Tag archive

oameni

De ce se sinucid „oamenii cu responsabilități” ?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
Suicid
 Suicidul e mereu o temă sensibilă, atunci când este abordată în mod serios. E una din temele ce face parte din triada tabuurilor conversaționale: „politică, religie, bani”. În ultima vreme, discuțiile despre suicid au început să fie normalizate, cu riscul ca tendințele suicidale să devină desensibilizate și luate peste picior sau considerate „o fază trecătoare” sau „cerșit de atenție”.
Cele mai multe sinucideri sunt raportate în rândul tinerilor, dar mulți dintre noi tindem să trecem cu vederea persoanele ce au ajuns la vârsta a doua și comit acest act. La ce se gândeau? Cel mai probabil, au o familie, poate un venit decent, o slujbă, responsabilități… Cât de egoist din partea lor! Tocmai aceste gânduri ne împiedică să evoluăm și să fim empatici cu cei din jurul nostru. Sinuciderea nu ar trebui considerată un act egoist, iar o persoană cu gânduri suicidale nu ar trebui să audă asta niciodată.

Cu această idee în minte, cum putem să îi înțelegem pe acești oameni?

La ce se gândesc? Ce îi frământă atât de rău? De unde le vin tendințele suicidale? În final, ce îi determină să facă pasul final? Ca să intuim un răspuns la aceste întrebări, mai jos voi „inventa” poveștile a doi oameni cu diferite poziții sociale, financiare și familiale și modul în care au ajuns să își pună capăt zilelor. Nu e un exercițiu morbid, ci mai degrabă o viziune „împreună cu” a vieților unor tipologii de oameni adesea judecați pentru actul lor final. La sfârșit, voi trage câteva concluzii, dar las la latitudinea fiecăruia să interpreteze și să cântărească fapta după propriile principii.

Primul nostru „pacient” este o doamnă. Una înstărită, chiar.

O chema Aura Marcu, avea 53 de ani și părea să ducă o viață bună. Lucra ca manager regional la o firmă de haine, făcea ce îi plăcea – design vestimentar. Putea avea câte vacanțe își dorea, se învârtea în cercuri sociale cu interese similare. Apropiații știau că era o fire destul de introvertită, dar fermă.
Cât despre viața ei personală, și ea părea dezirabilă – soțul ei a fost mereu aproape și era fericit pentru ea de fiecare dată când avansa în carieră. Din exterior, părea o relație sănătoasă și stabilă.
Acum că am cunoscut-o pe Aura din exterior, să vedem și cum își privea ea viața. Cu toate că putea să își facă viața profesională cât mai plăcută și avantajoasă, mereu simțea că nu depune tot efortul necesar, că putea să se implice mai mult. În subconștient, avea un stres continuu ce nu a fost tratat niciodată și, de-a lungul anilor, și-a pus amprenta asupra vieții sale fără să își dea seama. Devenise la ordinea zilei să aibă impresia că ceva nu e în regulă.

Soțul ei mereu i-a oferit afecțiune și o asculta întotdeauna.

O fire afectuoasă și deschisă, mereu a vrut să se asigure că soția sa se simte bine și are susținerea sa. Totuși, Aura avea continuu impresia că soțul ei o compătimește, într-un fel sau altul și îi interpreta privirea drăgăstoasă ca fiind una din milă. Milă pentru aparențele ei în societate, pentru performanțele profesionale? Nici ea nu știa exact. Știa doar că nu poate să aibă o legătură sinceră cu persoana lângă care stătea în fiecare zi, ceea ce i-a făcut și viața personală un calvar inconștient.
Soțul ei n-a știut niciodată despre toate aceste lupte interioare,  nu a știut cum să interpreteze comportamentele Aurei, spre tragedia amândurora.
Într-o zi s-a trezit de dimineață și  a mers la muncă. Părea că întreaga companie voia câte ceva de la ea. Nu mai dormise bine de luni de zile. Deodată, și-a zis că nu mai poate suporta. A clacat. Când? La momentul cel mai inoportun – era la volan, în drum spre casă, când a trecut pe lângă un zid al unei fabrici abandonate, un zid pe lângă care trecuse în ultimii 10 ani. Doar că în acea zi, în loc să treacă pe lângă el, așa cum făcea mereu, a accelerat și a luat dreapta de volan, murind aproape instant.

Era oare Aura o persoană rea?

Aș spune că nu. Problema sa principală era că nu a reușit vreodată să își conștientizeze anxietățile și stările interioare, iar faptul că era introvertită și mereu ocupată nu a ajutat-o prea mult. Totuși, gestul său nu poate fi judecat de nimeni, căci, până la urmă, nimeni nu a știut ce gândea.

Să mai cunoaștem o ”persoană cu responsabilități” care a ales să își pună capăt zilelor.

Numele lui era Raul Pancu și a luat decizia finală la 37 de ani. Ca să conștientizăm că oamenii cu intenții suicidale pot veni din orice mediu, aflăm că domnul nostru ducea o viață modestă. Începuturile sale sunt destul de stereotipice – termină liceul, intră la facultate, unde o cunoaște pe viitoarea sa soție.
O fire destul de molcomă, aproape stereotipică pentru un ardelean, nu s-a opus de multe ori părinților lui și, mai târziu, iubitelor lui. Era ceea ce generația tânără l-ar numi un ”pushover”. Renunța la dorințele proprii pentru împlinirea dorințelor celorlalți. Cu toate astea, a trecut peste cuvântul părinților, în anul al treilea de facultate, când a ales să renunțe, pentru a pleca cu iubita sa în străinătate. S-a simțit abandonat de părinți și, chit că avea 23 de ani, măcar o avea pe iubita lui, nu? Și ea renunțase la facultate, se aveau unul pe altul, știa că se iubeau, așa că restul avea să se rezolve de la sine…Nu?

Anii au trecut pe lângă cei doi, iar de la optimism și entuziasm, Raul a ajuns la apatie și nostalgie.

Mai bine zis, la întrebări în genul „what if?” Cum ar fi arătat viața lui dacă nu s-ar fi lăsat de facultate? Cum ar fi fost dacă nu s-ar fi îndepărtat de prietenii din facultate? Cum ar fi fost dacă și-ar fi găsit un anturaj mai potrivit?
Ar fi fost ceva mai mulțumit dacă relația cu iubita sa, devenită soție, ar fi rămas la fel de bună ca la început. În schimb, ea devenea din ce în ce mai distantă și îl ignora, preferând să iasă în oraș cu prietenele sale sau jobul necesita neobișnuit de multe ore.
Ca din neant, Raul află de la soția sa că vrea să se întoarcă în țară, să își reia studiile. Sau cel puțin asta a aflat Raul. El nu își permitea să plece înapoi în țară, risca să rămână falit. Pe deasupra, nu simțea că relația mai merita sacrificiul întoarcerii, având în vedere că renunțase la aspirațiile proprii ca să meargă în străinătate.
Cei doi s-au despărțit, iar Raul a încercat să-și pună viața pe picioare. Pentru o vreme, părea că îi ieșise, dar singurătatea tot își punea amprenta asupra lui. Nu avea pe nimeni semnificativ cu care să-și împărtășească trăirile, speranțele, gândurile. La două luni după ce s-a despărțit de soția sa, și-a pierdut slujba. Luând în considerare starea în care se afla deja, a reprezentat o lovitură destul de puternică. A ales să intre în șomaj, neavând suficientă energie sau chef de viață să caute un nou loc de muncă.

În singurătatea sa, începuse să reflecteze la viața lui de până atunci.

Și-a dat seama că nu făcuse mare lucru, pentru că mereu a pus mai mare preț pe ceilalți decât pe sine. A început să devină speriat, pus în fața situației sale.

Disperarea îl făcea să nu mai poată dormi, să aibă vise pe jumătate conștiente, cauzate de oboseala constantă. Într-o noapte, a visat că se spânzură. Când s-a trezit, era intrigat, liniștit la gândul că ar muri și extrem de obosit, cu toate că abia se trezise din somn. Aproape ca prin vis, în mijlocul nopții, a luat o frânghie groasă și s-a spânzurat în spatele blocului în care locuia.

Spre deosebire de Aura, pe Raul nu l-au plâns mulți.

Asta nu face moartea bărbatului mai puțin importantă sau viața sa, mai puțin valoroasă. Într-adevăr, caracterele celor doi „pacienți” sunt contrastante, tocmai pentru a arăta mai bine faptul că fiecare trăiește și interpretează viața și însemnătatea vieții în funcție de propriile experiențe și trăsături psihologice.
Scopul acestor două povești pur fictive este ajutarea cititorilor să înțeleagă puțin mai bine situația unui adult ce s-ar sinucide. Odată ce cunoaștem ambele părți ale poveștii (atât ale apropiaților, cât și a victimelor), o putem vedea cu alți ochi și putem emite judecăți mai bune, cu mai puține preconcepții. Sper că mi-am atins scopul, sau că măcar am dat de gândit câtorva cititori, căci acest subiect nu e unul ușor de tratat și de abordat.
Suicidul e încă văzut drept subiect tabu, iar de aceea există dezinformare și păreri extremiste. Vorbind educat despre acest fenomen, fie în publicații în print sau online, fie prin alte mijloace mass-media, putem reduce prejudecățile și putem ajuta la reducerea stigmatizării.

Autor: Adela Brăslaşu

În mijlocul haosului

"în Poezie și literatură" "de POV21"
În mijlocul haosului

Mă simt uneori în mijlocul haosului… 

Poate soarele arde prea tare, poate sunt eu prea sensibil sau poate… e doar vara care se manifestă în parametrii normali, care acționează în consecința datei din calendar. Cum parametrii normali mă sperie și valul saharian îmi risipește ultimele particole de H2O din organism, puterile-mi slăbesc și decid să mă așez pe banca din lemnul putrezit, arsă de soare, parcă pregătită sa fie carbonizată cu totul.

Dar, cu toate așteptările nevalidate, încă stă falnică, chiar dacă culoarea îi trădează trăinicia. Acum parcă se revigorează la umbra nucului, când soarele împrăștie ultimele raze în sensul opus.

