Tag archive

literatură

De ce să NU priviți Wattpad-ul ca pe o platformă de fantezii sexuale?

"în Păreri și opinii/Cărți & Filme" "de POV21"
Wattpad-ul

Wattpad este un program destinat citirii cărților electronice pe telefoane mobile, tablete sau calculatoare personale. Spre deosebire de dispozitivele dedicate citirii cărților, Wattpad nu necesită hardware special, ci folosește telefoanele mobile pentru a descărca textele din Internet, a le stoca și afișa. Conținutul este creat chiar de utilizatori, fiind permis oricui să contribuie. De la lansarea sa în octombrie 2006, aplicația a fost descărcată de peste 3 milioane de ori.

Dar ce este de fapt Wattpad pentru comunitate?

Ei bine, este un prilej pentru tinerii scriitori să învețe și să își dezvolte abilitățile prin feedback și critică constructivă conform unui studiu recent (https://scholarworks.wmich.edu/wte/vol5/iss1/5/).

În România, fenomenul Wattpad a luat amploare în jurul anilor 2012-2014 când platforma a început să fie din ce în ce mai vizitată atât de cititori cât și de scriitori, care au găsit în ea oportunitatea de a se descărca de emoțiile negative, precum și șansa să evadeze din viața cotidiană.

Personal, am început să citesc cărți din această aplicație în anul 2013 și am rămas plăcut surprinsă de oamenii talentați pe care i-am întâlnit acolo. Nu m-am oprit din citit indiferent de câtă critică negativă a primit Wattpad-ul în ultimii doi ani.

Nimeni nu a spus vreodată că toate cărțile de pe Wattpad sunt foarte bune, dar platforma a început să fie judecată doar pe baza cărților scrise în batjocură.

Apogeul nedreptății a fost atunci când a avut loc înființarea grupului de pe Facebook și a paginii de Instagram „Citate Cringe Wattpad”. În acest grup și pe această pagină sunt postate citate din cărți publicate strict pentru amuzamentul altora precum se poate observa:

wattpad-ulwattpad-ul

Din păcate, datorită acestui grup ce a luat amploare, oamenii au uitat de comorile Wattpad-ului, de scriitorii care și-au început carierele acolo și acum sunt autori publicați, unii chiar de bestsellere.

Cel mai bun exemplu este Anna Todd cu seria „After” ce a pornit pe Wattpad și recent s-a lansat film după primul volum. Oamenii au început să plece urechea la denumiri precum „platforma fanteziilor sexuale”, ceea ce este absurd. Unele dintre cele mai populare și apreciate cărți românești de pe această platformă nu au nici o scenă sexuală explicită. Câteva exemple sunt:

wattpad-ulwattpad-ulwattpad-ulwattpad-ulwattpad-ulwattpad-ulwattpad-ul

Comunitatea adevărată a Wattpad-ului este formată din cititori fideli și din tineri ce își pun bucăți din suflet în ceea ce scriu și chiar se sesizează munca din spatele fiecărui capitol.

Nu putem compara citatele de pe grupul acela de Facebook cu cele care aparțin unora dintre cele mai iubite cărți:

wattpad-ulwattpad-ulwattpad-ul

Multe cărți românești iubite au pornit de pe Wattpad. „Malakai”, „Vorbește cu mine”, „Alekzandre”, de A. Stephanie, seria „Triplu H”, de doamna Corina Cîndea, seriile „Tratament Special”, „Insula Delincvenților”, „Meciurile Dragostei”, de Lexi B. Newman, seria „Drako”, de Kiera Aslog și multe, multe altele.

Vezi o altă părere despre Wattpad chiar aici! Să fie oare aceasta platforma fanteziilor sexuale?

Ce am vrut de fapt să rezum în acest articol este faptul că nu ar trebui să judecăm niciodată o pădure după uscăturile sale, pentru că s-ar putea să ratăm priveliști cu adevărat minunate.

Autor: Alexandra Roxana Bucur

Năsălie

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Năsălie

Năsălie – Pe la câte o drăcie de deceniu ni se rememorează reflex amintiri și cum se strecoară niște pixeli dubioși fizic ilegali printre noi

Chiar nimeni nu știe ffs ce ai simțit purtându-ți sicriul pixelat pe propriii umeri Dumnezeu poate fi judecătorul dacă nu își asumă o luntre caronistă în care mai târziu cuprins de remușcări să-și ia gâtul existențial

Chiar dacă ai cărat urmași de evrei pe ultimul drum și ai simțit o greutate holocaustică peste ochii tăi nici nu știi între ce poli să te cuprinzi

 Demagnetizare miotatică între drepte și stângi cu atât mai mult cu cât te uiți sau nici nu e nevoie să te uiți în albumul neretrăibil indiferent de cât ne iubim ne doar aducem aminte

De cât de frumos zicea că o să pună mâinile pe piept și tu sfidai zicând că nu nu nu nu se poate ca timpul să treacă și să îi așeze mâinile pe piept în speranța mântuirii dar nu știi ce să crezi până când te pune tac-tu și mă-ta la năsălie să fii Caronul pentru trupul pierdut și oaia găsită a Hristosului

Happy New Year, în caz că nu ați rememorat decadent o decadă în câteva secunde și tot în cazul în care nu pierdurăți pe drum oameni ai oastei permanent luptătoare în crez și în credință și în lacrimi că nu ai cui să îi urezi un sincer lma decât în gând sunt destul de încrezător că sfântul Vasile mai trece în vizită carageliană pe la pomelnice și își mai aduce aminte de cei care pomenesc pe biruitori

Pentru că da, totul e biruință și nezămislire într-o lume neparalel regăsită între fumuri de nețigară, între fumuri de netămâie, pentru că da, toți avem un mai mare sau mai mic Mântuitor volatil în care ne retrăim și în care purtăm năsălia pe umeri și prin care săpăm groapa celor care au avut anduranța de a nu se afilia unei decade greu definibile să nu ne tăiem neuronii doar la amsterdamianisme pentru că nu totul se răstignește omul în nimic și în vidul neființei pentru nimeni ce își retrăiește irealitățile pătratice ale unei sfere securizate în Alpii neluptători est. 1814 pentru că nu suntem lași

Credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem credem

 Nu mai e nevoie de explicații și subtitluri suplimentare

Dor este un cuvânt avolatil, atemporal, infinitamintibil, infinitiubibil, infintheraclitian și simultan neverheraclitian la autorecomandare vă rog opriți-l nu contează cum pe Heraclit îl urăsc și neurăsc adică vreau poate timp dar un poate timp cu totalitatea celor care m-au ținut în brațe, care m-au plimbat și m-au învățat sens la 84 de luni pentru că andromedele nu îndrăzneau altfel să scrie

Iubire automatizată mecanică reflexă generalizată a nonlegilor lui Pflüger

Dar asta nu înseamnă că dor nu mai are definiție în dex pentru că sunt autoprogramat cu reflexe temporale independente care mă fac amintire

Citește chiar aici mai multe articole din secțiunea poezie și literatură!

Pentru că prin sens învățat și zămislit oi fi înțeles altceva decât uciderea leului din Nemeea? Evanghelia și mitologia e repetitivă însă ireversibilă totuși ți-ai tras clopotele pentru scurgerea sângelui tău și pentru înghițirea lui de către pământ și totuși mi-e dor să-ți dau flori și te-aș fi sunat din tot viscerul meu să-ți urez la mulți ani și multă sănătate că-i mai bună decât toate dar ai vrut lângă al tău Zamfir pentru că acolo s-a ascuns sensul aproape rotund 16 ani de zile de la un 3 decembrie dar eu nu sunt clădit să uit

De tine

 Amintire hormonală reflexă în scrierea unui sens mai presus de gagici droguri și țigări al oastei învingătoare

Dar nu uit

Pentru că eu ți-am așezat între alții infinisabilul nemodificabilul nesărutabilul autoblocabilul sânge în somn și reintegrare în somnul pe care și tu și eu osândește-mă Doamne îl avem inevitabil ca o țigară seacă la purtător

Să nu crezi că uit Să nu credeți că uit

Și o să dau seamă pentru lenea înnăscută de a face 532 de pași afară din Subway să îmi cer iertarea

Autor: Gheorghe Găitan


Acest text a fost premiat în cadrul concursului de poezie și proză, ediția I, organizat de revista POV21 în mai și iunie 2020.

Orbi

"în Poezie și literatură" "de POV21"
orbi

La o răscruce de gânduri aveam să găsesc un sfânt. Murdar și ostenit, răpus de greul sfințeniei sale. Și numai diminețile răcoroase-mi sunt tăcuți martori ai groazei ce-mi scutură oasele, căci sub cortina fiecărui apus, sălaș de sfinți. Poate toată această nelegitimă teamă de grotesc îmi lasă o urmă de îndoială și delir; ne vom mântui cândva?

Răspunsul întârzie să apară, o fi pierdut prin tramvaiele ce miros a sudoare și rugină, însă asemenea unui zero împărțit egal, la rându-mi, îmi fac timp să sper și strig fără de voce, “salvează-mă, părinte!” Mă aude cineva? Disperarea mea n-are ecou, precum disperarea altora răsună, și mă aleg cu o tăcere pe care nu o mai suport.

Lacrimile și pumnii știu că nu trezesc vreo trăire, o fărâmă de uman în El, poate doar un spasm al conștiinței, o piatră aruncată într-un râu fără de valuri. Cert e că în impecabilul imperialism al sfinților, eu nu mi-s demn.

Coboară, arată-ți chipul, că nu îți mai cer iertarea. Știu că te-ai simți rușinat să mă refuzi a mia oară. Nu mai cer. La urma urmei, ce pot eu să fac cu ea? Nu pot desface nici sticlele de coniac, nici nasturii de la cămașa unei femei. Nu o mai vreau, așadar Coboară și primește Tu iertarea mea.

Te iert. Tată.

Un exces de uman, ofer iertare, căci de-ar fi posibil să pășesc printre păcatele mele, o galerie, ce-i drept, boemă, nu aș putea să le devin critic, poate nici să le privesc. Majoritatea rămân forme fără de conținut, când eu mi-aș fi dorit ceva baroc. Nu le-aș înțelege pe deplin, nu aș diseca răul, nu mi-aș alinia demonii pentru a le cere cauzele nașterii lor.

Poate unii mi-ar sporovăi povești, m-ar pierde cu metafore și în metafore. Poate unii dintre ei, cei care-mi ședeau pe umeri când mă găseam cu o carte în mână, apucând a învăța și ei un dialog, poate doar ei ar vorbi răspicat și fără ocolișuri, dar nu despre noi. Căci prea rar este răul subiectiv.

Și uite așa mi-aș pierde răgazul de a vorbi eu cu ei, nu aș părăsi galeria mea de păcate nici mai înțelept, nici mai bun. Și se pune iar problema de a-l privi pe El, rușinat și dând din umeri. Te dezamăgesc, Tată, cu naivitatea unui copil, dar nu copilul Tău.

Râd ca un nebun. Apoi râd ca mine.

Pierdut-a-mi mințile? Ori am încercat să zbor și am căzut, desfăcându-mă în mii de alți eu ce au luat-o la sănătoasa imediat ce s-au văzut rupți din mine. Am rămas eu, întins și rupt, pe pământul de un cald părintesc. L-am sărutat, abia atingându-l cu buzele-mi crăpate, iar el m-a primit. Și-a ridicat brațele de-argilă și m-a îmbrățișat, să nu deger peste noapte. Adormit așa, am amorțit, iar spre dimineață, argila s-a făcut nămol, murdărindu-se până în adâncul stomacului.

Cu mizeria pământului, pietricele și fire de iarbă m-am lipit, să fiu întreg. Luasem în greutate, poate n-ar fi trebuit să pun și pietre, dar m-au ținut picioarele. Am stat așa, întregit și nou, puțin mai om, mai puțin înger. Mă doare. Crăpăturile și oasele mele rupte, și oh, cum am îndrăgit durerea de la acel prim amor. Iar după durere, n-am mai simțit nimic și am știut că e gata, sunt eu.

Sunt eu.

Și-a început pământul să țipe și să cânte pe note înalte. Din străfundul său m-a întrebat “Ce vrei să îți aduc? Ce vrei să îți dau, fiul meu cel nou?” A fost răbdător până ce am stat eu pe gânduri, pentru ca la finele unei introspecții totuși scurte, să îi răspund:

– Nu voiesc nimic, poate un răgaz. N-am încheiat a fi om. N-am terminat de iubit. Mai lasă-mă, că la tine mă întorc.

O lacrimă sărată s-a rostogolit pe obrajii-mi încă murdari, rușinat fiind de simplitatea inimii pe care o primisem. Dar știu că pământul mi-a ascultat dorința și a adormit în tăcere, așteptându-și cu răbdare fiul. Mi-am luat sufletul în mine și am plecat. Acasă.

Kiev, șapte dimineața.

Un tablou, copie fidelă după Ivan cel Teribil al lui Repin, căzut după canapea. Cărți cu pagini rupte, deschise și întinse pe covor, cerșind parcă sărutările unui amant prea tânăr. Un ficus căruia-i priește atmosfera. Sunetul inconfundabil al unui Karabiner 98.  Clara stă întinsă, pierdută-n cearșafurile nespălate de zile bune, stă lungită, într-un tricou prea larg și pantaloni de-ai mei. Am putea merge la mama, la Torchyn. Câteva zile, că oricum se plânge că nu mai poate singură și trebuie să se apuce și de grădină, zise Clara, încercând să-și mascheze vocea tremurândă.

