Olga Deleanu

Fetița care a primit un frate ce trebuia scuturat mult prea des ca să poată intra într-o lume care nu se plăsmuia din foi îngălbenite, din lacrimi izvorâte din frustrare și din dorința de a fi măcar un pic mai bun decât ieri și nici din cerneala abia uscată.

Olga…

Cea care ar fi schimbat oricând mâna ce tremura sub mănușa de catifea grație atingerii a două buze cu sabia subțire și lungă de scrimă. Și în timp, am învățat și eu s-o fac: să mă bucur pentru ce am acum și pentru ce trăiesc azi și nu pentru ceva ce poate fi dus atât de departe încât să nu mai poată fi cuprins cu privirea la prima pală de vânt.

Și tot de la Olga am învățat că și atunci când toți îți spun că ai primit un caiet, în care să-ți scrii trăirile și viața, care e exact la fel ca al lor, tu ai dreptul să te uiți la al tău. Și să vezi că, de fapt, foile lui sunt ceva mai groase. Sau ceva mai albe. Sau mai lucioase. Poți să iei penița și să tragi o dungă groasă sau subțire taman pe coperta aia ce până mai ieri părea fără cusur. Să te încăpățânezi să scrii pe o foaie și apoi să lași o foaie albă. Să faci exact ce și cum te taie capul.

Îți mai amintești de Game of Thrones? Acolo ai învățat prima dată că nu contează cine ai fost și cum le-ai învârtit. Când vine moartea, ești egal cu tanti Maricica care spărgea semințe în fața blocului și care s-a luat grav de tine pentru nota de bac. Pe lângă asta, tot prin Cele Șapte Regate ai învățat că, atunci când vine doamna cu coasa și te uiți pe propria listă, ar trebui să vezi mai mult „do” decât „don’t”.

Și eu am crezut, știi?

Că tot atunci stăteam lipită de ecranul laptopului și plângeam moartea lui Robb Stark, le învățam pe toate, dar nu. De fapt, când citeam scena aia în care glonțul de pe țeavă străpungea pieptul Olguței iar ea se lăsa moale pe podeaua din lemn, le învățam pe toate. Ți-am dat spoiler și aveai de citit „La Medeleni” pentru română? Scuze.

Iar ție, Olga… mulțumesc! Rămâi același vânt în larguri și aceeași prințesă a lui Moș Gheorghe!

Iar ție… ție ce duduiță ți-a lăsat a ei oglindă pentru o clipă, ca să te vezi în ea și să crești?


Autor: Camelia Alina Popescu

Fata din oglindă

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Fata din oglindă

Stăteam. Eram pe o pătură în mijlocul grădinii, înconjurată de foi pline de roluri, și mă gândeam la modul în care reușisem să mă îndrăgostesc. Îi desenam contururile feței cu fiecare ocazie pe care o aveam, îi conturam trăsăturile fine, dar ascuțite în fiecare zi. Ea era fata aia de care mulți s-ar îndrăgosti; de care și eu am făcut-o într-un final; de fata din oglindă…

Ea este o imagine interioară a ceea ce gândesc, o multitudine de pixeli într-o formă modelată de trăirile mele. Ea este personalitatea mea ascunsă, holograma creată de mine pentru a avea un model. Și, totodată, ceea ce un singur om a putut citi.

Îmi aduc aminte că am creat-o opus mie: să fie directă, dar să păstreze misterul în vorbe, să fie prietenoasă și dulce, dar să-și păstreze verticalitatea, să poată spune orice și oricum fără regret, să nu-i fie frică și să reușească pe cont propriu împotriva a ceea ce spun ceilalți. Să fie acea persoană adorată de toți, dar nimeni să nu o cunoască.

Ea înțelege totul și îl percepe diferit, are propriile opinii și argumente solide, urmărește din umbră, nu iese în evidență, dar știe mereu ce să spună.

Are un chip sculptat, a cărui frumusețe nu este una specifică, și pielea de culoarea laptelui. Sunt trăsături ce îi scot în evidență fermitatea ochilor pământii și secretele din interiorul lor. Șuvițele ondulate îi conturează claviculele și omoplații. Toate arată ca o perfectă îmbinare a unor piese de puzzle care nu se potrivesc.

Este un înger al nopții și un demon al dimineții, pasionată de crimă, mister, istorie și cunoaștere, o războinică solitară, însetată de iubire.

