Tag archive

libertate

Confesiunile tinerilor – Ce mi-a făcut inima să bată mai puternic

"în Texte/Marca POV21" "de POV21"
viața tinerilor

Ce poate fi mai palpitant decât să intri în profunzimea din viața tinerilor și să afli care a fost cel mai important și memorabil lucru care li s-a întâmplat ?

Este deja știut faptul că această perioadă este una destul de solicitantă, plină de surprize, trecând printr-o mulțime de „provocări” ce ne formează pentru viața de adult…

Sărbătorind în această lună Ziua Internațională a Tineretului, noi, tinerii din POV21, am marcat această sărbătoare printr-o nouă ediție a seriei de confesiuni.


Cea mai memorabilă întâmplare și cea mai scurtă… Totul s-a întâmplat într-o zi de vară, după ce a fost gata școala. Era unul din anii când școala se termina in iunie si începea in septembrie… Nu, nu era pandemie, vreau sa zic! Împreună cu doi prieteni am hotărât să plecăm undeva, oriunde, doar să plecăm. Nu pot să cred ca ne-am ales destinația cu ajutorul jocului, piatră-hârtie-foarfecă! Da, exact așa!

Și ghiciți ce a ieșit? Timișoara!

Oh, da, aveam de mers aproape 600 de km într-o zi, ajungând la celălalt capăt al țării! Totul bine și frumos, până am dat de CFR. Ok, a fost si mai vintage, ce să zic, aveam momente când simțeam că mergem înapoi… 24 de ore în tren… Dar a fost nemaipomenit! Am ajuns, rupți, vă dați seama, după atâta timp, dar tot voiam să vedem ce ne-am propus. Când am ajuns în fața Catedralei, am avut cel mai ciudat sentiment. De ce? Știam foarte bine că acolo au murit primele victime ale comunismului… Primele gloanțe, primii morți, Timișoara.

Atunci, mi-am dat seama că orașul nu a fost ales întâmplător de către soartă, fiindcă ne-a dus undeva, unde cândva s-a strigat libertate!

Daca călătoria noastră a fost una random de la început, se pare că la sfârșit ne-am dat seama că istoria se vrea știută, și fiindcă istoria vrea asta, în zilele ce au urmat am fost la toate locurile unde au existat victime ale comuniștilor, Gherla, Aiud, Pitești, ș.a.

„Se pare că in viață trebuie sa fim mai spontani, fiindcă din aceste fapte spontane, putem crea amintiri pe viață si cel mai important, creăm istoria!”

– Andrei Druga


Am multe întâmplări pe care le țin cu dragoste în albumul memoriei mele și mi-ar fi imposibil să aleg doar una dintre ele ca fiind cea mai memorabilă. În schimb, pot să aleg una recurentă, una care nu s-a epuizat niciodată în viața mea și sper că nici în viața tinerilor: experiența lecturii. Este o întâmplare care revine continuu, un izvor de sentimente și idei care nu se sfârșește niciodată.

Lectura sau întâmplarea de a găsi și citi cărțile potrivite este o experiență copleșitoare.

Îmi amintesc cu drag de zilele în care uitam complet de mine și de cei din jur în favoarea cufundării totale în lectură. Lectura este o stare. Este și o rețea de socializare, căci poți socializa cu cei mai renumiți, inteligenți și bogați sufletește oameni din istorie, cu cele mai fericite și mai admirabile exemplare ale omenirii.

Apasă aici pentru câteva noi sugestii de cărți ce au fost la maximă căutare în acest an!

Lectura te afundă într-o apă adâncă din care nu poți ieși decât cunoscându-te mai bine pe tine și pe cei din jur. Te îmbogățește și te clădești constant pe temelii de fier. Recomand cu drag oricărui tânăr această întâmplare memorabilă care este cititul.

       „Sfatul meu e să citiți mai ales autorii clasici, canonici, care au marcat istoria literaturii universale.”

Cărțile de duzină, Young Adult sau cum s-or mai chema au și ele frumusețea lor, desigur, însă nu sunt atât de bogate în sensuri, originalitate, creativitate, profunzime și imaginație precum ale marilor autori, dintre care în acest moment, personal îi prefer mai ales pe Dostoievski și Tolstoi.

– Robert Grigore Manea


 

În generală eram un copil introvertit. Aș fi ales mereu o carte bună în locul unei ieșiri în oraș. Nu găseam frumusețea ieșirilor la terasă, iar ideea de club mi se părea o prostie. Totuși, îmi plăcea natura.

Simțeam o anumită pace când mă găseam înconjurat de copaci, departe de zgomotul orașului.

Nu aveam mulți prieteni, dar pe aceia puțini îi iubeam și împărțeam cu ei fiecare aventură. Cea mai memorabilă a fost noaptea când ne-am pierdut prin pădure. Întâmplarea nu a fost ceva spectaculos în sine, comparând cu altele din viața tinerilor. Porniserăm la o plimbare, însă câteva ore mai târziu am realizat că se făcuse întuneric, iar noi nu mai găseam drumul înapoi.

Ceea ce a făcut ca amintirea să rămână una dintre cele mai frumoase au fost prietenii cu care eram.

Deși ne-am găsit pierduți în beznă, nu simțeam vreun fel de frică, ba chiar dimpotrivă. La 13 ani noi eram cei mai descurcăreți! După ore în care ne-am ghidat după stele și mucegaiul de pe copaci, care sunt mai folositoare decât harta de pe telefon, am reușit să ajungem înapoi acasă cu aceeași energie cu care am pornit.

                                      „Orice întâmplare poate fi bună dacă ești cu oamenii potriviți.”

– Anonim


Când aveam în jur de 5-6 ani, mă gândeam că viața de adult este cu mult mai fantastică față de viața unei mici fetițe (MARE GREȘEALĂ). Abia așteptam să cresc și-mi imaginam că voi fi un chitarist de mare succes.

În clasele I-IV, am fost o leneșă. Uram să cânt. În timpul orelor „creative”, mereu găseam ceva de făcut: mă jucam cu un cordon de la ghiozdan, scăpam pixurile (de fapt, le trânteam) și făceam gălăgie atunci când domnișoara practicantă ținea anumite lecții de probă (acum s-a cam întors roata).

Am crescut urând muzica. Și, treptat, în clasa a VIII-a nu aveam niciun hobby. Până când, un „îngeraș” mi-a schimbat viziunea.

                                                                                       Accident?

Aproape că reușisem să combat o zi destul de grea (la fel ca toate celelalte din viața tinerilor, cum ar spune alții…). Pregătirea pentru Evaluarea Națională era dificilă. Singurul meu refugiu înfățișa băncuța din apropierea dealului aflat lângă școală. O „băncuță-simbol” care mi-a înghițit lacrimile și care mi-a suportat greutatea sufletului. După câteva ore dificile, trebuia să recapăt puteri, așa că am ales să mă alătur unui abandon al timpului stând pe lemnul fraged al băncii.

În acel moment, s-a apropiat un băiețel de clasa a V-a. În spate, căra o chitară, iar chipul acestuia aproape se pierdea din cauza înălțimii pe care o avea husa.  S-a părut că și el luptase cu o zi dificilă. S-a așezat pe aceeași băncuță, lângă mine. A scos chitara din acea husă imensă, neagră. El se descărca altfel: ura să plângă, deci lăsa chitara să-i fie pace pentru bătăile inimii sale:

„Dacă nu ai auzit o chitară plângând înseamnă că nu știi cât poate plânge sufletul omului”

Sinceră să fiu, am râs. Inocența copilului nu a făcut altceva decât să-mi stârnească un interes și am discutat cu el despre problema mea: lipsa hobby-ului, dar și stresul.

Mi-a pus chitara-n brațe. Am încercat să exemplific un acord pe care mi-l arătase acel băiețel. Mi-a plăcut. Simțeam o atingere lină, parcă instrumentul pierdea din greutate și, odată cu el, tot stresul și toate problemele se diminuau. Sunetul ei fin mă poseda.

Mi-am adus aminte de promisiunea făcută pe vremea când eram un „purice”: voi munci pentru a ajunge un muzician desăvârșit.

Băiețelul mi-a zâmbit și mi-a propus să particip și eu la viitoarele ore de chitară, ce vor fi realizate în cadrul școlii. Mi-a mai zis că e foarte ușor să înveți dacă știi ce vrei cu adevărat de la un instrument, iar ceea ce voiam eu era echilibrul.

                „De ce oamenii mari sunt pasionați de lucruri pe care nu le pot înțelege?”

Cât adevăr într-o frază atât de simplă. Oamenii mor și tot nu capătă înțelepciune…

A fost o zi decisivă pentru mine. Mi-am promis ca, după ce voi rezolva cu Evaluarea Națională, primul lucru pe care-l voi face va fi să-mi cumpăr o chitară și să particip la fiecare curs.

Și tocmai asta s-a întâmplat.

– Filimon Andreea-Gabriela


Tu ai o astfel de întâmplare, specifică din viața tinerilor, ce ți-a făcut inima să bată de câteva ori mai puternic?

   Împărtășește-o cu noi în comentarii!

 

White privilege?! Libertate de exprimare? Hai, mă lași!

"în Păreri și opinii" "de POV21"
white privilege

De ceva vreme, am tot auzit urlându-se diferite idioțenii despre albi, cum că ar fi privilegiați de la naștere, doar pentru că sunt albi. În primul rând vreau să clarific termenul de „privilegiu”, ca să spun de ce ipoteza „White Privilege” e de fapt o altă formă de „Să moară și capra vecinului!”.

Disclaimer

Nu sunt deloc de acord cu rasismul, dar uneori chiar mișcările împotriva a ceva atât de oribil pot exagera. Iar pentru cei care vor să mă calomnieze de rasism, recomand să citiți mai cu atenție finalul articolului.

În primul rând, privilegiu înseamnă drept sau avantaj excepțional, cu mult peste normalitate.

Am să-ncep cu idioțeniile pe care le-am tot auzit despre „White Privilege” și anume:

1) Probabil cea mai amuzantă a fost ipoteza că hărțile sunt rasiste, prin simplul fapt că distorsionează țările din emisfera nordică să pară mai mari decât cele din emisfera sudică.

