Tag archive

nebunie

Ce sunt?

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Ce sunt

Ce sunt?

Sunt nebună!
Acid, Arsenic și dorință!
Patimă și vis!
Sunt Chin și adicție!
Sevraj, drog și boală.
Vitală, puls și aritmie.
Sunt virus, noapte, fior și STOP cardiac!
Fum…halucinogen, înecăcios care te va duce treptat spre moarte.
APOTEOTIC.
Sunt miraj, acum aici, clipești… nicăieri. Simți?
Îți înot prin artere, vene, capilare până-n inimă. Și-ai să mori de mine!
Și-am să te bântui, am să-ți suflu în ceafă, am să-ți șoptesc suav în timpan, răgușit, o să-ți țip dorința.
Și-ai să vrei să mă strângi, să mă ai și să-ți fiu chintesență!

Numește-mă nebună, iubire, dar nu te pot distruge și pe tine

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Numește-mă nebună

Numește-mă nebună, Doamne, căci poate chiar sunt… dar sunt mai distrusă decât Titanic, și cu toții știm că nici măcar el nu s-a mai ridicat vreodată înapoi la suprafață.

Tu mi-erai ultima ancoră ce mă ținea în lumea asta. Dar nu s-ar frânge orice ancoră care ține atât de strâns un vapor pentru a-l opri să meargă spre pierzanie, atunci când oceanul e mult prea puternic?

De asta am ales să te alung fără ca măcar să ezit, să clipesc. Pentru că eu distrug tot ce ating, tot ce iubesc sau îmi doresc, atunci când subestimez timpul în care marea pe care am ales-o să mă aventurez mă poate preda unui ocean crud și nemilos.

Și nu pot, iubire… pur și simplu nu pot să te distrug.

Numai tu mă opreai din a înainta, conștientă, spre un ghețar ce abia aștepta să-mi aducă pieirea. Să mă ducă departe de astă lume împingându-mă hotărât în cea de dedesubt.

Poate că impactul ar fi fost evitabil dacă te lăsam pe tine să împiedici valurile din a mă grăbi, dar iubite… mi-era așa de frică că te vor fi luat pe tine în schimb.

Numește-mă nebună, dar te-aș striga neîncetat dacă aș ști că te-ai scufunda în orice adâncuri pentru a-mi ține companie.

Mă tem că te-ar ruina, căci nu ești pregătit – cine ar putea fi pregătit pentru așa ceva? Iar până când vei fi, probabil că oceanul înghețat îmi va fi amorțit deja orice simț și redus la tăcere orice țipăt; lăsându-mi doar șoapte răgușite, interceptibile și disperate. Astfel încât tu, dragul meu, să nu fii capabil să le auzi înainte ca ele să se înece alături de ultimele lacrimi pe care le dăruiesc oceanului, de printre propriile mele ruine.

Sunt un suflet pierdut ce se îneacă în mare, iubirea mea. Iar când reușesc, agonizând, să ajung aproape de țărm, valurile se întind monstruos și mă trag brutal înapoi în adâncuri, pentru a mă arunca mai apoi însăși ele cu o tornadă la mal, dar în fața unei prăpastii menită să mă provoace la un dans printre fulgere pe scena marginii ei înguste.

Dragostea scoate tot ce-i mai bun, tot ce-i mai rău și mai nebun din noi. Cum înebunește o femeie în urma trăirilor profunde? Ai aici răspunsul.

Eu accept, cu pași nesiguri și împiedicați, căci nu am de ales. Și oriunde aș fugi, nu pot scăpa de demonii ce-mi șoptesc neîncetat, astfel încât doar eu să îi pot auzi printre tunete vestitoare de teroare: aș putea scăpa de dans, căci îl urăsc atât de tare și sunt atât de obosită, dacă doar pur și simplu, aș accepta să sar în schimb.

Numește-mă nebună, dar încep să cred că e singura mea soluție.

Cumva, continui să dansez căutând un adăpost…

Dar dacă… dacă în ultima secundă, la un centimetru de dezastru, te-aș chema cu toată ființa mea și te-aș lăsa să vii, te-ai lupta să schimbi ceva? Mi-ai fi partener în acel dans către sfârșit?

Dacă te-aș lăsa să mă tragi de fiecare dată când merg prea departe, prea aproape de acea margine, într-un ritm dezechilibrat specific doar mie – mi-ai da vreodată drumul la mână lăsându-mă să cad, sau ai risca să te trag după mine cu speranța că mă vei putea salva?

Dacă te-aș lăsa să vezi cu ochii tăi în ce loc macabru mă aflu, încadrat pe de o parte de prăpastii adânci cu margini abrupte, iar pe alta cu valuri înfiorătoare însetate de moarte și chin, ce știu că nu pot înota?