– Nu, inima mea, nu se poate, știi bine. Mergem după, mai e timp până se poate lucra în grădină, încă-i înghețat pământul.

Tăcere.

Și-n momentul acela tot ce mi-aș fi dorit e să mă predau. Să îmi las întregul corp să cadă lângă ea, să îi sărut tălpile și să pot să plâng. Să plâng șiroaie, să țip, să recunosc că mi-s reci oasele de-atâta teamă. Să mă predau. Gata, nu mai pot fi cel ce luptă, nu mai pot fi cel ce imploră zeii, cel zămislit din murdăria pământului. Gata. Sunt un simplu om, și mi-e teamă. M-ar fi iubit poate și mai mult.

Kiev. Opt dimineața. Nu m-am predat. Nu am plâns. Am rămas un laș. Ani buni trecuți de când m-am scufundat în lutul cald, ani buni de când am devenit ceea ce sunt. Am cerșit timp să pot descoperi ce-i iubirea, ce-i face pe oameni…oameni. De ce-i iubește Tatăl pe ei, mai mult decât ne-a iubit vreodată pe noi, ce-i ăla suflet și câte grame are?

– Clara, ascultă-l pe tatăl tău un minut, bine? Dacă deseară, când bate de orele opt, nu ajung, să nu mă aștepți. Nu mă cauți, nu plângi, tu n-ai voie să plângi! Aștepți până ce nu mai zbiară gloanțele, și ieși din oraș. Nu vreau s-aud nimic, te duci direct acasă la maică-ta și o îmbrățișezi.

Ochii ei mari sclipeau. Și nu m-au lăsat o clipă. La fel cum nici întreaga mea ființă nu avea vreodată să își ia privirea de la ea.

Kiev. Opt și treizeci și cinci dimineața. Am ieșit din vechiul apartament ce ne-a găzduit o vreme, blocați fiind în blestemăția asta de război. L-am urât. Uși duble, din lemn, tavan mult prea înalt și canapele incomode. Pereți de-un bleumarin spălăcit,  rămas coji spânzurate pe tencuială. Miroseau acei zeci de ani în care venit-au oameni și plecat-au oameni. Copii, dezamăgiri, moarte, iubire, bucurii și liniște. Mirosea istoria lui, la fel cum va mirosi și istoria scrisă-n asfaltul rece al străzilor ucrainiene.

Va puți ura și urletele, va puți libertatea ce nu va depăși vreodată paginile-n care-i scrisă cu cerneală. Și sper ca și Clara, când va găsi curajul și puterea de a se întoarce, de mână cu nepoții mei cu păr castaniu și ochi albaștri, să simtă mirosul ăsta. Să fie copleșită de dragostea în numele căreia s-au tăiat capete.

Kiev. Paisprezece.

Stăm în spatele unui camion pus strâmb la intrare-n parcul mare. Un copac și-o bucată de tablă ne țin captive umbrele. Un tânăr cu obrajii rumeniți de frig vorbește-n șoaptă la telefon, o liniștește pe maică-sa că totu-i bine. “La revedere, mămică.” Bărbatul ce stă în fund, lângă mine, e încremenit. Privește-n gol. Din capătul străzii zboară gloanțe către noi, pe stradă mai stă câte un ins întins în poziții nefirești. Nu mai suflă. “La revedere, mămică.” Sub noi un pământ ce parcă nu mai rabdă.

– Pun pariu că se distrează copios zeii, zise bărbatul cu privirea pierdută. Au un simț extraordinar al umorului, să știi asta de la mine, fie toți ai dracu. Scuipă cu dispreț, fără să clipească.  Tânărul îl auzi și lăsă capu-n pământ de parcă s-ar fi scuturat de blasfemiile auzite.

Nu știu dacă zeii au umor.

Nu știu nici măcar dacă ei au ochi.

Kiev. Seara. O bătaie și trei gloanțe mai târziu.

Nu, zeii n-au ochi. Bâjbâie fără a avea idee unde. Unul s-a și împiedicat de tânărul ce-a stat lângă mine azi. Noroc că n-a căzut pe Pământ.

Autor: Mihaela Nicoleta Jurca


Acest text a fost premiat în cadrul concursului de poezie și proză, ediția I, organizat de revista POV21 în mai și iunie 2020.

Interviu cu poeta Medeea Iancu: Despre feminism, literatură & educație

"în Interviuri/Păreri și opinii" "de POV21"
Medeea Iancu

Cu doar câteva luni în urmă, o prietenă mi-a recomandat să citesc „Delacroix este tabu: Amendamentele lirice”, un volum de poeme semnat de Medeea Iancu, ce m-a intrigat instant. Impactul a fost unul uriaș, acela fiind primul meu contact cu literatura feministă. Cu fiecare vers citit, îmi doream tot mai mult să descopăr substraturile cărții și să discut cu femeia aflată în spatele acesteia, așa că am contactat-o pe Medeea – poetă și regizoare – care mi-a vorbit despre începuturile poeziei sale, despre portretizarea feminismului în România, discriminare și nu numai.

Cum ai început să îmbini pasiunea pentru poezie cu interesul pentru egalitatea de gen? Când ai avut primul impuls de a scrie și de a publica?

Eram mică atunci când am început să scriu. Printre primele cuvinte pe care copiii le aud, au legătură cu violența, misoginia, discriminarea, rasismul, ostilitatea și stigmatizarea: “curvă, handicapat, chior” etc. Am trăit și trăim în lumi separate: copiii nu erau lăsați să se joace cu copiii romi sau cu cei cu dizabilități, fetele erau tratate diferit față de băieți, șansele lor erau puține și inexistente pentru copiii romi.

Lumea de atunci e geamănă cu cea de acum. Am scris în urletele femeilor din apartamentele vecine, în violența romantizată și ridiculizată. Mi-am văzut colegele desfigurate de bătaia taților sau partenerilor, toată literatura pe care am citit-o în manuale, cea care ni s-a predat, înfățișa femeia ca obiect, cârpă, proprietate; incapabilă, un copil, desfrânată, imorală și anormală, literatură în care rasismul ne era predat drept artă și lucru natural, o literatură în care doar bărbatul alb era prezentat uman, important, erou, model, în care violul și violența asupra femeii erau romantizate și normalizate. Iar când intrai sau ieșeai din casă, când intrai în curtea școlii sau în sala de clasă, te așteapta aceeași violență, hărțuire, abuz, rasism.

Când am început să scriu, știam că vreau să public la un moment dat, dar lumea mea era diferită și separată de marea lume extraordinară a literaturii, care ni se preda în școală: a fi scriitor se referea doar la bărbat. El era alesul lui Dumnezeu, unicul, centrul literaturii, superiorității, dominației. Nimeni nu ne-a vorbit despre egalitate, rasism, istoria romilor, drepturile femeilor, segregare, hărțuire etc.

Lumea era după chipul și asemănarea scriitorilor de pe pereți. Copiii romi nu ar fi fost puși în prima bancă dacă ar fi avut miopie. Noi eram crezuți dacă spuneam că nu am furat, ei nu, noi eram în continuare deștepți chiar dacă luam note mici, ei erau amenințați cu repetenția. Umanitatea era albă și masculină, iar această umanitate, ni s-a spus, ne reprezenta pe toți. O fată romă nu ar fi putut avea, în continuare, același traseu ca al meu.

Ea se vede reprezentată în această lume, istorie, literatură ca o dublă problemă: o dată că este fată, apoi că este romă. Singurul care definea realitatea literaturii și a societății, realitatea altora era bărbatul alb. Este o problemă structurală, istorică, în care școala, educația, biserica, literatura, societatea ne educă să acceptăm rasismul, discriminarea, segregarea ca lucruri firești, care ne educă cu ostilitate și ne învață că unii sunt superiori, iar alții inferiori. Ne învață să fim solidari în rasism, violență, sexism și discriminare. În patriarhat nu ai limbaj, nu ai sine.

Altcineva îți spune povestea, altcineva vorbește pentru tine și despre tine, ești adusă într-o stare de transă în care repeți ce ți s-a spus, știi pe de rost anul nașterii și morții cutărui scriitor, știi cum arăta casa lui, când scria, ce mânca înainte, cât dormea, cât scria, ce citea, dar despre tine și despre femeile dinaintea ta, cine erau ele, despre cum au început ele să scrie, când, cum, este înghițit de istorie.

Când eram mică și începusem să scriu, mă uitam pe cărțile diverșilor scriitori… detalii, nesfârșite, mai ales despre tații acestor scriitori. Tații ieșeau mereu în față, oricât de nesemnificativ fusese ceea ce făcuseră în viață. Lumea în care am început să scriu, la fel ca cea de azi, nu concepea creația unei femei decât dacă se ajusta la cerințele mereu incoerente, confuze, duplicitare, patriarhale ale lumii literare. Istoria și literatura ne-au fost și ne sunt predate corupt. Valoarea femeii este văzută în continuare ca fiind loialitatea și dedicarea acesteia față de bărbat și față de literatura lui.

Cumpără de pe Cartepedia cartea Medeei Iancu!
Cumpără de pe Cărturești cartea Medeei Iancu!
Cumpără de pe Emag cartea Medeei Iancu!

Care este mesajul pe care-l transmiți prin arta ta?

Unul în care toată lumea să fie recunoscută ca persoană, nu doar bărbații albi, hetero, creștini, în care să ni se recunoască contribuțiile, umanitatea și diversitatea. O lume cu o nouă conștiință, căci ceea ce construim azi vor vorbi generațiilor viitoare, le va ajuta să nu mai cadă în bucla ignoranței, negării și dezumanizării.

Care este părerea ta despre felul în care feminismul este portretizat actualmente în România?

Feminismul nu există în conștiința națională, sau există ca ceva diabolic. Cum în școală nu se predă așa ceva, se perpetuează tot felul de mituri, dezinformări și manipulări: e o problemă multigenerațională. În toți anii ăștia am văzut foarte multe femei și încă foarte, foarte mulți bărbați vorbind sau scriind despre feminism fără să știe ce înseamnă; unele femei spuneau chiar că nu au nevoie de vot. Ce uită aceste femei însă, este că fără acest feminism, nu ar putea azi ieși din casă, face cumpărături, scrie pe internet și încă multe alte lucruri le-ar fi interzise: pentru că sunt femei.

Uită, de asemenea, de privilegiul de a fi albe. „Viziunea” acestei țări, acestui sistem educațional, se vede în faptul că nu s-a gândit până în 2020 (și nici acum nu pare să se gândească) să introducă o materie despre feminism, măcar pentru liceu. Acești tineri și tinere sunt crescuți fără informații despre propriile drepturi, despre propria istorie, ceea ce îi face vulnerabili/le la tot felul de abuzuri. Acest sistem educațional ne educă să fim disociați, dezinformați, rupți de realitate, ne educă să nu recunoaștem abuzul, să fim obedienți și loiali unui ideal alb, corupt și oprimator. Cumințenia asta nu te protejează de abuzuri, te menține în ignoranță și manipulare, și perpetuează tot felul de discriminări, justificări ale discriminării și segregării.

Ce nu se înțelege, printre altele, din feminism, este de ce femeile nu au avut drepturi și acum că le au, ce mai vor? Este o problemă în felul în care am fost educați să vedem femeia, egalitatea și diversitatea. Egalitatea și diversitatea lezează pe mulți, iar această lezare vine din frică și superioritate: frica de celălalt, frica că nu vom mai fi văzuți și că nu ne vom mai vedea unici. Frica, mai ales, de a pierde privilegii, frica de a nu mai fi partea dominantă, frica de necunoscut, frica că vei pierde ceva ce îți este familiar și care-ți formează o parte din această falsă identitate, frica de faptul că superioritatea rasei și genului au fost minciuni, frica de a fi văzuți ca fiind rasiști, sexiști etc., frica de a confrunta istoria și de a te maturiza.

De aici vin tot felul de dezinformări și manipulări: cum nu ești conștientă de propriile drepturi și de propria persoană, cum ai fost educată să te percepi doar prin ochii bărbatului (alb) care a decis pentru tine (cine ești, cum ești, ce ai voie să faci), când ai fost educată cu mituri despre femei, literatură, istorie, când ai fost educată cu politici misogine, rasiste, segregaționiste, ajungi să aperi această moștenire, viziune și parte de falsă identitate, spunând și crezând că femeile își pierd feminitatea dacă devin feministe, că femeia odată feministă, va fi femeia-bărbat, că feministele urăsc bărbații, că bărbatul este singurul creator, că o femeie nu va putea scrie niciodată la fel de bine ca un bărbat etc.

Sunt multe manipulări create în jurul feminismului pentru a crea teamă. Această teamă insuflată femeilor vine din mai multe direcții, o dată pe filieră religioasă, apoi prin strădaniile Coaliției pentru Familie, tot felul de grupuri extremiste și conservatoare, dar și din zona literară. Trebuie să rămâi dependentă, acesta este mesajul acestor mișcări. Odată ce creezi această teamă și repulsie, dispreț față de feminism, poți justifica apoi orice: în special violența și păstrarea stării de fapt: patriarhatul. Feminismul este portretizat ca o patologie, încă un motiv în plus pentru a justifica nerespectarea drepturile femeilor și de a spune că femeile trebuie să rămână proprietăți și departe de spațiul decizional/creativ.