Da, merci Mercator pentru principiul păstrării unghiurilor în proiecțiile hărților 3D pe suprafețe 2D. Principiu care chiar ține cont de „White privilege”, să știi! Că de! Matematicii chiar îi pasă de rasă! Merci pentru că ai revoluționat hărțile și că până în ziua de azi folosim Proiecția Mercator. Sau ar trebui să-și ceară scuze pentru că a sacrificat dimensiunile unor țări doar ca să putem noi naviga în mod corect? Să propun petiție să-și ceară omu’ (mort) scuze că a făcut o invenție super utilă chiar până azi? Asta în condițiile-n care distorsiunile (de minim un fel) sunt inevitabile când proiectezi ceva 3D pe un plan. Luați drept exemplu un cub desenat. Unghiurile diferă față de 3D.

Nu de alta, dar eu nu mă simt deloc privilegiat că țara mea pare mai mare decât e, pe când o țară africană pare mai mică decât e. Ca să nu mai spun că oricum toate țările europene apar mai mici pe hartă decât cele africane. Oricât de distorsionate ar fi ca mărime, tot sunt mai mici. Ironic, nu?

2) Idioțeniile de pe testul de „White Privilege” de pe Buzzfeed.

Cel puțin una din ele m-a amuzat teribil: primești +1 punct de privilegiu rasial (de alb, desigur) dacă lumea nu te-a întrebat vreodată „Wow! Ăla e părul tău real?!”. Gen felicitări, numa’ „negrii” pot avea extensii? Sau împletituri? Sau mai știu eu ce…

Dacă asta ți se pare ceva rasist, te invit să mergi într-un sat mai izolat din Africa, unde cel mai probabil ar veni copilașii la tine să îți atingă părul/fața/mâinile, pentru că n-au mai văzut așa ceva și e o curiozitate normală. Sunt interesați.

3) Aș putea continua indefinit cu exagerările lucrurilor care nu sunt rasiste, dar ăsta nu-i scopul meu acum, să expun analfabetismul funcțional al unor mase mari de creduli.

Acum, dacă normalitatea pentru unii oameni înseamnă dezavantajări, iar normalitatea adevărată li se pare privilegiu, atunci fac ceva similar cu crab mentality. În română ar fi „să moară capra vecinului”. Adică îi trag în jos pe cei care au avut „tupeul” să încerce să-și depășească condiția, similar unui crab dintr-o… găleată cu crabi.
Image may contain: food, text that says 'phrase "if I can't have it, neither can you"'

Genul ăsta de mentalitate e poate unul dintre efectele cele mai detrimentale ale incapacității de rațiune.

Adică, pe bune, a apărut o întreagă mișcare prin care persoanele albe ar trebui să se umilească în fața celor de culoare, doar pentru că au pielea mai deschisă la culoare, iar strămoșii lor (atenție, nu ei) au făcut acele atrocități față de persoanele de culoare? Să dărâmi monumente clădite de oameni care au avut la un moment dat legături cu comerțul de sclavi, doar pentru asta? Păi ar trebui să demolezi cam juma’ de lume după „logica” asta! Ce-i cu revizionismul ăsta?! Cu ce ajută și ce câștigă victimele rasismului!? Poți alege foarte bine să comemorezi un om pentru lucrurile bune pe care le-a făcut sau să nu-l comemorezi deloc, dar nu să impui altora să nu-l comemoreze strict pentru lucrurile bune.

Da, ok, sunt conștient că dacă te naști om de culoare în America ai șanse foarte mari să te naști într-un cartier sărac și ca atare să ai parte de o educație precară, pentru că acolo sistemul educațional este foarte stupid din punctul meu de vedere, pentru că elevii sunt alocați școlilor cele mai apropiate de locuințele lor și nicidecum școlilor pe care și le doresc. Spre deosebire de România, unde există o evaluare națională, iar locurile sunt ocupate în ordinea notelor și nicidecum pe criterii de unde locuiește elevul.

Acum, probabil că și tu, dragă cititorule, probabil ai fi înclinat să dai crezare stupidelor ipoteze despre „privilegiul de a fi alb”.

Probabil. Când, de fapt, problema adevărată, pe care (din nou probabil) ai observat-o (Sau nu. Nu știu.) este că, indiferent de rasă, persoanele cartierelor sărace vor primi o educație precară. Faptul că sunt ei de culoare este oarecum contingent. Adică oarecum întâmplător. Iar dacă se năzare careva mai rasist să-mi zică că opinia mea despre subiect nu contează, pe motiv de apartenență etnică/rasială, îl invit să vadă ce spune acest om „neprivilegiat”.

 

Acum că, istoric vorbind, ei au fost defavorizați pe criterii rasiale, din nou e altceva, care într-adevăr a contribuit la situația actuală, dar propun un exercițiu de imaginație. Dacă America nu ar fi fost construită pe sclavie? Dacă în toate cartierele, erau oameni de etnii/rase/culori diferite în proporții cam egale? Ce privilegiu ar mai fi fost? Ar mai fi existat mentalitatea de „să moară capra vecinului”? Ideea la care eu am ajuns este că situația e strict contingentă, iar problema nu este neapărat una rasială, ci una de (in)competență organizatorică, ceea ce e mult mai grav decât rasismul.

Și mai vreți să știți ce-i poate chiar mai grav decât asta? Incapacitatea de a gândi rațional. Asta ne duce pe noi de râpă, ca specie.

De ce, dacă un om spune „All lives matter” e rasist?

Ce te doare pe tine ce zic eu? All (tot/toate) nu implică automat o mitigare a problemelor persoanelor de culoare din America. Ci atragerea atenției și asupra problemelor celor ce urmează menționați. Plus că situația persoanelor de culoare din America e cumva comparabilă cu cea a fermierilor albi din Africa, care au nevoie de cursuri pentru a se apăra de atacuri armate, dacă vor să cultive pământ african. Nu mă crezi? Caută „White farmers in South Africa live in fear of attack” pe YouTube.

Dacă ai nevoie de un atribut rasial înainte de „lives matter”, cel mai probabil tu ești rasist. Unde e incluziunea cu care te lauzi când e vorba de musulmanii Uyghur persecutați cu adevărat sistematic în China? Unde îți e compasiunea când știi că Israelul invadează fâșia Gaza de peste 30 de ani? Dar când este vorba de poporul din Nepal când e persecutat de China? Iar aici clar nu mai e vorba de „White privilege”, când alții sunt persecutorii. De data asta în adevăratul sens al cuvântului! Dar ce să mai zic de alte popoare despre care probabil nici eu nu știu, pentru că media urlă doar despre oamenii de culoare din America? Oameni care nu pățesc relele neapărat din cauza apartenenței etnice, ci mai degrabă din cauza incompetenței sistemului.

Ah și, dacă încă credeți că mișcarea #BLM vă spune tot adevărul, aflați de aici cum Palestina a dispărut pur și simplu de pe hărți! Cum v-ați simți dacă țara v-ar fi brusc înlocuită cu o alta?

La final, nu aș spune că sistemul (american) e rasist neapărat sau că rasismul e sistematic, ci mai degrabă că-i doar bolnav sau… inconsistent și pe alocuri rasist. Da, nu-i ok că încă există unele legi rasiste, precum cea care permite poliției să verifice persoane de culoare care par suspecte. Cred că ar trebui votată pentru a fi eliminată, ori rescrisă încât să se aplice indiferent de culoare.

Totuși, dacă sistemul era (în întregime) rasist, nu mai scria în Constituție despre drepturile egale ale tuturor cetățenilor și nu mai exista dreptul la egală protecție. Caută pe Wikipedia Right to equal protection dacă nu mă crezi! Ah și… Să nu mai spun că a presupune că „a te naște alb implică automat un privilegiu/superioritate” e rasist în sine! Vă urez o zi! Sau seară, ce-o fi ea.

Confesiuni „din dulap” – Viața ascunsă a comunității LGBTQ+

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
lgbt

Deși comunitatea LGBTQ+ este în continuă creștere, deși mii de oameni au acum mai mult decât oricând curajul de a-și recunoaște sexualitatea, homofobia și ura încă se strecoară în inimile oamenilor de pretutindeni. Așadar, pentru că susținem iubirea și egalitatea, aceste confesiuni LGBTQ+ „din dulap” sunt modalitatea noastră de a le da voce celor din comunitate și totodată, de a atrage atenția asupra provocărilor pe care le înfruntă persoanele queer.

Andie, 19 – Pansexuală

Ca membră a acestei comunități, pot spune că am avut în mare parte interacțiuni plăcute, atât cu alți membrii, cât și cu aliații acesteia.

Recunosc, am un privilegiu în această privință, și sunt conștientă că mulți membrii trec prin situații mult mai rele. Procesul meu de questioning și acceptare a acestei părți din identitatea mea a început cam pe la 16 ani, când câțiva prieteni din mediul online îmi povesteau de sexualitățile lor, iar la început am folosit termenul de „bi-curious”, pentru a-mi descrie procesul, care, by the way, a fost unul destul de agasant și complicat.

Îmi era foarte frică, mai ales de faptul că odată ce îmi puneam un label sentimentelor, simțeam că voi fi judecată dacă mă răzgândesc sau găsesc altul.

Însă cu timpul am aflat că sexualitatea, genul și atracția romantică sunt fluide, și este okay să experimentezi și să descoperi că aceste aspecte se pot schimba sau pot rămâne constante când vine vorba de propria persoană. Am ajuns să descopăr termenul de „pansexual”. Pe scurt, pot simți atracție față de o persoană, indiferent de genul acesteia. Mi-a luat ceva timp să ajung la acest termen, însă odată ce l-am descoperit, it fits like a glove. Iar după câteva luni de chestionare a sexualității, am început procesul de coming out când mă simțeam pregătită să le spun prietenilor din viața reală.