De ți-aș arăta toate astea, iubire, ai rămâne sau ai fugi de frică – m-ai duce acasă?

Dacă aș urla să te întorci până când îmi pierd vocea de tot și plămânii mi se umplu de apă, iar venele de curent, ai alunga pentru mine toți norii negri printre ale căror certuri sunt nevoită să dansez?
Ai mai dansa cu mine, iubire, când nebunia mă va părăsi în favoarea ta?

Foto: Andreea Filip

Refugiu pentru omul schizoid

"în Texte" "de POV21"
Refugiu pentru omul schizoid

Și dacă adormit fiind
nu-ți voi mai topi ceară
în fiecare noapte?
mă vei condamna la moarte
precum un dictator celibatar
în mijlocul mulțimii adunate
sau tu,
în crama dintre sufletele noastre
mi-ai vârteca în inimă
pumnalul ce ți l-am făcut cadou?

va fi liniște la moartea mea?
va fi senin pământul nostru și
norii înverziți la rădăcini?
spune-mi, nebuno,
cât să te mai iubesc
cât să mă-ntorc de fiecare dată
cât oare să-mi mai plec onoarea?

vreau doar să dorm
o noapte-ntreagă
cu mâinile scrântite de la coate
și capul înnodat în perne
să mă trezesc, nebuno,
dimineața
și să zâmbesc ca un handicapat
ce vede marea pentru prima dată
.
vreau liniște în garnizoana mea

te vreau din nou necunoscută
mi-e dor să te privesc și să mă-ntreb
mi-e dor să-mi fie dor de tine
fără ca tu să știi că eu exist
mi-e dor să mi placi pe ascuns
între pereții sălilor de la etajul 3

mă culc – mi-e frică de sentința mea

prelung voi adormi în noaptea asta
gândindu-mă, ca un scăpat
din secția de nebuni
că din schizofrenie și păcate
blamat de diavol și Iisus
încep ușor să mă ucid în tine
să-mi pierd carnalitate și privire
încep, nebuno, spre valurile
dimineților de vară
să cred că te ador
ca un cocor iubindu-și soarta
În zborul lui spre ultimul apus de soare

Consemnările unui schizofrenic

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

13.06.2015

E vineri și încă sunt închis în acest lagăr de exterminare. Le-am spus că nu sunt evreu, dar ei nu mă cred. Îmi fac experimente, îmi iau din sânge – iar sângele meu se opune – îmi e fidel, la fel ca picioarele, capul, mâinile, trunchiul, ochii, urechile; toate îmi tremură și-mi spun că locul meu nu e aici, e undeva lângă Marta. Oamenii îmbrăcați în alb nu vor înțelege niciodată durerea unui om în doliu. Mi-a murit sinele și în fiecare zi mi se cântă recviemul. Alaltăieri, m-am zgâriat și mi s-a îmbolnăvit sângele. Am eșuat mereu în a le explica că sunt medic psihiatru și am venit la spital să fiu avansat în grad. Toată lumea mă condamnă că-s om. De azi renunț să fiu om, poate mâine îmi dau drumul.

14.06.2015

Sâmbătă am vizită. La ora două după masă mă întâmpină o bătrână-n pragul ușii, ea nu intră decât dacă îi zic eu să poftească. Cu ea vorbesc despre Marta. Ea e singura care mă ascultă fără costul unei înțepături în brațul stâng sau drept, depinde de vreme, dacă e soare îi spun stângul, iar dacă plouă îi cer în dreapta, așa, doar ca să-i văd cum se miră, de parcă o explicație i-ar face să înțeleagă gândurile unui om inundat până în gât și gata să se înece în propriul sânge.

Revenind la vizita de sâmbătă, pe bătrână o cheamă Elisabeta și poartă cu ea 3 perechi de chei. Prima, o folosește pentru ușa de la intrare, a doua – pentru cea din camera de gardă, iar ultima – pentru ușa de la salon. Ea e deschizătoarea mea de uși, mi-a promis că mă va scoate dintre oamenii albi. (Autoportret, Portret: Femeia care îmi oferă cheile universului). Dar de fiecare dată când o întreb când vom evada, ora de vizită se termină. Femeia în alb intră și-mi spune că nici de data asta nu m-au vizitat părinții. Îi repet încă o dată că părinții mei sunt canibali și vor să mă devoreze. Ea nu-mi răspunde – ei răspund doar de 3 ori pe zi, și atunci dau din cap negativ sau afirmativ – Le-am spus să dea în zigzag, nu m-au ascultat. În timpul meu liber, care este unul de proporții nelimitate, pictez. Portrete, autoportrete, peisaje; eu le arăt ce văd ochii mei și ei, sărmanii, tot orbi pășesc pe lângă ele. (Autoportret: omul cu desene invizibile).