Această teamă creată față de feminism are scopul de a menține femeile sub control, dar și de a împărți femeile în demne și nedemne, sănătoase și nebune. Feministele sunt văzute și mai puțin persoane decât femeile care nu-s feministe. Numai această expresie, femeia-bărbat arată, de fapt, că tu ca persoană ai fost educată să crezi în roluri de gen și tot felul de stereotipizări, să crezi că unele lucruri sunt exclusiv pentru bărbat și că tu, ca femeie, nu ai dreptul la ele, ba chiar că este nefiresc, anormal să le vrei.

Apoi, această afirmație, că feministele urăsc bărbații, arată alte probleme: dacă feministele urăsc bărbații, cum se face că în lume milioane și milioane de bărbați ucid, violează, răpesc femei? Cum se face că în lume există în continuare milioane de femei fără drepturi? Cine pe cine urăște și ale cui sunt aceste acțiuni și ce a făcut bărbatul alb în istorie? Pe de altă parte, teama asta de feminism vine și din ideea inoculată că feminismul va corupe literatura și că literatura feministă nu e literatură. Fundamentul literaturii este fantezia masculină, fantezie pe care unele femei au internalizat-o, fantezie care apără dominația bărbatului alb, fantezie care exclude diversitatea și culturile, fantezie care ține cu dinții de tradiția oprimatoare și o vrea înapoi.

După ce suspinăm nostalgici când spunem că nu mai trăim vremurile de altădată: după tradiția literară misogină, violentă, homofobă, rasistă, după secolele în care femeia nu avea ce căuta într-o bibliotecă, școală, redacție, juriu, Parlament?

Medeea, mulți te consideră o poetă controversată. De ce curajul tău de a fi o voce pentru cele reduse la tăcere este interpretat negativ? Cât de mult contează părerea cititorilor pentru tine?

În primul rând, pentru că sunt femeie, iar conform învățăturilor patriarhale, femeia trebuie să-și știe locul, să fie supusă și mută, să lase bărbatul să decidă și să vorbească pentru ea. Femeia trebuie să spună ceea ce a fost învățată să spună, ceea ce bărbatului îi convine să audă, să îi facă pe plac, să fie decor și papagal, să nu vorbească despre ea, ci despre el. Reducerea la tăcere a femeii este istorică și cuprinde foarte multă violență.

Umanitatea și literatura înseamnă în continuare bărbatul alb, de aici vine această furie: se apără superioritatea masculină, dominația, unicitatea și meritul bărbatului, păstrarea poziției și îndreptățirii lui. Furia bărbaților albi față de reușita, independența femeii, se vede în fiecare zi pe internet, în viața de zi cu zi, în declarațiile deputaților, purtătorilor de cuvânt ai bisericii sau partidelor, în titlurile ziarelor, furia bărbaților albi este confundată de aceștia cu dreptul la exprimare. În această încercare de apărare și de reducere a disconfortului creat de confruntarea cu altă realitate, se vrea restabilirea ordinii, iar această ordine înseamnă imaginarul sexist, rasist, homofob, imaginarul violenței etc.

Umanitatea este diversitate. Iar pentru rasa albă, adică pentru mulți dintre noi, diversitatea este echivalentă cu o traumă, pentru că am fost făcuți să credem că rasa albă înseamnă universalul. Suntem educați/te în continuare să considerăm ca fiind ofensiv dreptul femeii de a vorbi, iar asta este o problemă structurală. Când transgresezi acest rol prestabilit ești pedepsită, iar prin această pedeapsă, care și ea este plină de violență, se încearcă restabilirea controlului și punerea femeii la locul cuvenit: este transformată din nou într-o problemă. Nu femeia este problema, nu minoritățile sunt problema, cum am fost făcuți și făcute să credem, am făcut din acestea o problemă pentru a scuza comportamente abuzive, o educație disfuncțională, pentru a justifica oprimarea și exploatarea istorică, pentru a continua această moștenire.

Reducerile la tăcere ale femeilor sunt diverse, numeroase, complicate, și implică nu doar statutul social, ci și rasa/etnia, identitatea sexuală etc. E nevoie de cât mai multe voci, diverse, dar pentru asta trebuie să întrerupem tiparele ordinii prestabilite, să examinăm realitatea consensuală, să creăm spațiu pentru femei ca astfel să poată vorbi, un spațiu în care să nu fie hărțuite și discreditate, batjocorite sau chiar reduse din nou la tăcere. Părerea cititorilor și cititoarelor contează atât timp cât aleg să-și împărtășească cu respect experiențele pe care le-au avut citindu-mi cărțile.

Cum privești absența autoarelor din manualele școlare și ignoranța sistemului educațional față de subiecte precum feminismul și nu numai?

Absența asta a autoarelor nu e doar o absență oarecare, minoră, o omitere involuntară. Este o excludere istorică și cu intenție. Ce ne face asta nouă, fetelor, dar și băieților, este că ne distruge sensul realității, identității. Susține și menține o conștiință națională în această paradigmă: literatura este masculină și albă. Băieții pășesc într-o lume care știu că este a lor, că le aparține, nu o pun în discuție, ei sunt văzuți ca ființe, experiența lor este considerată universală și umană.

Când te uiți în manuale, vezi, în cel mai bun caz câteva autoare prin note de subsol, exerciții, lecturi opționale; asta transmite și întărește mesajul că locul femeii nu e în artă sau oricare alt domeniu, că e nepotrivită, sau, din contră, excepțională. Ce face asta, din nou, fetelor, în special, este că le înstrăinează de ele, de o istorie a femeilor despre care nimeni nu le spune și despre care nu învață; întărește prejudecăți cu care deja copiii vin la școală. Fetelor rome le face și mai mult rău, ele sunt obligate să se identifice cu o istorie albă, oprimatoare, pe de altă parte, propria lor literatură, cultură le sunt respinse, interzise.

Le face pe fete să se simtă, după ce deja li s-a spus, că-s inferioare, incapabile. Orice ar face, oricum nu sunt credibile, le face să creadă că nu au viitor și că nici nu trebuie să aibă. Ce li se transmite este că nu sunt recunoscute ca cetățene și ființe, căci cei care sunt recunoscuți ca cetățeni și ființe, li se respectă imaginea, demnitatea, contribuțiile, drepturile. Băieții vin cu privilegiile genului și istoriei, al influenței, credibilității și autorității. Această absență ne modifică percepția, felul în care ne uităm la lume, felul în care lumea răspunde: nu avem unde să ne oglindim și cine să ne oglindească. Sau ceea ce vedem, sunt reprezentări corupte. Asta modifică și întărește, firește, și percepția băieților.

Pe de altă parte, lipsa unei diversități în literatură, ne menține în continuare în ignoranță, ne face să nu ne vedem propria culoare, să facem din alții o problemă. Începi să vezi foarte clar, de la un moment încolo, că educația care spune că-ți vrea binele, că țara care spune că îi pasă de tine, nu îi pasă, nu te vrea, nu te recunoaște, nu-ți recunoaște istoria, contribuția, capacitatea, potențialul.

Nu te lasă să fii și să participi, viața ta ca fată nu contează, ești considerată inexistentă sau folosită atunci când este vorba de a întări prestigiul scriitorilor sau țării.

Nu vrem feminism în școală, pentru că asta ar însemna că am începe să gândim, iar sistemul este făcut astfel încât să te facă să nu gândești, să nu chestionezi nimic. A învăța despre feminism, ar însemna să chestionăm și să deconstruim o întreagă istorie. Ori educația merge exact în sensul opus, de ascundere, mistificare, idolatrizare, nostalgie, păstrare de privilegii. Exact ca în cazul copiilor neglijați de părinți, ceea ce transmit țara și educația este că fetele, fetele rome nu sunt suficient de importante pentru a fi educate, informate, luate în cosiderare.

Am auzit de atâtea ori că nu avem autoare, că nu sunt suficient de bune, nu este așa: le avem, dar au avut ele aceleași șanse ca autorii? În ce fel am educat fetele de-a lungul acestor secole? În ce fel am educat băieții și fetele astfel încât să creadă asta? De ce am transformat lumea într-o supremație a bărbatului alb și acum ne facem că, de fapt, nu s-a întâmplat nimic?

Pe de altă parte, Hortensia Papadat-Bengescu a fost eliminată din manuale sub pretextul că scrie prea dificil pentru copii; dar ceilalți scriitori incluși în manuale nu scriu prea dificil pentru copii? Problema este alta: când toată viața ta de elev/ă ești educat/ă să citești doar literatură scrisă de bărbați albi, când doar asta ți se predă și doar această literatură este analizată și considerată demnă, când ajungi să dai peste o autoare, ți se pare bizară. Până la ea nu ai fost învățat/ă nimic despre literatura scrisă de femei, despre istoria și drepturile femeilor, nimic despre literatura scrisă de femei rome și despre istoria și cultura lor, nici nu te gândeai că femeile scriu sau că ar avea dreptul să scrie. În toată viața ta de elevă/ liceeană nimeni nu ți-a deschis acest proces: să te vezi și să fii reprezentată.

Sigur că Hortensia Papadat-Bengescu pare bizară, inadecvată, nu te recunoști în ceea ce scrie, încerci să adaptezi și să alterezi literatura ei la ceea ce ai fost învățată: să fie ca literatura scrisă de bărbați care îți e familiară, care-ți pare naturală. Fetele rome nu au nici măcar asta. În ce fel scriem acum literatură, dacă nu am confruntat și discutat nimic din toate acestea? Și care-s șansele noastre așa-zis egale când trăim într-o societate și educație segregată?

Dacă nu știm ce s-a întâmplat în istorie, dacă ne facem că uităm sclavia, rasismul, misoginia, homofobia, antisemitismul etc., dacă nu ne cunoaștem scriitoarele în diversitatea lor și a contribuțiilor lor, dacă nu avem o privire complexă asupra culturilor care au format această țară, cine suntem? Și cum sperăm că vom supraviețui ca țară în asemenea ignoranță, apatie, corupere și mistificare?

Privitor la introducerea educației sexuale în școli, care este atitudinea dumneavoastră față de această schimbare? O consideri benefică sau crezi că, din contră, va solidifica anumite convingeri și ideologii sexiste?

Eu o consider o schimbare benefică și necesară, contează cum e făcută, de către cine, cum sunt transmise informațiile și dacă aceste informații au la bază prejudecăți, roluri de gen etc. Copiii nu sunt obiecte, nu sunt proprietatea statului, a părinților sau a Bisericii, au drepturi, ceea ce iată, în 2020 pare ceva de neconceput pentru mulți români. Pe de altă parte, generațiile trecute stau ca exemplu de vieți distruse, dar nu doar ele, ci și ceea ce se întâmplă în prezent: suntem oricând gata să încălcăm drepturile altcuiva.

În continuare suntem educați/te să ne percepem ca neavând corp sau doar anumite părți ale corpului, să nu ne cunoaștem propriul corp, să ne temem de el, să îl vedem murdar, problematic, rușinos, interzis, să vedem ca fiind acceptabile doar anumite corpuri; toate astea ne lasă nu doar pradă abuzurilor, dar ne și învață să nu recunoaștem abuzul sau să îl justificăm, ne învață să vedem discriminarea ca educație și să o slăvim. Suntem învățați să credem că nu avem drepturi, dar că alții au dreptul asupra noastră, nu ne înțelegem propriile drepturi și neînțelegându-ne, necunoscându-ne propriile drepturi nu le înțelegem nici pe ale altora.

Cumpără de pe Cartepedia cartea Medeei Iancu!
Cumpără de pe Cărturești cartea Medeei Iancu!
Cumpără de pe Emag cartea Medeei Iancu!

Consideri că generațiile tinere vor câștiga lupta împotriva sexismului și conservatorismului? Crezi că tabuurile de azi vor mai fi privite în acest fel și peste zece ani?

Unele dintre aceste tabuuri, da, cred că vor exista și peste zece, douăzeci de ani. Și sexismul și misoginia, rasismul, homofobia etc. au evoluat de-a lungul timpului și vor continua să evolueze, vor deveni din ce în ce mai subtile, mai adaptabile. Cu cât le ascundem mai mult, cu atât vor deveni mai normalizate și mai puternice, mai “naturale.” Lupta nu cred că va fi câștigată atâta timp cât nu vom fi educați/te în acest sens, atâta timp cât doar unii vor fi văzuți ca persoane, atâta timp cât doar unii vor fi îndreptățiți să aibă drepturi. “Munca” care se face la nivel național, educațional, este de normalizare, nu de chestionare.

Ne supărăm când suntem numiți misogini, sexiști, rasiști, homofobi etc., ne apărăm imaginea, privilegiile, credem că doar oamenii răi pot fi misogini, rasiști etc. Cu cât negăm aceste realități, cu atât vom fi mai segregați, mai toleranți cu discriminarea, violența etc., cu atât mai mult le vom reproduce și justifica. Copiilor li se formează prejudecățile de la câteva luni, s-au făcut nenumărate studii, de la celebrul experiment făcut de Kenneth și Mamie Clark, în anii 1940, care folosea păpuși albe și de culoare pentru a vedea efectele rasismului și segregării asupra copiilor de culoare.

În acel experiment, toți copiii au ales păpușa albă, considerând-o ca fiind bună, frumoasă etc. Acest experiment ne poate ajuta să vedem și astăzi efectele segregării și rasismului, sexismului, dar și să vedem cât de mult ne-am văzut reprezentați în jucării în copilăriile noastre, cât de mult alb am văzut pe chipurile din fața noastră, în școală, în cărți, filme, desene etc., dar și ceea ce le facem altora și nouă înșine.

Mircea Cărtărescu- din nou printre finaliștii premiului Nobel pentru Literatură!