Inițial, le-am spus câtorva prieteni în care aveam extrem de multă încredere, iar mai apoi, încet-încet, am început să dau share pe social media la LGBTQ+ contents, și după o vreme, nu îmi mai păsa cine le vedea, fiindcă aveam deja o groază de persoane care mă acceptau și eram confortabilă cu sexualitatea mea. Cel mai important sfat pe care îl pot oferi oricui decide să înceapă acest proces este: nu vă grăbiți să vă puneți o etichetă sau să spuneți lumii, e procesul vostru personalizat, deci voi alegeți când, cui, cum. Stay safe și aveți grijă să nu afle persoanele nepotrivite. Nu uitați, puneți siguranța voastră pe primul loc.

Daria, 21 – Bisexuală

Sunt printre miile de tineri români care nu și-au dezvăluit sexualitatea familiilor lor, din frica de a fi alungați, neînțeleși, obligați să se schimbe, târâți prin biserici și mănăstiri, considerați bolnavi psihic, numiți dezamăgirea familiei. Deși homofobia este o problemă la nivel mondial, în țările lipsite de informare și pline de ideologii greșite, printre care și România, se manifestă agresiv. Am ascuns faptul că sunt bisexuală și de majoritatea „prietenilor” mei.

Nu vreau ca imaginea mea în societate să devină ștearsă și încețoșată, acaparată de bisexualitate.

Ceea ce unii oameni nu înțeleg este că am rămas aceeași, cu aceeași personalitate, cu aceeași gândire; ei nu înțeleg că nu m-a spălat nimeni pe creier. În spatele alegerilor mele stă dorința de a iubi, de a oferi, de a vindeca, și de a primi iubire și respect înapoi în mod egal. Consider că alegerile legate de sexualitate nu ne caracterizează în totalitate și nu ne influențează comportamentul. Până când oamenii din jurul meu vor înțelege asta, aleg să mă ascund.

Ami, 16 – Bisexuală

Am fost expusă termenului de homosexualitate prin clasa a 6-a de către o prietenă. De atunci, am fost interesată de acest subiect pentru că mereu aveam impresia ca pot simți ce simt și ceilalți din comunitate. După mai mult timp, am început să accept faptul că sunt bisexuală, evident, după multe certuri în capul meu la 3 dimineața.

Mereu am avut o reținere să vorbesc despre asta în public sau să dau share la anumite articole, imagini sau videoclipuri pe rețelele mele de socializare. 

Am mulți apropiați care nu acceptă persoanele de genul, fiind homofobi. Niciodată nu am vrut să-și schimbe părerea despre mine doar din cauza unei postări distribuite. Ca sa fiu sinceră, încă lucrez la capitolul ăsta, chiar dacă multă lume știe ca sunt bi. În luna februarie a acestui an, am decis sa îi spun mamei mele despre sexualitatea mea. Deși aveam impresia că ea și-a dat seama deja, pentru că mereu aduceam vorba de subiect ca să văd ce părere are, tot a fost greu să recunosc. M-am decis sa îi spun, cu gândul că și-așa nu știu ce se va întâmpla mâine.

Mai bine îmi trăiesc viața fără rețineri. Am noroc că persoanele care chiar sunt importante pentru mine nu au probleme cu homosexualitatea, așa că am primit un răspuns foarte pozitiv din partea lor.

Tudor, 17 – Gay

Nu a fost nici pe departe simplu să-mi ascund sexualitatea timp de mai mult de jumătate din viață. Acceptarea de sine e o călătorie fără sfârșit, în care m-am îmbarcat de unul singur. Teama de a fi marginalizat de familie a fost uriașă și atitudinea celor din jurul meu față de LGBTQ+ mi-a destrămat încrederea în mine și curajul de a-mi asuma public faptul că sunt gay.

Cumva, am știut dintotdeauna că fetele nu mă atrag, dar a fost dificil să recunosc asta față de mine, cu toată homofobia de care eram înconjurat.

M-am confruntat timp de aproape cinci ani cu o anxietate severă și eram extrem de retras, din teama de discriminare. La început, când am început să-mi pun primele întrebări despre sexualitatea mea, eram incredibil de confuz. Mă simțeam… greșit. Priveam în jurul meu și mă comparam cu prietenii mei, care încă de la o vârstă fragedă, aveau iubite și regăseam în ei anumite tipare masculine clasice, cu care nu mă identificam mai deloc. Acum, nu îmi pot imagina cum aș fi depășit acele momente fără suportul comunității online, care mi-a fost și îmi este în continuare o familie căreia îi datorez faptul că astăzi, sunt încă aici.

Mă consider norocos și le sunt recunoscător pentru toată susținerea morală, dar, privind retrospectiv, mi-aș fi dorit ca familia mea reală să fi fost la fel de deschisă, tolerantă și iubitoare. Mi-aș fi dorit să mă accepte pentru cine sunt și mă iubească „indiferent de ce s-ar întâmpla”, așa cum obișnuiau să-mi promită. Cu toate acestea, știu că nu m-ar mai privi niciodată la fel, dacă aș fi sincer cu ei.

Numele persoanelor scrise în italic au fost modificate pentru a proteja identitatea autorilor.


Autori: Cătălina-Teodora Bădoi & Ana-Maria Fecioru

Libertatea

"în Păreri și opinii" "de POV21"
libertatea

Ești liber, acesta e conceptul pe care societatea ți-l impune de la nașterea ei, dar ce înseamnă și ce presupune libertatea?

Tu n-ai fost niciodată liber, pentru că societatea te lasă să fii liber doar făcând alegerile corecte. Alegerile pe care ea și le dorește, altfel consecințele se vor răsfrânge asupra ta. Totuși, nici măcar așa nu poți scăpa: poți alege să faci lucrurile în limitele libertății, care să nu ofere consecințe, și ele tot să existe.

Consecințele tale sunt ale celorlalți, iar consecințele lor sunt ale tale; e un cerc vicios.

În primul caz, o să te întrebi ce ai făcut rău ca să meriți una ca asta sau cum de fix ție a putut să ți se întâmple una ca asta, având în vedere că tu ai acționat dupa legile facerii încă de la început și până în prezent. Aici e problema, nu e din vina ta. Totul a pornit de la libertatea de alegere a altora, ale cărei consecințe au fost de proporții mari. Nu te vizau pe tine, ci doar se întâmpla ca tu să fi făcut alegerea de a trece pe acolo în acel nepotrivit moment.

Și te întrebi de ce persoana care a făcut un asemenea lucru rău nu a pățit nimic, dar poate ea a făcut alegerea de a fi în acel loc la momentul potrivit, când consecințele altei persoane se răsfrângeau asupra ei. Ăsta e motivul pentru care acea persoană a luat decizia de a face acel lucru rău, ăsta e motivul pentru care tu ai avut de suferit.

Deci suntem cu adevărat liberi când liberatea noastră depinde de a altora?

În al doilea caz, te întrebi cum poate merge rău ceva dacă tu ai făcut doar ce e bine. Dar poate ce e bine pentru tine, e rău pentru ei. Binele e un concept vag.
Oricât de mult ai încerca să reprimi interesul pentru ceilalți, nu vei reuși. Știind că libertatea lor e afectată de alegerile tale, mereu te vei întreba. Libertatea ta este destrămată de frica în care trăiești constant. Frica de a nu mai strica ceva, de a nu-i face pe alții să sufere.
Cum poți să mai fii tu liber, dacă alegerile tale îi afectează pe ceilalți și îți ocupă mintea?

Și dacă nu suntem liberi să facem propriile alegeri fără a avea consecințe, suntem cu adevărat liberi?

Când nu te mai simți liber, ai tendința să pleci. Articolul de aici vorbește despre cum poți pleca fără să disperi.

Decarantinarea – Așteptări vs Realitate

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
Decarantinarea

Ce reprezintă decarantinarea pentru tineri?  Pentru mine, carantina a fost un șoc la început. Sunt obișnuită să fiu mereu pe drumuri, să fiu în două locuri deodată, iar starea de urgență m-a scos din rutină. Așadar, primele săptămâni în carantină de-abia mă convingeam să fac ceva și majoritatea timpului îl petreceam în fața laptop-ului, luând serialele la rând.

După două săptămâni, m-am împăcat cu ideea și mi-am făcut un program zilnic, care mă făcea să uit complet că sunt închisă în casă.

De 15 mai mă așteptam ca totul să fie bine, să se uite cumva de povestea asta în timp și să revenim la normal. Mă așteptam ca oamenii să fie cât de cât responsabili și să priceapă că și o săptămână e de ajuns ca să ajungem de unde am plecat. După, am văzut străzile aglomerate de la prima oră, era clar că lumea nu mai avea răbdare și se simțea ca o dulce libertate.

Cu toate astea, distanțarea socială era deja de domeniul trecutului, cel puțin așa părea să interpreteze lumea. Măștile nu-și mai aveau rostul, iar cele două luni au fost uitate. A fost frumos să știu că este începutul revenirii la normal, dar în același timp mă sperie că ar putea fi liniștea dinaintea furtunii.

S-au adunat peste două luni de când starea de urgență a pus „stăpânire” pe noi.

În acest timp, pot număra pe degete de câte ori am ieșit afară, și atunci ca să duc gunoiul…

Ei bine, normal că majoritatea dintre noi ne-am făcut tot felul de idei și speranțe cu privire la prima zi de „libertate”. Dar oare chiar așa o să decurgă mult așteptata zi?

Am întrebat câteva persoane care au fost așteptările vs. realitatea, privind data de 15 mai.

Carantina pentru mine a fost un calvar

Cel puțin la început, eu fiind obișnuit să trec pe acasă ca la un hotel de 2 stele din Vama Veche. La început nu prea am suportat ideea de a sta în casă, pentru că nu aveam efectiv ce face, asta până am descoperit că îmi pot folosi abilitățile de IT-st ca să fac un server.

Acum, pe 15 mai, când s-a dat liber la distracție si am ieșit cu băieții am observat că absolut nimeni nu respecta distanțarea socială, darămite masca aceea obligatorie. Am ajuns într-o parcare unde am văzut mai bine de 15 oameni care făceau dansul pinguinului și ascultau manele. Sunt sigur că urmează o altă ordonanță de urgență în urma acestor lucruri!