La umbra nucului, pe aleea poleită, oamenii circulă ca dintr-un mușuroi.

Mașinile gonesc, iar în urma lor rămâne gazul din țeava de eșapament care distruge mediul. Zgomotul e continuu, nu există pauză, iar rapiditatea cu care circulă îmi obosește privirea.

Cu urechile țintuite, obosite de zgomotul care nu mai încetează și cu ochii obosiți, constat că haosul e un asediu, un asediu la care suntem expuși zilnic, într-un fel voit, lucid chiar.

Haosul e mediul de viață, sfera în care zilnic activăm, în care, cu căștile pe urechi, încercăm să evadăm și să ne transpunem în propriul univers.

Chiar noi constituim un mic haos, iar la macro haosul contribuim fiecare în parte. În dezordinea vieții, în tumultul cotidian ne pierdem, ne dezorientăm, ne pierdem în identități, în vise, regrete sau în speranțe moarte, regăsite sau continuate la un moment dat. E viața care te izbește ori te înalță la cele mai înalte culmi, îți dă drumul și te ridică din nou.

E nevoie și de haos, cum spunea Friedrich Nietzsche:

Ai nevoie de haos în suflet pentru a deveni o stea a dansului.”

El nu face altceva decât să amplifice viața, dându-i culoare și contur. Haosul își are propria organizare, o organizare diferită, dar cu tentă de normalitate, căci iluzia face parte și ea din acest proces. Între cioburi de realitate și fărâme de iluzii, viața se conturează fin la granița celor două.

Pe rampa care gonește și drumul care cotește la dreapta, haosul e prezent, dar haideți să înaintăm pe „intuiția simțirii care se naște chiar din haos”.


Autor: Darius Ghiță

Antiteza dintre oameni

"în Păreri și opinii" "de POV21"
Antiteza dintre oameni
Antiteza dintre oameni
Antiteza dintre oameni

Partea I:

Privirea-i gheaţă,

foc în suflet…

Înaintez fără de viaţă

şi nimic nu-mi e complet…

Pe pământ păşesc încet,

Nicăieri îmi e antet

nu-i al meu nici ce-am în mână,

natura îmi e stăpână

şi singurătatea mumă.

Astfel io mă-ntorc în humă

precum tu şi rest de turmă

deja văd greşeala mea:

e acea de-a nu a vrea

să fac ceva a schimba

toat-orânduirea ta

prin a aduna ceata.

Ca să mă desculp de ea

ar fi pedeapsa cea mai rea

întreţinându-ţi puterea

înrobind omenirea

totuşi tot singur rămân,

deşi nu sunt omul spân

pustiu e-mprejur şi ceaţă

devansez mergând în faţă.

 

Partea a II-a:

Flamă-n ochi şi-n suflet gheaţă,

mergi tu cu năluca-viaţă

Îţi arogi tot ce-ai în faţă,

crezând, ajunge undeva.

De greşeala-ţi releva

tu cauţi a te degreva.

Ascuns rămâi, omule uns,

de la a da un răspuns

mulţimii omului cel tuns.

Ochiul omului precar

nu vede ce-i elementar,

dar nici măcar tu n-ai habar

c-a ta putere nu-i har,

poate maxim doar un dar

primit de la prostul habar,

nu-ţi vezi rostul efemer…

Curioas-activitate,

avansezi mergând în spate

şi totuşi trăieşti tu, ca-n cer…

Ne-am îndrăgostit de tineri, fără rost!

"în Păreri și opinii" "de POV21"

Ne-am îndrăgostit de tineri, fără rost! 

Cred că mereu în viața noastră am avut binecuvântarea sau blestemul să ne îndrăgostim de cineva.

Da, știți acel sentiment când ai fluturi în stomac, zâmbești fără rost, și ești fericit în orice conjunctură, chiar dacă riști să rămâi corigent la mate, tu ești fericit că te-a lovit Cupidon din ceruri cu acel felling de iubire!

Astăzi vreau să vorbim despre cum iubirea aceasta ne-a dezamăgit de foarte multe ori, lăsând răni adânci, blestemându-l pe Cupidon cu tot cu săgețile lui! Începând că ne-am îndrăgostit de actori din seriale, oamenii din metrou și până la oamenii pe care i-am iubit, e cale lungă și anevoioasă, plină de prăpăstii, dezamăgiri  și  iluzii.

Dacă asta e iubirea, atunci nu, mersi, rămân cu înghețata și personajele din cărți!

Chiar și unui om i se poate cuveni iubire! Sentimentul cel mai prețios al lumii este banalizat chiar și de cei care ar trebui să-l simtă.

Mereu am avut impresia că iubirea trebuie respectată și trebuie dusă la un apogeu convins emoțional, încât să vedem în iubirea aceasta viața noastră fără timp. Cred că m-am născut în secolul greșit, de câte ori mi-am spus această opinie în fața oamenilor, începeau sa râdă și să zică: ce-i frumos trece!

Pentru mine, nu! Ce este frumos se păstrează și se cultivă, nu se pierde că așa vrea timpul, prostii!

Ce am învățat din iubirea mea? Este, dar nu aici!

Fiindcă am vrut să văd cât de bună este iubirea și dezamăgirea în viața unui om, câtă înghețata a consumat la despărțiri sau câte seriale a vizualizat, găsiți aici:

Să începem!

Anonim, 18 ani:

Am trăit sentimentul ăsta, pe propriul meu suflet. Vara asta am plăcut un băiat mult. Știți acel sentiment, când te apropii de iubire sau ce-o fi aia, iți faci tot felul de vise, că veți vizita multe locuri, o să vă sărutați când plouă afară și stați pe asfalt, ascultând  „i see red” și după vă uitați la stele. Oh, da! Și eu am avut tâmpeniile astea în cap, chiar după primul mesaj de bună pe care l-am primit.

Era așa un sentiment de fericire, gândul meu se îndrepta spre toate lucrurile astea! În fine, totul frumos, ne dădeam mesaje și prostii până când nu a mai dat! Când am văzut că toate astea se duc naibii, am simțit un gol în stomac și credeam ca totul s-a terminat, mi-am pierdut căsnicia, 3 copii și o vacanță în Grecia. De fapt, ceea ce am pierdut a fost niște timp consumabil din viața mea, internet și niște ore de somn, cam atât. Am suferit, am rupt serialele, pe cât de scurtă a fost iluzia mea cu el, atât de scurtă și suferința mea.

De atunci, mi-am zis că am să mai fac asta când Dăncilă va ajunge președinte, iar Billie Eilish va purta rochie, adică niciodată!

Un sfat vă mai dau: Nu vă îndrăgostiți de personajele din seriale, acolo chiar doare, pup!

Paul, 20 ani:

 

Cred că cel mai nostim la prima „îndrăgosteală” este inocența cu care tratăm ceea ce se întâmplă. Considerăm că am găsit sufletul pereche, începem să facem planuri pentru viitor, întocmim listele cu invitați pentru nuntă, că mna, suntem fierți de aburii iubirii. Chiar că aburi, că e o abureală. Nu neg că nu este o lecție benefică pentru următoarea relație, dar când sentimentele dictează totul, iar mintea e în concediu, așteaptă-te să fii dezamăgit. Totuși, când vine vorba de iubire, indiferent de vârstă sau experiență, mereu mi se pare că suntem nepregătiți.

Cum perfecțiunea nu este absolută, nu există nici formula perfectă, care să nu cauzeze mici scântei în chimia dintre două persoane. Revenind la ceea ce am numit iubire, când noi nu realizăm bine propria identitate, cred că a fost un fel de joc „escape room”, numai că nu evadai dintr-o încăpere, ci dintr-o relație copilărească, dar cu un final care confirma o lecție a maturității. Despărțirea vine ca o mare convocare ad-hoc a prietenilor, față de care mărturisim că viața și-a pierdut sensul, mă rog, disperarea atinge cote maxime. Amuzant și asta, dar benefic: ne dăm seama că evoluția noastră nu stă oprită pentru un bilet de călătorie, al persoanelor care vin și pleacă din viața noastră.

Până la urmă, fiecare stabilește prețul acelui bilet și durata pentru care este el cumpărat.

Anonim, 18 ani

„Prima dragoste nu se uita niciodată.” Așa sa fie?

Era aprilie. Probabil cel mai frumos sentiment pe care îl putem trai e să ne îndrăgostim. Știi senzația aia când simți că pășești pe nori și zâmbești constant? Cam așa se manifesta.

Ei bine, el pentru mine a fost… Tot. Tot ce căutam într-un om. Omul care mă liniștea și care îmi înțelegea gândurile la două dimineața. Păcat că uneori ne dăm seama prea târziu de toate acestea, corect?

Iar cum toate lucrurile bune se sfârșesc..

Ați ghicit, mi-a dat papucii într-un final.

A trecut mult timp de atunci și uneori îmi e dor. Uneori mai și plâng. Nu, nu după el. După ceea ce mă făcea să simt. E normal să ne fie dor. Cred că e foarte important sa iți fie dor de cineva, dar totuși să nu îl vrei înapoi. Se spune că totul trece, dar nimic nu trece fără să lase urme.

Ca notă de final aș vrea sa spun:

Vă rog eu mult, să nu vă fie frică să iubiți!

Iubirea – iluzie, dezamăgire și restul e secret!

Mihai, 19 ani

 

Ne-am îndrăgostit dintotdeauna, de când eram mici, la grădiniță, și până când eram adolescenți, la liceu. În prima circumstanță, îmi plăcea de fetița cu păr lung cu care mă jucam cu cuburile, și, în a doua, de fata cu păr șaten, deșteaptă, de la celălalt profil.

Ne îndrăgostim fără să vrem, fără rost, de oameni. Ne îndrăgostim pe plajă, amețiți după o bere, de el – cel înalt și blond care pare drăguț de ispititor sau de ea – cea micuță și brunetă care pare drăguț de atrăgătoare. Ne îndrăgostim de toți, mereu, pentru că inima e o zăpăcită care nu știe să aleagă cum trebuie, și când trebuie. Ne îndrăgostim haotic și ne place sau regretăm. Simțim fluturi sau lilieci în stomac. Plângem de bucurie sau nostalgie.

