nebunie

13.06.2015

E vineri și încă sunt închis în acest lagăr de exterminare. Le-am spus că nu sunt evreu, dar ei nu mă cred. Îmi fac experimente, îmi iau din sânge – iar sângele meu se opune – îmi e fidel, la fel ca picioarele, capul, mâinile, trunchiul, ochii, urechile; toate îmi tremură și-mi spun că locul meu nu e aici, e undeva lângă Marta. Oamenii îmbrăcați în alb nu vor înțelege niciodată durerea unui om în doliu. Mi-a murit sinele și în fiecare zi mi se cântă recviemul. Alaltăieri, m-am zgâriat și mi s-a îmbolnăvit sângele. Am eșuat mereu în a le explica că sunt medic psihiatru și am venit la spital să fiu avansat în grad. Toată lumea mă condamnă că-s om. De azi renunț să fiu om, poate mâine îmi dau drumul.

14.06.2015

Sâmbătă am vizită. La ora două după masă mă întâmpină o bătrână-n pragul ușii, ea nu intră decât dacă îi zic eu să poftească. Cu ea vorbesc despre Marta. Ea e singura care mă ascultă fără costul unei înțepături în brațul stâng sau drept, depinde de vreme, dacă e soare îi spun stângul, iar dacă plouă îi cer în dreapta, așa, doar ca să-i văd cum se miră, de parcă o explicație i-ar face să înțeleagă gândurile unui om inundat până în gât și gata să se înece în propriul sânge.

Revenind la vizita de sâmbătă, pe bătrână o cheamă Elisabeta și poartă cu ea 3 perechi de chei. Prima, o folosește pentru ușa de la intrare, a doua – pentru cea din camera de gardă, iar ultima – pentru ușa de la salon. Ea e deschizătoarea mea de uși, mi-a promis că mă va scoate dintre oamenii albi. (Autoportret, Portret: Femeia care îmi oferă cheile universului). Dar de fiecare dată când o întreb când vom evada, ora de vizită se termină. Femeia în alb intră și-mi spune că nici de data asta nu m-au vizitat părinții. Îi repet încă o dată că părinții mei sunt canibali și vor să mă devoreze. Ea nu-mi răspunde – ei răspund doar de 3 ori pe zi, și atunci dau din cap negativ sau afirmativ – Le-am spus să dea în zigzag, nu m-au ascultat. În timpul meu liber, care este unul de proporții nelimitate, pictez. Portrete, autoportrete, peisaje; eu le arăt ce văd ochii mei și ei, sărmanii, tot orbi pășesc pe lângă ele. (Autoportret: omul cu desene invizibile).

18.06.2015

Mi-am spălat mâinile în apă infectată și acum infecția mi s-a răspândit în corp. Asta i-am spus psihiatrului. El spune că apa nu te poate infecta. Îmi arată un pahar cu apă. Îl duce la gură și soarbe, își arcuiește sprâncenele și pleacă. Îi șoptesc că omul cu infecție în suflet e imun la simptome. Îi cer un avocat, eu nu fac parte din acest colectiv, nu am ales să fiu aici, și totuși ei mă vor în camera asta de tortură. Noaptea, după ora 00:00, cineva mă leagă de pat și-mi îndeasă pastile pe gât și eu mă fac ca iau bomboane. Mereu la 3 dimineața îmi urlă lupii la geam și mă trezesc cu luna pe podea. Urlu și eu la lună, așa cum se cuvine, îi cer ajutorul haitei și ea atunci pleacă. Toată lumea pleacă. (Peisaj: haita de lupi care fuge cu luna în spate). Dar eu când?

22.09.2015

Mi-au stors tot sângele și s-au jucat cu el în eprubete. Analizele nu sunt niciodată în favoarea victimei, e o regulă general valabilă. Tot corpul îmi arde și abia ce a nins la etajul doi, eu cred că resimt frigul sub formă de căldură. Astăzi s-au uitat mai atent la analize, păreau bucuroși, și eu eram, ieri mă vizitase Marta. Am luat-o de mână și parcă i-am simțit căldura dintre degetele ei cum zboară și e aspirată de aparatele ce-mi fură aer. Am privit-o-n ochii ei palizi și obosiți, ea nu vorbește, însă privirea ei îmi recită poeme nesfârșite despre cum era viața înainte de moarte. (Portret, Autoportret: Două pete de culoare într-o lume vopsită-n alb). E prima ei vizită la mine și eu nu o pot servi decât cu un măr pe jumătate mușcat. Condițiile limitate sunt un calvar pe care eu îl înghit zilnic, și se mai miră că sunt slab. Mi-a povestit despre fetița noastră, Bety. E în clasa a 4-a și știe toate capitalele lumii. Mi-a spus că întreabă de mine zilnic și își dorește să mă viziteze cât mai curând. Doar să împlinească 14 ani. A învățat să cânte la pian și la vioară.