– Antonio

Dacă vrei să vezi punctul de vedere al colegului nostru cu privire la perioada de decarantinare, dă click aici.

În primul rând, pe 14 nici nu am realizat că aia urma să fie ultima zi de carantină.

Pe 15, când m-am trezit, am uitat că nu mai aveam nevoie de declarație ca să ies din casă.

În principal cred că îmi imaginam o relaxare totală, îmi imaginam că toate probleme mele o să dispară și că o să pot de acum să îmi văd de lucrurile mele fără să îmi mai fie frică de pedepse și amenzi. Am descoperit însă rapid, că de fapt, „decarantinarea” nu schimbă nimic.

Trebuie să stau in continuare la mine în casă, trebuie în continuare să mă protejez. De fapt, ziua de 15 nu mi-a adus o relaxare, ci un stres mai mare: acela de a nu realiza de unde poate să vină pericolul. Simțul de responsabilitate pe care l-am cultivat zilele astea a dispărut rapid, în neant.

– Anca

Ce așteptări am avut de la prima zi de după carantină? N-am avut, de fapt.

Știam că în afară de „relaxarea” restricțiilor și de mișunarea câtorva vietăți alias adolescenți secătuiți de disco&party, decarantinarea pentru mine nu va însemna nimic. E doar o perioadă de probă și inevitabil vor crește cazurile de „conorona” având în vedere că odată liberi, autoritatea nu ne mai poate impune nimic, chiar dacă e pentru o zi, două, sau câteva săptămâni.

Poziționăm sănătatea noastră în defavoarea micilor plăceri care ni se păreau normale înainte de carantină. Puncte bonus pentru cei care le-au considerat ca fiind de apreciat momentele respective, înainte de carantină, bineînțeles.

Cum a fost prima zi de decarantinare? Deloc diferită de restul. Sunt destul de conștientă că atât timpul, cât și sănătatea mea sunt ireversibile, dar nu prefer să risc până când nu va fi o situație de undă verde. Consider că, în aceste momente, trebuie să îmbini conștiința ta cu propria răbdare, nu e ca și cum n-ar exista metode prin care să ții legătura cu cei dragi, dar niciodată mediul online nu va putea înlocui interacțiunea dintre mai multe persoane, și dacă mai vrei să o ai, #staiacasă.

– Anonim

Nu am așteptări foarte mari în legătură cu prima zi de „decarantinare”. 

Mă aștept ca localurile să fie închise. Presupun că oamenii vor ieși în grupuri mai mari de 3 persoane, riscul îmbolnăvirii cu COVID-19 fiind mai mare. Posibil ca prima zi să fie nebunie pe străzi. Am impresia că se vor infecta mulți oameni în prima zi, deși asta s-ar putea vedea doar pe statistici.

Prima zi de după carantină a fost plăcută. Oamenii poartă mască în spațiul public, chiar dacă nu s-a precizat asta înainte, ceea ce m-a bucurat. Unele grupuri aveau mai mult de 3 persoane, fapt care încalcă restricțiile din ordonanța de alertă. În orice caz, chiar dacă localurile sunt închise, m-am bucurat să văd oameni în spații de joacă, parcuri și la lac.

– Aurora

Dacă vrei să citești câteva din ideile de activități ale tinerilor după 15 mai, dă click aici.

Chiar dacă ne-a fost dor de plimbările prin parc sau pur și simplu să mergem până la magazin fără să stăm cu frica în spate că ne-am uitat declarația acasă, trebuie să fim responsabili. Altfel, ne tăiem singuri craca de sub picioare. Hai să nu dăm cu piciorul la aceste două luni petrecute în carantină, și să respectăm câteva reguli esențiale.

Autori: Izabela Ilvan și Hanife Catalbas

Hannah Anderson

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Hannah Anderson

Era o zi însorită în momentul în care Hannah Anderson ieșea după mulți ani pe pragul închisorii Jarah din Bostveria, oraș al Noului Stat Mexic.

– Deci Frankie, ia uite, ce mai strălucește soarele! spuse Hannah grănicerului care o întâmpinase acum 10 ani, expulzând odată cu cuvinte și un scuipat pe pământul uscat și prăfuit.

– Hmm…. chiar așa este, chiar așa este! Cum se simte?

Pentru un moment rămase pe loc, gândindu-se la ce răspuns să dea. Vremea aceasta, soarele acela care o ardea tot timpul, atmosfera aceea sufocată pe care i-o dădea, toate îi păruseră enervante încă de mică. Da, chiar așa, iar acuma nu era nimic mai mult decât…

– Plăcut, Frank!

– Așa-i scumpo, ăsta-i gustul libertății! Ce ai de gând să faci acum, că ești liberă în final?

– Nu am nicio idee… Dar tu? Din câte pari ești un moșneag, n-ar fi timpul să te pensionezi?

– Aș putea ce-i drept, dar știi, este un sentiment… un sentiment… este ceva deasupra puterilor mele să-ți explic ce mă ține aici. Tot ce pot spune este că, atunci când văd oameni ca tine, Hannah, când am șansa să vă întâlnesc și să vorbesc cu voi, toate greutățile dispar. Să nu mai spun că, văzându-vă ieșind liberi din cușca asta de beton, mă simt ca un tată ce-și vede copilul matur mergând să-și facă propria viață, mă bucură, dar mă și îngrozește.

– Oameni ca mine, huhhhh? spuse Hannah în timp ce se caută prin buzunare pentru a-și aprinde țigara din pachetul primit pe ascuns de la unul din deținuți. La ce te referi prin oameni ca mine, ca noi, Frankie?

Întinzându-i o brichetă, Frank o privi în timp ce își aprindea țigara. Părul negru ca smoala, lung, îi bătea de fiecare dată când o adiere ușoară se împleticea prin el. Pielea cărămizie îi dicta o înfățișare demnă, matură, măreață, ca a unei regine. Dar, dacă pielea îi oferea o caracteristică impunătoare, ochii căprui, aproape negri ca și părul îi ofereau o identitate înfricoșătoare. ,,Da, înfiorătoarea regină maya.” gândi Frank. După ce-și aprinse țigara, o prinse pe ,,înfricoșătoare regină maya’’ de umeri și îi spuse privind-o în ochi:

– Buni! Aproape toți care intrați, sunteți copii buni!

– Da, da, spuse ea împrăștiind fumul cu palma, scutește-mă de tâmpenii de genul!

-Hahaha, așa spuneți toți.

În zare se contură forma unui autobuz. Era albastru, asemănător cu cel care o adusese acum 10 ani.

– O să-mi lipsești puștoaico! spuse Frank, punându-și mâna pe capul Hannei.

– …Și tu mie! răspunse ea, întorcându-și capul pentru a nu-l mai vedea pe primul om ce fusese drăguț cu ea imediat ce ajunsese acolo. Îi era frică că dacă i-ar mai vedea fața odată, lacrimile ce i se formaseră în spatele pleoapelor nu ar mai sta acolo și ar începe a se rostogoli pe obrajii ei roșii de stânjeneală. În ultimele clipe pe care le mai avea de petrecut în fața acelei clădiri ce-i mâncase atât de mulți ani, îi apărură în minte toate clipele pe care le-a împărțit cu acest om, ce-și luase rolul de tată.

Venirea îi fusese dureroasă, sentimente de nesiguranță, teamă și singurătate sufocând-o. Avea douăzeci și șase de ani pe atunci și un copilaș de opt ani, luat de lângă ea acum. El fusese singurul care venise să îi ofere un salut cu adevărat cald, care chiar dacă observa că nu rămânea doar la ea, părea foarte real și spus din toată inima.

După ceva timp văzu că moșneagul de la poartă se plimba prin curtea închisorii atunci când era liber, adică în pauzele de masă și când i se schimba tura. Părea că vrea să se apropie de fiecare. Din ascunzișul colțului zidurilor, Hannah îl urmărea lipită de zid. ,,Ce nebun!” gândi. Chiar atunci el se uită la ea. Hannah se uită înapoi la el, înghețată de frică. ,,Oare să mă fi auzit? Dar eu… Gândeam. Revino-ți, fată, nu are cum să citească minți, nu e atât de bun! Nu?”. Făcând pași mari și calculați, el se apropie de ea, zâmbetul dinților săi albi strălucindu-i pe față. Fără să-și dea seama, Hannah se ghemui puțin mai tare între cele două ziduri reci.

– Bună! Cum mai ești? o salută acesta.

Atâta? Nici măcar o palmă, nu tu înjurătură, nici strigăt? Ce voia? Să-i facă rău? Avea de gând să o tortureze acolo pentru distracția sa? Sau poate ceva mai rău? Era cumva unul dintre acei gardieni căzuți care i-ar folosi corpul pentru plăceri, în ciuda voinței ei? Deși nu-i răspunse, niciun scenariu obscur nu avu parte.

În lunile și anii ce trecură nimic rău nu se întâmplă între ea și bărbatul acesta ciudat. El doar venea și încerca să îi vorbească. Încetul cu încetul deveniră mai apropiați. El fu cel care o învață cum să fie femeie puternică, cel care îi arătă cum ar trebui să trăiască corect, fără ca cineva să-i mai facă rău, să lupte. Din câte aflase, el nu părăsea niciodată închisoarea. Acolo trăia și muncea. Nu avea familie, soție sau copii. Nu mai avea. Fusese singur la părinți. Avusese și soție și o fiică, dar amândouă muriseră într-un accident. Acum își ducea zilele pe care le mai avea strict aici, în închisoare, încercând să-i schimbe pe cei ce veneau.
Acum autobuzul era mai aproape.

În acele clipe, îi apăru în cap imaginea vechei Hannah Anderson:

Speriată, inocentă, foarte inteligentă, complet ieșită din peisaj; și imaginea noii Anderson: femeie puternică, de neînvins, chiar de temut și chiar mai inteligentă decât la venire. Într-un fel, îi păru rău că nu o va mai putea vedea vreodată, fapt datorat prezenței, pe care o ținea permanent și obligatoriu, în închisoare. Da, încă vor putea ține legătura prin telefon sau scrisori, dar nu ar vrea să o țină în urmă. Este tânără și încă își poate reface viața foarte ușor, să țină legătura cu un moșneag ca el, ar fi un încetinitor.

