Tag archive

lume

Dacă lumea s-ar opri în loc, tu ce-ai simți, copile?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
dacă lumea s-ar opri în loc

Pământul îți moare sub picioare, copile! Se pierd vise, lacrimi, urlete, DORURI. Iar tu… Și tu te pierzi crezând că va fi bine, sperând că lumea nu te va mai subestima, aspirând la un viitor mai bun. Dar dacă viitorul nu există? Dacă lumea s-ar opri în loc?

Suntem generația care se îneacă în lacrimi, cu fața într-un cearșaf…

Pentru mine, cel puțin, să tot aud din jur faptul că noi vom putea face ceva pentru țara și populația asta, că trebuie să avem încredere și vom reuși, e ca un cuțit ce mă tot înjunghie. Poate că nu v-ați dat seama, dragi „tovarăși” cu care noi, copiii acestei generații, împărțim viața, dar ne doare, și nu suntem învățați să arătăm că ne doare. Ne-am educat în așa fel încât să nu dăm de înțeles oamenilor din jurul nostru că nu ne simțim în regulă și că nu mai putem continua.

… și totuși, cine s-a întrebat „Bă, dar oare copii ăștia mai pot?”

Așa e, NIMENI! În niciun caz tanti Mioara de la magazinul ăla la care se adună zilnic radiosanțul și se pune țara la cale de parcă am devenit niște marionete. Țin să vă reamintesc, doamnelor și domnilor drăguțe/drăguți, marionetele se trag de o sfoară, care se poate tăia foarte ușor. După o zi în care suntem puși la zid și vorbiți pe la toate colțurile, tot ce facem e să ne încuiem în cameră și să privim tavanul cu lacrimi în ochi, pentru că nici măcar nu mai avem dreptul la cerul albastru. Dar e o vorba, „The sky is the fucking limit”. Asa că, îmi vreau limita înapoi.

Vei atinge oare viitorul, dragă copil ce te zbați să trăiești prezentul?

Și iar mă adresez ție, scumpule, pentru că te privesc în oglindă zi de zi și văd cum demonul acela vrea să iasă din tine de atâta durere.

Te frămânți ca nu vei putea ajunge la drept, la Academie, mai mult decât atât, nu vei putea să le demonstrezi părinților tăi că nu au putut sa îți decidă viitorul și ca ți-ai împlinit visul. Dar nu te-ai gândit niciodată la faptul că lumea s-ar putea opri în loc? Probabil mâine nu vei mai simți, nu vei mai respira, nu vei mai fi omul de ieri.

Asta trăim, de fapt, chiar acum, în plină pandemie. Și cedezi, și îți spui că mai poți puțin, și te ambiționezi, și… iar cazi la pământ. Dar inima-ți simte cum pământul poate duce atâtea greutăți și cum ne înfruntă pe noi, oamenii care nu mai avem compasiune pentru el. Te ridici și chiar de-ți spui un NU atât de hotărât, privește-te-n oglinda când o faci. Căci tot ce mai ai de preț pe lumea asta e o reflexie și o umbră. Cu ele rămâi după o zi în care ai simțit că te-ai pierdut. Renaște din propria-ți cenușă și transformă-te în ceea ce lumea urăște mai mult. Nu te va putea înfrunta și va tinde să renunțe.

Și nu vreau să te gândești acum la faptul că trebuie să faci un scop din a-i da peste nas societății bolnave. Însă suntem uneori tratați de parcă avem vreo vină că facem pași pe acest pământ.

Avem valori, dragă copilărie a acestui secol, și vrem să ni le respectăm și fructificăm. Ne dorim viitor, în ciuda lipsurilor pe care nu ni le umple nimeni. Și mai avem ochi sclipitori ce observă tot, lăcrimând în momente de disperare și la auzul unor dure critici.

Așa cum spunea o colegă într-un articol, mă afirm și eu: Dragă societate, ne răpești viitorul!