18.06.2015

Mi-am spălat mâinile în apă infectată și acum infecția mi s-a răspândit în corp. Asta i-am spus psihiatrului. El spune că apa nu te poate infecta. Îmi arată un pahar cu apă. Îl duce la gură și soarbe, își arcuiește sprâncenele și pleacă. Îi șoptesc că omul cu infecție în suflet e imun la simptome. Îi cer un avocat, eu nu fac parte din acest colectiv, nu am ales să fiu aici, și totuși ei mă vor în camera asta de tortură. Noaptea, după ora 00:00, cineva mă leagă de pat și-mi îndeasă pastile pe gât și eu mă fac ca iau bomboane. Mereu la 3 dimineața îmi urlă lupii la geam și mă trezesc cu luna pe podea. Urlu și eu la lună, așa cum se cuvine, îi cer ajutorul haitei și ea atunci pleacă. Toată lumea pleacă. (Peisaj: haita de lupi care fuge cu luna în spate). Dar eu când?

22.09.2015

Mi-au stors tot sângele și s-au jucat cu el în eprubete. Analizele nu sunt niciodată în favoarea victimei, e o regulă general valabilă. Tot corpul îmi arde și abia ce a nins la etajul doi, eu cred că resimt frigul sub formă de căldură. Astăzi s-au uitat mai atent la analize, păreau bucuroși, și eu eram, ieri mă vizitase Marta. Am luat-o de mână și parcă i-am simțit căldura dintre degetele ei cum zboară și e aspirată de aparatele ce-mi fură aer. Am privit-o-n ochii ei palizi și obosiți, ea nu vorbește, însă privirea ei îmi recită poeme nesfârșite despre cum era viața înainte de moarte. (Portret, Autoportret: Două pete de culoare într-o lume vopsită-n alb). E prima ei vizită la mine și eu nu o pot servi decât cu un măr pe jumătate mușcat. Condițiile limitate sunt un calvar pe care eu îl înghit zilnic, și se mai miră că sunt slab. Mi-a povestit despre fetița noastră, Bety. E în clasa a 4-a și știe toate capitalele lumii. Mi-a spus că întreabă de mine zilnic și își dorește să mă viziteze cât mai curând. Doar să împlinească 14 ani. A învățat să cânte la pian și la vioară.

Seara, când apune soarele, își cântă singură cântece de adormit copiii și deseori adoarme cu vioara pe piept. A reușit să își facă prieteni și iese destul de des la joacă. Încă mai folosește globul planetar pe care i l-am făcut cadou acum cinci ani jumătate. Șoptește întruna că tati e undeva acolo, doar că încă nu l-a găsit ea. Nu mai durează mult. De asta a învățat capitalele, urmează orașele și fiecare clădire din fiecare continent, mă va găsi ea cândva, am încredere. (Portret: Bety care stăpânește Pământul).

12.12.2015

Brusc, toată lumea era albastră. Pereții erau albaștri, podeaua era albastră, oamenii albi erau albaștri, luna era albastră, sângele era albastru și eu eram negru. Am fost vizitat de către trei fetițe. Fiecare avea o păpușă ce-i semăna leit. Le țineau strâns în poală și cântau un cântec atât de cunoscut, atât de cald. Chicoteau și se învârteau peste tot, ele au dărâmat mobilierul și au mutat patul, dar nu le-am putut turna când au venit asistentele, până la urmă ele sunt doar niște fetițe în albastru. (Portret: 3 păpuși ce mânuiau 3 fete).

08.06.2017

Toată planeta e la mine în cameră. Elisabet care și-a pierdut cheile, lupii care au încetat să urle la lună, fetele care și-au cusut gurile păpușilor și de atunci au amuțit și ele, Marta care e pe scaun admirând haosul, ea e frumosul care se îmbină cu estetica urâtului, reieșind o explozie de culori galactice. Zâmbește. Psihiatrul zâmbește, asistentele zâmbesc, pastilele care aveau să mă omoare zâmbesc, zâmbesc și eu. Încerc să-i fac cu mâna Martei, dar mi-e sugrumată de niște tentacule de jur împrejurul corpului, cred că mă atacă o caracatiță sau poate un calamar sau poate vreo specie nemaiîntâlnită de cefalopod ce și-a pus în gând să mă îmbrățișeze. La marginea scaunului din colț, stă Bety cu o hartă în mână, dansează din picioarele ei micuțe, balansându-le pe scaunul vechi care scârțâie pe ritmul cântecului.  (Peisaj: Moartea își privește moartea).