Odată ce autobuzul opri lângă ei, sunetul ușilor metalice se simți ca loviturile unui ciocan în trupul ei făcut din fier acum. Știa că trebuie să urce în conserva asta pe roți, dar o durea. Simțea pentru a doua oară în viață că părăsește în spatele ei un suflet prea pur, că-l dărâmă, ca un blestem pus pe nazariteanul cel bun.

– Ei bine, asta e Hannah! Aici e calul tău auriu gata să te ducă acasă!

– Da… da, este… el mă va… Se împleticea în vorbe, de-abia reușind să scoată sunete articulate, fără să simtă cum hohotele de plâns îi agață sufletul. În gând, se ruga că Frank să nu observe asta. Dar spiritului vigilent al lui Frank nu putea să-i scape așa o reacție.

– Shh! E în regulă! spuse acesta luând-o în brațe. Poți plânge dacă vrei.

Și asta și făcu. Pentru cinci minute, sentimentele și gândurile îi fură spălate de lacrimile ce îi curgeau din izvorul ochilor.

– Gata?

– Gata! spuse, în timp ce cu mâneca își ștergea ultimele urme de lacrimi.

Se urcă pe treptele de fier ale autobuzului. Prima, a doua, a treia. Acolo se opri și se întoarse ca să-l privească, în sfârșit, în ochi pe Frank.

– Semeni mult cu Arina, fiica mea! îi spuse el.

– Iar tu cu un tată pe care nu l-am avut! îi răspunse zâmbind.

– Hasta la vista, Hannah! Sper să nu ne mai întâlnim niciodată aici!

– Adiós, Frank! Que Dios te proteja hasta la próxima vez que te veamos de nuevo! le fură ultimele vorbe spuse în fața clădirii de beton Jarah, o închisoare din Bostveria. Chiar dacă nu erau prea multe cuvinte, în ultima clipă ochii li se întâlniră, iar mesajele pe care și le spuseseră prin priviri puteau acoperi întreaga suprafață a universului.

Autor: Edmond Ciprian

Ce naiba fac tinerii după 15 mai?

"în Păreri și opinii" "de POV21"
15 mai

Era o vreme când cea mai așteptată dată din an era fie ziua de naștere, fie sfârșitul anului școlar. Ei bine, în 2020 lucrurile stau puțin diferit. Probabil cea mai așteptată dată din acest an, dar și o viitoare sărbătoare națională, este 15 mai. 15 mai în sus, 15 mai în jos, la TV, la radio, pe net, peste tot auzi de data asta de zici că sărbătorim învierea lui Vadim. În realitate, aceasta e data la care se ridică actuala stare de urgență și la care se vor ridica unele restricții impuse în urma pandemiei de Coronavirus. Bineînțeles că românii văd „15 mai” ca pe exodul din robia acestui Egipt întruchipat în carantină. Bătrânii probabil vor merge mai des la piață (deși nu-i indicat), părinții noștri se vor întoarce la serviciu, dar ce naiba fac tinerii după 15 mai? Iată mai jos câteva opinii ale colegilor noștri:

15 mai, o dată care până acum o lună era una oarecare, fără vreo însemnătate aparte. Astăzi, e data libertății, e ziua în care ne recâștigăm viața. Însă, hai să fim serioși, chiar așa e?

Chiar credeți că ne vom bucura de tot ce ne înconjoară, că vom trăi totul cu mai multă credibilitate decât înainte de pandemie? Vă spun eu: nu! Cu siguranță nimic nu va mai fi la fel, singura care are în continuare de câștigat din treaba asta e natura. Noi, restul, am pierdut și încă pierdem. Eu, o simplă adolescentă, așa privesc această dată.

Ce voi face? Ei bine, nimic din tot ce mi-am impus, deoarece vor apărea problemele care existau înainte de moartea aceasta bruscă a libertății. Cel mai sigur voi intra într-o depresie din aia demnă de lăudat pe Facebook cu diferite citate despre moarte și sinucidere și îmi voi plânge de milă. Chiar și în depresie fiind, voi avea nevoie de oameni, de îmbrățișări și de acel sărut pe frunte după care mor de nerăbdare. Deși până acum detestam apropieri ale omenirii de specia mea, sunt mai mult decât sigură de faptul că voi lua în brațe tot ce voi vedea în fața ochilor.

Vreau ca după 15 mai să nu mai fiu complexată, să las naibii anumite principii și să zâmbesc, iar dacă lumea mă va privi dubios, îmi voi proteja zâmbetul acoperindu-l cu o mască. Voi respira, însă tot în neliniște și în nesiguranță, voi păși ca un copil nou-născut în lume. Restul vor veni de la sine.
Eu încă sper la data de 15 mai…

15 mai
-Raluca Vodă

Zilele contemporane cu noi; timpul carantinei: epoca în care măștile chirurgicale și mănușile din latex sunt în trend.

Gata cu Louis Vuitton, cu gențile de la Prada. Gata cu înghesuiala din metrouri, din gări sau de pe șosele. Străzile sunt pustii, diminețile sunt goale. Nici alarma de la ceas nu mai e la fel. Acum nu te mai trezești să pleci în goană la serviciu. Nu-ți mai faci griji dacă vei prinde tramvaiul sau nu.

Diminețile de acum, din timpul carantinei, arată altfel. Razele de soare îți bat zgâiate pe față; îți orbesc ochii prin pliurile perdelei. Te trezești, îți pui cafeaua pe foc. Îmbuci ceva doar ca să nu mori de foame. Izul de cafea umple încăperea. Leneș, îți bei cafeaua, în fața cărții pe care deja ai început-o de aseară, a doua săptămânile acestea. Pe urmă, pornești laptopul, lenevești pe Facebook, te uiți la seriale; te gândești să nu uiți să le trimiți link-ul de conferință colegilor tăi de serviciu.

Propria-ți locuință, care până nu demult era sanctuarul tău, a început să se simtă ușor-ușor ca o închisoare, din care tu nu poți să ieși. Sentința ai primit-o pe nedrept; nu știi cât o să dureze și nici când vei fi eliberat. Mersul la magazin rămâne unica eliberare. Afară e primăvară. Parcă simți prin geam căldura soarelui; natura din nou se îmbracă în verde, păsărelele cântă, dar parcă forfota orașului nu mai e aceeași. E foarte liniște.

Între timp, undeva, pe un alt front, se dau bătălii între viață și moarte; Paracetamol, injecții, nopți nedormite; pe de cealaltă parte a frontului, bolnavi care respiră greu, care se gândesc dacă vor mai trăi următoarea zi. Neputincioși, nu le mai rămâne nimic de făcut decât să spere. Că tratamentele vor da roade, că vor mai apuca o altă săptămână; sau o altă zi.

Noi, ceilalți? Încă marcați de amploarea situației, nu ne rămâne decât să stăm. Și să sperăm în continuare. Să ne rugăm că totul se va termina până la urmă… și că va fi bine.
#StayStrong #ThisWillPass #HaveFaith

15 mai
-Daiana Rob

Perioada de carantină a avut și beneficii, dar și dezavantaje. Lipsa de socializare face to face cu prietenii, vizitele rudelor, plimbările până seara târziu, sunt câteva lucruri care s-au simțit.

Și tânjesc după ele, să îmi strâng părinții în brațe. După 15 mai cu siguranță aș vrea să-i văd, dacă va fi posibil acest lucru.
Îmi doresc să mă plimb multttt prin banala pădure, să îmi iau doza de energie pozitivă. Îmi doresc ca după 15 mai oamenii să fie mai înțelegători, mai răbdători cu ei și cu cei din jur. Cu siguranță atât eu, cât și mulți alții după această perioadă vor fi mult mai recunoscători pentru tot ce au și vor prețui și lucrurile mărunte.

O să încerc să fiu răbdătoare după 15 mai și o să preiau activitățile pas cu pas, nu e cazul să ne relaxăm de tot. Probabil o să fiu mult mai precaută ca până acum. Iar spațiile aglomerate le voi evita o perioadă, oricum nu am nevoie de agitație.

15 mai
-Gina Sângeorzan

După 15 mai cu siguranță voi pleca din oraș.

O să am nevoie de puțin timp în care o să stau și o să meditez la ce e cu adevărat important și la ce te ține de fapt viu. Chiar dacă va fi o perioadă cam haotică pentru mine, mă voi întoarce în Cluj pentru că, din toamnă, am plecat la facultate și, odată cu instalarea pandemiei, a trebuit să mă întorc la ai mei. Îmi voi căuta un apartament, pe timpul verii voi sta acolo. Însă în continuare o să am grijă să păstrez o anumită distanță socială, să port mască și să mă dezinfectez constant pe mâini.

Cumva, îmi doresc să scap de monotonia asta, chiar dacă în continuare cursurile se vor ține online, schimbând peisajul, automat o să am o stare de spirit mai bună. Măcar nu o să-mi amintesc în pragul ușii, gata să plec la cumpărături, că mi-am uitat declarația. Pentru că nu va fi nevoie. E un lucru cu care noi, oamenii, nu suntem obișnuiți, să dăm socoteală pe o hârtie unde, când și de ce mergem undeva. Dar e pentru siguranța noastră și pentru a respecta legea, așa e cel mai bine. Însă eu cred că după 15 mai nu trebuie să uităm să fim responsabili și atenți cu ce se întâmplă în jurul nostru. Nu înseamnă că pandemia va dispărea brusc, iar virusul nu va mai exista. Vom avea oportunitatea de a ne bucura puțin câte puțin de lucrurile cu care eram obișnuiți, dar nu brusc, ci cumpătat.