Amestecați într-o lume de nebuni

"în Poezie și literatură" "de POV21"

Te-am întâlnit când lumea îmi era întreagă. Cutremurele nu mi s-au văzut pe chip. Se fisura pământul, dar eu râdeam mai tare și-acopeream cu piciorul orice neregulă și orice urmă care să mă dea de gol. Eram amestecați într-o lume de nebuni și ne-am găsit mai tineri și frumoși ca niciodată.

Tu știi că sunt femeia care râde, care nu lasă garda jos. Idealurile-mi stau în ochi, iar dragostea în mâinile pe care le arunc în aer când dansez.

Ți-am zâmbit, știu. Nu mi s-au mai văzut craterele în care mă-nvârteam. Pentru moment, cel puțin, m-am relaxat și m-am lăsat să-nebunesc.

Nu te-am anticipat deși știam că nu văzusem nicicând atâta frumusețe și delir. Praf și pulbere erai.

O invitație spre o lume-n care se dansează. În ochii tăi citeam metafore și aroganță. Am început să mă dezintegrez.

Am alergat pentr-un moment să nu mă vezi. Să nu auzi din zidurile care se dărâmă. Să nu-nțelegi cât tremur îmi aduci pe chip. Și cât cântec în inimă.

Dar nu am putut să rezist chemării tale. Mai tânără decât oricând mi-am lăsat păru-n valuri peste umeri și am urmat lumina care m-a orbit.

Veneam spre tine sângerând, plângând pe interior, ca un copil ce își caută mama. Am văzut promisiunea dragostei în mâinile tale. Mâini ce m-au cuprins, ce-au mângâiat. Mâini ce m-au înebunit, doar ca să mă lase cu mai multe cutremure decât au fost vreodată.

Nu există certitudini în viață, nu există repere. Bâjbâim cu ochii închiși, iubim ce putem, alergăm și ne luăm la-ntrecere cu soarta. Strângem când avem timp. Când nu avem, facem.

Am făcut din noapte zi și din noi câmpuri de luptă. Nu mi-am înșirat cuvintele. Eram prea obosită ca să te trăiesc așa cum aș fi vrut.
Am așteptat să te apropii. Să pot să te iubesc. Să merite distrugerea pentru care-am răbdat atât.

Mi-am plâns nedreptatea în pumni. Mi-am plâns orgoliile și zâmbetele-au început să crape. Nu le-ai știut. Nu le-ai simțit. Am fost acolo cât a trebuit, dar nu atât cât mi-am dorit.

Și ce durere să te pierd... Să văd cum te îndepărtezi fără măcar să-mi fi venit în suflet, fără măcar să îți arăt cât soare pot aduce. Și câtă nebunie, cât delir. Cât dans până în zori, câtă odihnă.

Te-ar fi trezit cutremurele mele. Dar mâinile-ar fi mângâiat și ai fi adormit la loc.

Ai fost un ideal fugitiv, trăit pe bucăți. Un ideal ce a ales să nu se dezintegreze. Să îmi rămână-acolo. Ghimpe-n coaste. Furie peste țărmurile mele. Batjocură pentru atâta liniște și-atâtea ziduri.

Îmi miroseai a mare. Pentru că marea îmi miroase-a liniște. A doruri. Și mi-a fost dor de tine până să te întâlnesc. Când am făcut-o, am respirat și m-am oprit. Mi se blocase circulația și ochii n-au clipit minute bune.

Acasă vine sub formă de oameni, acasă vine sub formă de distrugeri, de nedreptate.

Suntem amândoi sub un singur soare, amândoi amestecați într-o lume de nebuni. Tu vii spre mine. Te prind. Te-ating. Mie nu îmi e frică. Mă răscolești așa cum îmi respiri parfumul.

Ești tu în toată frumusețea unei clipe sparte. Ești tu în ultimele unde la apus.

Ești tu în gong-ul care-anunță rugăciunea. Ești tu în murmurul călugărilor.

Ești tu în greierii din iarba verilor trecute. Ești tu în valurile-n care mă înec. Ești tu în clopotele care bat. În păsările care pleacă. În zidurile care se dărâmă. Ești tu în clinchetul paharelor de vin.