Ne îndrăgostim pentru că suntem oameni și pentru că ne e dat să iubim. Și nu ar trebui să ne pară rău când o facem. Dragostea e o binecuvântare, după mine, și ura e un blestem.

Ne îndrăgostim trecător sau pentru totdeauna și, dacă e să fie „fără rost”, viața merge înainte, nimic nu rămâne în loc și nimic nu se pierde!

Anonim, 19 ani

Am iubit convins că mi se cuvine căldura inimaginabilă pe care persoana de lângă mine trebuia să mi-o ofere cu o firească dorință. Târziu, târziu îți dai seama că poate ai fost toxic sau rece în feluri în care nu ți-ai imaginat niciodată că poți fi. De aici încep traumele și întrebările despre propria persoană, ți se schimbă perspectiva asupra sinelui atât de drastic, oglinda devine inamicul tău numărul 1, iar zilele se măresc cu o iuțeală stresantă.

Simți toate asta din cauza ta, din cauza unui om în care ți-ai pus nădejdea. Faptul că ne așteptăm ca „iubirea să doară” este complet eronat, însă din noi izvorăsc stări pe care nu le poți controla, un amalgam de emoții explodând ca niște artificii. Dragostea pe care eu am așteptat-o de la un om preocupat de filosofie a fost asimetrică. Pentru că noi tinerii, nu știm ce înseamnă să oferim timp și să ne oferim timp. Am fost părăsit în ziua în care urma să strălucesc la un festival.

Era ziua mea, doar a mea.

Ziua în care nu trebuia să îmi pese de faptul că Tame Impalla avea să mă facă să am flashback-uri urâte despre ce a fost dintr-o iubire mult prea poetizată. După astfel de zile te scufunzi în dimineți matinale cu doza corectă de cofeină în dreapta, scriind despre lucruri îmbuteliate în cel mai adânc loc al sufletului. Faptul că așteptăm pe cineva să ne ofere un sens, faptul că timpul nostru este timpul altora, iar timpul altora nu este timpul nostru trezește în tineri o tristețe falsă. Dar fără durere nu există artă pură, din care să poți lua părți pentru a face singurătatea mult mai estetică.

 

Da, asta a fost iubirea! Niciodată nu vom putea vorbi despre iubire la trecut pentru că este prezentă peste tot, în noi mai ales, cultivați-o!

Iubiți și atât!

O perspectivă cu privire la politică

"în Diverse" "de POV21"
politică

Te poți uita o vreme la politica românească, dar și la cea externă, fără să ajungi la idei puternice și, mai exact, ca curca-n lemne. Câteva lucruri despre politică sunt însă evidente.

Toată lumea tinde să țină cu nația din care provine. Națiile se fărâmițează în zeci și sute de categorii după criterii de religie, ideologie, rasă, cultura locală, dar și cea națională și multe altele. Bariera culturală de grup este spartă apoi de cea individuală și apoi oamenii se grupează în funcție de caracteristicile individuale cum ar fi: sportivii, pasionații de film, cei de artă, chiar și tocilarii au grupul lor, printre multe altele.

Toate grupurile și categoriile au o origine istorică și cel puțin o motivație clară (deși multe sunt încă dezbătute). Fie că vorbim despre o motivație pur socială, cum ar fi organizarea în grupuri (diferit de gang-bang), fenomen întâlnit și la alte specii și care are legătură cu puterea grupului în număr, există caracteristici mult mai subtile, deci mai greu de înțeles.

Să luăm un exemplu foarte răspândit și ușor de înțeles.

O familie de cimpanzei are un lider totdeauna. Liderul este cel mai puternic din grup, dar nu doar atât. El este forțat să fie și cel mai diplomat, pentru că tot timpul doi cimpanzei mai tineri se pot pune pe el să-l mătrășească. Având apoi în vedere că membrii grupului învață în mod natural de la lideri tot, cum și oamenii de altfel sunt fascinați de lideri, ne putem imagina scenariul în care liderii ar fi puternici fără să fie diplomați. Cu siguranță vor muri mai repede, iar membrii grupului vor fi învățat mai puține, deci vor fi mai slabi. Lumea cimpanzeilor este ca și a noastră împărțită în teritorii, deci grupurile se întâlnesc frecvent, fac război și își apară teritoriile. Deși unele specii de primate folosesc sexul cu indivizi din grupurile rivale pentru a detensiona întâlnirile acestora (tot nu e gang-bang).

Cimpanzeii nu au avut încă un Ginghis Han care să le unească triburile și deci să unească toată lumea primatelor, așadar grupurile lor sau familiile sunt uniforme și seamană cu cele ale omului preistoric cu familii între 20 și 150 de membri. Atunci când maimuțele merg la război (deși mai des se vânează unul câte unul), deci nu merg cu miile, ci cu familia. Devine evident de ce calitatea liderului și a membrilor contează, mai ales într-o lume cu resurse finite, teritoriu și hrană.

Dacă lumea primatelor e clară, lumea lui homo sapiens devine tot mai complexă.

Recunosc că am ales exemplul de mai sus tocmai pentru mica diferență genetică dintre noi și cimpanzei, dar mai ales pentru asemănările dintre aceste specii.
De la baza creierului, în toate vertebratele, pleacă foamea și dorința sexuală. Peste acea bază este construită pe parcursul a milioane de ani anatomia creierului actual cu toate complexitățile lui proiectate în lume, dar asta nu schimbă realitatea că la bază rămân sexul și foamea. De fapt, poți explica orice comportament și orice acțiune prin cele două, la care trebuie să adaugi plictiseala, ca în cele din urmă să explici toată istoria omului.

Așadar, dacă omul este condus de câteva impulsuri notate mai sus, ca apoi să dezvolte sisteme complexe de optimizare a șanselor de supraviețuire și reproducere, dintre care rolul de lider ne interesează cel mai mult. Deși articolul este mult generalizat și simplificat, scoate la suprafață o caracteristică subconștientă dar nelipsită a liderilor. Liderii vor acces la cea mai bună hrană și prima alegere în materie de împerechere.

Dar rolul de lider nu vine fără responsabilități.

În caz de luptă, liderul este obligat să fie primul în linia de atac și să se sacrifice pentru grup. Exemplul este evident în lumea Romei Antice, care deși a pornit ca o democrație, curând trupele au început să devină loiale generalului care le plătea soldele și le împărțea pământ la terminarea stagiilor. Imperiul Roman s-a prăbușit în mare parte pentru că generalii aveau interese proprii (printre care gang-banguri celebre), deseori luptându-se între ei și de puține ori pentru interesul imperiului.

Cu privire la liderii noștri politici. Știm acum ce vor și știm că de obicei obțin ce vor. Dacă ai, însă, o greață amețitoare să-i privești, este din cauză că nu își îndeplinesc responsabilitățile de lider.

Este cu siguranță de dezbătut dacă un lider sub siguranța păcii ar trebui să trăiască ca un pustnic, însă de pe norul lor pufos, de deasupra plebei, nu se mai vede scârba naturală a omului pentru asemenea lideri. Mergem în continuare pe panta periculoasă a prezenței scăzute la vot, iar luminița de la capătul tunelului nu se vede încă.

Articolul nu are pretenția să fie o revelație și conține idei deja rostite, însă nu este numai o preocupare, ci și o bază pe care se poate construi, de la care se poate începe.

Un îndemn, sper. Ca și cum ai afla că vine viitura și primești o cazma (hârleț). Ce faci cu ea depinde numai de tine. Fie îți sapi groapa să șezi în ea, fie faci dig să te ocolească apa. Dacă faci parte dintr-o comunitate, un sat, atunci contează destul de mult câți își sapă propria groapă și câți muncesc la dig.

Vlad Mihai Neculae

Fericirea

"în Păreri și opinii/De simțit" "de POV21"
Fericirea

Fericirea este un concept vag, dar suntem noi cu adevărat fericiți? De-a lungul anilor, am observat oameni fericiți și din ce în ce mai puțin fericiți odată ce au început să afle mai multe; cu cât știau mai mult, cu atât erau mai triști. Poate se întâmplă pentru că odată ce afli lucruri noi, începi și să le vezi, să le conștientizezi; cu atât mai deștept, cu atât mai trist, că înțelegi cum se învârt planetele și nu e vorba de o forță magică care le ține.

Poate că e mai bine să fim proști, dar fericiți.

Dar oare așa, am ști ce e fericirea? Oare dacă nu am cunoaște, am ști că suntem fericiți? Probabil că da, dar cât ar dura? Căci și un om care nu înțelege nu poate fi fericit toată viața. Faptul că nu poate înțelege, îl face trist, nu poate fi în rând cu lumea, dar dacă ar înțelege, ar fi el fericit? Căci dacă este vorba despre război și foamete, numai fericit nu se poate numi.

Cu toții ne dorim să fim fericiți.

Cu toții purtăm o luptă și ne dorim să fim fericiți, dar fericirea nu durează, pentru că suntem oameni și mii de alte emoții ne acaparează aceste clipe; dar fericirea nu durează, pentru că nu știm ce este ea. Credem că este sentimentul de căldură din interior sau zâmbetul de pe buze, unii chiar masa caldă de dimineață, dar este aceasta fericire? Nu o putem explica și atunci știm că este adevărata ea, dar, chiar și așa, scurta sa durată o face inexistentă. Nu putem avea parte de ea. Trăim într-o lume în care totul este despre bani, iar ce e important se cumpără, iar fericirea vine din dorința satisfăcută; din utilii numărați.
Nu știm ce este fericirea și n-o putem defini, dar nici nu putem fi fericiți.

Pentru a afla ce este cu adevărat fericirea pentru un poet, click aici!

Toți suntem damnați la nefericire.

Știm prea mult pentru a fi fericiți, și ne dorim prea puțin pentru a fi fericiți.

Mai suntem oameni după două luni?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
mai suntem oameni

Mai suntem oameni după două luni de restricții? Pot spune că, pentru mine, această carantină nu a fost doar o aplicare a articolului 93 din Constituție, ci și o lecție, lecție pe care, de fapt, nu am învățat-o timp de 19 ani…

Pandemia: un virus sau un mod de a evidenția adevăratele valori din viață?