Cel mai probabil voi vrea să petrec mai mult timp în natură, stând la bloc de când eram mică. O să-mi iau o carte și o s-o citesc în parc, o să stau pe iarbă și o să încerc să mă deconectez puțin de la online. Asta ca să-mi limpezesc eu mintea, să simt soarele, să pot respira aer curat, să fie liniște în adevăratul sens al cuvântului, pentru mine.

15 mai
-Andreea Ștefania Avram

Știți vorba aia cu „ai grijă ce-ți dorești”? Fraților, am trăit-o pe propria-mi piele.

Într-un acces de oboseală, monotonie și stres, mi-am dorit ca totul să se oprească. Ore plictisitoare, ieșiri cu persoane care mă măcinau psihic, this kind of things. Și s-a oprit. A venit Covid, împreună cu gașca lui de măsuri de protecție, stări de urgență și ordonanțe militare.
Școlile s-au închis, sportul de pe mapamond a fost suspendat, Campionatul European la care voiam să îmi iau bilet s-a amânat pe anul viitor… Totul, absolut totul a rămas suspendat în aer, și timpul parcă s-a oprit în loc.

După 15 mai, primul lucru pe care o să-l fac va fi să ies. Să ies din casă doar cu o mască și mănuși și să zâmbesc zâmbetul libertății. Peste puțin timp, când va fi permis, mi-ar plăcea să ies pe teren și să joc un meci de fotbal cu prietenii lângă care am crescut, ca altădată. Apoi… Cine știe, vor veni și altele. Dar să vină odată.

Radu Bertea
-Radu Bertea

Ce fac acum? Probabil ce faci și tu. Stau în casă și încerc să îmi mențin mintea ocupată.

Lucrez cam toată ziua, treburile casnice nu se termină, filme la greu. Să nu uităm de cursuri pentru că și ele fac parte din ziua mea.

Însă asta nu înseamnă că nu am planuri pentru când voi putea ieși din casă. Fără declarație, normal. Iar pentru a le ține minte și a pune presiune pe mine, las asta aici:
1. Recuperez ieșirile cu prietenii;
2. Merg mai mult cu bicicleta, la distanță de restul oamenilor;
3. Voi merge la concerte;
4. Un grătar nu ar strica;
5. Și, nu pe ultimul loc, trebuie să îmi iau niște haine, pentru că de pijamale, oricât de confortabile ar fi, m-am săturat. Deși, știți vorba aia că tu-ți faci planuri și viața râde de ele, mi-am făcut un TOP 5 al lucrurilor pe care trebuie neapărat să le fac după 15 mai. Acum, tu ce planuri ai?

Denisa Turcu
-Denisa Turcu

Înainte, 15 mai pentru mine era doar o simplă zi, și posibil așa era și pentru celelalte persoane, asta până în anul 2020.

Acum, e posibil cea mai așteptată zi de către toți locuitorii României, deoarece e ziua eliberării. Brusc, totul a luat o întorsătură foarte ciudată, parcă pământul s-a oprit în loc și toate dintre cele mai frumoase lucruri ale vieții odată cu el.

Ieșiri cu prietenii, ieșiri în natură, concerte, școli, dar cel mai trist e că ne-a închis pe noi în propriile case departe de cei dragi. Pentru mine, ca fotograf, a fost și e o mare tragedie, toate momentele frumoase, toate peisajele s-au pierdut brusc datorită noului virus. Aștept ca totul să ia sfârșit și să ne putem întoarce de tot la rutina noastră, sau poate măcar jumătate din ceea ce a fost. Încerc să iau această întâmplare ca pe o șansă de a vedea lumea cu alți ochi, și asta voi și face.

După 15 mai voi începe să mă bucur chiar și de cea mai mică adiere de vânt, de fiecare oportunitate de a face o fotografie sau chiar și de un simplu sărut.

Am ajuns la concluzia că nu vreau să mor îngropat în Instagram, Facebook și Snapchat, ci că vreau o viață reală alături de persoanele iubite. Cred că asta e ceea ce am nevoie și voi încerca să am și să mă bucur de tot.

Sper ca acea zi minunată sa fie ziua libertății tuturor.

Adrian Mitu
-Adrian Mitu

15 mai pare a fi un nou început, în care fiecare dintre noi promitem să lăsăm tot ce ne-a stricat ca rasă umană deoparte, pentru binele Pământului. Promitem, dar suntem în stare să ne ținem de cuvânt?

Citește aici despre experiența tinerilor în carantină!

Copacul înflorit de la fereastră

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Copacul înflorit

Era acolo, în fiecare anotimp. Iarna era acoperit de zăpadă grea și mă minuna cât e de puternic. Toamna, era plin de frunze colorate, și deveneam nostalgică, parcă mi-era dor de niște oameni pe care încă nu-i întâlnisem. Vara, nici măcar nu-l vedeam – fereastra mea era ca și acoperită, nu stăteam mai deloc în casă. Dar, primăvara, se întâmpla ceva magic, și înflorea. Și, atunci-da!-atunci îl vedeam, îl vedeam cu adevărat. Îl vedeam cu sufletul. Colora albastrul senin al cerului cu pete roz, din loc în loc, și țintea numai către soare. Asta iubeam la el cel mai mult – că era mereu drept, și credeam că nimic nu l-ar putea doborî. Copacul înflorit de la fereastră…

Nu aveam prieteni în vremea aia. (Cine are, de fapt, vreunul?), așa că stăteam acolo, la fereastră, și îi vorbeam.

Îi povesteam tot ce mi se întâmpla, îmi cunoștea toată viața. Nu răspundea niciodată nimic, dar simțeam că mă aude, că mă ascultă. Câteodată, îl vedeam cum se legăna ușor în vânt, ca și cum îmi făcea un semn tăcut din ramuri – „Da, te înțeleg”. Cu fiecare anotimp, îmi șoptea alte gânduri, mă împingea către alte sentimente. Și, chiar de acolo, de la fereastră, simțeam că trăiesc. Doar stând pe loc și vorbind. Pentru că el, deși nu putea să-mi spună nimic, copacul acela înflorit era singurul care știa cum să mă asculte.

Am fost prieteni ani de zile. Era, dacă vreți, cel mai bun prieten al meu, și singurul.

Primăvara, deschideam fereastra și respiram adânc – mirosea a flori. Nu pot să exprim o senzație mai pură, mai plăcută. Și, atunci, timpul se oprea, și eu deveneam natură. Îl iubeam, ca pe o persoană. De fapt, prin mine și pentru mine, el asta devenise – un om. Acolo, cu fereastra deschisă, îi citeam, sau ascultam muzică împreună cu el. Uneori, muzica ce-mi plăcea mie, alteori, muzica ce-i plăcea lui – ciripitul păsărilor, care venea chiar din interiorul său. Ce frumos, să poți să cânți, chiar fără să ai gură…

Dar, știți cum se întâmplă – toate au un sfârșit, și nu avem ce să facem, decât să ne plecăm capul în fața destinului. Și a trebuit să plec – să părăsesc locul în care am crescut, camera mea, fereastra mea și copacul meu înflorit. Am vrut să o fac repede, ca să nu simt durerea, să nu am timp să mă gândesc. Să îmi continui viața de parcă nimic nu se va schimba. Așa că nu m-am gândit, ci m-am pregătit mecanic – mi-am făcut bagajele de parcă plecam în vacanță, nu de parcă mă mutam de tot din casa în care îmi petrecusem toată viața de până atunci.

Nu m-am uitat deloc pe fereastră, nu m-am gândit la toate amintirile pe care le strângeam în cutii de carton (de parcă meritau doar atât de puțin!), nu am privit pereții care rămăseseră goi după ce dezlipisem toate posterele. Camera a rămas goală, micul meu univers era dărâmat, și abia atunci mi-am permis să realizez cât sunt de slabă. Și am privit-o, am privit-o cu adevărat pentru prima oară de când începusem să-mi strâng lucrurile. Părea așa de tristă, de parcă înfățișa o poveste de mult terminată. Și, mi-am spus atunci, chiar asta făcea.

Ploua încet și eu încă stăteam acolo, în cadrul ușii.

Se prea poate să fi rămas acolo câteva ore, privind în gol, pentru că, atunci când m-am hotărât să mă mișc, ploaia bătea puternic în geam, de parcă voia să intre în casă. Am deschis larg fereastra și am lăsat-o să intre – Ce mai aveam de pierdut? Nu mai putea să strice nimic – pe birou nu mai era laptopul aprins, sau vreun caiet deschis care aștepta să îmi încep tema, sau vreun proiect de predat pentru ziua următoare, sau vreo carte care dorea de mult timp să fie deschisă. Normal, nici măcar biroul nu mai era acolo.

Acum, era doar o mare băltoacă, și fereastra larg deschisă, și atât. Știu la ce vă gândiți – era o mare prostie și puteam să distrug parchetul, sau ceva de genul ăsta, dar, în momentul ăla, numai la asta nu gândeam. Am scos capul pe fereastră, așa, în ploaie – nu puteam să plec fără să-mi iau la revedere de la prietenul meu, oricât aș fi încercat să scap de acest moment dureros. L-am văzut printre picăturile mari de apă – era înflorit și parfumul florilor combinat cu mirosul de ploaie mă amețea. Am deschis gura, ca să îi spun „Ne mai vedem!”, dar nici nu am apucat să rostesc primul cuvânt, când s-a întâmplat – O lumină puternică a străpuns cerul. Apoi, un tunet, urmat de o altă bubuitură răsunătoare.

M-am dus în spatele camerei, nesigură de ce altceva ar trebui să fac, dar am reușit să realizez ce cauzase al doilea zgomot.

Copacul meu înflorit nu se mai vedea. Ploaia se potolise acum și m-am apropriat din nou. Două fâșii enorme de lemn egale erau acum la pământ, de parcă o mână nevăzută dorise ca acest personaj al vieții mele să arate plăcut chiar și în moarte – era spintecat chiar pe jumătate. Era, poate, prea frumos de privit pentru un sfârșit, prea simetric… perfect, așa cum fusese și până în acel moment copacul înflorit.