Uneori mai reușesc s-o văd doar în oglindă. A fost rolul meu preferat. Îmi evidenția detaliile până la oase, detalii pe care nici până atunci nu le mai văzusem la mine. Mă îndrăgostisem pentru prima dată de mine, fata din oglindă și sentimentul acesta îmi oferă o senzație de plinătate mai mare decât oricare alta pe care mi-o putea oferi același sentiment pentru altcineva.

M-am întors în prezent, la foaia mea și grădina din jurul meu. Deși nu mă mai regăseam ca fiind acea ființă din trecut, acel personaj din trecutul meu pe care l-am prezentat în fața lumii pe o scenă, încă mă simțeam îndrăgostită de mine. Nu în modul egoist, care ar fi devenit narcisist, dar în modul în care doar eu îmi puteam oferi asta.

Era diferit. Cicatricile mele nu spuneau povești pe care voiam să le uit, conturau faptul că am reușit să trec peste momente critice; cu greu.

Mâinile mele aspre, care nu puteau oferi o atingere fină, erau dovada unui început jos și a unei munci grele; chiar dacă aveau să rănească superficial pielea altei persoane.

Coregrafiile mele, toți pașii de dans, miile de personaje pe care le-am îmbrăcat: niciodată n-au ieșit perfect, era loc de mai bine, dar pentru restul lumii a fost de ajuns, așa că trebuia să fie și pentru mine, nu să mă autopedepsesc. Înălțimea mea și formele nedemne de un model m-au făcut să mă simt insuficientă, dar, aici și acum, ele sunt partea mea cea mai complexă, și indiferent de ce dimensiuni ar avea ele aș rămâne una dintre ființele frumoase ale Pământului. E o iubire de sine, pe care nimeni nu ți-o poate crea.

Și încă sunt aici. Și încă iubesc ce am făcut, pentru că m-a creat pe mine, ființa de care sunt îndrăgostită înaintea oricui altcuiva. Și cred că ar trebui să te iubești pe tine, fata din oglindă, ca să-i poți lăsa și pe ceilalți s-o facă.

Știu că există cineva care te iubește pentru toate eșecurile tale la fel de mult cum o fac și pentru reușitele tale. Știu că și tu îl iubești la fel de mult. Dar ce-ar fi, ca tu, să te îndrăgostești de tine mai înainte de a o face de altcineva? O să rămâi surprinsă de efectele pe care le poate avea.

Și totuși, el a reușit să vadă asta în mine înaintea oricui. A scris rolul după mine; m-a scris pe mine.

Autor: Adela Tudose
*Publicată în volumul Matrioșka – nouă prozatori adolescenți, editura Tracus Arte, 2018

Urme de Infern pe oglinda mea

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
Oglinda

Mă privesc în oglindă și tac… Dorul de mine îmi spune să mă trezesc. Clipesc amețită, îmi îndrept privirea spre rimelul curs și uscat de câteva zile, îl ating, dar mă pătez de lacrimi. Lacrimi arse, dure, prea dure pentru mine. Dar nu m-au omorât, nu încă. Am ales să rămân, să mă mai cunosc puțin, atât cât lumea îmi îngăduie. Dar știu ce voi face! Îmi voi permite MIE să mă cunosc pe-ascuns, noaptea, să nu mă vadă nimeni când privesc luna, să nu știe nimeni când îmi iubesc lacrimile, să nu mă judece nimeni când simt că mă sufoc și când vreau să mă inund.

Și mi-ar fi dor de mine dacă aș pleca…

Mi-aș lua câteodată oglinda sub braț și m-aș ascunde în Infernul din lumea mea. Eu îmi iubesc Infernul. E o parte din mine în care n-am primit pe nimeni niciodată. Dacă el n-ar exista, eu aș fi doar un fum de țigară care s-ar pierde continuu în șoapte. Infernul mă ține în viață, mă alimentează, e locul în care mă pot îngropa atunci când mă sufoc, sau nu mai pot de fericire. Pentru că da, e vorba și despre fericire, de ceea ce e trecător, dar care mi se imprimă în Infern și mă face să simt. Tu poți simți? Tu poți să te avânți cu mine în cunoaștere? Sau vrei să rămânem decolorați și goi? Pot să șterg rimelul uitat pe fața ta? Pot să curăț atingerea pe care ai lăsat-o atunci când ai plecat ultima oară? M-ar durea sufletul, să știi, și inima, și trupul. Aș deveni fierbinte. Aș arde. M-aș scufunda și mi-aș lua singură șansa de a mă cunoaște, de a-mi iubi și mai mult întunericul.

