Dormeam cu capul pe piciorul tău. Te-ai aplecat copilărește, pe sub gene, somnoros și m-ai pupat pe obraz. O oboseală a unei nopți nedormite mi s-a așternut pe față, sub ochiul verde. Am zâmbit. Știam. Știam că luna răsare seara târziu, fără consimțământul soarelui, știam că negrul de sub unghii și inimi obosite se transformă…
Și-am zis cântec la vioară, Poze vechi, de odinioară, Un tablou plângând în noapte, Nici aici dar nici departe. Un ceas verde, ruginit, Dintr-un timp de mult pierit. Haine rupte, aruncate, Sunt aici, însă departe. Timpuri vechi ce stau pe loc, E ghinion sau e noroc? Le simt strigătul de dor Îi zăresc, sunt în…
Oamenii nu sunt perfecți, din contră, în fiecare dintre noi mișună imperfecțiunea, mustesc orori și tenebre inimaginabile. Am greșit, știu. Nu aş fi crezut că acele mici tentative ale mele de a evada din rutină vor afecta atât de mult. Încă iubeam, iubeam enorm de mult! Și oricum, nu; nu a existat un „altcineva”. Niciodată nu aș fi… Nu voi ști dacă m-a crezut sau nu, e prea târziu, dar eram doar eu cu mine şi… cu acele momente în care mă simțeam la înălțime. Era atât de frumos!