Petale roz de flori dansau fără grabă spre pământul reavăn, parcă dorindu-și să prelungească aceste clipe. Și atunci, am înțeles – nu puteam pleca fără să mă despart de el, nu puteam începe un nou capitol dacă nu îl încheiam pe cel din urmă. Nu puteam să fiu două persoane diferite în același timp – un adult cu visuri, gata să înfrunte realitatea, și un copil speriat, al cărui singur prieten real era un copac.

Câteodată, oricât de mult pare că ne ajută unele lucruri sau persoane, uităm că ele pot ajunge să facă opusul – să ne țină legați de ele, blocați într-un anumit loc (o fereastră, de exemplu) și să nu ne lase oportunitatea de a descoperi Lumea. Știți, așa e mai confortabil – să rămâi într-o zonă în care nu ți-e rău, dar nici foarte bine. Și ajungi să crezi că nu poți mai mult, când tu ai putea, poate, să cucerești Universul.

Am ieșit din vechea mea cameră fiind tristă, dar mulțumită. Nu era ca și cum mă despărțeam de un prieten imaginar – copacul meu înflorit era mai mult de atât. Era ca și cum părăseam o persoană în care lăsam o versiune mai slabă a mea, o versiune de care nu avusesem curajul să mă despart până atunci, așa că Natura, însăși, acționase pe cont propriu. Nu e că nu l-am iubit sau că am încetat vreodată să-l iubesc, însă a venit momentul în care a trebuit să renunțăm unul la altul și să ne dăm șansa să renaștem pe cont propriu. Și ce final mai frumos am fi putut avea, decât printre petale roz și picături de ploaie?

Mi-am dus bagajele la noua mea casă, unde aveam să locuiesc singură, dar, chiar și așa, la doar un telefon și cinci minute cu mașina depărtare de părinții mei.

Chiar și în aceste condiții, era un început măreț al independenței mele. Nu am început să despachetez – aveam suficient timp pentru asta. Cum bine știți, doar ce plouase, așa că am ieșit să fac o plimbare. Mirosea a ploaie, a liniște și a primăvară. Păsările își făceau din nou, timid, glasurile auzite. Mergeam fără nicio direcție, când am ajuns într-un mic părculeț din apropriere, unde am observat imediat o pată imensă de culoare. Nu mai văzusem niciodată atât de mulți pomi înfloriți la un loc, eu, care toată viața îl venerasem pe singuraticul de la fereastra mea.

Am început să mă plimb printre ei, apoi să dansez, apoi să râd cu voce tare ca o nebună, fără să mă gândesc că cineva m-ar fi putut auzi. Se pare că nu trebuise să merg prea departe ca să găsesc toată fericirea asta care se afla la doar câțiva pași de mine. Se pare că trăisem atât de mult timp ignorând diversitatea Creației, încât nici nu observasem vreodată un lucru atât de minunat. Se pare, în sfârșit, că trebuie să pierzi ceva important ca să vezi cât de mult te limita și cât de multe experiențe ratai din cauza lui.

Mi-am continuat plimbarea, fără să ies, însă, din starea aceea de delir care mă cuprinsese.

Eram, acum, mai atentă decât fusesem vreodată la ce mă înconjura. Nu mă gândeam la timpul pierdut din urmă, ci doar la infinitul dinaintea mea. Priveam fiecare copac în parte, și mi-i făceam pe toți prieteni. Cât de mulți aveam acum, după doar o zi de libertate!

Ajunsesem la ultimul copac din această imensă mulțime, cel mai mare și cel mai plin de flori. Era, însă, alb, ci nu roz, ca toți ceilalți. Era diferit și îl iubeam. Mă mișcasem fără nicio grabă printre pomi, și, totuși, legile timpului și-au făcut treaba. Este oare o surpriză că tot printr-un copac înflorit avea viața mea să capete sens?

De ce zic asta? Deoarece, chiar atunci, sub copac, l-am văzut pe El…

Pentru mai multe texte marca POV21, fă click aici.

Ostatici în libertate

"în Psihologie & Relații/Poezie și literatură" "de POV21"
Libertate

În umbra necruţătoare a patru pereţi, îmi scriu un poem, căci gândul străbate năvalnic granițele zidurilor. Nu văd, dar simt. Nu plec, dar gându-mi e aventurier în pagini cerate de cărţi, jocuri de actori, şi cuvinte, căci ele sunt viaţa de după moarte a lacrimilor.

Izolare, sau… O mai mare libertate ce-o curmăm prin dorința de a reveni la viaţa simplă, ce ne-a descris atâta timp anii stinși de trai. Mereu vom tânji după ce am avut, după ce vom avea, uităm, naivi, că momentul, clasicul prezent este tot ce avem, este tot ce vom avea vreodată. Scenariul vieții nu a fost scris într-un singur act, suntem actori amatori în teatrul Universului.

Nu suntem închiși, închiși vom fi când acea libertate veşnică a imaginaţiei umane va fi curmată „cu un vârf de pumnal”.

Gândurile ne străbat lumi, deschid portale spre tărâmuri nebănuite, ce nu le putem descoperi decât dacă acceptăm… să lăsăm momentele ce par a fi indubitabil grele să-şi lumineze adevărata însemnătate. Vedem soarele, dar nu-i simţim căldura, privim stelele, dar nu le lăsăm lumina să ne calce cu paşi limpezi în suflet.

De fapt, ne vrem viețile înapoi pentru că ne e frică să străbatem lumea ce stă în noi înşine, nu în străzi, nu în drumuri zilnic bătute de mersul plictisit, sec de perplexitatea nativă a descoperirii necunoscutului, refuzăm să cutreierăm eterna noastră fiinţă, un Univers nețărmuit de emoţii și trăiri necontenite. Când trupurile ne sunt ostatice între ziduri fixate, sufletele ne sunt libere să cunoască, să simtă tot ce nu le-a oferit biata realitate.

Ce avem acum? Libertatea imaginației, singura ce nu poate fi izolată.

Ce suntem? Suntem mai mult decât niște ființe ce-şi târăsc pașii pe lumi cunoscute. Imaginaţie, cuvinte , versuri, mișcări ce ne pot răpi întregul suflet spre a-l apune într-o lume nouă, ce n-am avut răbdarea umilă de-a o cunoaşte.

Izolarea trupurilor e preţul pe care îl plătim pentru a cumpăra timpul în favoarea libertății gândului, a imaginației.

Visaţi, cât mai aveţi timp. Citiţi, lăsați cuvintele să vă fie oceanul pierderii conștiinței, pictaţi, revărsați-vă esenţa gândului in nuanţe, pictaţi ce, în această perioadă, vă e interzis să vedeţi, dansaţi, cântați, permiteţi sentimentelor să vă răpească, scrieţi… răsăriţi penița falnică din sângele albastru, asterneţi pe hârtie cuvinte ce odată v-au scris lacrimi pe obraji.

Simțiți, lăsaţi-vă gândul să-și ia zborul…dincolo de ziduri. Si iubiți, ființe, ce vă aveți cioburi de suflet alături.

Autor: Costache Raisa-Alina

Educație prin libertate sau fermitate?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
educație prin libertate

Cu toții știm care sunt limitele educației. De la „lasă-l că așa se învață”, până la „bătaia e ruptă din rai”, cum e mai bine să gestionați apucăturile monstruleților care cresc pe zi ce trece? Educație prin libertate, sau fermitate?

Ce reprezintă libertatea?

Se spune că libertatea nu are o definiție clară, însă eu consider că libertatea nu reprezintă altceva decât puterea unei persoane de a exterioriza ceea ce simte și ceea ce gândește. După cum bine știm cu toții, există mai multe tipuri de libertate: libertate individuală, politică, pozitivă etc.
Însă acum trebuie să vorbim despre libertatea din partea părinților, tot un fel de libertatea, doar că mai „complicată”.

Se întâmplă destul de des ca în zilele noastre, unii părinți să tindă spre a stabili reguli, restricții, considerând că acestea vin din iubire, din temerea de a ne proteja. Se poate întâmpla și opusul : să nu impună nimic, să ne lase la voia întâmplării. Până la urmă, dacă își rupe gâtul o dată, se învață, nu?

Și totuși, cum e mai bine?

Nicicum. Dacă libertatea nu e câștigată prin încredere, duce la haos. Dar nici în lagăr nu putem trăi. Nu putem cunoaște ce e bine și ce e rău și nu ne putem organiza gândurile dacă nu știm de reguli, dar nici dacă trăim fără libertate. Le putem percepe ca pe un ying și yang al educației, ca pe două valori fundamental opuse, dar fără de care nu ne putem forma complet.

Libertatea ce-i este oferită copilului poate fi cea mai importantă fermitate ce poate ajuta la educația și propria dezvoltare.

Libertatea copilului constă în puterea de a-l învăța ce este bine și ce este rău, având capacitatea de a-și face o imagine despre lumea ce-l înconjoară, despre familie, despre prieteni. Pentru a putea învăța toate aceste lucruri, ei bine, copilul trebuie să fie lăsat puțin mai liber, nu ținut sub papuc (vorba românului ).

Un copil nu va învăța ce e bine și ce e rău doar prin „fă așa, că așa trebuie”. Va fi nevoit odată și odată să dea piept cu viața. Va fi nevoie să cadă din prun ca să își dea seama că s-a cocoțat prea sus.

Dacă un copil va sta tot timpul la „ordinile” părinților, iar când va ajunge la vârsta la care va trebui să se descurce singur, în cele mai multe cazuri, acesta nu știe să o facă. În măsura în care părntele își iubește copilul, sădește în sufletul acestuia puterea de a cumpăta atat cat i se oferă.

Pe de altă parte, nu totul poate fi învățat prin „trial and error”

Unele greșeli sunt greu de întors. Iar noi, ca și copii sau adolescenți, dăm dovadă de un teribilism masiv în unele momente. Dacă de la căzutul din pom ne rupem o mână poate, sunt situații în care consecințele pot fi foarte grave. Și aici, e nevoie de fermitate. Aici avem nevoie de o figură matură care să ne spună că ce facem nu e bine, să ne impună să nu facem un lucru pe care îl vom regreta.