Mă ascult, dar nu pot vorbi…

Am văzut luna în seara asta și m-a luat acel dor nebun. Iar m-am privit în oglindă și am încercat să urlu, dar n-am reușit. Am vrut să mă cufund în durere, să-mi ating corzile vocale, și le-am simțit cum voiau să iasă, să cânte, să danseze în lipsa urletului meu. Nu le-am putut lăsa să plece, nu când aveam cea mai mare nevoie de ele. Am surâs ușor, la fel cum o face oglinda de fiecare dată când mă vede plângând…

Nimic din ceea ce văd când mă privesc în oglinda cu margini argintii nu-mi aparține…

Mă vor lua într-o zi și mă vor duce undeva departe… departe de mine și de Infernul meu. Iar atunci voi încerca să plâng. Dar îmi vor distruge oglinda dacă mă vor vedea plângând. Nu mă vor mai lăsa să zburd prin viață cu ea în brațe, mă vor obliga să mă iubesc singură, iar atunci voi prefera să mă abandonez, să pierd lupta cu propriul destin, iar asta înseamnă că va trebui să plec.

Mi-am adunat cioburile oglinzii de fiecare dată…

Am scăpat-o din mâini atât de des, am spart-o, transformând-o în zeci de bucăți ce au plecat din mine, ce mi-au părăsit trupul. Atunci m-am privit în toate cele zeci de cioburi și m-am văzut diferit în fiecare. Au vorbit cu mine. Mă implorau să nu plec, și nu am făcut-o. Le-am iubit de fiecare dată mai mult. Le-am ajutat să renască, le-am lipit cu lacrimi, dar niciodată nu mai erau aceleași.

Iar viitorul mă așteaptă, secunda următoare mă dorește mai mult decât cea care a trecut. Ochii mei țintesc deasupra unei stele, buzele mele doresc cu ardoare să simtă căldura întunericului ce-mi va apărea tainic în oglindă. Atunci voi zâmbi și voi simți că trăiesc veșnic, aproape de o altă durere ce-mi va coloniza Infernul.

Nu sparge oglinda, mai bine aduni cioburile din inima ta. Dacă vreți să citiți mai multe despre acest subiect, aflați mai multe aici!

Forțe de femeie-n întuneric

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Am fost un corp plutitor aruncat într-o mare de frică. Un cocon de frustrare care-a știut mereu că-n modul ăsta n-are cum să se transforme-n fluture. Am fost ură. Multă ură condensată. Îmi tremurau mâinile de la ură așa cum îmi tremurau picioarele-n întuneric sau cum îmi bătea inima-n proximitatea dragostei. Proximitatea și sinonimul său plin de semnificații…

M-am supus de-atâtea ori în viața asta din incapacitatea de-a-mi pune lumea pe picioare, de-a-mi purta coroana de învingător cu demnitate. Și ce coroană să porți, până la urmă, când totul e pe dos? Când tu urli, urli, urli zgomotos, iar mai apoi fără să fii capabilă să scoți un sunet? Despre ce strălucire să mai fie vorba când tu te zvârcolești printre ruinele ce-ți stau drept piatră de temelie?

Și-ți deschizi ochii în noapte. Scrutezi nebunia cu neîncredere. Îți privești mâinile. Sunt tot mai reci. Dar măcar sunt acolo. Îți pui mâna în cap. Nu ți-ai smuls încă părul. Mai ai un dram de curaj cât să nu te autodistrugi de tot. Vrei să scrii. Vrei să scrii ca să vomiți toată ura asta. Toată neputința asta, fiindcă știi că nimic nu te-ngenunchează-n viața asta așa cum o fac neputințele. Luciditatea ta de-a știi că poate fi altfel, că știi că meriți să le duci pe toate altfel, dar nu-i mare lucru cu putință.