Prăjiturica mea m-a găsit în sfârșit, sărmana cât m-a căutat! E greu să găsești ceva care a încetat să trăiască și totuși încă mai continuă să respire. S-au administrat bomboanele, au fost din păcate prea dulci și am dat în diabet. (Autoportret, portret: Întreaga încăpere se pierde în mine și totul devine nimic).

Pacientul nr.123 – ISTORIC PSIHIATRIC

Debutul afecțiunii psihiatrice a fost în 2009, la vârsta de 31 de ani, sub forma unui episod psihotic încă necunoscut. Apariția bolii a fost bruscă, cu modificări de comportament în context halucinator delirant. Și-a ucis soția în vârstă de 28 de ani, alături de fata acesteia în vârstă de 5 ani, pe pretextul că acestea erau niște canibali ce încercau să îl mănânce. Pacientul nu interacționează cu familia și refuză asistența medicală. Este internat nonvoluntar la Spitalul de Psihiatrie Welton, timp de 8 ani. După o perioadă de remisiune care durează aproximativ 2 ani, pacientul suferă o recădere în iunie 2017. Evoluția bolii ia o turnură nefavorabilă. Pacientul suferă mai multe crize și tentative de sinucidere. La acordul părinților acestuia, i s-a administrat fentanil 5g. Pacientul a decedat în urma administrării, strigându-i numele soției și al fetei.

Robert Trașcu

Distanța

"în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

Se întâlniseră întâmplător în seara aceea, dar era diferit față de oricare altă dată. El stătea singur pe balcon privind în gol, gândurile îi erau undeva printre stelele albe, iar ea îl privea. Era la al treilea pahar de vin când s-a îndreptat spre el pregătită să-i ceară ce-i promisese cu mult timp în urmă.

– De ce mă urmărești? Nu îți este de ajuns?

– Mi-ai promis o noapte. O vreau acum.

– Ești ca un demon, știi? Motivul nebuniei mele nu e în deșertăciune, ci este în fața ochilor mei, o muză care continuă să mă sfideze pentru plăcere.

– Atât de mult iubesc să văd cum te complaci în asta. Sunt ca un drog pentru tine: te distrug încet și, totuși, nu te poți opri din a mă gusta.

– Parcă mă contrazic cu zeii când vreau să cad, iar tu mă tragi înapoi. Sau poate, tu cazi și eu te prind.

–  Cu fiecare atingere a mea ești în al nouălea cer, dragule. Tu ești cel care cade. Îmi cazi la picioare, iubitule.

– Să vezi și să nu crezi! Este doar impresia ta prăfuită de trecut. Eu sunt căzut din patologia sufletului, cu inima nemișcată și moarte asigurată. Întoarce-te de unde ai venit, nebunie!

– Prăfuite sunt doar minciunile tale dulci cu care m-am îmbătat în fiecare seară. Sub fiecare clar de lună, cu fiecare privire, topită după un sărut de al tău, am uitat de mine ca să îți pot cădea în brațe, iar acum mă alungi, nefericire!

– Alung imperioasa boală ce mă stăpânește. Mi-ai pătruns în suflet și mi-ai distrus mințile.

– Tu vorbești despre o minte distrusă? Lacrimi care curg din senin, ochii roși de la lipsa de somn, poezii din ce în ce mai triste, tu ai tupeul să îmi vorbești mie despre ce simți din cauza mea? Urăsc tot ceea ce ai putut tu iubi, mai ales pe mine. Și totuși, iată-mă aici, cerându-ți încă o iubire de o noapte.

– Nefericirea te-a otrăvit pe dinăuntru și mă vei infecta și pe mine. Ca o piesă scufundată într-un ocean de ceară fierbinte care continuă să îmi topească ce am mai divin în mine, nu vrei să te muți.

– Nefericirea mea dansează cu nebunia ta așa cum dansam noi când eram fericiți, amândoi. Te-ai învăluit atât de mult în nebunia de care m-am îndrăgostit, încât ai devenit parte din ea. Acum, nu mai știu cum să te scot și fiecare are demonul lui.

– Te interesează doar fericirea, nu și mintea mea. Ți-am pătruns în puterea ta de a alege, în timp ce tu în cea de a gândi. Încetează să mă mai atingi așa dulce, să mă hipnotizezi cu acei ochi de cristal și să mă determini să te vreau.

– Încetează să mă mai dezbraci din priviri, să te joci cu mintea mea, și poate voi înceta și eu. Este un dans, iubire, iar tu acum joci după regulile mele.