"în Știri" "de POV21"
Mircea Cărtărescu

Motiv de bucurie pentru iubitorii autorului realităților zilelor noastre. Mircea Cărtărescu, posibil favorit al premiului Nobel pentru literatură.

După oficializarea candidaturii îndrăgitei Ana Blandiana, încă un scriitor contemporan valorifică cultura și creația românească.

Surpriza cea mai mare constă în faptul că Mircea Cărtărescu continuă să fie nominalizat printre primii cinci candidați de câțiva ani buni.

Potrivit ProTV, editorul spaniol al creatorului, Enrique Redel, afirmă că:

Academia Suedeză a redus la cinci principalii candidaţi pentru Nobelul de anul acesta. Mircea Cărtărescu este inclus, ca şi alte dăţi, în această listă selectă. Dar anul acesta probabil candidatura lui va avea mai multă putere, acum că tocmai a apărut în librăriile spaniole noua traducere a «El cuerpo» şi că în Franţa «Solenoid» a devenit un fenomen. Nu ne place să încurajăm pariurile, dar credem că, cel puţin, să facă parte din această selecţie este un premiu suficient.” 

Aceeași sursă precizează că printre cei 200 de candidați, mai puțin de 10 au fost scriitori europeni, editorii spanioli văzându-l pe romanul Mircea Cărtărescu și pe ungurul László Krasznahorkai exemple puternice reprezentative ediției de anul acesta a premiului Nobel.

Cărtărescu- poet, prozator și critic literar român

De-a lungul timpului, aceasta a publicat numeroase volume ce au surprins iubitorii. Aici cunoaștem „Nostalgia”, „Travesti” (1994), „Orbitor” (1996), „Levantul” (1990), „Postmodernismul românesc” (1999), „Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli” (2003), „De ce iubim femeile?” (2004), „Melancolia” (2019), iar cea mai recentă publicare, chiar anul acesta, e „Creionul de tâmplărie”. Acesta a primit câteva premii cunoscute, precum Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980 pentru volumul „Faruri, vitrine, fotografii”, Premiul Internaţional pentru Literatură de la Vileniča, Premiul Internaţional pentru Literatură „Haus der Kulturen der Welt”, Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Poezie de la Novi Sad și multe altele.

Creatorul spune despre copilărie, pe care o integrează ulterior în operele sale (precum și adolescență) că „reprezintă principala sa experiență existențială și singura pe care a trăit-o atent”.

În prezent, Mircea Cărtărescu este profesor universitar la Departamentul de Studii Literare a Facultății de Litere a Universității din București.

Gândire. Memorie. Imaginație. Prezent. Trecut. Viitor

"în Poezie și literatură/De simțit" "de POV21"
gândire memorie imaginaţie

Nu pot garanta că ce urmează o să fie captivant. Dar printre procesele psihice se pot regăsi și cele de gândire, memorie, imaginație. Un mod sugerat de profesor pentru a putea reține asta mai ușor a fost cel de a le asocia pe cele trei cu prezentul, trecutul și viitorul. Un mod care mi-a acaparat atenția pentru o săptămână. Astfel, am ajuns să substitui goliciunea de pe hârtie cu acest „non-sens”.

Trecutul. Memoriile.

Nu am idee despre ce aș putea scrie; sau cum aș putea să încep, dar o să încerc. O să vorbesc de drumul lung pe care l-am parcurs acum aproximativ o lună și despre felul în care mi-am analizat gândurile atunci în tăcerea prezenței a trei oameni. O să vorbesc despre asta acum, pentru că în trecutul în care eram, mă gândeam la viitor, acum fiind prezent. (Cum am spus, nu e ceva învelit în sens. Sau poate este, dar doar pentru un număr nesemnificativ.)

Cu un moment înainte de atunci, m-am gândit  că ar fi mai bine să tai unele legături, față de anumite persoane, dar ele s-au întors, și nu am mai putut să o fac. Tot drumul parcurs a fost umplut de scenarii cu „ce ar fi fost dacă…” sau „știu că nu o să am parte de asta, dar…” sau chiar mai important, cu ipoteze despre viitorul meu. Am încercat să mă opresc din toate astea, privind peisajele din jur, dar după o perioadă, mă trezeam iar înconjurată de noi gânduri precum cele „dacă m-aș fi aflat acum, aici, în compania ta (a ta, a unui necunoscut, a unei ființe pe care mi-o doream acolo) cum aș fi văzut lucrurile?” sau, ceva și mai puțin gândit, „oare cum aș fi simțit locurile și persoanele din jur, în compania ta?”.

Apoi am ajuns la locul propriu-zis și am văzut tot disprețul pe care unele persoane din grupul în care mă aflam îl purtau față de o anumită categorie de persoane. Si anume, cea în care femeile sunt îmbrăcate mai mut decât necesar, exagerat. Nu pot spune că nu mi se părea și mie puțin prea mult felul lor de a se îmbrăca, dar face parte din ele; cumva. Și, cumva, scurta vacanță s-a simțit mai lungă decât a fost. Și n-a fost un plus.

La sfârșit, am sesizat că toată vacanța am fost mult mai concentrată pe persoanele care m-au înconjurat, decât pe locuri.

Am fost mai determinată să mă gândesc la cum aș fi putut fi în locurile acelea cu altcineva. Cu un număr mai mic de persoane, ba chiar cu o singură persoană. Si cum mi-aș fi putut petrece timpul cu ele acolo. Nu mi-am dorit asta pentru a avea o rupere de ei și de a fi independentă, ci pentru că voiam o schimbare. Să am o independență dependentă de o singură persoană, și nu de persoană în sine, ci de ideile ei și modul în care putea vedea ea lucrurile.

Cred că aș fi vrut să fiu acolo cu o persoană care îmi putea capta atenția într-un fel în care aș fi observat locurile, mai mult decât relațiile dintre oameni. Poate că aș fi fost interesată să-mi petrec timpul cu o persoană care și-ar fi pierdut timpul cu mine, urmărind arheologii cum fac săpături, decât să trecem totul în revistă, apoi să ne pierdem timpul la o cafea.

Probabil că și în cazul unei ieșiri pe plajă, la răsărit, ceva deloc special, aș fi putut avea parte de ceva mult mai interesant, ascultând gândurile oamenilor care nu sunt încă în formă, din cauza orelor puține de somn și care, sub adierea rece, dau formă prin cuvinte celor mai mari temeri.
Cred că asta ar fi mai important decât un loc nou, în care nu ai putea vedea nimic, pentru că ai fi distras de „ce-ar fi fost dacă…”.

Prezentul. Gândirea.

Acum e prezentul și nu am multe de spus.

Acum, în prezent, toată lumea îmi este necunoscută, ființă sau loc, sentiment sau cuvânt. Acum este prezentul pentru că secunda trecută este o memorie, iar cea ce urmează este viitorul; timpul se schimbă, iar odată cu el, și oamenii care fac parte din el. (Pot să adaug aici că „toți suntem niște iluzii”.) Oamenii se schimbă din cauza incidentelor din trecut, care se transformă în amintiri ce le erodează gândirea din prezent. Care le macină imaginea de viitor pe care și-au creat-o.

Timpul a reprezentat mereu o sursă de inspiraţie atât pentru proză, cât şi pentru poezie. Citeşte aici o poezie care ilustrează relaţia dintre trecut şi prezent.
Ființa noastră depinde de timp, pe cât și timpul depinde de ființa noastră. Avem tot timpul din lume, din propria lume, pe atât cât și timpul există până la inexistența noastră.

(Hei, citești asta și, poate, îți plac lucrările mele. Probabil pentru că în centrul lucrărilor mele se află o persoană și pentru că există mici pasaje în cele scrise de mine în care te regăsești care te fac să te simți ca și cum cineva te-ar cunoaște, deși, de fapt, n-o face. Iar asta, cred că te face să te simți apreciat. Mă întreb cum e.) Nu am multe de zis, după cum am spus.

Totul este prezent pentru puțin, iar tot ce fac este să irosesc acest puțin. Pentru că încă nu știu ce vreau sau nu sunt sigură de ce vreau să se întâmple; probabil ca mulți dinte noi.

Îmi aduc aminte de ce s-a întâmplat acum o zi, acum o lună, acum un an. Si chiar mai mult, și observ cum n-am simțit nimic din toate astea, când s-au întâmplat. Poate, de fapt, cu siguranță există mici fragmente pe care le simt și acum din trecut. Dar prea puține, pentru că mereu am fost preocupată de a ajunge în acel punct de a mă descurca, încât mi-am dorit ca timpul să treacă mai repede, să ajung acolo mai rapid.

Acum sunt aici și îmi dau seama că nu mai vreau asta. Pentru că nu știu ce o să se întâmple și pentru că n-am ajuns, încă, să simt destule, ca să fiu gata. Probabil că nu e un moment după ce le faci pe toate și le termini cu diplomă sau fără, când ești gata; poate e un moment după ce ai trecut prin toate sentimentele, când ești gata; poate e un moment când simți lucrurile pe care ai crezut că nu o să le simți vreodată, pentru că nu ai știut de existența lor, nu un moment când ți-ai trecut ultimul examen și ți-ai cumpărat o casă.

Păcat că noi nu mai simțim toate astea, pentru că nu putem da de persoanele potrivite pentru care și cu ajutorul cărora să o facem. Suntem preocupați de a le avea pe toate dintr-o dată și suntem fixați pe un punct strict, încât ignorăm împrejurimile și pierdem simplitățile care ne fac oameni; oameni pregătiți.

Viitorul. Imaginația.

Sunt prea multe de spus, așa că o să mă refer la felul în care am fost atinsă de trecut. La felul în care atingerea și-a pus amprenta asupra viitorului. Probabil ceva destul de des întâlnit.
Eu scriu. Și asta o să fac mereu; pentru un public mai mare sau unul mai mic, doar pentru mine sau pentru acel „noi” care nu e definit. Eu scriu; rar. Mereu mă gândesc în avans la ce urmează să scriu. Sau îmi structurez creația pentru a-mi fi mai ușor mai târziu, dar în fața foii mă pierd, totul se împrăștie. Exact ca lucrurile pe care mi le imaginez în prezentul care trece și se despart în mii de fire în prezentul ce urmează (exact ca particulele din marea învolburată).
Tu ești prezent în oricare timp, depinde în ce direcție o apucă particulele tale.

Ești omul care schimbă tot; atât pentru tine, cât și pentru restul.

Ești tu cel care își face simțită prezența acum și schimbă ceva mai târziu. Doar tu poți schimba lucrurile în felul în care ai făcut-o. Ești o piesă de domino: ori reziști și se continuă, ori cazi și distrugi totul.

Imaginația ta face asta, ori se gândește la ceva nou și apoi continuă, ori se oprește, mori, și nu mai ai la ce imagina.
Noi existăm și depindem unul de altul. Ne influențăm. Poate tu nu ți-ai fi imaginat niciodată o bucată din viitorul tău în care semnezi cărți, dacă n-ar fi existat persoane care să-ți spună că ar trebui să încerci să scrii, că există ceva în tine pentru asta, poate că nu ți-ai fi imaginat niciodată, seara, înainte să adormi, că vrei să îmbrățișezi o persoană pe care n-o cunoști nici pe jumătate, dacă această nu ar fi continuat să păstreze legăturile cu tine, nu cred că ai fi ajuns să-ți imaginezi decorul perfect din viitoarea ta locuință, dacă nu ar fi existat o persoană care ți-ar fi împărtășit ideile.

Poate că asta este, viitorul nostru este o amintire pe care dorim s-o facem reală în prezent.

Depinde de persoane să avem un timp pe care să-l simțim mereu, nu doar în momentul în care se întâmplă.
Depinde de persoane să putem observa în jurul nostru și să absorbim esența.
Depinde de persoane să simțim ceva.
Și depindem de ele ca să ne simțim pe noi.

Mă vezi, dar mă simți?

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Mă vezi, dar mă simți

Mă vezi, dar mă simți? A fost prima întrebare și ultima pe care ți-am adresat-o.

Primul pahar de Martini m-a ajutat să-ți uit gustul buzelor, iar al doilea parfumul, mă gândeam să-l beau și pe al treilea, dar eram conștientă că nu mai plecam cum am venit, și anume singură .

Muzica îmi ținea mintea ocupată în timp ce băiatul de la bar îmi memora vocea vioaie.

Și eu mi-o aduc aminte ca fiind una melodioasă, dar mereu îmi spuneai că ochii sunt centrul Universului tău. Mințeai frumos, iar eu mințeam paginile albe din caietul prăfuit uitat în biblioteca veche.

Fiecare-și încerca norocul, dar tu parcă te-ai născut cu el.

-Ești de aici? a întrebat el cu un zâmbet strălucitor ținând strâns de paharul cu whisky.

-Vin de departe. I-am răspuns, cu o anumită aroganță, sorbind încă o gură din băutura mea .

-Și ce caută o domnișoară delicată ca tine așa departe de casă? mi-a arătat dantura perfectă asemenea unui vampir ce-și avertizează prada că e a lui.

Îl vedeam precum o fantomă, dar îl simțeam ca un întreg. Nici nu era ca ceilalți, avea o cămașă descheiată la primii doi nasturi de parcă cu greu o băgase să stea frumos în pantalonii negri de blugi și bocanci. Ăsta era elementul din care puteai să juri că atunci când iese pe ușile acelui local avea să-și smulgă cămașa și să îmbrace un tricou acompaniat de o geacă de blugi.

Nu era un prinț, nu era nici măcar un vagabond. Era el, iar asta m-a făcut să-l întreb.