Și scrii ca să dai tot afară. Tot negrul care-ți ține loc de suflet în cele mai mari momente. Și-ți e o scârbă teribilă de toate metaforele astea-n care te învârți. Pe tine și problemele tale. Nerezolvate. Nerezolvabile. Da’ nu poți scrie altfel. Lumea nu-i pregătită pentru adevărul tău. Pentru durerea asta brută. Durerea asta a ta care poate să șocheze. Care poate să te sugrume. Să te lase fără grai. Fără repere. Îți e scârbă de metafore, dar ele dau o altă culoare urletelor tale. Le izolează ca să nu spargă timpanele celor din jur. Și-am zis, darling. Lumea nu-i pregătită de durerile tale în forma lor naturală. Nu-ți răci gura de pomană. Nu scrie-n forma brută. Cine-ar înțelege? Ce ar înțelege? C-ai trăit ce-ai trăit și că la 18 ani te poți considera femeie? O să fii scuipată-n față pentru tupeul de-a te pune pe-același podium cu-atâtea altele. Dar fix aici a fost miza ta. Fix aici a fost lucrul care te-a scos dintr-un șablon. Tu n-ai urmărit desăvârșiri sau podiumuri aiurea. Tu n-ai urmărit aplauze, flori aruncate-n urma ta și urale fără sens. N-ai vrut nimic din toate astea. N-ai vrut nici să te maturizezi atât de repede. Nici să știi câte știi acum. Nici să fi simțit câte ai avut de simțit și de dus în piept până-n momentul ăsta.  Dar viața-ți dă de toate. Fiecare are propriul ceas. Propriul timp pentru maturizare. Propriul timp pentru dragoste. Propriul timp pentru durere.

De la un  punct n-ai mai vrut nici să te faci înțeleasă. Nici de ei, acei cavaleri cu chip și nume necunoscut azi, care au contat cândva; dar nici de publicul larg. Nu te mai măgulesc aprecierile cum nu te mai zgârie criticile. Nu mai mușcă din tine neîncrederile celorlalți și rafalele de vânt nu te dau jos de nicăieri căci te-ai dat jos de una singură din cerul și de pe piedestalul pe care te-a urcat orgoliul.

Tu-ai vrut lucruri simple. Și când le-ai avut, ai mulțumit până la lacrimi că în sfârșit totul e-așa cum ar trebui să fie. Tu-ai vrut cel mai mult să te-nțelegi pe tine. Să te iubești. Să fii în stare să-ți zâmbești demnă-n oglindă. Să știi că ai de oferit. Să știi că ai farmec. Când cânți. Când dansezi. Când te clatini cu-n pahar de vin în mână. Când dormi. Când ești puternică. Când ești fragilă și-ai nevoie poate doar de cineva care să-ți încălzească mâinile cu circulația asta dată peste cap.

Și pentru toate impulsurile astea-i fost blamată. De toți, nu doar de unul singur. Căci ți-ai făcut șablon și din bărbați. Același tipar te-a făcut să tresari și să-ți lucească ochii. Ai vrut masculinitate. Ai vrut curaj. Ai vrut tupeu. Ai vrut perversitate crescândă, inteligență și rafinament nebun. Le-ai vrut pe toate, c-ai știut că ai ce să oferi înapoi. Ai știut că poți să-nveți. Să fii. Să vorbești. Să te comporți. Să mergi demn și elegant, chiar dacă a trebuit să te târăști până la un punct. Doar atunci vor avea pașii tăi farmec. Ai știut că tot ceea ce te face femeie, te face demnă să pretinzi. Și pentru c-ai pretins, ai fost interpretată greșit. Prea greșit când tot ceea ce-ai fi avut nevoie s-ar fi rezumat la un grad de iubire autentică.

Ai fost numită imatură. Și feministă. Și nebună. Și de neînțeles. Și bipolară. Și tâmpită. Și fără viitor. Și nedemnă. Și needucată.

E-o pierdere de timp să-ncerc să demonstrez contrarii, să deschid ochii celor care au sau n-au de-mi pășit în cercurile mele concentrice.

Și cred că fix aici intervine farmecul în viață. Să fii atât cât poți. Să fii, dar fără spectatori. Și fără așteptări. Nici magia aia din viață și întâlnirile iminente să nu le-aștepți, că n-o să vină. Nu atunci. Poate doar în momentul în care te focusezi pe gradul de căldură și de lumină din interior. Atunci se-ntâmplă toate. Atunci se-opresc și mâinile din tremurat și-și recapătă și respirația ritmul obișnuit ca-n cele din urmă să poți lua sceptrul în mâini. Să-l cântărești cu propria măsură. Să lași toată puterea pe care o deții să se reverse-asupra ta și-asupra întunericului tău. Până la urmă nu-i noaptea neagră precum pare. Suntem atât de tineri și-avem atâta forță s-aducem lumina..