Putem spune că, abia acum, am înțeles ce înseamnă prietenia, ce înseamnă să-ți dorești cu disperare o ieșire cu cei dragi ție… Lipsa fizică a prietenilor a dezvelit o parte din sufletul nostru, ce nu era alimentată de acea doză de nebunie, entuziasm, pozitivism. Deși eram legați în mod virtual, fiecare dintre noi era mai singur ca niciodată. Am fost privați de a vedea ochii prietenilor, care mereu ne transmiteau o emoție aparte: bucurie, înțelegere, dragoste. Bucăți din sufletul nostru,  nu aveau sens și deveneau tot mai tulburate și pierdute, iar gândul la frumoasele amintiri împreună, îmi aduceau o apăsare chinuitoare.

Lipsa celor dragi o confundam mereu cu o durere, însă care ne-a învățat că viața e o sumă de oameni, sumă fără de care nu ar exista un rezultat al propriei existențe.

Frustrarea că nu ne putem bucura de frumusețea naturii, a paralizat imaginea celui mai frumos anotimp, primăvara, anotimp al renașterii. Dar, suntem convinși că acea „renaștere” a existat, însă sub o altă formă, care, pe noi, ca oameni, nu ne-a cuprins în sfera ei.
M-a bucurat nespus efortul celor care au stins glasul disperării și au respectat măsurile impuse, astfel că am fost preocupați de binele colectiv, nu doar de cel individual. Mereu a fost vie în noi o voce, care ne spunea: „poate tu nu ești așa sensibil, dar bunicii tăi?”.

Preț de ceva timp, preocuparea noastră au fost ceilalți, adică cei fără de care viața noastră nu ar avea culoare, nu ar avea înțeles. Am devenit mai responsabili. Am înțeles că, oricât ne-am strădui, eforturile și munca noastră sunt nule, fără aprecierea oamenilor de lângă noi.

Viața merge înainte, cu sau fără virus.

Această pandemie a fost o provocare pentru umanitate, pentru a ne demonstra că nimic nu ne poate ține în lanțuri și a demonstrat că nu ne dăm înapoi de la a găsi soluții eficiente, pentru ca fluxul normal să continue să funcționeze. Încă nu simt gustul libertății, dar măcar am înțeles care e treaba cu acest drept… Putem spune că acest virus ne-a determinat să ne dedicăm nouă în totalitate. Am avut timp să citim cărțile pe care le-am amânat, din lipsa timpului, am avut timp să ne gândim la viitorul nostru, să ne cunoaștem pe noi mai bine.

Această perioadă ne-a făcut să ne dăm seama ce contează cu adevărat pentru noi, și anume familia și prietenii, care deși poate au fost la kilometri distanță de noi fizic, au fost în permanență cu sufletul. Gândul că într-o zi, cât de curând, îi vom revedea, ne-a ținut conectați. Da, a fost nasol să stăm în casă atâta amar de vreme, însă dacă stăm și ne gândim că am salvat câteva vieți, consider că nu a fost chiar așa de grav.

Autori: Paul Petrica & Zoran Diana-Maria

Foto: Andrei Bogdan

Gândiri

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Gândiri

În susul, în josul, în lungul,
Frumosul.
Ninge pe case, pe oameni, pe zile,
Sub văi și cărări.
În roșul aprins se scaldă gândirea…

Iubirea, auzul, de voce: mirarea,
Fusese apusul, iar mai apoi strigarea,
Ajunse cu mintea, zburase cu gândul
Venise cu firea, plecase cu uimirea.

Pe căi crestate,
În oase zimțate,
Alunecă fluidul;
Întrebarea, cuprinsul.

Scări mărețe și ceruri de veste
Am fost acolo, sub cioburi măiestre.

Sublimă, stufoasă, adesea nepurtată
De dorul de casă, cultura civilizată.


Autor: Adela Tudose

Diferența dintre oameni și genii

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
Diferența dintre oameni și genii

Când ne gândim la geniu, ne gândim la tot ceea ce este peste puterea de înțelegere a unui om obișnuit. Totuși, geniile nu sunt neapărat acele persoane cu un IQ foarte mare. Ci sunt cei care gândesc abordări diferite în situații similare. Așadar, cum putem observa diferența dintre oameni și genii?

O diferență esențială este faptul că un om obișnuit care găsește o soluție la o problemă, data viitoare când se întâlnește cu o problemă asemănătoare, o să aplice aceeași soluție.

Un geniu, pe de altă parte, va încerca mereu să descopere alte soluții, să exploreze toate variantele posibile. După cum spunea Leonardo da Vinci: „pentru a căpăta mai multe cunoștințe, trebuie să înveți cum să întorci o problemă pe toate fețele. Cu cât faci asta mai mult, cu atât înțelegi mai bine problema”.

Dacă ne uităm puțin în trecut, la marile genii, o să observăm faptul că fiecare are câte o caracteristică ce le redă unicitatea, care îi face să fie diferiți față de ceilalți. Acea caracteristică, de cele mai multe ori, noi o vedem ca fiind ciudată. Aceștia au o curiozitate incredibilă, și o gândire atât de rapidă, încât uneori se întreabă de ce nu toată lumea e ca ei. De ce nu toți au o asemenea perspectivă?

În lumea lor, poate că noi suntem ciudații.

O prejudecată foarte des întâlnită constă în faptul că geniile există doar în științe exacte. Cum ar fi matematica și fizica. Însă, pe lângă Einstein sau Euler, au existat nenumărate genii în literatură și artă, plus mulți alții care poate nici nu au fost descoperiți.

Multă lume îl consideră pe Hitler un criminal în masă, un om care a întrecut orice limite ale umanității, lucru care este adevărat. Cu toate acestea, el era mult mai mult decât atât. Era un geniu. Unul al oratoriei și al manipulării.

De ce îl menționez pe Hitler într-un articol despre diferența dintre oameni și genii? Pentru că, după părerea mea, el este cea mai clară diferență.

Era un om obișnuit, cu desăvârșite talente actoricești, care a reușit să manipuleze incredibil de mulți oameni. Și-a creat adepți, care îl ridică în slăvi chiar și astăzi.

Hitler a reușit să atragă atât de mulți oameni de partea lui, prin puterea de convingere pe care o avea. Istoria germană nu a mai cunoscut un om cu un asemenea talent actoricesc, fapt care l-a făcut și atât de plăcut în acea vreme.

Spuneam mai sus faptul că geniile privesc problema din mai multe perspective.

Ei bine, Hitler și-a setat un țel, pe care l-a urmat cu sfințenie. A înlăturat toate variantele posibile care puteau să îi stea în cale, și a acționat.

Dacă vreți să știți mai multe despre succesul lui Adolf Hitler, nu ezitați să dați click aici!

Diferența dintre oameni și genii diferă cu fiecare exemplu pe care îl abordezi, însă un lucru este cert. Geniile sunt o excepție de la regulă, cu o răbdare de fier, care își dedică întreaga viață scopului pe care și-l propun, și care ar face orice pentru a-l putea atinge. Chiar dacă nu întotdeauna acesta este unul nobil.

Cine sunt acei taximetriști libidinoși ai României de care trebuie să te ferești?

"în Păreri și opinii" "de POV21"
taximetriști libidinoși

Cu toții am apelat cel puțin o dată numărul unei companii de taxi, cu toții știm cazul fetelor de la Caracal, dar știai cine sunt acei taximetriști libidinoși ai României de care trebuie să te ferești?

Trebuie să știi câteva lucruri înainte de a te mai urca într-un taxi, căci unele învățături esențiale te pot salva în anumite momente. În cei 18 ani de existență și de navetă la liceu, am mers de atâtea ori cu un taxi acasă, încât am ajuns să am salvate la contacte minim 3-4 numere de telefon aferente. Dar s-a întâmplat să întâlnesc și taximetriști libidinoși, de un caracter mai infect decât mașina. Ei m-au făcut să detest momentele în care sunt nevoită să apelez un taxi ca să ajung acasă.

Viața reală nu e ca în melodia lui What’s Up, cu „taxi, du-mă unde vrei”. Viața reală e altfel. Aici ai deseori ocazia să dai de taximetriști libidinoși și să te miri cum naiba au fost angajați. Tocmai de aceea, din întâmplările mele și ale unor cunoștințe cu experiențe asemănătoare, cărora le voi modifica numele, tu poți învăța de ce fel de șoferi de taxi să te ferești.

Compania serioasă se cunoaște după primul apel!

Dacă respectiva companie de taxi este profesionistă, atunci și doamna care îți va răspunde la apel îți va vorbi pe măsură. În caz contrar, poți nimeri o tanti în toane mai puțin bune, probabil în zilele turbate ale lunii, care te va indispune și pe tine, așa cum am pățit eu. Am sunat într-o zi la o companie de taximetrie, am spus frumos adresa și am repetat-o, căci, aparent, doamna nu înțelegea locația. Am crezut că poate nu m-a auzit clar, dar problema era că nu știa unde să trimită taxiul, deși supermarketul în fața căruia mă aflam era singurul cu acea denumire din oraș. Un oraș mic, de altfel. Am clarificat cu adresa, am așteptat 20 de minute, dar primul șoc l-am avut la vederea taxiului. Nu doar că era o mașină veche, cu o caroserie tocită, cu o ușă pe care abia am deschis-o, nu mai zic de închis, dar interiorul duhnea.

Efectiv, era un miros atât de puternic, încât l-am rugat pe șofer să deschidă geamul, și l-a deschis abia după ce a terminat țigara. Nu, nu am fost întrebată dacă sunt de acord să fumeze în mașină și nu, nu fumul țigării era sursa mirosului. Sincer, habar nu am ce putea mirosi atât de urât și nici nu vreau să aflu. Știu doar că senzația de vomă era atât de puternică, încât am respirat pe reprize în cele 15 minute, cât durează drumul, de la liceu până acasă, cu mașina.

Totuși, cât de libidinos poate fi un om?