În promisiunile care se fac. În promisiunile ce se încalcă. Ești tu în cuvintele care nu se pot scrie. În lacrimile care se varsă necontenit. Ești tu în nopțile ce se transformă-n zi. Ești tu-n castele și-n așteptări prea mari.

Ești cântec prost și dragoste pierdută. Ești în nisipuri mișcătoare. În răsături. În poezii cântate noaptea-n telefon. În gesturi reprimate. Ești tu-n hipnoză. Ești tu-n albastru. Ești tu în respirații și-mbrățișări date la 6 dimineața.

Ești tu-n alegerile viitoare. Și în regretele ce țin azi de prezent. Ești tu în certitudini. Ești tu-n valurile care se sparg de mine. Ești tu în geamandura de care nu pot să m-agăț. Ești tu-n voința de a fi mai bună. De a-nțelege. De a fi altfel. Ești tu în motivația de a face prăpăd. Ești tu în promisiunea de a face bine. Ești tu în certitudinea că sunt femeie.

Ești tu-n toată tristețea de a mă-ntoarce-n Cluj. Ești tu-n luminile ce stau peste Mărăști.

Ești tu-n avioanele ce trec deasupra capului. Ești tu-n plimbări și-n lacuri triste. Ești tu în drumuri ce rulează. În bucurii nemăsurate. În cărți, în oboseală. Ești tu-n imboldul de-a munci și-n boala ce mă țintuiește-n pat.

Ești tu-n bătaia-n masă că viața nu e dreapta. Ești tu în lașitatea absenței imediate. Ești tu în pierderi. Ești tu-n singurătate. Ești tu și totuși n-ai știut să fii.

Două lumi diferite – inimi separate în dezamăgire

"în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

 


Ne-am privit de pe granița dintre două lumi diferite…

L-am privit ieșind pe ușa inimii mele ca prin negură. Îi puteam distinge silueta și culoarea hainelor negre ce anunțau doliul unei noi lumi care va să vină înăuntrul meu. Îi număram pașii repezi cum se îndepărtau și intrau în întuneric, dar mintea mea nu putea accepta altă pierdere.

Am strâns din dinți după care am țipat puternic.

Vocea mea părea să dispară, iar strigătul meu își pierdea din intensitate. El nu se întorcea, iar eu nu mă puteam face auzită.

În pieptul meu se forma un gol din ce în ce mai adânc, ce nu îi dădea voie minții mele să raționalizeze. Am urlat de nenumărate ori, sperând că într-un sfârșit glasul meu îi va vizita auzul. Nu voiam să mă opresc, dar speranțele mi se năruiau din ce în ce mai mult.

Suferință. Singurătate. Amar.

Trei însușiri ce îmi urcau pe șira spinării în timp ce privirea îmi era încă fixată pe omul care devenea din ce în ce mai minuscul, prin pașii uriași pe care îi ghida cât mai departe de mine.

Stau și privesc la punctul în care acesta a ajuns, la punctul unde a vrut să ajungă, sperând că va dispărea. Însă îmi e acum o parte din pupilă și nu o pot îndepărta oricât mi-aș dori.

Îmi torturez ochii frecându-i strident, implorându-mă pe mine insămi, ca atunci când îi deschid din nou, să nu îl mai văd.

Dar el e încă acolo, iar eu sunt încă aici – două lumi diferite cu dorințe diferite.

Două lumi diferite, iar acum, în sfârșit, pot vedea din nou în a ta.

Jocul s-a terminat, compania ți-a plecat, iar pachetul de țigări ce ți-a fumat atenția toată seara e aproape terminat. Lumina ți-a bătut iarăși la fereastră pentru a te anunța că a început o nouă zi mizerabilă. Tu îți tragi jaluzelele pentru a o goni și te întinzi pe patul al cărui lenjerie încă miroase a esența pe care noi, împreună, am format-o.

Îți așezi capul pe perna stânjenită de singurătate, iar pe cea de a doua o strângi tare în brațe; ești trist și deloc mândru de tine. Sau poate ai iluzia că ești, dar adânc înăuntrul tău, știi că e doar o falsă sentință.