– Tu mi-ai sfidat sufletul cu buzele tale aromate și neuitate. Jocul tău este o iluzie creată de mine. Ai pierdut această bătălie în care amândoi ne pregătim sinuciderea.

– Eu fără tine nu pot să zâmbesc, tu cu mine nu poți să trăiești, ăsta este dansul nostru. Mintea ta a renunțat de mult timp să se mai lupte cu dorința mea, cu faptul că te vreau din ce în ce mai mult, în fiecare noapte, în fiecare minut, doar tu și eu. Eu nu pierd, tu nu riști și nici unul dintre noi nu câștigă. Suntem aici, vorbim, când ar trebui să fim în camera de lângă, iubindu-mă așa cum merit, urându-te așa cum meriți.

– Timp. De ce spun oamenii asta? „Avem timp”. Cum poți avea timp când e clar că el te are pe tine? Suntem predestinați să ne pierdem unul în brațele celuilalt și nu am putut accepta.

– Tu nu ai putut accepta… M-am pierdut de mii de ori în brațele tale și m-am regăsit în fiecare sărutare. Cum poți să spui că el mă are când încă am pe mine poveștile pe care le-ai scris cu atingerile tale? Ai desenat constelații, iar acum refuzi să privești acest cer înstelat.

– De mult vreau să îți spun ceva și să nu crezi nimic altceva. Noi vom pieri împreună și va fi atât de frumos!

– Fericiți sau triști?  Eu am pierit în fiecare seară departe de tine.

– Împreună. Nu va mai conta nici fericirea, nici nebunia…

Și s-au sărutat. Aprins. Pasional. Cu ură. Cu iubire. Ea se îmbăta cu parfumul lui, el se îmbăta cu vinul de pe buzele ei. Distanța dintre ei se micșora cu fiecare haină care cădea. Erau ei, fericiți, frumoși, normali, doar ei și nimeni altcineva, o iubire perfectă în imperfecțiunea ei, o iubire între un nebun și o nefericită.

 

-un nebun și o nefericită

Ana, ne cam bate vântul

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Ne cam bate vântul, fată. Ți-am zis de-atâtea ori să-nchizi fereastra. Da’ tu te faci că nu m-auzi. Așa a fost mereu, dar cui îi pasă? Doar nu-s nebun să te iubesc.

Am început acum un timp să îmi apăs cu mâna pieptul, să te caut. Dar nu te-am găsit, fată. Ori ai fost surdă, ori chiar n-ai vrut să ieși în față.

Îți plac umbrele, Ana?

Știi, eu nu-s un bărbat ce promite. Sunt mai degrabă un nebun care își plânge disperările, frustrarea cu un pahar de vin în mână și o femeie primprejur.

Nu-s misogin. Mă justific cam mult, dar aia e. Eu n-am avut nevoie de-un cârd care să-mi urle lângă mine, și nici de o armată de pisici.

Te-am vrut pe tine, fată dragă. Te-am vrut, dar nu să te iubesc.

Cuvinte seci și aruncate-aiurea.

Te-am vrut cu disperare. Te-am vrut ca să mă simt bărbat. N-am vrut în niciun fel să te schimb în femeie. Căci ochii tăi sunt hăuri și buzele-s pământ.

Nu îmi transmiți nimic atunci când te privesc. Ești o iluzie mergătoare, dar stai să mi te-apropii.

Eman căldură și n-ai cum să nu reacționezi, femeie.

Atâta că e frig, nebuno. E frig căci ai lăsat geamul deschis. Ne bate vântul, Ana. Avem în suflet urlete cum nici în dormitor n-avem.

N-ai fost nicicând o femeie prudentă. Poate n-ai fost nicicând femeie. Nu ai știut să pleci acasă și m-ai lăsat să te detest atâtea nopți la rând, doar pentru c-am fost domn și nu te-am dat afară. De eram altul, acum zburai de la balcon.

Tu știi că ne cam bate vântul, fată?

Ne suflă frământările. Ne-alungă și iluziile.

Închizi naibii fereastra aia? Am chef să fac cu tine ce n-am făcut nici celor mult iubite. Iubite și-adorate.

Pe tine nu te-ador. Ești doar o complezență. Ești vocea aia care-mi umple camera. Voce de plastic, dar te suport și-așa. Ți-am zis că ești refugiu.

Ne bate vântul, fată. În suflete-avem ger. Nu mă iubi. Eu nu sunt pregătit să fac cafele dimineața și nici să strâng femei în brațe după momente de delir.

N-aș mai fi eu.