Să zicem că trecem peste miros și mașini dubioase din vremea „împușcatului”, dar frate, cât de libidinos poate fi un om? Într-o zi, aveam nevoie urgentă să ajung acasă, se întâmplase ceva, așa că am apelat la un taxi. Bun, vine taxiul, urc în mașină, zic adresa. La jumătatea drumului, văd că taximetristul, trecut probabil de 40 de ani, se bagă aiurea în seamă. Lasă-l să vorbească, mi-am zis. Tac, rar moment pentru o olteancă călcată pe nervi de la primul comentariu. Citez „Ce stai, pisi, așa supărată?”

1… 2… 3… calm down, „pisi”. Ba pe dracu!

-Cum mi-ați zis? întreb.

-„E, hai, pisi, era o glumă.”

1… 2… 3…

-Vă rog să vă abțineți de la comentarii inutile, aveți un salariu ca să conduceți un taxi, nu să vă dezvăluiți comportamentul de cavernă. Și da, am făcut reclamație, degeaba. Next.

Stăteam de vorbă cu niște prietene care au avut parte de experiențe neplăcute cu taximetria română. Și îmi spun amintiri care mă lasă perplexă:

„Eram în taxi, eu și alte două colege. Având rău de mașină, am urcat pe locul din față. Taximetristul, libidinos convins, avea fața aia care te cutremură, uneori pur și simplu cunoști omul după față. Merge jumătate din drum și, la un moment dat, schimbă viteza și apoi îmi pune mâna pe picior. Crispată, nervoasă și complet scârbită, i-am spus să-și ia mâna și să oprească. Colegele mele văzuseră scena. Am aruncat banii pe bord și am plecat pe jos.”

– Crina

„Trebuia să ajung în partea cealaltă a orașului, la stadion, să-mi iau fratele de la antrenamente. Întârziasem și am chemat un taxi. Îi spun adresa și văd că o ia pe o rută ocolitoare, deși exista o scurtătură. Îl întreb de ce nu a mers pe acolo. Îmi spune răstit, sictirit:

-Auzi, duduie, e treaba mea pe unde merg, oricum avem salariu de rahat în țara asta și voi nici de-ai dracu nu lăsați un ban omului.

-Ăm…nu e chiar așa. Vorbim de o cursă pe care eu o plătesc, iar dumneavoastră nu aveți dreptul de a-mi vorbi așa.

-Da, da, fițe și pretenții pe voi. Norocul a fost că mă grăbeam, am plătit cursa și mi-am luat fratele. Astfel de libidinoși nu au ce căuta ca șoferi de taxi.” – Alexandra

Și atunci vă întreb: de ce li se permite unor taximetriști libidinoși să profeseze? Ei asta sunt și vor rămâne, taximetriști libidinoși de care trebuie să te ferești.

Cum te ferești de ei?

Ei bine, un prim pas ar fi să nu te urci niciodată pe locul din față, dacă nu vrei să te trezești cu o mână pe picior, zic. Dacă totuși vezi că libidinosul începe discuții care nu-și au rostul, fără să zici tu ceva în prealabil, atunci păstrează-ți calmul și nu începe o ceartă. Ești tu, o fată, nu ai prea multe modalități de apărare, așa că gândește la rece, cu calm, și încearcă să retezi orice fel de discuție inițiată de el, nepotrivită. Și dacă vezi că lucrurile iau o întorsătură ciudată, așa cum am pățit eu când taximetristul mergea cu 20 km/h, deși distanța era relativ scurtă, atunci sună pe cineva și spune exact unde ești, că vei ajunge imediat, sună-ți tatăl. La mine a mers sunatul.

Cumva, faptul că ții constant legătura cu cineva, că cineva îți știe exact locația, aduce un plus de siguranță. Asigură-te ca mereu să ai telefonul încărcat, mereu să menții legătura cu cineva, nu intra în discuții și stai mereu în spate. Poate părea un fleac să mergi cu un taxi, te gândești că ȚIE nu are ce să ți se întâmple, dar nu știi niciodată de ce sunt capabili oamenii. Nu știi niciodată dacă șoferul de taxi va fi unul dintre acei taximetriști libidinoși.

Avem Uber, da. O variantă mai safe, dar dacă ești într-un oraș mic sau stai la țară, Uber nu prea există acolo. Așa că e mai bine să știi să te ferești de taximetriștii libidinoși.

Sper să-ți amintești de asta data viitoare când urci într-un taxi. Dacă și tu ai avut experiențe de genul, povestește-ne în comentarii.

 

E una să fii prost și alta să rămâi prost

"în Păreri și opinii" "de POV21"
prost

Unii dintre noi se trezesc dis-de-dimineață. Alții se trezesc cu noaptea în cap, și așa rămân toată ziua.

Să fii prost, să te naști așa, e un ghinion. Nu am înțeles niciodată de ce tindem să ne batem joc de incapacitatea oamenilor de a înțelege, de a pătrunde cu mintea anumite noțiuni. Nu realizăm că nu e vina lor și că fiecare dintre noi se naște cu un potențial dat de sus, pe care îl fructifică atât cât vrea și cât poate. Băi, dar dacă nu ai ce să fructifici, de ce trebuie să devii o glumă pentru cei din jurul tău? Nu trebuie! Asta ține doar de natura oamenilor – de obișnuința noastră de a fi răutăcioși.

Ok, asta este o primă categorie de persoane, dar mai există una mult mai savuroasă, despre care este obligatoriu să fim bine informați – oamenii care nu sunt proști, dar care devin în mod voluntar proști. Nu sunt parte a unui experiment nereușit, ci rezultatul societății și al caracterului lor atât de ușor de influențat.

Vorbești cu o persoană, nu contează ce fel de relație ai cu ea. Îți dai seama cum gândește, observi cam ce îi poate mintea după primele fraze. Poate îți zici: „Ok, omul ăsta e foarte de treabă și pot să vorbesc cu el despre aproape orice”. Apoi îl vezi înconjurat de un grup de persoane și te uiți la el cum se transformă – că vorbește prea tare, că folosește cuvinte care mai de care mai stupide, că scuipă în mijlocul străzii și ascultă manele la boxă, de ți-e rușine să mai stai pe lângă el. Da, omul cu care ai vorbit acum nici 5 minute și care ți s-a părut agreabil, a devenit brusc un cretin, un prost. De ce? Pentru că a ajuns într-o gașcă de cretini și acum trebuie să impresioneze. Cum impresionezi mai bine decât prin a deveni și tu la fel ca ei?

Acum că am ajuns aici, cum procedezi ca să ajungi prost? Vă gândiți voi că e ușor, dar e mult mai complicat decât vă imaginați. O să vă prezint un mic ghid, bazat nu pe alegerile personale, ci pe lucrurile pe care le-am observat de-a lungul timpului.

Practic, dacă ești o persoană decentă cu anumite principii, trebuie să le uiți, sau măcar să le ignori.

Prima dată, trebuie să vorbești taaaare când ești pe o stradă pe care, ce să vezi, mai trec și alți oameni. Dar asta nu e o problemă, pentru că tu ești deja centrul Universului. De fapt, nu trebuie să vorbești tare, trebuie să urli. Eventual să urli că ai face chestii mai personale cu mama colegului tău, Gigel. Cum altfel ai atrage atenția, cum altfel te-ai face observat, dacă nu prin numărul de decibeli?

Lângă prietenii tăi, sau, mă rog, lângă creaturile alea alături de care alegi să îți petreci timp prețios din viață, nu poți recunoaște că ai citit vreodată vreo carte, sau că ai citit orice altceva, poate în afară de subtitrările de la vreun film.

A, stai, filmele la care se uită oamenii ăștia nu prea au nevoie de subtitrări. Nu poți recunoaște, Doamne ferește, nici că asculți altceva în afară de manele. Știți și voi – bani, dușmani, femei și cam atât. Și, poate ceea ce e cel mai important, nu ai voie să spui că înveți de acasă pentru vreo materie, ori că faci vreo temă. Brrrrrr! Îți dai seama cam de ce reacții ai avea parte? Și mai e ceva – trebuie să faci din țigară și din alcool un scop, nu doar o plăcere. Mai e nevoie și să schimbi câte un partener (cel puțin) pe weekend, pentru că relațiile de durată sunt penibile.

Vrei să știi cum să previi boala asta, răspândită mai ceva decât Coronavirusul? Click aici!

Nu uita să vorbești de sus unor oameni care, probabil, au mai multe realizări decât tine. Simte-te superior, chit că nu prea ai făcut nimic special, ci doar pentru că așa vrei tu. Poartă-te, deci, precum o persoană care are creierul mort și care trăiește pentru „socializare” – adică tot ceea ce am descris mai sus. A, și nu uita, îmbracă-te „la modă”. Ia-ți câteva haine de brand, nesimțit de scumpe și, pe deasupra, urâte și afișează-te cu ele pe unde apuci. Cumpără-ți orice chestie care se poartă, oricât de hidoasă ar fi. Nu contează! Păi, doar se poartă! O poartă 50% din oamenii de pe holurile școlii, cum să rămâi tocmai tu exclus! Doar ce, ești prost?

Gataaaaa! Acum, dacă ai urmat toți acești pași, poți să te consideri deja prost! Nu de mine, ci de societate, și de grupul tău de amici. Să știi, nu îți vor numai binele, pentru că nici ei nu prea știu ce e ăla.

Ceea ce e și mai greu de înghițit este faptul că, pentru crearea unui astfel de grup de idioți, e nevoie de o singură persoană – „Un măr putred strică o grămadă de mere frumoase”. E păcat că, mai ales în liceu, oamenii sunt atât de ușor influențabili. Din dorința de a intra într-un grup și de a fi acceptați, calcă în picioare tot ceea ce erau, tot ceea ce clădiseră până atunci și își uită identitatea. Se naște o persoană nouă, în care se mai simte șters prezența celei vechi. Și, dacă omul stă prea mult cu masca aia pe față, în costumul ăla de bufon, poate că o să uite de tot și o să creadă că așa a fost corpul lui de la început, că așa a fost el de când s-a născut – o glumă făcută de alții să fie proastă.