Strângi din pumni și închizi ochii, încercând să îi menții astfel.

Dar ei tremură și te forțează să fii treaz, să îți confrunți acțiunile. Să nu mai eviți, ascunzându-te după alții.

Te așezi la marginea patului fixându-ți o țigară între buzele-ți deshidratate, după care te întrebi dacă merită să îți consumi energia pe un subiect atât de fragil, dar care în același timp îți torturează gândurile.

Decizi că ești prea obosit, așa că poposești din nou pe aceeași gheață care se sparge din ce în ce mai mult.

Te gândești că îți vei pune mâine lucrurile cap la cap.

Dar ziua de mâine a venit, iar tu ești tot același; tot aceeași marcă de țigări. O lași să îți fărâme paradoxurile și tot aceeași gheață te privește de jos cum îi calci crăpăturile.

Nu evoluezi, dar nici nu regresezi. Ești același bolnav, același om de care eu m-am îndrăgostit, doar că acum îi scoți la iveală cea mai groaznică transpunere a lui.


Autor: Moisei Larisa

Știați că iubesc?

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Știați că iubesc? Nu, nu aveați de unde să știți. Nu am spus nimănui. Vă spun vouă. Vouă vă spun atât de multe lucruri și la vedere și printre rânduri. Nu, nu, nu. Nu e ceea ce vă trece prin minte. Nu este o iubire adolescentină. Este ceva serios, ceva ce va dura toată viața. Sunt atât de îndrăgostită că aș vrea să îmi iau zborul, să ating norul ăla în formă de inimă. Sunt atât de îndrăgostită de lume.

Iubesc atât de mult cerul. Gri, albastru, negru, îl iubesc cu fiecare culoare pe care o are. Iubesc Soarele și când îmi arde pielea și nu pot dormi bine. Iubesc Luna chiar și atunci când nu este acolo și mă lasă singură, să plâng în perna mea. Iubesc și stelele, deși uneori eclipsează Luceafărul cu strălucirea lui. Iubesc copacii chiar și când atrag fulgerele. Iubesc natura.

Iubesc oamenii. Nu pot iubi nimic mai mult decât iubesc pasiunea din privirea oamenilor când vorbesc despre ceea ce adoră. Iubesc zâmbetele sincere și confuze. Vai, cât pot adora sinceritatea! Iubesc conversațiile nocturne, când amândoi suntem atât de reali și uităm de jocuri, reguli, orgolii.

Iubesc când oamenii își spun că se iubesc prin  Ai grijă”,  „Ești așa zăpăcit”,  „Te aștept” și  „Sunt aici”.

Iubesc iubirea, mă face atât de fericită. Iubesc să aud  râsul unei persoane după ce a plâns, pentru că altcineva nu a știut să iubească. Oamenii răi, doar oamenii răi pot face alți oameni să plângă. Iubesc să vă iubiți. Sunteți atât de frumoși, toată lumea înflorește, dar apoi totul se ofilește…

Oricine poate să crească o plantă, puțini pot să o facă să înflorească.

Iubesc, oameni dragi, iubesc atât de mult natura voastră, umanitatea. Iubesc gesturile mici, iubesc că atunci când se gândea la mine venea cu un trandafir roșu, pentru că știa că o să-l am și peste ani între paginile cărții mele favorite de la acea vreme. Iubesc că și acum găsesc acei trandafiri. Iubesc amintirile. Iubesc promisiunile. Iubesc lacrimile care derivă din acestea.

Iubesc. Dar pe el? Pe el nu-l iubesc. Sunt îndrăgostită. Dar de el? De el nu. E ceva ce nu pot iubi la el. Ceva ce mă împiedică să mă scufund în ochii lui. Nu e frică. E doar absența iubirii. Un abis. E un abis. Întunecat. Rece. Nesigur. Când aripile mele se vor întinde și mă vor convinge să fac saltul, atunci voi fi Regina Damnaților, regina lui. Și atunci voi iubi lumea, dar pe el îl voi iubi mai mult.

Până atunci, iubesc lumea, dar fără el.