Dacă vrei să citești un articol despre bărbatul ideal, dă click aici.

-Mă vezi, dar mă simți? l-am întrebat brusc răsucind paharul pe jumătate gol, învățasem în decursul acestor zile că nimeni nu-ți este prieten, iar singură în viață ți-e greu să treci, fără cineva care să-ți simtă suferința și disperarea.

-V-am simțit de la primul pahar domnișoară, de aceea aș dori să însoțiți un străin într-o călătorie nocturnă.

Al treilea pahar l-am băut de dor răsucind cuțitul în rană, agravând amețeala. Știam de atunci că, acceptând oferta ta, mi-ai fi luat sufletul cu tine. Tocurile au lovit cu putere podeaua barului atrăgând atenția barmanului și a unui bărbat ce stătea la două scaune depărtare. Simțisem greață, iar faptul că acel bărbat se ridicase vrând să înainteze spre mine îmi agravase starea de frică. Voiam să fiu singură, dar știam că nu o să reușeșc să merg nici doi pași. Băutura nu era de mine, iar stomacul mă urăște că n-am băgat în gură măcar un cartof din meniul ce-l cumpărasem de la McDonald’s.

-Vă simțiți bine? vocea aceea îmi era necunoscută.

-I-am chemat un taxi, condu-o tu, te rog. Acesta era Alex, barmanul.

Aveam să cred că mă distrug pentru a mă răzbuna pe tine, dar tot ce făceam era să-i distrug și pe ceilalți.

Am simțit un material pufos peste umerii mei gândind că e geaca de blană pe care i-am furat-o prietenei mele din garderobă, apoi am pornit, ținându-mă de brațul unui necunoscut, exact ca în aceea seară, precum în noaptea în care m-am îndrăgostit.

Top autori români contemporani

"în Cărți & Filme" "de POV21"
autori români

Când spui autori români contemporani (la cine te gândești? Eu la cineva care…) te gândești mai mult la cei care de-abia se joacă cu metafore, care își postează încercările timide pe vreun site de amatori, care te-au dezgustat fiindcă îți făcuseși speranțe și de fapt nu ai găsit decât o copie ieftină a ceva din afară. Desigur, mai e și geniul neînțeles. Sțiți voi, geniul ălă neînțeles cu care te-ai certat pe rețelele sociale fiindcă nu ai înțeles cele două metafore pe care el s-a chinuit să le înnoade cât mai bine. Căruia îi apare o mică reflexie a lui Cărtărescu atunci când se uită în oglindă. Chiar înaintea celei proprii.

Însă, ca orice pădure, și cea literară e una extrem de mare și de deasă. Va trebui să tragi aer în piept să te afunzi în ea. Știu că pandemia te-a lăsat cu ochii în soare și nu mai poți ieși in cluburi, cu prietenii sau oriunde, de fapt. Acum e momentul perfect să te dezvolți, așa că haide să îți dau un top al cărților pe care le-am citit eu și mi-au plăcut.

Unde mai pui că vorbim de autori români contemporani pe care îi vei putea scoate la o șuetă constructivă imediat după ce ai închis cartea, fără să se lase cu scandal.

1. „Până la sfârșitul timpului”, de Raluca Alina Iorga – editura Smart Publishing

autori români

Dacă aș începe să-ți vorbesc despre Vlad Basarab Dracula sau Vlad Țepes, mi-ai spune probabil ca Bram Stocker și numeroasele adaptări ale celebrului său roman, indiferent de forma lor, ți-au spus și arătat tot ce aveai nevoie să știi. În zilele noastre, istoria e mai mult o materie la care ești pus să copiezi pagini întregi sau să memorezi anii interminabili ai bătăliilor glorioase pentru vreo notă de zece sau pentru examenul maturității prin care ești nevoit să treci mai devreme sau mai târziu.

Domnitorii sunt și ei cineva cu care ți se face cunoștință tot prin prisma bătăliilor sau a cronicilor demult uitate, trecându-se peste faptul că de multe ori adevărul e undeva la mijloc și de multe ori e întors în favoarea celui de la care alegi să asculți povestea. Eu și Raluca Alina Iorga suntem aici să-ți spunem că te înșeli. Că în spate mitului vampirului însetat de sânge a stat de fapt un om pentru care aripile copilăriei s-au tăiat mult prea repede și care a învățat mult prea repede și într-un mod mult prea crud că la finalul zilei ești doar tu.

„Până la sfârșitul timpului” este romanul care te va trece prin toate stările posibile, care te va învăța că oamenii au două fețe încă din vremuri străvechi și că tot de atunci iubirea e o forță capabilă să taie în două chiar și cea mai deasă pâclă de întuneric.

Citate preferate:

„Vlad nu era înăuntru. Vlad nu era nicăieri, totuși era peste tot. Era în apele care fugeau de el, era în grânele arse, era în praful care îl îneca, era în soarele care îi ardea pielea, era în vulturii care se roteau deasupra celor douăzeci de mii de leșuri, era în pădurile întunecate ce păreau că ascund cele mai groaznice duhuri de la facerea lumii, era în tot. Vlad era Valahia. El, Sultanul Lumii, nu putea să ia țara unui om care reprezenta însuși spiritul ei. Luptase în multe bătălii, cucerise multe popoare, ținuturi și nații, totuși niciuna nu luptase cu atâta dăruire și îndârjire ca eceasta. Poate pentru că niciuna nu avusese un conducător ca el, ca Vlad Basarab Dracula.”

„Cum ești, tată? Ești mai bine acum? Ți-e sufletul purtat ușor spre Cer, așa cum este praful acesta? Spune-mi, tată! strigă Vlad și vocea lui se risipi peste câmpia înverzită. Spune-mi dacă sufletul ți-e impăcat, pentru că al meu nu este. Mă uit la ei cum zac în țepe, cum se leagănă în ele și, cu toate astea, mi-e inima pustie, tată! Izbi cu pumnul în pământul tare și își ridică ochii spre cer. Spune-mi, tată, te-am ajutat cumva? Mi-am pierdut sufletul în zadar? Spune-mi! Dar nu i se răspunse. Era singur într-o mare de țepe, într-o mare de răzbunare, de ură, de ranchiună, de resentimente. Nu putea uita și, stând acolo și căutând răspunsuri, știa că nu avea să ierte niciodată chiar dacă asta însemna să schimbe totul, să scoată răul din rădăcini, să îi caute în gaură de șarpe pe toți care i-au sădit în suflet durerea care îl măcina constant.”

2. „Clona” („Într-un univers paralel” #1), de Raluca Iacob – editura Berg

autori români

Ești fan al seriei „Furios și Iute”? Ți-e dor de o serie în care caracterele diferite ajung să se completeze și să se înțeleagă atât de bine încât să lupte ca un tot? Dacă ai răspuns cu da la cel puțin două întrebări, atunci „Clona” e romanul pe care nu l-ai lecturat și care îți lipșeste de pe raft. Aș mai vrea să-ți spun că de la Andrew Williams și ai lui vei învăța doar cum să nu fii. Și poate te va surprinde că între două planuri malefice mai există mafioți dispuși să prepare o porție mare de brioșe cu scorțișoară.

Clona e genul de roman pe care îl vei putea citi într-o singură zi alături de ceva rece fiindcă vei primi doza perfectă de adrenalină, suspans, romance și umor, iar mitul mafioților fioroși cu inimă de gheață nu îți va mai părea deloc ca înainte.

Citate preferate:

„Învață de la mine: Dragostea îți poate da mult, dar poate să-ți răpească totul. Viața sucită, răsucită… Viață nenorocită! O bătaie de inimă, o fracțiune de secundă în care știi că ai întreg Universul dacă te dăruiești Iadului, ca apoi să pierzi și dulcile flăcări pentru numai o scânteie.”

„Reflexia îmi arăta aceiași ochi de culoarea valurilor, aceeași piele palidă, aducând cu nuanța sării, iar aceleași fire subțiri, subțiri de granat ne constituiau podoaba capilară. Ne vedeam având aceeași structură osoasă a feței, aceeași nevoie de tratament pe bază de viteză, aceeași familie ruptă și, cel mai important, aceeași iubire inimaginabilă pentru el. Același sentiment nebun de încredere în însuși Abaddon, care pe ea a ucis o. Și încep să simt din ce în ce mai des c-o să îi urmez.”

3. „Tupeu de creștin”, de Alex Szollo – editura Libris Editorial

autori români

Într-o societate în care relația cu divinitatea este și rămâne una dintre cele mai complicate și față de care omul are și continuă să aibă tot mai multe întrebări, ai nevoie de o carte care să-ți amintească un lucru simplu: că, înainte de a veni pe pâmânt și de a trăi ca noi, Dumnezeu și-a asumat un lucru simplu: acela că se adresează unei audiențe diferite la care nu va putea ajunge decât prin iubire, deschidere și mai ales prin lipsa totală a judecății.

Citate preferate:

„Fie sa aveți mereu tupeul de creștin la voi! E un dar de care poate unii stiți, alții nu, însă sunt aici să vi-l ofer cu tot dragul. Pentru că, la urma urmei, lucrurile care ne ajută să creștem în spirit sunt de cele mai multe ori daruri. Daruri date fără condiții, limite și asa mai departe. țineți minte un lucru, ca de la un suflet brutal de sincer la altele, viitoare: în viață, în general, și mai ales, în viața de creștin, singurul „dar” pe care merită să-l folosești din plin este DARUL care ți-a fost menit, de fapt, care ai fost menit să fii pentru aceia care au nevoie de încurajare. Cu alte cuvinte, lasă funcția de conjuncție adversativă a cuvântului „dar” deoparte atunci când te simți chemat să faci bine de dragul binelui și să sporești cu bucuria ta de a trăi bucuria altuia.” – Alex Szollo, „Suflet deschis de creștin cu tupeu”.

„Un om bogat spiritual, indiferent din ce tradiție și colț al lumii i-ar veni credințele, este mereu conștient de un element extrem de important pentru dezvoltarea sa sufletească sănătoasă: recunoștința. Viața, dragii mei, este un dar colosal. Gândiți-vă un pic: avem posibilitatea de-a ne face atât nouă, cât și semenilor noștri, viețile frumoase. Suntem singurele ființe care au șansa de a lăsa mărturii, fie ele scrise, vorbite sau de orice alt fel, despre ceea ce ni se întâmplă. Ceea ce e ceva de-a dreptul uriaș, pentru că avem ocazia să învățăm de la semenii noștri, iar ei au ocazia să învețe de la noi. Așadar, știind că ni se oferă șansa asta enormă, care este lucrul pe care trebuie neapărat sa-l facem? Ei bine, este un lucru care dacă ar fi făcut mai des și mai sincer, ar putea schimba lumea așa cum o știm astăzi. Și este atât de covârșitor de simplu, că de multe ori nu ne vine să credem. Este vorba de ideea de a mulțumi.”

4. „Iartă-mă că te-am iubit”, de Ela E. H. – editura Libris Editorial

autori români

Suntem deja obișnuiți ca orice aspect negativ al vieții cotidiene să ne fie îmfrumușețat excesiv și aproape fals prin intermediul ficțiunii, iar „Iartă-mă că te-am iubit” este unul dintre romanele care alege să-ți prezinte contrariul.

În „Iartă-mă că te-am iubit” nu vei vedea decât partea urâtă, reală și aproape deloc înfrumusețață a ideei de iubire cu tot ce înseamnă ea, începând de la trupul și sufletul complet acaparat până la vindecarea completă.

Citate preferate:

„Cel mai complex și ciudat fenomen al creierului unui om e îndrăgosteala. E ciudat cum creierul ajunge cumva să fie hipnotizat de un străin și brusc nu te mai ascultă.”

5. „Când spadele se frâng”, de Emil Laurențiu Drăgoi – Editura Hoffman

autori români

La puțin timp după moartea marelui Mihai Viteazul, țara pare-se să fie față în față cu un nou domnitor. Boierii sunt tot mai avuți, asupresc tot mai mult și doar câțiva oameni par să fie dispuși să se ridice și să-i oprească.

Prin dialoguri, scriitură, poveste și personaje, „Când spadele se frâng” îți va aduce lesne aminte de serii celebre din afară precum „Cântec de gheață și foc” sau „Ultimul Regat”.

Citate preferate:

„Atunci își urzi planul de răzbunare. Atunci jură să-i treacă prin focurile iadului pe toți. Pentru planurile lui avea nevoie de ea. Trebuia să stea în preajma boierului. Jurase să-i spintece pe toți. Avea aproape 20 de ani când ajunsese căpetenia lefegiilor boierului. El personal alesese lefegii ce-i avea în subordine. Îi căutase doar printre lotrii, hoți, pungași, bandiți, haiduci. Cu cât era mai ticălos și mai lipsit de scrupule, cu atât era mai potrivit pentru scopurile lui viitoare. Prima pe care a descoperit-o a fost Reka Biro.”

6. Decolorat”, de Miruna Lavinia – editura Berg

autori români

Încă mai ai idei preconcepute legate de faptul că românii nu pot scrie despre subiecte curajoase sau despre subiecte tabu? Atunci las-o pe Miruna Lavinia să-ți arate contrariul. Prin povestea dintre Theo și Eugene, Miruna îți va arăta toate prejudecățile și opreliștile de care va trebui să treacă un cuplu ce face parte dintr-o comunitate față de care societatea încă luptă sau evită să se deschidă.

Citate preferate:

„Există multe denumiri pentru ceea ce sunt eu. Acum prefer să spun că sunt îndrăgostit. De tine.”