Sau, în cazul fericit, dacă o să scape din vraja asta, o să regrete mult anii ăștia irosiți. Normal, o să fie experiențe de care o să își amintească cu drag și o să râdă, zicând: „Bă, ce prost eram!”. Dar o să plângă pentru timpul pierdut, timp în care putea face CEVA. Ceva care să schimbe măcar puțin lumea și să o facă mai bună. Sau timp în care se putea comporta mai bine cu oamenii din jurul său.

Totul ține de cât de ușor de alterat suntem, de cât de puternice sunt mintea și caracterul nostru. Dacă trebuie să avem grijă de ceva în viața asta, ăia suntem noi – să nu ne lăsăm schimbați decât în bine.

Din păcate, este foarte probabil ca articolul ăsta să nu ajungă la cine trebuie, dar nu contează. Măcar noi să știm și să râdem.


Autor: Maria Ciurea

 

Hai să vorbim despre șerpi!

"în Păreri și opinii/Texte" "de POV21"
Hai să vorbim despre șerpi

Știți la ce mă refer – la oamenii ĂIA. Nu mai au nevoie de nicio introducere. Îi întâlnești toată viața, dar cred că primul moment în care îți dai seama e clasa a IX-a. La mine așa a fost. Atunci ies din ouă. Hai să vorbim despre șerpi! 

E oribil să crezi că ai un prieten. Doar să crezi și să nu realizezi cât de naiv ești.

Să îți petreci câțiva ani alături de acea persoană, să îi împărtășești toate visurile, temerile și secretele tale și după, să te uiți cum pleacă, cu tot cu ele. Oamenii ăștia care schimbă prietenii ca pe șosete se plictisesc repede. Sunt nesiguri, nu își găsesc locul. Își schimbă principiile si comportamentul după cum bate vântul.

Nu pricepeți greșit ce spun – e OK să nu agreezi anumite persoane.

Fiecare are gusturile lui și nu trebuie să fie judecat după cei de lângă el. Dar nu e normal să fii fals și să minți oamenii în față. Oameni care ar face orice pentru tine și de care îți bați joc.

Încă ceva – vrei să termini o prietenie? Fă-o cu demnitate. Du-te și vorbește cu persoana aia.

Spune-i ce nu-ți convine. Fă-o să înțeleagă ce nu-ți place. Nu alerga să o bârfești cu alții, pentru că e greșit. Și pentru că s-ar putea să afle – știți cum circulă vorbele – și după o să păreți penibili. Comunicați!!! Nu lăsați oamenii cu care ați împărțit atâtea să deducă faptul că sunteți supărați prin gesturi stupide – că nu le salutați, că nu le mai comentați la poze, că le răspundeți laconic. Nu suntem într-un serial polițist să strângem indicii. Dacă vrei să faci ceva, fă-o cum trebuie.

Am trecut prin asta, am cunoscut șerpi. Snakes. Ssssss.

Vă spun din experiența personală că, dacă unele lucruri ar fi fost spuse și discutate, poate prietenia ar fi fost salvată. Pentru că au fost multe minciuni la mijloc, multe persoane care nu aveau ce căuta acolo, multe situații iritante. Și dacă nu am fi salvat prietenia, am fi spus STOP atunci când trebuia. Dar asta nu s-a întâmplat, si după patru ani plini de amintiri, tot ce a rămas a fost un gust amar.

Și omul ăsta, care te lasă în nămol, nu pleacă fără să ia nimic – la început, pare că îți fură tot. Îți ia și o parte din ceilalți prieteni. Dar, credeți-mă, e mai bine, pentru că persoanele atât de influențabile sunt toxice.

E dureros să ai parte de așa ceva, dar trebuie să înveți să fii indiferent.

Opusul iubirii nu e ura – ura te face să îți consumi nervii, să dai naștere unor sentimente care te fac negru. Opusul iubirii e indiferența. Nu poți să faci asta din prima, dar nu poți nici să te consumi la nesfârșit. La finalul zilei, contează cât de împăcat ești cu tine însuți. Dacă nu mai poți face nimic bun, măcar oprește-te acolo unde ești și nu face rău.

Life skill – dacă vezi că ești în plus, pleacă.

Nu rămâne într-un grup în care vezi că ești dat la o parte sau ignorat. Nu numai că îi incomodezi pe ceilalți, dar nici tu nu te simți bine. Dacă auzi „Ssssss” prea des, fugi, ai ajuns să trăiești printre șerpi!!!

„Șerpii” stau în grupuri mari. Râd de ceilalți, arată cu degetul și se cred șmecheri. Bineînțeles, se bârfesc intre ei și de fapt nu se suportă unul pe celălat în gașca lor.

Nu sunt prieteni, dar e atâta răutate în ei, încât trebuie să stea împreună, ca să nu explodeze. Nu își spun secrete, pentru că nu au încredere unii în alții. Nu prea vorbesc, decât dacă au ceva urât de spus. În general, stau pe telefon și râd ca proștii, ca să atragă atenția. Singurul lor scop e să iasă în evidență. Și, să nu uităm că se cred foarte importanți, deși nu au niciun motiv. Sigur i-ați văzut. Fac mereu „Ssssss”.

Așteaptă-te să auzi cât mai des „Sssss” pe lângă tine. E perioada în care își schimbă pielea.

Și învață să ignori sunetul ăsta, pentru că e posibil să fie pe fundal toată viața. Nu trebuie să devină soundtrack-ul filmului tău.

Poți mai mult.


Autor: Maria Ciurea



Despre tatuaje sau „De ce te-ai mâzgălit, maică?!”

"în Diverse/Poezie și literatură/Texte" "de POV21"
Despre tatuaje
Context #1: Varianta mea de șaișpe’ ani, întrebând-o pe mama dacă își va da acordul să-mi fac un tatuaj, la salon. Voiam un semn Yin Yang, pe care-l consideram eu reprezentativ pentru perioada prin care treceam. Reacția o puteți vizualiza singuri, poate să fie chiar familiară, am să vă las imaginația să se joace.
Context #2: Fix după BAC, eram chitit să-mi tatuez o aripă de demon, un devil wing, pe antebraț. Problema nu era ce urma să-mi tatuez, ci unde. Acasă la cineva, la un tip. Questionable at best. Și aș fi făcut-o, dacă nu se ivea karma să mă salveze: tipul a avut ceva probleme cu aparatura, nu-mi aduc aminte exact. Mi-aș fi făcut primul tatuaj, atunci. Și ar fi fost o greșeală enormă.

Ajungem astfel la subiectul pe care vreau să-l atac. Tatuajele. Despre tatuaje sau de ce ți-ai mâzgălit, maică, trupșorul?

Este. Facem – tu și cu mine – parte dintr-o generație mult (muult!) mai permisivă, din punctul ăsta de vedere. Începem greu și încet, dar sigur, să ne rupem de toată această stigmă care înconjoară orice formă de body art. Și e bine, e senzațional, e genial, e briliant. Dar…

Trebuie să ai grijă.

Sunt extrem de multe ghiduri pe Internet despre asta, cei de la Inked au o grămadă de do’s and dont’s pe canalul lor, pe care le recomand cu căldura oricărui tattoo virgin. Articolul ăsta nu se vrea a fi așa ceva. Eu vreau doar să-mi spun părerea, bazată pe ceea ce cred eu și pe experiența pe care am acumulat-o în doi ani de umblat prin saloane de mâzgălituri dintr-acestea pe care le numim tatuaje.

Voi arunca trei lucruri care mie mi se par extrem de importante, în legătură cu tatuajele și tatuatul în general.

După cum am spus, nu te voi plictisi cu basic-uri de genul „aLegE-ți cu gRijĂ sALoNul”. Sunt sigur că ești conștient de banalități, le-ai citit peste tot, le-ai analizat, le-ai gândit, le-ai luat în considerare. În caz contrar, te rog frumos să te oprești din citit acest material și s-o faci. Documentarea înainte de ceva de genul este crucială și indispensabilă.

Let’s rumble:

UNU: Tipuri de tatuaje.

Nu mă refer la stiluri, de genul neo-tradițional sau japonez sau whatever.
Eu consider că, dincolo de asta, există două tipuri de tatuaje: cele care înseamnă ceva pentru tine, sunt personale, sunt deep, și cele pe care le faci pentru că îți place design-ul. Ideal ar fi să găsești o cale de mijloc, să găsești punctul în care cele două se interpun, dar, oricum ai lua-o, ambele sunt okay! Un tatuaj nu „trebuie” să însemne ceva. Nu „trebuie” să aibă o mega poveste cu rădăcini în sufletul și-n copilăria ta. You want it, you get it. Simplu. Motivele pentru care-ți faci un tatuaj țin strict de tine, nici măcar nu trebuie să te justifici în fața cuiva. Dacă-ți plac unicornii, simte-te liber să-ți faci un piece oricât de mare cu un unicorn, fără să-nsemne ceva, pe lângă faptul că-ți plac. At the end of the day, nobody cares. Și nu contează, n-ar conta, n-ar schimba nimic. Dacă vrei ca toate tatuajele tale să aibă un meaning super deep, e cool, you do you. Dacă vrei să fii tatuat tot cu chestii care arată mișto, e la fel de okay.

Țin să menționez lucrurile astea pentru că, în majoritatea cazurilor, asta te-ntreabă oamenii. „Ce înseamnă tatuajul ăsta? Dar ăla? Sau ăla?”. Mulțumesc, tanti Lenuța, am să te pun pe-un taburet și o să-ți povestesc despre fiecare în parte. Nu.
Poate să fie un design care ți-a atras atenția, pe care îl asociezi cu ceva, care îți transmite ceva, care înseamnă ceva pentru tine. Tu decizi. Dar ține minte: if you want it, you can get it. Dacă ești sigur că asta vrei – salt înapoi la documentare și toate alea – și crezi că ți se potrivește, fă-l! Simplu.

DOI: „Ce-o să spună…?”

Dacă te întrebi ce o să creadă lumea despre tatuajul tău, dacă o să te judece, dacă o să te critice și dacă ajungi la concluzia că un comentariu negativ despre tatuajul(/le) de pe tine te va influența negativ, părerea mea e următoarea: nu ești pregătit.
Mai așteaptă. Mai gândește-te. Mai caută. Mai informează-te. Nu te grăbi. Ai timp, ai tot timpul din lume și un ocean de piele pentru tatuaje.