Ana, îți jur că dac-aș ști că la final de zi trebuie să-ți mângâi părul, n-aș fi în stare să te fac să-nchizi ochii, să mă urli.

Tu urlă-mă, că oricum strigătele ți le șterge vântul, așa cum eu îți șterg din minte alți bărbați.

Suntem pe nicăieri, femeie. Te-aș lua cu mine la serate și la baluri. Te-aș lua ca să te plimb prin lume. Dar tu ești proastă și te-ndrăgostești, pe când eu n-am nevoie de-aiureli.

Ne bate vântul, Ana. Poate pentru că suntem oameni răi.

Eu sigur sunt. Dar răutatea-mi dă putere și răutatea mea te face să îmi cazi în brațe-n fiecare seară.

Tu strânge-mă în brațe. Tu strânge-mă în ochii tăi, c-afară vântul urlă și-n noaptea asta-o să te las s-adormi aici de bunăvoie.

-Axel

Răspunsul Anei aici: Axel, nu închid geamul.

În delir

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Cavalere, cum o mai duci? Tot pe culmi, tot pe iluzii? Tot în aceleași cercuri superficiale în care simți că aparții atât de mult?

Ah, nu te enerva că te evoc. Nu-ți încleșta pumnii și fii bărbat de poți! Nu pentru mine. Eu m-am retras din jocul tău bolnav de-atâta vreme. Și-mi pare rău că n-ai înțeles încă faptul că nu m-am pretins a fi în nici un fel. Nici în oglindă, dar nici față de tine.

Tu m-ai văzut așa cum am fost, dar cumva m-ai ratat. Ai ratat ceea ce purtam în ochi și-n piept. M-ai tras la xerox și m-ai făcut să fiu de serie. M-ai ucis în mintea ta încă dinainte de-a fi avut șansa reală să-nfloresc. Să-ți arăt până unde merge dragostea. Până unde-s limitele umane în a simți și-a strânge-n brațe. Căci eu te-am strâns. Te-am strâns cum mi s-a strâns mie sufletul de durere când ai pufnit. Ce mi-a mai rămas de făcut decât să-mi iau haina și să plec mâncând pământul? Ești rege singur într-o lume mult prea rece pentru gradul meu de căldură. Ah, și căldura corpului meu nici nu poate concura vreodată cu dragostea din privirile mele-n momentele în care pur și simplu îmi erai. Fără tupeu. Fără aroganțe. Fără prostii. Când îmi erai pur și simplu. Tu ca om. Cu zâmbet, cu nebunii, cu povești până dimineața, cu scântei.

Dar tu-ai vrut cumva un șablon. Și e normal. Go for it, my darling. Am știut când să-mi iau haina și să plec acolo unde dracu mă mai poate găsi!

Am stat în fața ta dezbrăcată de secrete, ihnibiții sau rușini din trecut. Am stat în fața ta așa cum nu mi-am stat nici mie în oglinzi. Și totuși, m-ai ratat. Ai crezut că ai atâta psihologie de viață încât să mă clasezi. Nu spun că-s diferită. Naiba știe câte nebune îmi mai seamănă. Dar eu ți-am pus în brațe lumea și-n loc să zâmbești măcar sau să râzi, că ești așa frumos când o faci; ai urlat ca un dement.

Ai urlat și-ai venit amenințător spre mine. Mi-ai zgâlțâit umerii. Ai râs de sensibilitatea mea. Ai râs de mâinile prea mici care te-au mângâiat, care ți-au cuprins obrajii de-atâtea ori și-n atâtea momente-n care te-ai făcut singur praf.

Nu-ți mai încleșta pumnii că nu-ți stă bine! M-auzi? Pot să ridic și eu tonul! Pot să urlu dacă-așa vrei să jucăm! Am atâta bărbăție-n mine încât să te dau naibii, așa cum m-ai dat tu pe mine de fiecare dată când te-am dat jos din cerul în care te-ai urcat singur!

M-ai făcut să cred că-s greu de iubit. Că-s greu de înțeles. Că n-o să fiu fericită niciodată. Ai râs de ce scriu. Ai râs până ți-au dat lacrimile de tot ce-am trăit. De tot ce-am încercat. De tot ce-am vrut să-ți arăt sau să-ți ofer ție. Mi-ai spus că-i vina mea. Că mereu e vina mea. Am făcut pe dracu-n patru și mi-am schimbat atitudinea iar și iar și iar și iar, doar pentru-o fărâmă din ceea ce mi-ai oferit la început. Am fost de toate. M-am metamorfozat și în ce n-am fost înainte. Când femeie fatală, când copil vulnerabil. Când zid de plângere, când putere și nebunie de nestrămutat. Te-am jucat cu toate cărțile avute. Am înebunit! M-am străduit să îți arăt tot ce pot. Tot ce te-ar putea face să-ți ștergi dracului răceala și batjocura din privire! A trebuit să fiu. Să fiu mult. Să fiu când afectivă, când rece. M-am forțat pe mine să-mi reprim toate gesturile pe care le-aș fi făcut pentru tine, toate îmbrățișările și săruturile nedate! Stâncă de om ce ești! Am greșit eu atât de mult. Ar fi trebuit să plec mai repede. Să-nchid ușa și să te las în lumea ta ideală, unde să-ți danseze fantasmele în care ai crezut mereu.