„E atât de plăcut să iubesc, Sam, să am din nou fluturi în stomac, scopul existentei mele a primit un sens, în afară de artă, iar asta mă face să trăiesc. El e ca o reflexie a mea.”

Vezi prețul la Libris

BONUS:

  • Ai plâns la telenovele precum Inimă Sălbatică sau te-au fascinat scriitorii precum Karl May? Caută orice titlul semnat Marina Costa.

Vezi prețul la Emag

  • Ți-e dor de basmele coplăriei? Atunci întoarce-te la Raluca Alina Iorga și caută Dincolo de Eternitate.

Vezi prețul la Libris

  • Ai savurat tot ce a scris Richelle Mead și Cassandra Clare? Poți încerca orice titlu semnat Theo Anghel.

Vezi prețul la Libris

  • Ai jucat și savurat Second Life? Caută S.L.A.D.E., semnat Oana Arion.

Vezi prețul la Libris

  • Vrei să vezi că nu orice roman erotic se termină la fel? Infidela Danielei Faur te așteaptă.

Vezi prețul la Libris

  • Te-ai plictisit de mitul vârcolacului care e mai mereu un alpha sexy? Când înfloresc macii, de Mihai Ștefan, te așteaptă.

Vezi prețul la Libris

Cu speranța că te-am făcut curios și că te-a atras măcar un titlu și cu precizarea că topul e strict personal și cât se poate de subiectiv, îți doresc lectură plăcută și îți aștept recenzia!
Vezi chiar aici care sunt cele mai citite cărți ale anului 2020!

Surse foto: Libris, Medium
Autor: Popescu Camelia Alina

POV21 te invită la un concurs de literatură! Înscrie-te și tu!

"în Texte" "de POV21"
POV21 literatură

Restricțiile impuse de pandemia de coronavirus au afectat și elevii. Concursurile și olimpiadele școlare nu vor mai avea loc, motiv de întristare pentru potențialii participanți. Nu te îngrijora însă, căci echipa POV21 îți pregătește noi oportunități – un concurs de literatură!

Uiți de lumea din jur refugiindu-te în caiete în care scrii poezii sau proză?

Consideri că stiloul (sau tastatura) ți-e cel mai bun prieten? Atunci nu rata această șansă de a-ți pune talentul la treabă! Premiile sunt pe măsură. Și nu, asta nu e tot! Cele mai bune lucrări vor fi publicate în revista noastră pentru a fi citite de tinerii secolului al XXI-lea. Tu scrii, noi te publicăm și premiem! Ce poate fi mai frumos? S-a zis cu plictiseala!

Dacă propunerea noastră îți surâde, citește mai departe pentru a te pune la punct cu detaliile și înscrierea.

Află tot ce ai de făcut mai jos!

Te poți înscrie începând cu marți, 19 mai 2020 și până luni, 1 iunie 2020. Dacă te-ai hotărât să o faci, te rugăm să urmezi pașii de mai jos:

  1. Trimite un e-mail cu subiectul „Intenționez să particip la concurs” la adresa [email protected] E-mailul trebuie să conțină: dorința de participare la concurs, numele, vârsta și școala (dacă este cazul).
  2. Așteaptă să primești un e-mail de la noi cu formularul de înscriere și GDRP (General Data Protection Regulation) adaptat în funcție de vârstă.
  3. Trimite un nou e-mail care să conțină: lucrarea ta (poezie/proză) și GDRP-ul. Subiectul e-mailului trebuie să fie „Particip la concurs – poezie/proză” în funcție de categoria aleasă. Nu te poți înscrie decât la o singură categorie.

Cum trebuie să-ți redactezi lucrarea? Câteva reguli simple.

Înainte de a ne trimite lucrarea ta, te rugăm să te asiguri că îndeplinește următoarele cerințe:

  1. Textele trebuie scrise într-un document Word.
  2. Asigură-te că fontul este Times New Roman, dimensiune caracter 12, spațiere de 1.5.
  3. Nu depăși 8000 de caractere (cu tot cu spațiere) pentru a nu fi descalificat.
  4. Poți trimite un singur material. Nu te poți înscrie la ambele categorii. Alege fie proză, fie poezie.
  5. Nu se acceptă texte cu mesaje rasiste, sexiste, antisemite sau xenofobe.
  6. Nu uita să-ți recitești lucrarea înainte de trimitere. Verifică încă o dată dacă ai trimis formularul de înscriere și GDRP-ul pentru a asigura o organizare și o desfășurare impecabile.
  7. Prin semnarea GDRP-ului și înscrierea la concurs autorul permite ca materialul trimis și numele acestuia să fie făcute publice pe pagina oficială POV21 și pe site-ul oficial al revistei, www.pov21.ro.

Juriul va fi format atât din redactorii revistei POV21, cât și din scriitori contemporani.

Ce premii vei primi?

  • Locul I: diplomă, voucher în valoare de 200 de lei pentru achiziționare de cărți, postarea lucrării pe revistă;
  • Locul al II-lea: diplomă, voucher în valoare de 150 de lei pentru achiziționare de cărți, postarea lucrării pe revistă;
  • Locul al III-lea: diplomă, voucher în valoare de 100 de lei pentru achiziționare de cărți, postarea lucrării pe revistă;
  • Mențiune: diplomă, postarea lucrării pe revistă;
  • Poezia/textul ediției: diplomă, publicarea lucrării pe revistă.

Ai nelămuriri? Vezi pe cine poți contacta!

Pentru orice nelămurire sau problemă legată de concurs, contactează-i pe Alexandru Cojocariu sau Raluca Călin pe:

Abia așteptăm să-ți citim textele! Ce mai aștepți? Trimite-ne un e-mail!

Citește acest interviu luat câștigătoarei unui concurs de poezie. Cine știe, poate te inspiră să scrii și tu!

Mă înec în poezie

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Mă înec în poezie

Mă înec în poezie,
Îmi abandonez lacrimile în volume de poeme,
Îmi ascund acolo gândurile cele mai tainice,
Îmi deschid lacătele sufletului meu,
Las păcatele-mi să iasă la iveală,
Plâng, strig, rup pagini,
Pagini galbene ca soarele,
Alteori negre ca doliul,
Moarte, căci nu au suflu,
Și totuși le prefer pe ele oamenilor.

M-aș sinucide c-un stilou
În timp ce stau pe scaunul
unui birou plin cu cărți și caiete ude de lacrimi, umplute de viață,
Mi-aș recolta sângele și l-aș dona cărților,
Mi-aș lua organele și le-aș transfera eului liric.

În loc să plâng cu lacrimi, plâng cu cerneală violet,
În loc să vorbesc scriu pe propria piele, precum naratorul din Solenoid,
Aștept să mor
Și până atunci,
Mă îngrop singur în cărți,
Cavoul meu,
Și totodată pântecele care m-a născut.

Scrisoare către un iubit profesor (de literatură)

"în De simțit/Timp liber" "de POV21"
literatură

Stimată doamnă profesoară,

Vin la toate orele dumneavoastră de literatură ca la apa cea vie. Stau liniștit în bancă, străduindu-mă să nu-mi arăt entuziasmul, dar de multe ori nu reușesc. Ridic mereu mâna și, când mă numiți, mă bucur ca un copil.

Clasa în care predați se transformă în momentul în care vă faceți apariția pe ușa albă, de lemn, simplă, dar strălucitoare. Vă așezați la catedră cu niște cărți de literatură în mână.

Deschideți una, vă dați jos ochelarii, îi odihniți între paginile lui Călinescu sau Eliade și începeți să vorbiți.

literatură

Așa începe mereu, ca într-un vis, cum ar spune Eliade într-o cunoscută nuvelă fantastică. E gestul care declanșează magia. O gură care se transformă într-un izvor tainic de nesecate cunoștințe despre viață și lume, toate văzute frumos prin optica literelor.

O clipă spulberată în timp, un vis atârnând pierdut în realitate… Asta este ora de română pentru mine de când mă știu.

Autorii și operele lor sunt armele prin care ajungeți la sufletele celor interesați de literatură. Vă încingeți cu interpretări, citate, curente literare, figuri de stil și abordări ale criticii literare. Glasul vă încetează a fi ceva pământesc și vremelnic. Fața toată vi se transfigurează, împreună cu decorul care o însoțește: catedra prea simplă și utilitară pentru tainele care pleacă de pe ea, stiloul, tabla, creta, catalogul, foaia, pixul, evantaiul, stema țării, varul de pe perete… Totul din jur transcende prezentul fad al unei școli obișnuite. Urcă la culmile înțelepciunii, rațiunii și emoției. O clipă spulberată în timp, un vis atârnând pierdut în realitate… Asta este ora de română pentru mine de când mă știu. O adevărată oră sacră camuflată în profanul unei zile obișnuite de școală.

Adevărat om și artist, vă impuneți figura prin creativitate și emoție, prin trăire înmuiată în tuș și cerneală. Vă constituiți ca model suprem, ca personaj central al vieții literare rudimentare pe care o poate experimenta un adolescent.

Ca o cheie cu care ne deschideți mințile și sufletele spre a face loc mesajelor literaturii, reușiți să pătrundeți în cel mai impenetrabil loc al unui adolescent, sufletul. Autorii vă sunt repere și statui spre care priviți zilnic și pe care-i propovăduiți cu zel învățăceilor necunoscători.

Primind alinarea literaturii, cum mi-aș mai putea dori să pierd ora de română? Porție de sacru și trăire, de intensitate și viață… Aceasta este ora de literatură.

În loc de tămâie, smirnă și mir, jertfiți miros de pagini îngălbenite, de cărți de pe vremea când erați studentă la facultate. Miros de tuș, de cerneală, de cretă și de parfumuri diferite pe care le asociez involuntar unor anumite texte.

Eliade miroase a lavanda cu care v-ați parfumat marți, iar de Bacovia nici nu mai țin minte…

literatură

Vă gătiți cu inel încrustat cu epopeea homerică și vă sprijiniți de un baston de argint, autoritar, în vârful căruia se află teoria literară care tronează interpretările textelor. Pe pandantiv șade imperial chipul lui Eminescu. Pe rochiile înflorate vă sunt înfățișați autorii canonici. Părul vă este prins cu citate din Manolescu, iar în jurul mijlocului sclipește o fundă roșie cu primele scrieri în limba română, imprimate frumos într-o miniatură exagerată. Sub umbrela pe care o purtați în zilele ploioase șade o statuetă portabilă a lui Bacovia, iar pe mâner sunt versuri din „Plumb” și „Lacustră”. În urechi aveți cercei cu Nichita Stănescu, iar pe lentilele ochelarilor se vede proiectată discret fața contemplativă a lui Blaga… Și câte și mai câte ornamente frumoase, schimbate zilnic, atât de multe, încât m-aș lungi nepermis de mult dacă le-aș enumera integral aici.

Stimată doamnă profesoară,

Unii dintre colegii mei nu vă înțeleg. Ei se plictisesc de magia orei de română. Pentru ei e fadă, plictisitoare, lipsită de strălucire. Mulți alții însă se lipesc de ea ca de o comoară neprețuită. Pentru ei merită să continuați să vă învârtiți bagheta. Merită să faceți alchimia obișnuită a orei, să transformați nimicul din minte și inimă în preaplin. Praful, cenușa, noroiul minții și sufletului în înțelegere, cunoaștere, simțire.

Nu vă temeți! Autorii vă sunt scuturi trainice și puteri care vă întăresc. Stiloul dumneavoastră nu va rămâne în veci fără cerneală! Mereu umplut de spiritul marilor literați, nu va seca niciodată…

Poezie și proză… Simțire și cunoaștere… Asta este ora de română. Artă scrisă în direct. Nu pe foaie, ci pe inimă goală de tânăr ce așteaptă umplută.

Cărțile vor fi mereu acolo.

La fel și spiritul marilor scriitori. Va fi deci întotdeauna nevoie de cineva care să le predice. Nu vă abandonați misiunea, oricât de lipsită de interes, plictisitoare și chiar urâtă e în ochii multora! Nu lăsați spiritul cărților să piară, neștiut de nimeni, în manuale neînțelese…

Matematica, fizica, chimia și biologia nu vor reuși niciodată să închidă râul dulce și adânc al marii literaturi. Valurile de informaticieni în devenire care sunt nepăsători în fața comorilor scrise nu vor fi vreodată atât de mari pentru a vă învinge.

Simțirea, creativitatea, emoția, poezia, nu vor putea fi niciodată, dar niciodată – credeți-mă pe cuvânt! – mai prejos de rațiune. Pentru mine au rămas mereu mai sus și așa vor sta în veci.

Cine-mi poate explica această minune care este ora de română?

Cine poate spune vreo vorbă în fața procesului de transformare a unui material sufletesc de adolescent aflat în formare? Cine va putea îndrăzni să șoptească despre modul în care literatura și cei care o predau schimbă vieți, caractere, destine…?

Ce aș fi fără literatură, ce aș fi fără cărți, ce aș fi fără scris? Nimic…

Cu recunoștință,

Robert Grigore Manea, un elev.

Îți plac cărțile? Vezi aici cum arată o tabără de literatură!

Călătorind

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Călătorind

Scăldate de raze,
Ploi mărunte și alte miresme,
Sunt străzi atinse doar de suflete triste.

Cristalin cusurul vocii
Al iubitei, mamei, doliu
Găsesc doar slave furouri;

Inima ei rece și râsete de copii.

Ziduri pătate,
De Lună atinse și calde
Amintiri demult uitate.