Lumea vorbește. Mult. Prost. Mereu va fi așa – mai ales dacă ești dintr-un oraș mic, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea.

E inevitabil. De ce nu trebuie să te ghidezi după asta e o temă pentru un alt material. Ideea e că, în momentul în care te tatuezi sau îți faci un piercing la vedere, el devine un fel de țintă. Lumea o să se uite. Lumea o să comenteze, fie că-i de bine sau de rău.

Dacă apleci urechea la asta, you’re not ready. Dacă te enervează asta, you’re not ready.

În momentul în care pășeșți în salon, trebuie să fii conștient că așa o să fie. Poți să alegi un loc care nu e la vedere, sau un tatuaj mic, de care să știi doar tu. Revin la aspectul ăsta la următorul punct. Point is: dacă-l ascunzi doar pentru a-l ascunde de gura lumii, n-o face. Mai așteaptă.
Dacă-ți faci un tatuaj sau un piercing la vedere, dar te supără slash enervează reacțiile oamenilor… atunci nu ești pregătit pentru asta. Te-ai grăbit. Nu te grăbi. Așteaptă până când ești sută la sută sigur. Iar după aceea, lasă toate comentariile să treacă pe lângă tine; e pielea ta, corpul tău, treaba ta. Asumă-ți.

TREI: Placement.

E expres de menționat faptul că toate acestea vin de la cineva cu treișpe’ tatuaje.

Fața și fesele sunt singurele locuri pe care nu vreau să le acopăr cu cerneală. În rest, vreau să mă tatuez peste tot. Și accentuez: peste tot.

Depinde extrem de mult ce vrei. Vrei să te umpli? Vrei două-trei tatuaje? Nu știi încă ce vrei?

E okay oricare dintre acestea și nu tare contează asta. Cred că e foarte important ceea ce vrei să faci. Sunt 101% pro tatuajelor în locuri de muncă, tatuajelor la vedere în orice mediu. Dar toată treaba asta e o variabilă.

Până și eu cred că e puțin aiurea ca tu să vrei să reprezinți o companie, să spunem, să fii imaginea ei, dar să ai tatuaje cu cranii pe pumni și o molie foarte dark pe gât. Sunt foarte cool tatuajele astea, eu personal mi-aș face așa ceva… doar că nu „se pupă” cu ceea ce vrei tu să faci. Cred că tatuajele la vedere ar trebui (!) să fie irelevante, atât timp cât cel tatuat nu reprezintă imaginea a ceva. Și dacă o face, depinde ce reprezintă. Poți să vinzi haine sau bijuterii goth, când ești tatuat cu o grămadă de cranii, dar mai greu poți să convingi pe cineva că o oarecare companie e de încredere. Mai degrabă o să-l sperii.

Ceea ce susțin din tot sufletul este că tatuajele ar trebui (!) să fie irelevante, atunci când contează ceea ce faci, ceea ce spui.

Atunci, da. Când poți dovedi prin produsul finit al muncii tale că ești la fel de competent ca și orice altă persoană, tatuată sau nu, atunci cerneala de pe tine nu ar trebui să fie relevantă.
Ar fi indicat să-ți alegi placement-ul în funcție de asta. Dacă simți că un tatuaj mic e cel mai okay lucru de făcut, la început, go for it. Dacă simți că nu vrei să te expui, că nu vrei ca toți oamenii să-ți vadă tatuajele, atunci nu le face la vedere. Dacă o faci pentru tine, pentru că așa simți sau așa vrei, jos pălăria. Ăla-i lucrul corect de făcut.

Cum spuneam mai sus, cred că e total greșit să-ți faci tatuaje în locuri „ascunse” de frica a ceea ce vor spune oamenii.

Tatuajele au fost mult, mult prea mult timp un subiect taboo. Haide să schimbăm asta. Haide să arătăm lumii că nu contează cerneala de pe tine, contează cât de bun ești pe ceea ce faci, pe domeniul tău. Contează cât de kind ești, contează cât citești, contează cât contezi tu pentru societate. Contează cât de multe faci pentru tine, cât de mult lucrezi la tine, pentru a evolua.
Nu contează ambalajul, haide să nu (mai) punem preț pe ambalaj.

Wear your ink with pride, y’all!

Autor: Vlad Țolan

Foto: Armine André


 

Respectul – o nevoie ce constituie puterea

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"
Băi, era atât de frig afară și mergeam cu capul în jos de frig și ger. Mă plimbam supărat, dezinteresat de oameni și de oricine mi-ar fi picat în fața ochilor. Priveam oamenii, magazinele, muncitorii care se trudeau cu orele să-și mulțumească șeful scârbit de viață.

Efortul imens al muncitorilor era pur și simplu ieftin și în zadar pentru acel „boss” plin de el, și de PUTERE. La naiba, că încearcă din răsputeri să fie perfect acel muncitor, pentru un om care poate va da pe el doi bani. Băi, doar doi bani. Și de unde… că se trezește cu înjurături, scandal, poate și minus 300 de lei că îi „comentează”. Normal niciun om nu „comentează”, dar cum simte „Dumnezeu” că are dreptate lucrătorul, îl articulează, ca data viitoare să se și închine când trece pe lângă el. Și până la urmă, ce e respectul? Respectul – o nevoie ce constituie puterea sau un mijloc de a câștiga puterea?

Disclaimer: Acest articol reprezintă un articol de opinie. În caz că nu rezonați cu opinia mea, vă invit să vă expuneți punctul de vedere în comentarii. Îmi asum orice intrigă va lua naștere în urma acestui articol.
Așa trebuie să funcționeze lumea? Așa trebuie să fie oamenii?

Nu. Cred în ceea ce se cheamă, RESPECT. Nu sunt eu analist sociolog, nu sunt în măsură să judec felul în care oamenii trebuie să fie tratați de alți oameni, dar RESPECTUL este esențial. Băi, e esențial la fel ca fiecare gură de aer pe care o iei după ce stai sub apă prea mult, e esențial ca bucata aia de pâine pe care te punea maică-ta să o mănânci, că altfel nu te săturai.

Fii sincer cu mine. 

Zi-mi de câte ori ai fost tratat cu indiferență, doar pentru că persoana de care aveai nevoie te trata cu inferioritate și nu aveai ce să spui din cauză că EL deținea puterea? Să nu ai un cuvânt de spus, să nu ți se respecte statutul de om. Până la urmă urmei ești om la fel ca amețitul ăla de șef, nu?

Dă-mi două secunde să-ți zic despre cum ar fi ca șeful tău să te respecte, să te audă și să uite de puterea aia de mare barosan pe care CREDE că o are.

Ești un amărât de ospătar, să zicem. Cu toate că poate ai învățat mai mult dar n-ai avut noroc la bac și ai renunțat făcându-te taxiu de mâncare, de la bucătărie la masă. Muncești tu 10 ore pe zi, ești obosit mort de la cât ai cărat, de la clienții morocănoși și înfometați, de la cât ai șters nenorocita de podea doar să iasă bine să te poți mândri cu asta.

Băi și ce crezi? Vine „boss-ul”.

Mamă, nu o să îi placă, îți face și el capul mare și îți mai scade și din salariul ăla din care dacă îți iei 3 pâini, plătești chiria și o pereche de ghete, te uiți în sus că s-au terminat banii. Se uită la tine „baronul” și zice: „Bravo bă, așa da treabă, mergi acasă că de aici termin eu”. ȘOC. Evident că șoc, pentru că asemenea oameni NU PREA EXISTĂ. Să înțeleagă cât muncești, și să-ți înțeleagă dorințele minuscule ca puterea ta de munca rămasă după 10-12 ore.

Ăsta se numește RESPECT și în același timp, inteligență. Pentru că șeful ăla mișto pe care l-ai întâlnit, gândește și nu lasă să i se ridice alea 10 milioane în plus pe care le are la salariu față de tine.

Acum, dacă ești șef și nu te comporți la fel ca exemplul meu dat mai sus, ești un nenorocit. Dacă ești lucrător și șeful tău nu se poartă cu tine ca in exemplul dat mai sus, omule, pleacă dracului de acolo că nu ești sclav, ești om. Și ce dacă nu ai învățat destul? Și ce dacă ești ospătar? Respectul ți se cuvine, chiar prin lege.


Autor: Cristea Alexandru


 

O nouă față a violenței asupra animalelor. Și ele au familia lor!

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"
violenței asupra animalelor

 

Da, această cruzime bolnavă față de animale chiar există. Scriu aceste cuvinte pentru că eram într-o zi pierdut de plictiseală și mă uitam liniștit pe o secțiune cu titlurile zilei în materie de știri. O nouă față a violenței asupra animalelor. Și ele au familia lor! 

Dau scroll ca un curios ieftin ce sunt. Și observ un subiect care m-a sensibilizat atât de tare, că n-am putut să nu îl împart și cu tine.

Respectiva știre era despre două persoane care atârnau de țeava tavanului… un cățeluș.
Oroarea era inimaginabilă, cretinismul celor două persoane trecea orice limită. Dorința de răzbunare pentru acel câine creștea sporadic în mine. Sunt oripilat de sufletele unor oameni, monștri, creaturi și anomalii ale universului care găsesc să-și facă plăcerile proprii pe corpul animalelor, pe sufletul și mintea acestora. Dezgustul pe care mi-l provoacă mă face să urăsc rasa umană, să mă opresc din a face parte din existența acestora.

Durerea pe care o simt în suflet când văd animale chinuite de oameni așa-ziși „RAȚIONALI”, mă termină psihic și emoțional.

Simt răzbunare, o răzbunare crudă, și caut disperat dreptatea pentru ființele în suferință.

Violența față de animale.

Violența față de animale mi se pare o chestiune crucială. Violența în sine mi se pare un lucru sub criteriile umanității, dar cea față de animale este cu totul oribilă.

Sunt conștient că uciderea animalelor este permisă pentru export sau pentru transformarea lor în mese festive.

