Antiteza dintre oameni


Partea I:
Privirea-i gheaţă,
foc în suflet…
Înaintez fără de viaţă
şi nimic nu-mi e complet…
Pe pământ păşesc încet,
Nicăieri îmi e antet
nu-i al meu nici ce-am în mână,
natura îmi e stăpână
şi singurătatea mumă.
Astfel io mă-ntorc în humă
precum tu şi rest de turmă
deja văd greşeala mea:
e acea de-a nu a vrea
să fac ceva a schimba
toat-orânduirea ta
prin a aduna ceata.
Ca să mă desculp de ea
ar fi pedeapsa cea mai rea
întreţinându-ţi puterea
înrobind omenirea
totuşi tot singur rămân,
deşi nu sunt omul spân
pustiu e-mprejur şi ceaţă
devansez mergând în faţă.
Partea a II-a:
Flamă-n ochi şi-n suflet gheaţă,
mergi tu cu năluca-viaţă
Îţi arogi tot ce-ai în faţă,
crezând, ajunge undeva.
De greşeala-ţi releva
tu cauţi a te degreva.
Ascuns rămâi, omule uns,
de la a da un răspuns
mulţimii omului cel tuns.
Ochiul omului precar
nu vede ce-i elementar,
dar nici măcar tu n-ai habar
c-a ta putere nu-i har,
poate maxim doar un dar
primit de la prostul habar,
nu-ţi vezi rostul efemer…
Curioas-activitate,
avansezi mergând în spate
şi totuşi trăieşti tu, ca-n cer…