Sunt doar orașe,
Și lacrimi, și foi, și vise
Și-al meu suflet prinse
Mâna ce îl stinse.


Autor: Adela Tudose

Dragoste în vremea holerei, de Gabriel García Márquez – Recenzie

"în Recenzii" "de POV21"
Dragoste în vremea holerei

„Când mă gândesc la moarte, singurul lucru de care-mi pare rău e că s-ar putea să nu mor din dragoste.”

Cică după Romeo și Julieta, Dragoste în vremea holerei ar fi cea mai frumoasă poveste de dragoste care s-a scris vreodată. Ce o face diferită e ancorarea în realitate. Față de restul poveștilor de dragoste cu floricele și inimioare, asta te tulbură și te intrigă constant. Dacă o compar cu Romeo și Julieta, aici lucrurile iau alte întorsături macabre. În romanul ăsta „simptomele iubirii sunt identice cu cele ale holerei”. Doar citind descoperi dacă și ăștia doi se sinucid la final sau trăiesc o iubire până la ultima pagină a cărții. Asta nu-ți spun, dar îți zic că-s doi îndrăgostiți ce au așteptat pentru a fi împreună 50 de ani, 9 luni și 4 zile.

Florentino Ariza e o imitație de Don Juan care are vreo 622 de relații amoroase în palmares. Singura sa iubire, însă, a fost și a rămas Fermina Daza de care se îndrăgostise la 20 de ani. Cu ea s-a iubit pătimaș în tinerețe, dar ea-l refuză și se căsătorește cu un doctor bogat, trădându-i iubirea. Clasic.

Cum am ajuns să citesc cartea asta, nici măcar eu nu mai știu. Știu că din reclamele alea enervante de pe Facebook mi-a apărut una care descria cartea asta. Știam de ea, mi-a tot fost recomandată. M-am convins că e bună. E una din cărțile numai bune de citit și de asociat cu vremea de acum. Cu izolarea și pandemia din 2020. Se aseamănă multe.

Tocmai de aia am căutat-o ca să vad cel mai ieftin preț pentru ea (că n-aveam chef de cheltuit bani aiurea) și am găsit 2 variante pe care ți le las și ție aici.

Vezi pretul la Libris

Vezi pretul la eMag

Ce e interesant la cartea asta e limbajul necenzurat, liber, ca și cum autorul ar vorbi cu tine prin personaje. La un moment dat zice că  „lumea se împarte în două: cei care se cacă ușor și cei care se cacă greu.”

Florentino a trăit o intensă poveste de dragoste cu Fermina, chiar dacă nu e povestea la care visează fetele în copilărie. El îi scria scrisori despre gânduri, despre iubire, despre viață și moarte. Unele scrisori, cele de la început erau pătimașe, de dor și de iubire, cele despre ei. Despre „dragoste sufletească de la mijloc în sus și dragoste trupească de la mijloc în jos.” Dragostea aia oricând și oriunde.  La un moment dat se știau așa de bine încât devenise evervant faptul că, în aproape orice moment al zilei puteau să-și continuie unul altuia gândurile.

„Cât timp ești dispus să aștepți pentru iubire? Toată viața.”

Vezi pretul la Libris

Vezi pretul la eMag

Cine mai scrie scrisori în ziua de azi? Nu de alta, dar să-mi scrie și mie, că-s curioasă cum e sentimentul ăla. Așa, ca fapt divers. Sincer, dacă aș povesti cu tine despre fiecare personaj în parte, ți-aș zice, ca părere personală, că Ariza mi se pare genul bărbatului ce, refuzat fiind de o femeie care s-a căsătorit cu altul, devine obsedat de ea. Deși, în timp, și el se bucură de bani, afaceri și de femei cât nu are anul zile, trăiește în trecutul care nu îi mai aparține. Timp de 50 de ani să vrei o femeie și abia după juma’ de secol să-i mărturisești că încă o iubești e interesant de urmărit. Ariza e personajul care-și dorește o iubire interzisă. Ea, însă, căsătorită cu doctorul Jubenal Urbino, este o mamă și o soție supusă.

„Partea proastă într-o căsnicie e că se sfârșește în fiecare noapte după ce faci dragoste și trebuie s-o iei de la capăt în fiecare dimineață, înainte de micul dejun.”

Vezi pretul la Libris

Vezi pretul la eMag

Dragoste în vremea holerei este un roman care poate fi citit de oricine, dar nu poate fi înțeles de oricine, așa că te provoc să-l înțelegi. De ce? Simplu. Care dracului de bărbat mai așteaptă 50 de ani pentru o femeie care l-a refuzat? Care dracului de bărbat mai scrie scrisori și care dracului de bărbat își face promisiunea că te va iubi toată viața? Când am citit primele pagini, asta mi-a fost întrebarea. Și am găsit răspunsul. Tu poți să-l găsești?

Știi de ce întreb astea? Pentru că poate trăiești o poveste de dragoste în vremea pandemiei, la fel ca mulți alții. Asta dacă nu v-a despărțit distanța. Și dacă nu, tu cât ai aștepta după marea ta iubire?

Știu că-i haos acum cu iubirea în carantină. Tocmai de aceea, am găsit un articol pe care fiecare om care iubește acum, chiar și pe timp de pandemie trebuie să-l citească. Dă click aici dacă te regăsești printre îndrăgostiți.

Mazushī Kodomo

"în Poezie și literatură" "de POV21"

Pădurea fusese întotdeauna ceea ce îl calmase; chiar și în zilele când nu putea auzii nimic altceva decât zgomotele stomacului său gol, iar durerea îi străpungea întregul corp, pădurea îl calma pe tânărul Mazushī Kodomo.

Ochii îi erau furați de măiestria și culoarea imperiului verde. Poate că viața nu îi dăruise decât prea multe lipsuri; acoperiș lipsă, părinți absenți în viața sa, mese mici luate neregulat, un trai mai mult târât aproape de moarte; dar măcar îi lăsase această alinare. Uneori găsea ciuperci și alte fructe în pădure, iar el le lua pentru a se hrăni, în acele momente pădurea îi juca rol de părinte, de fapt tot timpul făcuse asta.

Singur, pierdut între zidurile minții proprii, izgonit de toată lumea, Mazushī hoinărea pe unde apuca, fugărit de propria sa existență. De ce îl urau oamenii? Le făcuse ceva greșit? Unde erau cei apropiați? Existau? Părinți, frați, rude? Ce se întâmplase cu toată lumea? De ce el trebuia să sufere?

Mazushī Kodomo nu era un copil rău, evident nu toată lumea ar fi fost de acord cu asta.

Tinerii spuneau că este un leneș, bogătașii că este un gunoi, bătrânii că este ca o furnică pierdută de mușuroi. Era un copil slab, aproape scheletic, cu paloarea pielii obișnuită pentru cei cu un ghinion ca al său, părul negru fiind singurul detaliu distinct a înfățișării sale, ochii căprui păreau șterși, nu lipsiți de viață dar aproape morți. Însă mintea băiatului, da, aceasta era ceva uimitor. O întreagă lume a misterelor și imaginației sălășluia în căpșorul său. Mare păcat că soarta îi aruncase această crudă existență. Deseori, din spatele ascunzișului de copaci și tufișuri, Mazushī privea cu invidie la copii care erau alături de părinții lor, la frații ce se jucau împreună, la fermierii ce duceau acasă orez și alte de-ale gurii. Nu îi era ușor. Nu era corect. Iar el ura această nedreptate ce-l plesnea peste față.

Însă în pădure uita de toate astea.

Timpul și spațiul se pierdeau în regatul său. Uita de griji și lipsuri, iar durerea stomacului gol îl lăsa în pace. Cel mai mult iubea la regatul său timpurile răsăritului de primăvară, atunci când razele soarelui străpungeau frunzișul verde crud al copacilor, creând curcubeie printre picăturile de rouă și transformând bucățile de pământ în aur strălucitor iar pietrele în diamante pure. Îi plăcea să culeagă bogățiile regatului său. Pietrele de diverse forme, mărimi și culori îi aduceau cea mai mare distracție.
Într-o zi, plimbându-se prin pădure de dimineață, se pierduse atât de tare cu ochii în priveliști încât fu cât pe ce să se împiedice de câteva ori. Nu căzuse încă, nici nu avea prea mare importanță pentru el acest risc. Tot ce avea importanță acum era lumea înconjurătoare. Fiind dimineață soarele de-abia ce ieșea, arătându-se la orizont alene. Printre trunchiurile bățoase ale copacilor, încălzind frunzele ce de-abia se nășteau, șmecherul soare făcea cu ochiul pământului pe care Mazushī călca. Roua de dimineață lua dublu rol, răcorea pădurea și devenea magică creatoare de curcubeie și jocuri de lumini. Păsărelele de-abia trezite, își începură concertul din mii de voci aromatice, acompaniate de șuieratul vântului și amplificate de ecoul pădurii.

Parcă Mazushī ar fi trăit într-un vis.

Brusc însă, visul se rupse! Încurcându-se între rădăcini, Mazushī se rostogoli pe un povârniș pietros, ca un sac de orez. Căzătura nu fusese atât de rea încât să-i provoace răni serioase, doar câteva zgârieturi ici și colo, mai mult rostogolirea fu cea care-l afectă, făcându-i capul să vâjâie în stânga și dreapta. Când se mai dezmeticii puțin, observă cu părere de rău că pădurea devenii dintr-o dată silențioasă. Nici un sunet nu mai răzbătea la el. Faptul că păsările, speriate de zgomotul produs, plecaseră și opriseră concertul, îi umplu sufletul de amărăciune. În timp ce se ridică ușor de pe jos, observă cu coada ochiului ceva nemaivăzut. Pentru alții ar fi fost un simplu gunoi, dar pentru Mazushī era o adevărată comoară.

Era o piatră!

Chiar dacă pare anost, trebuie recunoscut faptul că această bucată de rocă nu era lipsită de stranii aparențe. Era de formă ovală, perfect fină, de o culoare neagră cu reflexe purpurii și pete roșii, portocalii și galbene. Categoric deținea acea aură de vino încoace. Ochii lui Mazushī rămăseseră fixați pe piatră, absorbiți de întunecata, dar lucioasa, suprafață a sa. Aspectul rupt parcă din cerul măiastru îi fură mintea, hipnotizându-l. Tot ceea ce era în jur începea să se șteargă rămânând doar un singur punct, piatra.

Cu o mișcare lentă, aproape mecanică, cu simțurile oprite și fără a-și da seama de ce face, Mazushī își îndreptă mâna spre piatră. Sentimentul pe care îl încercă atunci când degetele îi făcură contact cu suprafața fină sunt mai presus de puterea de a explica a condeiului. Era ca și cum ceva nemaipomenit curgea prin el. Simțea putere! Simțea voință! Plăceri și dorințe, simțea că toate vin spre el, gata pentru a fi realizate! Secretele universului păreau a se arăta înaintea sa, șoptindu-i amintiri străvechi.

Ce simții apoi fu nimicul, iar ceea ce văzu, întunericul de nepătruns.

Se trezi noaptea. Soarele părea să fi coborât de mult, iar stelele i se făcuseră acoperiș deasupra capului. Gardianul de argint al nopții îi veghea drumul de deasupra, luminându-l. În mâna stângă, strângând cu putere, era piatra stranie găsită mai înainte. Sentimentul acela straniu simțit cu ceva ore mai înainte, sentimentul de putere și de energie curgând prin el, nu, încă nu dispăru.

Se ridică încă buimăcit de pe jos, numai ca să se prăbușească la loc în țărână. Oricât de fermecătoare putea fi acum pădurea, măiastră și înfricoșătoare, ca un palat abandonat în muțenie și întuneric, corpul său muritor nu îi dădea voie să admire. Durerea stomacului său era de un miliard de ori mai tare decât orice simțise până acum. Trebuia să mănânce ceva acum, și asta urgent, altfel ar fi simțit cum corpul îi este rupt în două. Cu picioarele tremurând și mintea încețoșată, mergând aproape târât în genunchi și rezemat de cine știe ce copaci găsea în drum, se uită cu ochi pierduți în întinderea neagră a pădurii, sperând să zărească ceva. Și avu noroc, chiar găsi în cele din urmă ceva. La adăpostul crengilor a doi arbori puternici, văzu un sac, comoară neprețuită indiferent de conținut. Pașii îi deveniră mai repezi, inima începând o cursă în pieptul său, capul vâjâindu-i amețit în timp ce gura vărsa cascade de salivă. Se aruncă asupra sacului și vârî imediat mâna, ca să o scoată imediat mânjită.

Și cu ce, o Doamne?! Cu mâncare!

Pe degetele-i tremurânde avea orez fiert și bucăți de legume. Ca și o persoană care nu mai mâncase de mult timp Mazushī își înfundă mâna în gură și apoi iar în sac, consumând cu nesaț conținutul sacului rătăcit. Era o adevărată binecuvântare, un adevărat miracol, cât de norocos să fi fost să găsească mâncare chiar când avea cel mai tare nevoie? Odată ce își astâmpără foamea, o sete deșertică îl cuprinse.

Dar, ca și prima oară, soarta părea să-i zâmbească, oferindu-i noroc peste așteptările sale. Poate era modul ei de al recompensa pentru toate răutățile pe care i le făcuse. În orice caz, în momentul când setea începea să-l acapareze pe tânărul Mazushī, cu urechile prinse un susur de-abia șoptit. Luându-se după el descoperii un pârâu cristalin, ce șerpuia lin, parcă doar pentru el. Își înfruptă buzele cu apa aceea răcoroasă, băută din palme. Fără să-și de-a seama, orizontul începuse să fie mai colorat decât de obicei în ochii săi.