Dar nu sunt de acord cu tortura, uciderea și suferința pe care acești monștrii o generează animalelor care nu merită această soartă. Așa e, nici cele de pe mese și cele din galantare nu își merită soarta, porcii, vitele, bovinele și toate cele, dar acesta este cursul lor, aceasta este menirea lor, de asta sunt date și de asta avem grijă de ele la un moment dat, până le punem punct.
Există o diferență colosală. Pe ele le lăsăm să-și continue existența prin urmașii lor, se înmulțesc și ne oferă drept jertfă pentru a ne ține pe noi în viață.

Dacă vrei să îmi spui ceva legat de asta, chiar te rog să mă judeci și să-mi spui că sunt tâmpit că gândesc așa.

Însă eu fac diferența între animalele fără putere de apărare și cele cu putere de apărare, care nu sunt date pe pământ pentru a fi domesticite. Le ocrotim cât este nevoie și le hrănim și le oferim tot ce e mai bun pentru ca la final, când le bate ceasul, să ne ofere și ele ce e mai bun.

Vreau să faci diferența între cruzime, tortură, violență, răzbunare și jertfă, continuitate și destin.

Hai totuși să revenim și să punem o pedeapsă pentru cei ce săvârșesc aceste fapte? Nu. Să votăm uciderea pe loc a acestora? Nu. Singura soluție ar fi tortura. Cum ei fac asta animalelor din plăcere, pentru distracție sau amuzament, să simtă pe pielea lor tot ce simte și un animal care este supus la chinurile respective. Să îndure zile întregi fără mâncare, apă, doar violență fizică, violență psihică.

Dragostea față de animale.

Cu toții iubim animalele, cu toții ne gândim la cățelul sau pisica noastră de acasă, care ne așteaptă să îi oferim o bucățică de mâncare, o bucățică de iubire și puțină atenție.
Nu chinui animalele, nu le face să sufere. Cum tu plângi din cauza neputinței, așa plânge și el din cauza torturii. Se simte trădat, se simte îndurerat și știe că nu mai are alt sprijin în afară de tine. Nu-l chinui și nu-l face să își piardă încrederea în tine.

Protejează sufletul de lângă tine care vrea să fie iubit, sprijină-l și oferă-i tot ce ai mai bun.

Îți va mulțumi cu propria lui viață. Când  simte că ești trist, el vine și te îmbărbătează cu privirea lui, el te scoate afară din lumea asta nebună a internetului, el te aduce cu picioarele pe pământ și îți arată că și el este viu și are nevoie de tine.


Autor: Cristea Alexandru

Foto: Armine André


 

Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o în 2019

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

2019 a fost un an dificil. Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o în 2019? Ei bine… 

A fost un an cu suișuri și coborâșuri, dar frumos în același timp. Acest an m-a învățat multe lecții importante despre mine și despre cei din jurul meu. 2019 mi-a arătat că pot și că îmi sunt suficientă.

Mi-a demonstrat și mi-a confirmat încă o dată că la sfârșitul zilei sunt doar eu cu mine.

Mi-a confirmat că sunt doar eu cu gândurile mele. Și oricât de tare aș tânji după atenția și aprecierea celorlalți, nu o voi putea primi niciodată până când nu voi învață că eu sunt cea mai importantă persoană din viața mea și că trebuie să mă ghidez după ceea ce eu îmi doresc, nu după așteptările societății.

Ca să pot fi un om care împrăștie veselie, jovialități și iubire adevărată, trebuie să mi le ofer mai întâi mie.

Am înțeles ca nu va fi nimeni lângă mine să mă strângă noaptea în brațe și sa îmi aline neajunsurile. Nu va fi nimeni care să îmi dea încrederea de care eu cred că nu sunt capabilă, că nu sunt îndeajuns de bună. Tot singură am să mă zbat cu proprii demoni, cu fricile care mi-au captivat sufletul și mă fac să simt un gol imens în stomac.
Am învățat să nu îmi mai doresc să mulțumesc pe toată lumea sau să fiu pe placul tuturor, punându-mă întodeauna pe al doilea loc și respingând copilul interior care tânjește după afecțiune și atenție.

Tot cu mine voi rămâne la finele zilei și va trebui să mă valorizez, să mă iubesc așa cum nimeni nu o va face.

M-am redescoperit pe mine cea adevarată, imperfectă, cu multe goluri emoționale și răni ce așteaptă sa fie îngrijite. Și mi-am promis că o să îmi vindec negrele și sumbrele cicatrici, o să îmi acord înțelegerea și compasiunea pe care le căutam cu ardoare în cei din jurul meu, care, de cele mai multe ori, erau oameni prea adânciți în propriile dureri și incapabili să își ofere lor înșiși dragoste.

E adevărat că niciodată nu mi-am verbalizat nevoile.

Tocmai din cauza fricii de a nu îmi arăta vulnerabilitatea, de a nu părea slabă în fața lor. Nu am știut să îmi exprim emoțiile și dorințele într-un mod asertiv, poate nici acum nu știu foarte bine, dar lucrez cu mine și încerc de fiecare dată să fiu atentă la ce îmi dictează intuiția, să mai descopăr părți uitate din mine. Descoper acest proces anevoios de dezvoltare personală, care poate suna clișeic, dar este cât se poate de adevărat.

La fiecare situație sau persoană cu care m-am confruntat de-a lungul timpului, viața mi-a demonstrat că toate se întâmplă cu un motiv.

Toate m-au ajutat să mă cunosc mai bine. M-au ajutat să îmi conștientizez trăirile și să îmi dau voie să simt și emoțiile negative, precum tristețea, suferința, dorul, frica și rușinea. Am înțeles că am de parcurs un drum greu în această autocunoaștere și vindecare profundă. Dar toate dificultățile pe care le-am întâmpinat merită doar pentru a deveni cea mai bună versiune a mea: un om bun, empatic, real, dar imperfect și plin de dragoste pură.

Am învățat să spun ,,nu” atunci când nu îmi doresc să particip undeva sau să fac anumite lucruri.

Îmi era rușine să refuz, deoarece nu voiam niciodată să-i fac pe cei de lângă mine să se simtă rău. Îmi era frică să nu supăr pe cineva și astfel, îmi provocam mie însumi disconfort și o stare negativă. Mai târziu, am înțeles că în spatele acestei incapacități se ascunde o nevoie enormă de validare din partea celorlalți. Îmi era teamă să nu pierd prieteni, oameni care ar fi putut să-mi satisfacă nevoile avide, să nu rămân singură și pierdută în această lume.

Nu refuzam aproape niciodată pe cineva. De ce? Pentru că nu îmi doream să rănesc, să dezamăgesc, să par nepoliticoasă sau răutăcioasă, să înfurii pe cineva.

Această lipsă de fermitate reprezenta o atitudine atât de nocivă în viața mea. Ulterior, am înțeles că ea încerca să acopere lipsa de încredere în mine și teama de a nu fi respinsă și lipsită de sprijin emoțional. Sunt o perfecționistă. Îmi doresc întotdeauna ca lucrurile să fie impecabile, să nu existe greșeli și să nu le dau ocazia celorlalți de a ma judeca sau critica. M-ar face să mă simt tristă și mi-ar confirma multitudinea de insecurități pe care le simt față de mine.

Acum am înțeles că nu pot mulțumi pe toată lumea și că nu sunt responsabilă de modul în care mă percep oamenii.

Perfecțiunea este distrugătoare. În toată această încercare de a nu greși, mă dezamăgeam și mai mult pe mine. Transmiteam o energie negativă atât mie, cât și celorlalți. Întodeauna voi întâlni persoane care mă vor critica și care nu vor fi de acord cu alegerile mele, mae vor cataloga greșit, dar asta nu înseamnă că au dreptate. Nu voi putea niciodată să schimb ceea ce o persoana gândește despre mine, pentru că oamenii își creează viziuni în funcție de propriile convingeri, credințe, probleme emoționale și nesiguranțe.

Opiniile celorlalți despre mine nu mă definesc.

Pentru că ei nu vor cunoaște niciodată esența mea, luptele care se duc în interiorul meu. Nu vor cunoaște momentele grele prin care am trecut și adevărul din spatele unor măști sociale.
Mă complăceam în situații pe care le consideram o pierdere de timp, chiar inutile. Dar sentimentul de vinovație și frica de a nu părea la fel ca restul, mă împiedicau să plec. Fapt care îmi aducea o mulțime de neplăceri și de frustrări interioare. Frustrări pe care nu știam cum sa le gestionez și care deseori mă epuizau psihic.

Am înțeles că nu sunt nevoită să dau explicații în fața nimănui pentru lucrurile care îmi displac. Nici pentru locurile în care nu îmi doresc să merg.

Ceea ce pe alții îi face fericiți, nu înseamnă că mă face și pe mine. Suntem diferiți, avem aspirații și pasiuni diferite. Avem principii și convingeri solide cu care venim din copilărie și e normal să fie așa. Dacă toți am fi la fel, ar exista o monotonie exacerbată și am stagna cu toții. Ne-am opri din a mai dărui iubire, creativitate și bunătate lumii în care trăim. Întotdeauna încercam să găsesc scuze și să spun ca nu pot. Când, de fapt… tot ceea ce îmi doream era să spun un clar și răspicat NU.

Dar normal că nevoia mea de validare și teama de a nu părea lipsită de bun simț.

Mă făceau sa inventez tot felul de scuze,, chiar să mint. Ce reușeam să obțin astfel? Doar un sentiment și mai mare de vinovăție, care îmi întărea nesiguranțele. Un sentiment care mă făcea să decad și mai mult în ochii mei, pentru că nu mă consideram suficient de curajoasă, aducându-mi atât de multă toxicitate emoțională în relațiile interumane.

Mă simt mult mai liniștită și mai împăcată cu mine însămi, atunci când sunt înconjurată de oameni care mă fac să zâmbesc.

Dar în același timp față de care știu că îmi pot arăta fragilitatea și autenticitatea fără a mă simți neacceptată. Asumarea și constientizarea nevoilor emoționale, centrarea în propriile dorințe și introspecția profundă reprezintă elementele de bază în dobândirea încrederii, a iubirii de sine și a liniștii interioare.


Autor: Bianca Alexandra Păun


 

Derulează înapoi