„Lumea Sofiei” de Jostein Gaarder – o poveste despre cine suntem

"în Cărți & Filme/Texte" "de POV21"
„Lumea Sofiei”

Cum ar fi dacă ți-aș spune că nu există întâmplări întâmplătoare? Eşti una cu lumea, eşti una cu istoria filosofiei, trăiești, așadar, de când lumea: „Când avea să-şi cunoască propriile rădăcini istorice, avea să fie o fiinţă ceva mai puţin întâmplătoare. Dacă istoria omenirii era şi propria ei istorie, atunci, într-un anumit sens, ea însăşi era în vârstă de multe mii de ani.”. „Lumea Sofiei” de Jostein Gaarder deschide în mod extrem de neașteptat problematica sinelui și a copilăriei.

Încă din titlu, ni se deschide o fereastră către o lumea nouă, o călătorie în zbuciumul dintre vârste din Lumea Sofiei.

Etimologic vorbind, sophia provine din greacă și înseamnă înțelepciune. Dacă ar fi să rezumăm romanul în două cuvinte, acestea ar fi, fără dar și poate, „istoria filosofiei”, așadar, „dragostea față de înțelepciune”. Deci, nu este deloc întâmplătoare nici alegerea personajului.

Nimic nu te pregătește, totuși, pentru o istorie a filosofiei. Jostein Gaarder reușește să aștearnă în cuvinte o lume aproape intangibilă a ideilor marilor înțelepți, într-o manieră nouă, complexă, dar deloc greoaie, cu ajutorul tehnicii povestirii în ramă. Asistăm, așadar, atât la reistorisirea filosofiei, cât și la îndepărtarea de copilărie a personajului principal.

Jostein Gaarder s-a născut în Oslo, în anul 1952, într-o familie de profesori.

A urmat cursurile de teologie, filosofie și limbi scandinave la Universitatea din Oslo. Din 1981, a predat, timp de zece ani, filosofie și istoria religiilor. În același timp, a început să scrie, debutând cu volumul Diagnosticul și alte nuvele (1986).

Lumea Sofiei a apărut în anul 1991, cu subtitlul „romanul istoriei filosofiei”, care a devenit peste noapte un bestseller internațional.

Tradusă în 53 de limbi, această carte a atins recordul de vânzări pe plan mondial în 1995, fiind vândută în peste 30 de milioane de exemplare.

Mai târziu, romanul a fost adaptat într-un film și chiar într-un joc pe computer. Cartea s-a bucurat de un succes înfloritor tocmai pentru că e scrisă la nivelul de înţelegere al unui copil sau al unui adolescent, dar are aceeași chemare ludică și pentru un adult, care, pagină cu pagină, intră în jocul protagonistei.

Sofia se află la limita tulburătoare dintre copilărie și adolescență.

În ziua în care ajunge să numere 14 ani de viață, primește o scrisoare de la un necunoscut, în care este consemnată o singură frază: Cine ești tu? Este începutul unei serii de scrisori care conțin un adevărat curs de filosofie, începând cu presocraticii sau filosofii naturii și ajungând până la Freud, Darwin, Heidegger sau Sartre.

În paralel, suntem martorii aventurii Sofiei, care devine aventura cititorului însuși. Suntem oare, ca Sofia, personaje într-o carte sub ochii unui cititor care este și el personaj într-o carte? Suntem oare, prinși în jocul textualist al unei repetiții infinite? „Un atom de hidrogen care stă într-o celulă pe vârful nasului meu a fost odinioară parte din trompa unui elefant. Un atom de carbon din muşchiul inimii a stat odată pe coada unui dinozaur.”.

Cartea aceasta pare să spună: „Uite, aceasta e lumea! Trebuie doar să o privești.”

Există o cheie care se rotește în interiorul nostru și ne ține atenția captivă – mirarea. „Partea tristă e că, pe măsură ce creştem mari, ne obişnuim nu numai cu legea gravitaţiei. Ne obișnuim, în acelaşi timp, şi cu lumea însăşi.”. Întregul roman nu este altceva decât o reîntoarcere la această mirare înnăscută, care nu ar fi trebuit să ne părăsească niciodată.