Mi-ai spus că nu-s destul de femeie! Dar tu ai fost oare destul de bărbat? Ne măsurăm forța, cavalere? Ne măsurăm orgoliile și mândria? Chiar mai e cazul?

Azi râd în fața ta. Crezi că ne-ar fi fost mai bine împreună? Eu nu cred. Cum nu mai cred în multe lucruri. Deși tu-ai fost omul care m-a-nvățat cât înseamnă un moment.

Te las să arzi în propriile nesiguranțe. Ai fost o treaptă pe care vrând, nevrând am călcat apăsat în cele din urmă.

Atâta nebunie condensată și degeaba…

Ziua-n care te-am ucis cu-adevărat

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Ziua în care te-am ucis nu avea nimic special. Același tril asurzitor de păsări, aceeași căldură insuportabilă, aceleași râsete inconștiente de copii ce se plimbă pe biciclete.

Nici nu cred că am realizat atunci că am vrut să te ucid. Tot ce țin minte e că m-am trezit, m-am schimbat de pijamale, am băgat cuțitul în geantă și am pornit spre casa ta. Nici nu gândeam limpede. Eram ca pe pilot automat, știi? De fapt, nu ai mai avea cum să știi acum pentru că ești mort. Ironic, nu?

Cert e că te-am ucis de atâtea zeci de ori înainte să o fac cu adevărat. Te-am ucis în mintea mea după fiecare ceartă, după fiecare urlet pe care mintea mea bolnavă îl amplifica. Te-am ucis în inimă, în locul în care am crezut că-mi vei rămâne nepieritor. Suma crimelor mele e lungă, dragule.. Și a avut ca efect întârziat moartea ta reală. Nu mă justific. Oricum nu ești îndeajuns de material pentru a înțelege asta. Pur și simplu analizez. Și mă gândesc. Exact, gândesc prea mult, după cum mi-ai spus și tu într-unul dintre ultimele momente în care ne-am iubit cu adevărat. Gândesc prea mult și doare. Doare pentru că simt că încep să înebunesc și tot ce am trăit mi se amestecă în mintea asta bună de nimic, ca într-un dans haotic și nu sunt capabilă să descifrez în trecut ce n-am făcut bine! Când dracu am încetat să mai luptăm unul pentru celălalt? Când am început să ne batem joc de singurul lucru care a avut un sens în existența asta dezolantă? Îmi vine să urlu în timp ce alcătuiesc scrisoarea asta! Sunt prea bolnavă.. precum în ziua în care te-am ucis. Dar de ce încerc să îmi găsesc scuze? Astea n-o să te aducă înapoi. Dar oare asta vreau? M-am săturat de accesele astea de bipolaritate. Acum chiar urlu! De ce nu ai putut pur și simplu să pleci dacă ai văzut că ne chinuim? Oare nu te-am lăsat eu? Zău că nu mai știu. Dar sunt sigură că poate te-aș fi căutat și dacă nu m-ai fi vrut înapoi, mi-aș fi înecat suferința în tutun și alcool. Dar nu te-aș fi ucis. N-ai fi meritat. Nu tu. Am dat de pământ cu cel mai iubit dintre pământeni. Păcat că m-am îmbolnăvit prea tare ca să fiu în stare de o decizie lucidă.

Aș scrie mai multe, dar îmi e rău și am în față cuțitul cu care te-am înjunghiat în ziua aia blestemată de iulie. Ar fi trebuit să-l arunc, dar cumva, e singurul lucru care ne mai leagă. Cu ocazia asta vreau să-mi cer iertare. Nu neapărat pentru că te-am ucis. Încă mai cântăresc dacă îmi pare rău pentru asta. Dar îmi cer iertare că nu am fost în stare să-ți spun tot ce am avut de spus atunci când erai în viață. Dar poate așa a trebuit să fie, dragule. Poate că a trebuit să mori ca să pot scrie rândurile astea.