Seara, când apune soarele, își cântă singură cântece de adormit copiii și deseori adoarme cu vioara pe piept. A reușit să își facă prieteni și iese destul de des la joacă. Încă mai folosește globul planetar pe care i l-am făcut cadou acum cinci ani jumătate. Șoptește întruna că tati e undeva acolo, doar că încă nu l-a găsit ea. Nu mai durează mult. De asta a învățat capitalele, urmează orașele și fiecare clădire din fiecare continent, mă va găsi ea cândva, am încredere. (Portret: Bety care stăpânește Pământul).

12.12.2015

Brusc, toată lumea era albastră. Pereții erau albaștri, podeaua era albastră, oamenii albi erau albaștri, luna era albastră, sângele era albastru și eu eram negru. Am fost vizitat de către trei fetițe. Fiecare avea o păpușă ce-i semăna leit. Le țineau strâns în poală și cântau un cântec atât de cunoscut, atât de cald. Chicoteau și se învârteau peste tot, ele au dărâmat mobilierul și au mutat patul, dar nu le-am putut turna când au venit asistentele, până la urmă ele sunt doar niște fetițe în albastru. (Portret: 3 păpuși ce mânuiau 3 fete).

08.06.2017

Toată planeta e la mine în cameră. Elisabet care și-a pierdut cheile, lupii care au încetat să urle la lună, fetele care și-au cusut gurile păpușilor și de atunci au amuțit și ele, Marta care e pe scaun admirând haosul, ea e frumosul care se îmbină cu estetica urâtului, reieșind o explozie de culori galactice. Zâmbește. Psihiatrul zâmbește, asistentele zâmbesc, pastilele care aveau să mă omoare zâmbesc, zâmbesc și eu. Încerc să-i fac cu mâna Martei, dar mi-e sugrumată de niște tentacule de jur împrejurul corpului, cred că mă atacă o caracatiță sau poate un calamar sau poate vreo specie nemaiîntâlnită de cefalopod ce și-a pus în gând să mă îmbrățișeze. La marginea scaunului din colț, stă Bety cu o hartă în mână, dansează din picioarele ei micuțe, balansându-le pe scaunul vechi care scârțâie pe ritmul cântecului.  (Peisaj: Moartea își privește moartea).

Prăjiturica mea m-a găsit în sfârșit, sărmana cât m-a căutat! E greu să găsești ceva care a încetat să trăiască și totuși încă mai continuă să respire. S-au administrat bomboanele, au fost din păcate prea dulci și am dat în diabet. (Autoportret, portret: Întreaga încăpere se pierde în mine și totul devine nimic).

Pacientul nr.123 – ISTORIC PSIHIATRIC

Debutul afecțiunii psihiatrice a fost în 2009, la vârsta de 31 de ani, sub forma unui episod psihotic încă necunoscut. Apariția bolii a fost bruscă, cu modificări de comportament în context halucinator delirant. Și-a ucis soția în vârstă de 28 de ani, alături de fata acesteia în vârstă de 5 ani, pe pretextul că acestea erau niște canibali ce încercau să îl mănânce. Pacientul nu interacționează cu familia și refuză asistența medicală. Este internat nonvoluntar la Spitalul de Psihiatrie Welton, timp de 8 ani. După o perioadă de remisiune care durează aproximativ 2 ani, pacientul suferă o recădere în iunie 2017. Evoluția bolii ia o turnură nefavorabilă. Pacientul suferă mai multe crize și tentative de sinucidere. La acordul părinților acestuia, i s-a administrat fentanil 5g. Pacientul a decedat în urma administrării, strigându-i numele soției și al fetei.

Robert Trașcu