Filosofia încântă prin deconspirarea unor răspunsuri care s-au mai rătăcit prin umbrele gândului nostru. E fascinant momentul întâlnirii cu aceleași răspunsuri pe care le-au gândit și alții, în alte timpuri, creându-se, astfel, o legătură puternică între sine și lumea fantezistă a ideilor. Mintea umană cuprinde lumi întregi. Literatura și filosofia sunt evadări dintr-o formă efemeră  a singurătății – efemeră, deoarece realizezi că și alții au trăit propria formă de singurătate.

Lupta Sofiei nu e doar una de înţelegere, ci şi una concretă, palpabilă, ilustrată prin scrisori şi emoţii.

Astfel, realitatea nu dispare niciodată, survine doar prin alte forme. Citind cartea, am simțit eu însămi plăcerea scrisului și m-am contopit cu personajul principal. Pe parcursul a 35 de capitole, m-am simțit precum Alice în Țara Minunilor. Lecțiile oferite Sofiei au fost, de fapt, lecțiile oferite mie. Cartea este o continuă călătorie – am plecat de la actualul eu spre un viitor imaginat al cunoașterii de sine. La revedere trecut, bun venit viitor!

Nu vom descoperi mâine cine suntem azi, dacă analiza nu se face acum, în prezent, trăind, cercetând, încercând să înţelegem. În centrul lumii nu se află omul, ci cunoașterea. Poţi alege să crezi sau poţi alege să vrei să înţelegi.

„Lumea Sofiei” este, în sine, o istorie a binelui, alături de o istorie a răului, alchimia dintre joc, mister, curiozitatea de copil și înțelegerea de adult.

 

Forțe de femeie-n întuneric

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Am fost un corp plutitor aruncat într-o mare de frică. Un cocon de frustrare care-a știut mereu că-n modul ăsta n-are cum să se transforme-n fluture. Am fost ură. Multă ură condensată. Îmi tremurau mâinile de la ură așa cum îmi tremurau picioarele-n întuneric sau cum îmi bătea inima-n proximitatea dragostei. Proximitatea și sinonimul său plin de semnificații…

M-am supus de-atâtea ori în viața asta din incapacitatea de-a-mi pune lumea pe picioare, de-a-mi purta coroana de învingător cu demnitate. Și ce coroană să porți, până la urmă, când totul e pe dos? Când tu urli, urli, urli zgomotos, iar mai apoi fără să fii capabilă să scoți un sunet? Despre ce strălucire să mai fie vorba când tu te zvârcolești printre ruinele ce-ți stau drept piatră de temelie?

Și-ți deschizi ochii în noapte. Scrutezi nebunia cu neîncredere. Îți privești mâinile. Sunt tot mai reci. Dar măcar sunt acolo. Îți pui mâna în cap. Nu ți-ai smuls încă părul. Mai ai un dram de curaj cât să nu te autodistrugi de tot. Vrei să scrii. Vrei să scrii ca să vomiți toată ura asta. Toată neputința asta, fiindcă știi că nimic nu te-ngenunchează-n viața asta așa cum o fac neputințele. Luciditatea ta de-a știi că poate fi altfel, că știi că meriți să le duci pe toate altfel, dar nu-i mare lucru cu putință.