René

O altfel de femeie

"în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"
       Dragule, eu sunt femeia aceea care n-are nimic special în aparență, însă de care printr-o aruncare de zaruri pe care nu ți-o vei putea explica niciodată, te vei îndrăgosti iremediabil.
       Sunt femeia aceea atât de al naibii de greu de stăpânit și mai ales de avut. Hai să nu fim superficiali.. Știi la ce mă refer prin posesie… Atâția alții salută mulțimea victorioși pentru că pentru câteva momente scurte din viața lor, de altfel, au mers cu mine la braț. Dar niciunul dintre ei nu m-a avut cu adevărat.
       Și asta pentru că sunt prea nebună, prea inteligentă și prea complicată pntru o lume plină de superficiali. Și nu, dragule, să nu crezi vreodată că îți vorbesc din aroganță; fiindcă e pentru oameni slabi și îmi place să cred că am depășit stadiul ăsta. E pur și simplu un fapt constatat. M-am raportat la atâtea persoane și n-au reușit să facă față dezastrului pe care îl reprezint.
       Sunt femeia aia tâmpită, pe care ai fi tentat să o numești bipolară, pe când înăuntrul meu se crease un constrast antagonic dintre vulnerabilitate și putere, dintre delicatețe și forță. Mi-a luat ani să-mi iau sufletu-n brațe și să-i văd ițele. Darămite până i le-am înțeles și iubit pe toate. Deci nu, nu mă aștept să primesc iubirea ta. S-ar câștiga prea ușor și eu vreau să mă joc, să lupt pentru lucruri. Plus că n-am nevoie de iubire. Am nevoie de necunoscut și de clipe zgomotoase.
       Dragule, judecă-mă, dă cu mine de pereți cât vrei. Trage-mă de păr, numește-mă nemernică și reneagă-mă de câte ori va fi nevoie pentru a te simți din nou stăpân. Da, eu sunt sunt femeia care și-a sacrificat principiile pentru acea clipă care i-a adus gloria, iar mai apoi moartea. Dar gloria aia a însumat atâta viață..
       Dragule, ferește-te de mine căci ard. Ard în propriile păcate, căci ele sunt cele care m-au înălțat până la dumnezeirea pe care nu știam că o am în mine.
Sunt femeia aia cu raționament atât de corect, dar cu alegeri atât de proaste..
Atât de împiedicată, atât de neorganizată, atât de ciufulită și totuși cu acel dramatism sexy prin care mi te-am făcut aliat.
       Pentru că eu, dragule, n-am luptat pentru bărbați, ci pentru desăvârșirea mea concretă. N-am luptat pentru certitudini, ci pentru clipa aia nenorocită pe care să o pot trăi până la lacrimi.
       Sunt femeia aia care nici un suflet nu știe să rupă ca lumea. Pentru că mă rup și eu odată cu el. Mă dezintegrez sub propriile lacrimi, sub propriile idealuri aruncate într-un cer mult prea înalt.
       Se lasă noaptea, dragule și mă simt mai singură ca niciodată. Am nevoie de mâinile tale-n jurul meu. Dar nu ca de obicei. Fă-mă să simt că-ți aparțin. Doar așa vei înblânzi sufletul ăsta inert la durere.
       Sunt femeia aia tâmpită care s-a urât, s-a sfidat mereu; care s-a zgâriat cu propriile unghii pe încheieturile brațelor în timpul căderilor nervoase. Sunt femeia care aproape că și-a smuls părul din cap într-un acces de nebunie provocat de neputință.
       Sunt frustrarea întruchipată și dramatismul meu stă în luciditatea acestui fapt. N-am nevoie să mă arăți cu degetul. Nu ridica piatra primul. Am făcut-o înaintea ta oricum. Nu mă critica. Îmi cunosc fiecare durere, fiecare neputință, fiecare superficialitate și încercare moartă de a fi frumoasă, de a fi întreagă, de a fi așa cum aș fi avut mereu nevoie.
       Închide-mă, te rog, într-o încăpere goală! Lasă-mă să urlu! Am nevoie să mor pentru a renaște. Sunt femeia aia atât de proastă care nu a fost în stare să-și pună pe picioare lumea, care a distrus mai mult decât a clădit, care a pretins a înțelege, pe când nu s-a înțeles nici măcar pe sine.
       Dar dragule, m-am hrănit cu propriile umbre și asta mi-a dat puterea de a rescrie tot ce rămăsese neterminat.
Așa că azi mă vezi așa cum sunt. Nebună. Hotărâtă. Feminină. Schimbătoare. Pulbere și praf. Vânt.
Privește-mă și o să vezi în ochii mei începuturile lumii. Alungă-mă și-o să simți furtuna unui om frumos, neînțeles.
René
 
Derulează înapoi