Zilele ce urmară fură relativ calme, liniștite, dar evenimente stranii se petrecură din ce în ce mai mult. De exemplu, atunci când Mazushī se ciocnise fără să vrea de un tânăr ce căra lemne, acesta din urmă nu-l lovi, cum făceau de obicei. Mazushī îl ajută să strângă și să ducă lemnele, iar când ajunse în sat, observând cât de rezervat, aproape speriat, Mazushī părea, tânărul îl asigură că nu v-a pății nimic. Ajunseră în sfârșit la destinație, și lucru neașteptat de Mazushī, primi o răsplată, o prăjitură țărănească simplă, dar foarte dulce pentru sărmanul Mazushī. În acel moment aproape că începuse să plângă, sentimentele fiindu-i aproape prea puternice pentru a le mânuii.

Altă dată prin pădure trecuse o caravană.

Oamenii caravanei nu numai că îl salutară politicos, dar făcânduli-se milă de el, îi dădură o pătură și ceva mâncare, fără ca el să fie nevoit să cerșească sau să fie silit să facă ceva muncă peste puterile sale. Însă cel mai straniu dintre evenimente avea să-i schimbe întreaga viață.
Într-o după amiază rece, umedă datorită ploilor nopții trecute, Mazushī se plimba învelit de o pătură, atras de peisajul înconjurător. Era liniște totală în pădure, dar nu una dintre cele sinistre, ci de fapt o liniște foarte dulce urechilor. Păsărelele nu mai cântau, vântul de-abia dacă adia, parcă întreaga natură ar fi înghețat în timp. Liniștea era puternică, cu siguranță că dacă nu ai fi avut un suflet conectat la pădure ca Mazushī, liniștea aceea te-ar fi strivit.

Însă, deodată, liniștea fu sfâșiată de niște țipete.

Șocat, smuls din reverberația în care se afla, Mazushī ciulii urechile. Un ecou ceva mai slab se auzea din dreapta sa, un vaiet lung și trist. Pitit, cu pași lenți și silențioși, se apropie de sursa ecoului. Când ochii îi arătară ce provoca ecoul, o dâră de furnicături reci i se prelungii pe șira spinării. În fața sa, la câțiva metri, se afla un grup încercuit de niște bărbați fioroși. Grupul era alcătuit din femei și bărbați, în mijlocul cărora se afla o fetiță mică, de vârsta sa. Grupul era categoric făcând parte din oamenii mai înstăriți decât el, căci erau altfel îmbrăcați, mult mai bine și mai vesel îmbrăcați. În jurul grupului, ca niște ziduri macabre, se aflau trupurile moarte ale unor bărbați. „Samurai!” gândi Mazushī. Bărbații care înconjurau grupul, hoți cel mai probabil, râdeau cu veselie, uitându-se cu poftă la hainele scumpe pe care prada le purta. Cel mai în vârf pus era chiar fata cea tânără, toți hoții admirând-o ca pe o statuie de aur.
Cercetând în liniște printre copaci, Mazushī ajunse în cealaltă parte a cercului format de hoți.

Inima îi bătea cu putere în piept, îl durea.

Respirația îi devenise tăioasă, rănindu-i gâtul, iar plămânii aproape că-i explodaseră. Cu toate astea, tânărul Mazushī, nu putea să îngenuncheze în fața tronului fricii. Nu știa ce putea face, dar ceva trebuia cu siguranță făcut. Rotindu-și ochii nebunește în căutarea unei soluții, Mazushī văzu pe pământ o sclipire palidă, înecată. Întorcându-și capul spre reflexie, fu cât pe ce să vomite, făcându-i-se greață la imaginea unei săbii învelită în pături de sânge încă calde. Nu mai văzuse până acum sânge, cel puțin nu atât de mult. Fără să gândească ce face apucă mânerul sabiei, degetele alunecând-ui puțin de pe teaca mânjită de sânge proaspăt. Cu picioarele încă tremurânde, ieși din ascunzișul copacilor, pregătit să lovească în stânga și-n dreapta oricând.
-Yo, Yoshimura! Ia uite ce ne aduce vântul! spuse unul dintre hoți, la fel de surprins ca și ceilalți.
-Văd Tagomi. Nu este tocmai ce așteptam, dar….
Cu pași măsurați și atenți hoțul mergea mai aproape de Mazushī.
-Te-ai pierdut, copile?
Mazushī nu răspunse, rămânând silențios datorită vocii ce-i pierii. Pașii veneau mai aproape, mai repezi, mai siguri. De ce Mazushī nu reacționa?

Deoarece pentru o minte fragilă de copil ca a sa, tot ce se întâmpla era prea mult, punându-l pe băiat să gândească mai lent.

Aștepta momentul potrivit să lovească, nu ataca deoarece vroia să lovească cu siguranță. În sfârșit hoțul fu destul de aproape încât Mazushī să lovească. Strângând mai tare mânerul, încordând-uși brațele și picioarele, și cu un strigăt făcut pentru a se îmbărbăta, se aruncă înainte ridicând sabia și lovi.
Din păcate pentru el, hoțul era mai experimentat decât el, astfel se dădu la o parte și îl lovi pe Mazushī în coaste cu talpa piciorului. Lovitura fu atât de puternică, încât băiatul se rostogoli pe jos, într-o ploaie de scâncete. Rămas fără aer, lasă dâre de salivă să i se scurgă pe bărbie amestecate cu pământ. Sabiei nu îi dădu drumul printr-o ambiție nebună ce îi dădu o rană deschisă piciorului stâng.

-Ia te uite ce domnișoară fragilă avem aici! râse Yoshimura. Băiete crezusem că dacă tot ai ieșit cu o sabie la joacă, măcar ești ceva mai rezistent…..Deci băieți, ce să facem cu câinele ăsta? Să-l tai bucățele sau să-l las întreg?
-Stai, stai, stai Yoshimura! Uită-te la el doar, îi pricăjit, probabil că nimeni n-ar da nici o legumă stricată pe el, viu sau mort. Și n-are nici un rost să te obosești să-l omori. Lasă-l să plece, n-avem ce face cu un astfel de gunoi!

Gunoi! Acest cuvânt îi răsună băiatului în urechi, țipând mai să i le spargă. Gunoi!? Gunoi!? GUNOI!?

Așa fusese văzut de către toată lumea întreaga sa existență. De ce? Doar pentru că soarta fusese prea crudă și-l pusese jos în noroi? Valuri de căldură îi veneau în obraji, în timp ce simțea sângele curgându-i mai repede prin corp. Ochii începură al fixa cu ură pe hoțul ce se întoarse cu spatele atât de indiferent după ce-l lovi cu piciorul în stomac.
Furia îi cuprinse mintea și corpul. Brusc, se aruncă în față smulgând sabia de pe pământ și o împinse cu putere în corpul din fața sa. Șuvoaie de sânge țâșniră din hoț, care se prăbușii jos împreună cu Mazushī.
-Yoshimura! strigară hoții în cor.
Acoperit în sânge, băiatul căzu peste trupul hoțului. Sabia rămase în trupul lui, blocată. Căzând, se lovise la genunchi și în stomac în teaca sabiei.

Dar asta fusese doar începutul unui calvar ce urma să îndure.

Total buimăcit, se trezi în mijlocul unei furtuni de pumni și lovituri de picioare. Hoții, furioși datorită atacului surpriză, începură să-l lovească pe Mazushī. Loviturile erau tari, dovadă că cei ce loveau erau însetați de sânge, nu aveau de gând să cruțe nimic.
Ultimele sentimente pe care băiatul le simții fu frica, tot ce mai simții era durerea oaselor rupte, iar ultimele sunete din urechi fusese scârțâitul bucăților de oase fragmentate. Apoi întunericul acoperi linia orizontului.
Când se trezi, se afla într-o cameră frumos decorată. Lângă el se afla o femeie frumoasă.
-Unde sunt?
-Ești în siguranță! La casa samuraiului Motushi. E un adevărat noroc, un miracol că ai rămas în viață până la venirea sa cu o grupă de samurai…
-Motushi…samurai…
-Fiica sa cât și el îți admiră cu adevărat curajul pe care….
Dar deja Mazushī nu mai asculta. Întorcându-și capul în altă parte, își găsi hainele lângă el. Deasupra se afla piatra pe care o găsise în pădure, piatra sa. Reflexele sale negre îi hipnotizau ochii, furându-i atenția.
Și brusc înțelese. De ce se întâmplaseră atâtea, de ce pățise atâtea…
-Piatra! Piatra norocului…

 

Autor:  Edmond Ciprian

Vas ciobit

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Vas ciobit

m-ai spânzurat cu-n „parcă” și cu-n „poate”
celulă gri
de-un gând că poate vii
ești un vulcan de poezii pătate

erupi din când în când
la mine-n gând
și chipul degerat îmi smulge somnul
iubire vrei?
iubire să-ți dea Domnul!

seisme vechi răsună parcă-n strună
când ne-alergam adesea
după dealuri
și mă rupeai din basme și balauri

azi te-a cutremurat o amintire
ești doar granit
un vas ciobit
și te iubesc cred
în neștire.


Autor: Dragoș Măntoiu


Recenzie „aleea cu licurici”

"în Cărți & Filme" "de POV21"

Cartea „aleea cu licurici” a autoarei Kristin Hannah a apărut la editura Litera, în traducerea din engleză a Valentinei Georgescu. Aducând în prim-plan prietenia și sprijinul reciproc, cartea prezintă povestea a două prietene, Kate și Tully.

Cum a ajuns cartea în mâinile mele?

Îmi doream de destul de mult timp cartea, iar, prin octombrie, o plimbare la Iași a fost scuza aia bună de a lua cartea, că doar nu pot pleca fără amintire. Amintirea mea a devenit amintirea altcuiva. Citind eu descrierea și răsfoind cartea, mi-a zburat gândul la o persoană pe care o iubesc enorm și care e una dintre cele mai bune prietene ever. Așa că am scris două-trei gânduri bune pe prima pagină și am dăruit-o înainte s-o citesc.

Cum începe cartea?

Ca în toate cărțile pentru adolescenți, trebuie să existe o fată populară și una timidă, care, printr-o magie, ajung prietene. Kate și Tully sunt personajele principale și cele mai bune prietene de profesie. Ajung alături prin cea mai frumoasă magie, să-i zicem așa, înțelegerea.

Tully, care a dus o viață liniștită până la 14 ani alături de bunica ei, se mută împreună cu mama ei pe Firefly Lane. Kate, care are alături o familie iubitoare și o mamă mereu gata să o înțeleagă, e furată de înfățișarea noii ei vecine. Acestea ajung prietene printr-o alegere mai puțin inspirată a lui Tully, care își va găsi într-un final liniștea alături de Kate, dispusă să ofere prietenie oricui.

Cine este Tully?

Tully este fetița crescută de bunică, care o așteaptă pe mami în fiecare zi. Deși a primit toată dragostea de care avea nevoie de la bunica și bunicul, când apare mami nimic nu mai poate omorî entuziasmul fetiței de a-și petrece timpul cu cea care avea, în mintea ei, atributul de mamă perfectă. Dar, din păcate, Tully va afla că nu-i totul așa cum își imagina ea. Va ajunge din nou la bunici. Însă, când mama ei decide că locul lui Tully e alături de ea și se vor muta, aceasta își va întâlni cea mai bună prietenă pentru următorii 30 de ani, care va fi alături de ea mai mult decât cea care pretinde a-i fi mamă.

Cine este Kate?

Kate vrea să fie tot ceea ce este Tully din momentul în care o zărește pentru prima dată. Pentru Kate, Tully expiră prin fiecare por încredere, frumusețe, curaj, pe când ea era fata timidă fără prieteni. Din momentul în care Tully a intrat în viața ei, Kate cunoaște, în sfârșit, sentimentul de adrenalină. Știe ce înseamnă să fii fata populară și devine mereu gata de o aventură pe Firefly Lane.

Vrei să știi și părerile altor adolescenți despre prietenie? Aici ai mai multe dintre părerile lor.
Ce face cartea specială pentru mine?

Dat fiind că prietenia e super importantă pentru mine și cred că fiecare are prietenul ăla la care fuge și îi povestește totul, pe care îl poate suna liniștit în miez de noapte, a cărui susținere e totul, faptul că le-am găsit pe toate transpuse într-o singură carte atinge un pic. Asta, înmulțit cu dorința mea de a citi cartea, face totul mult mai ușor de simțit. Fiecare întâmplare din carte a fost asimilată de mintea mea cu ceva ce mi s-a întâmplat și care mi-a adus prietenii mai aproape.

Ce ar trebui să te determine să citești cartea?

Pentru mine, titlul a reprezentat motivul principal. Am știut că o să-mi placă dinainte să îmi ajungă în mâini. M-am lăsat fermecată de „aleea cu licurici” înainte să pășesc pe ea. Dar, dacă nu ești genul de persoană care să se lase furată de un titlu, poate vei fi motivat de povestea prietenelor pentru totdeauna, de iubirile lor, dramele, durerile, motivele care le fac să rămână alături una de cealaltă.

Dacă îți plac recenziile de carte, aici ai și altele.
Citatele care mi-au atras atenția:

Niciodată nu e bine să stai și să aștepți ca cineva sau ceva să îți schimbe viața.

Iubirea poate fi mai fragilă decât un oscior de pasăre.

1 2 3 5
Derulează înapoi