Și scrii ca să dai tot afară. Tot negrul care-ți ține loc de suflet în cele mai mari momente. Și-ți e o scârbă teribilă de toate metaforele astea-n care te învârți. Pe tine și problemele tale. Nerezolvate. Nerezolvabile. Da’ nu poți scrie altfel. Lumea nu-i pregătită pentru adevărul tău. Pentru durerea asta brută. Durerea asta a ta care poate să șocheze. Care poate să te sugrume. Să te lase fără grai. Fără repere. Îți e scârbă de metafore, dar ele dau o altă culoare urletelor tale. Le izolează ca să nu spargă timpanele celor din jur. Și-am zis, darling. Lumea nu-i pregătită de durerile tale în forma lor naturală. Nu-ți răci gura de pomană. Nu scrie-n forma brută. Cine-ar înțelege? Ce ar înțelege? C-ai trăit ce-ai trăit și că la 18 ani te poți considera femeie? O să fii scuipată-n față pentru tupeul de-a te pune pe-același podium cu-atâtea altele. Dar fix aici a fost miza ta. Fix aici a fost lucrul care te-a scos dintr-un șablon. Tu n-ai urmărit desăvârșiri sau podiumuri aiurea. Tu n-ai urmărit aplauze, flori aruncate-n urma ta și urale fără sens. N-ai vrut nimic din toate astea. N-ai vrut nici să te maturizezi atât de repede. Nici să știi câte știi acum. Nici să fi simțit câte ai avut de simțit și de dus în piept până-n momentul ăsta.  Dar viața-ți dă de toate. Fiecare are propriul ceas. Propriul timp pentru maturizare. Propriul timp pentru dragoste. Propriul timp pentru durere.

De la un  punct n-ai mai vrut nici să te faci înțeleasă. Nici de ei, acei cavaleri cu chip și nume necunoscut azi, care au contat cândva; dar nici de publicul larg. Nu te mai măgulesc aprecierile cum nu te mai zgârie criticile. Nu mai mușcă din tine neîncrederile celorlalți și rafalele de vânt nu te dau jos de nicăieri căci te-ai dat jos de una singură din cerul și de pe piedestalul pe care te-a urcat orgoliul.

Tu-ai vrut lucruri simple. Și când le-ai avut, ai mulțumit până la lacrimi că în sfârșit totul e-așa cum ar trebui să fie. Tu-ai vrut cel mai mult să te-nțelegi pe tine. Să te iubești. Să fii în stare să-ți zâmbești demnă-n oglindă. Să știi că ai de oferit. Să știi că ai farmec. Când cânți. Când dansezi. Când te clatini cu-n pahar de vin în mână. Când dormi. Când ești puternică. Când ești fragilă și-ai nevoie poate doar de cineva care să-ți încălzească mâinile cu circulația asta dată peste cap.

Și pentru toate impulsurile astea-i fost blamată. De toți, nu doar de unul singur. Căci ți-ai făcut șablon și din bărbați. Același tipar te-a făcut să tresari și să-ți lucească ochii. Ai vrut masculinitate. Ai vrut curaj. Ai vrut tupeu. Ai vrut perversitate crescândă, inteligență și rafinament nebun. Le-ai vrut pe toate, c-ai știut că ai ce să oferi înapoi. Ai știut că poți să-nveți. Să fii. Să vorbești. Să te comporți. Să mergi demn și elegant, chiar dacă a trebuit să te târăști până la un punct. Doar atunci vor avea pașii tăi farmec. Ai știut că tot ceea ce te face femeie, te face demnă să pretinzi. Și pentru c-ai pretins, ai fost interpretată greșit. Prea greșit când tot ceea ce-ai fi avut nevoie s-ar fi rezumat la un grad de iubire autentică.

Ai fost numită imatură. Și feministă. Și nebună. Și de neînțeles. Și bipolară. Și tâmpită. Și fără viitor. Și nedemnă. Și needucată.

E-o pierdere de timp să-ncerc să demonstrez contrarii, să deschid ochii celor care au sau n-au de-mi pășit în cercurile mele concentrice.

Și cred că fix aici intervine farmecul în viață. Să fii atât cât poți. Să fii, dar fără spectatori. Și fără așteptări. Nici magia aia din viață și întâlnirile iminente să nu le-aștepți, că n-o să vină. Nu atunci. Poate doar în momentul în care te focusezi pe gradul de căldură și de lumină din interior. Atunci se-ntâmplă toate. Atunci se-opresc și mâinile din tremurat și-și recapătă și respirația ritmul obișnuit ca-n cele din urmă să poți lua sceptrul în mâini. Să-l cântărești cu propria măsură. Să lași toată puterea pe care o deții să se reverse-asupra ta și-asupra întunericului tău. Până la urmă nu-i noaptea neagră precum pare. Suntem atât de tineri și-avem atâta forță s-aducem lumina..

Derulează înapoi