Cum mi-am semnat singură distrugerea

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Sunt în viață seri cum e asta, când stai cu durerea-n piept și laptopu-n brațe. Când respiri ușor, apoi tot mai alert, încercând să faci liniște în gânduri, încercând să le-mblânzești. Te doare și-n viața ta n-ai crezut c-o să te doară iar așa. Ți-ai promis de-atâtea ori că nu mai ajungi aici. Că nu mai aștepți, că nu mai vrei, că nu mai cauți. Afecțiune. Ți-ai promis că nu te mai prelingi pe lângă oameni, pe lângă indiferență, pe lângă orice te-ar putea răni. Ți-ai promis c-o să fii radicală; și totuși n-ai putut. Tot aici ai ajuns. Tot în același punct 0 în care te doare, în care mori, în care te strângi singură-n brațe.

Dă de pământ cu cine poți! N-o să compenseze, n-o să atenueze. Nimic nu poate. Nimic nu vrea. Nimic la orizont, nimic în spate. Ai doar ziua asta. Doar minutul ăsta e tinerețe, de magie, de bucurie, de sens. Și îți vine să urli!

Dacă asta a fost ideea ta de dragoste, atunci las-o baltă! N-am avut nevoie de pierderi de timp, de alinări pasagere, de strângeri de mâini tremurânde, dar în grabă.

Cumva, am fost mai sus decât toate astea. Cumva, am pretins mai mult c-am știut că pot s-ofer înzecit. Cui merită. Cui știe. Cui înțelege. Nu aroganțele-și fac loc în cuvintele astea; ci nevoia asta de-a trăi așa cum știu că se poate. Că sufletul meu oricât de agramat la capitolul dragoste ar putea fi, știe ce-și dorește și-și știe culmile pe care poate să urce.

Mă scuzi că nu mi-am dat jos bocancii în ziua în care ți-am năvălit prin viață, dar nici tu nu ți-ai dat măștile jos, și-asta a fost mult mai grav! Eu am avut grijă oricum la modul în care am pășit pe lângă tine. N-am făcut greșeala să te calc pe cap, chiar și-așa, cu toate neglijențele și indiferențele tale îndesate-ntr-o servietă plină de scuze, pe care mi-ai trântit-o-n față-n fiecare moment în care mi-am făcut curaj și ți-am scuturat cu fermitate umerii.

Ți-ai purtat măștile cu mândrie, cavalere! Un bufon perfect ai fost pentru publicul larg, pentru publicul neștiutor, pentru domnițele cu sonorul neuronilor dat la minim.

Ai pozat în funcție de context în atâtea roluri. Când bărbat curtenitor, galant, când un maniac al controlului, narcisist, cu dorința eternă de-a fi adulat.

Te-ai jucat cu mine cum ai știut mai bine. Am fost victima perfectă, așa cum ai fost tu agresorul perfect. O echipă mai puternică nici că se putea. Nu-mi strânge mâna c-ai să fii suprins de câtă putere posedă și de cât de mult poate să cântărească dacă te lovește din întâmplare, vorba vine. Nu te-ameninț. Nu te șantajez. Asta-i pentru oameni slabi. Și-oricum asta faci când ai cu cine, când există substrat, când celui de lângă tine-i pasă. Ție-ți pasă să te oglindești prin ceea ce îți spun, ca-ntr-o vitrină, dar hai să-ți zic ceva. Nu-s datoare să-mi fac templu din imaginea ta.

Mă doare pieptul de-mi vine să mor și cel mai bine-ar fi să uit. Să te dau naibii, să mă dau naibii pe mine-ntr-un final că încă mai cred în autenticitate și-n schimbare și-n dragoste! În dragoste, cuvânt blestemat care m-ai împins până la marginile durerii omenești doar pentru-a te putea ține-n piept câteva momente. Ca să te stingi într-un final, să putrezești și să lași în urmă un loc pe care degeaba-l umplu cu flori și cu cuvinte. Rămâne negru. Rămâne gol. Rămâne liniște, c-așa arată distrugerile. Nici un om n-a fost distrus cu zgomot, căci cele mai intense urlete sunt cele din care nu poți scoate un sunet. Urli în gol. Așa cum iubești în gol, de alteori.

Eu mi-am semnat singură distrugerea-n ziua-n care am tăcut în fața ta și te-am lăsat să mă sacrifici.

René

Derulează înapoi