Dar și fermitatea asta are problemele ei. Aceste problem, țin, în mare parte, de lipsa de înțelegere și de explicare. „Fă cum îți spun că așa e mai bine” e diferit de ”Fă cum îți spun, pentru că…”. Explicațiile astea reprezintă punctul în care despotul, nebunul ăla de părinte care nu mă lasă pe mine să mă distrez cum vreau, devine omul care mă ajută pe mine să mă dezvolt cu adevărat și caruia îi sunt recunoscător.

Iar în final,

E de la sine înțeles că toți părinții vor binele copiilor lor. Totuși, dragi părinți, ca să fie cu adevărat bine, încercați să găsiți un echilibru între libertate și fermitate. Și nu uitați că, înainte de toate, modelați un suflet. De aceea, pentru a reuși, mulați-vă pe temperamentul copilului, înțelegeți-i personalitatea, pentru a-i insufla valorile de care are nevoie.

Mai multe despre educație și impactul acesteia asupra dezvoltării personale, chiar aici!

Autori: Călin Raluca și Zoran Diana-Maria

Orice ar fi, ridică-te. Ești liber!

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

 

Ești într-o cameră din beton, rece, umedă, cu un aer greu și nu îți poți întinde picioarele când stai întins. Orice ar fi, ridică-te. Ești liber! 

Atingi pereții, îți treci mâna peste ei și simți aerul rece, crivățul de afară, gerul care urmează să te distrugă dacă te gândești să ieși.

Stai direct pe pământ, pe un noroi înghețat, începi să tremuri, respirația îți este din ce în ce mai fierbinte din cauza pulsului ridicat și a bătăii inimii tale care se intensifică. Acolo este finalul? Acolo rămâi și nu te salvează nimeni? Acolo sfârșești? Renunți? Nu. De ce să renunți atât de ușor? De ce nu încerci?
Te pui în genunchi, și împingi pereții cu botul palmelor, cu toată puterea ta. Este imposibil.
Nu poți – îți spui. Te ridici. Îți treci mâinile înghețate prin părul aspru, îți freci ochii și îți ții mâinile împreunate în jurul trunchiului…
Plângi. Plângi în hohote.

Cine să te audă? Cine să se gândească că îți este rău? Țipi.

Țipi atât de tare că simți vibrația propriilor corzi vocale. Țipi și lovești în peretele din beton. Nu poți muri așa – îți spui. Începi și îți înfigi unghiile în perete. Doare. Mâinile îți sunt înghețate. Zgârii peretele cu vârful unghiilor. Este oribil de greu și de dureros. Zgârii și îți tragi degetele pe suprafața peretelui, îți curge prima picătură de sânge. O privești și realizezi că trăiești, realizezi că ești om, ești un suflet, ești o conștiință.
Dintr-un impuls tragi cu toată puterea degetele pe acel perete, îl faci de sânge, te ștergi de haine, te ștergi pe față și te mânjești, ți se rup unghiile, urme de piele și sânge rămân pe bucata de beton.
Nu te oprești. Nu te oprești deloc.

Vrei să ieși, vrei viață.

Ajungi să te scalzi într-o baltă de sânge și lacrimi. Isteric fiind, tragi cu toată forța ta de perete și arunci bucățele de zid peste tot, simți răcoarea care îți îngheață și mai tare mâinile. Îți dai din haine jos de pe tine, te ștergi nepăsător de sânge și continui în disperare. Lovești și rupi cu mâinile bucăți din ce în ce mai mari. Pupilele ți se dilată și nu mai ești conștient că îți este frig, că pierzi sânge și că ești pe jumătate fără haine. Îți dorești libertatea de dincolo de zid.

Reușești. Reușești într-un final.

Simți răcoarea, simți aerul rece, simți crivățul care începe ușor să se extindă în acea cameră.
Vezi o lumină. O lumină foarte mică. Din acest punct, lovești cu o putere extraordinară în perete și totul se crapă, se distruge.
Te cuprinde gerul, fulgii de zăpadă ți se așează pe răni și pe corp. Pe păr, pe umeri și pe piept.
Minute bune te uiți în jur. Te uiți la copacii albi care te priveau prin acele ziduri în tot acest timp, te uiți la zăpada care era împrejurul tău și te prăbușești în genunchi.

Plin de sânge, de praf, de răni, înfrigurat și obosit… Te așezi pe zăpadă, o strângi în pumni, plângând.
Ești liber.

Autor: Cristea Alexandru


 

Libertatea are chip de îndrăgostit

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"
Libertatea-iubire-alta-viata
Libertatea e sublimă.

Să te înalți și să aspiri la orice îți dorești. Să simți libertatea nu e doar o stare, e o eliberare de tot ce înseamnă stresul. Să stai treaz într-o celulă întunecată, să se audă în ecou respirația ta, să-ți închizi ochii și să simți că te scufunzi în cimentul rece. Nimeni nu îți aude șoaptele pe care le spui din cauza panicii, nimeni nu îți simte lipsa și ești doar tu cu tine însuți. Nu te mai interesează că ești sub ciment și că respiri cu greu aerul. Ești fascinată.

Te simți curată, limpede și nu te bate niciun gând să mai ieși.

Celula este reprezentația problemelor noastre. Te afunzi în ele fără să te gândești la tine. Ești distrusă de probleme, de suferință și durere. Nimeni și nimic nu te va putea ajuta decât dacă înțelege perfect aceste sentimente. Suferința face parte din tine, din aspirații și dorințe. Cât timp ești sub ciment te întrebi dacă poți să ieși. Ce spui? Poți? Încerci să te ridici, să te apuci de ceva, să te tragi afară de sub el. Este imposibil.
Singură nu poți face nimic. Singură nu ești decât o bucată de carne înghețată sub pământ.

Ai nevoie de sprijin, ai nevoie de un suflet.

Cine deține sufletul? Cum poți ajunge la el? Cum poți să știi că este un suflet care îți vrea binele? Așa e. Nu știi. Nu știi pentru că încrederea ta este limitată, dar absolut nimeni nu este dator să te ajute. Decât dacă vede ceva în tine. Și vede. Vede foarte clar. Vede și te salvează.

Sapă cu mâinile goale, cu unghiile care i se rup; în acest timp își murdărește hainele, pielea, părul. Ochii îi sunt plini de lacrimi și pământ, sperând la libertatea ta. Nu renunță. Nu renunță pentru că știe că în tine găsește ceva ce nimeni nu a putut să-i ofere. Simte că ești parte din el. Sapă cu mâinile goale, până ce pământul începe să fie roșiatic de la cât sânge s-a scurs din încheieturile și venele sale. Îți vede creștetul capului și sapă în disperare din ce în ce mai adânc, nu îl poate opri absolut nimeni, nimeni nu îi poate sta în cale. Te vede și te trage cu două mâini, apoi te îmbrățișează și te sărută pe frunte. Tu ești acel ceva pentru el.

Tu ești lumina celulei din care făceați amândoi parte.

Libertatea este sublimă precum voi.


Autor: Cristea Alexandru


Avortul consimțit – adevărul crud despre puterea de a alege

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Avortul consimțit

Avortul consimțit este actul de a întrerupe o sarcină prin eliminarea fătului din cavitatea uterină înainte de termenul de gestație. În ultima vreme, acesta reprezintă un subiect aprins de dezbatere pentru anumite grupuri de interese.

De asemenea, insist să specific consimțit, pentru că acest cuvânt subliniază ideea de alegere – femeile pot opta pentru această intervenție.

*DISCLAIMER: majoritatea surselor de informare sunt lucrări sau articole științifice în limba engleză (link la finalul articolului). De asemenea, scopul prezentului text NU este de a promova avorturile, ci de a susține drepturile femeilor de a alege și de a demonta preconcepții și stereotipuri la adresa acestui act.*

Avortul consimțit are loc, la noi, cel mai adesea din cauza sărăciei, instabilității financiare și psihologice sau din cauza lipsei de informații.

Sărăcia determină la noi în țară sute de cazuri în care femeile aleg să facă avort. Motivul principal este că ele nu-și pot permite să-i ofere viitorului copil tot ce are nevoie.

Din punct de vedere obiectiv și realist, aceasta este alegerea înțeleaptă. Până la urmă femeile nu sunt doar „fabrici de copii”.

E penibil că trebuie să subliniez acest fapt, dar femeile sunt ființe umane raționale. Ba mai mult, în acest context sunt singurele care pot alege. Multe femei știu că, decât să aduci un copil, posibil nedorit, în chin și sărăcie, mai bine consultă un medic.

De asemenea, educația sexuală începută încă de acasă, din familie, ar rezolva enorm de multe dintre problemele pe care le are societatea românească, raportat la tema pe care o discută acest articol.

Trăim într-o lume liberă, în care femeia trebuie să fie stăpâna propriului corp. Viața ne pune în situații critice, fiind nevoie să luăm decizii delicate, ce pot avea un impact extraordinar asupra noastră.

Instabilitatea financiară și psihologică reprezintă o parte din factorii care influențează numărul de femei pentru care avortul a devenit o opţiune. Dacă nu ai stabilitate financiară, așa cum am menționat mai sus, este clar că n-o să te avânți în creșterea unui copil, proces ce este costisitor atât pe plan material, cât și emoțional. Instabilitatea psihologică, pe de altă parte, este ceva ce trebuie corectat cu grijă, în timp, înainte să te hotărăști că vrei să aduci pe lume un copil.

În mod surprinzător, această instabilitate emoțională derivă și din accesul nostru ridicat la un anumit tip de informație, însă nu cea care trebuie.

Viitoarele mame știu mult mai bine ca înainte care sunt elementele ce defavorizază evoluția sănătoasă a unui copil. Acest lucru este esențial de înțeles și este cheia pentru rezolvarea laturii etice a acestei probleme. Paradoxal, în unele cazuri, avortul consimțit este un gest născut din empatie și din dorința de a nu aduce un om pe lume doar ca să sufere.

Creșterea unui copil nu se rezumă doar la a-i da bani „de pachețel” când pleacă la școală și a-l îmbrăca bine când este frig. Nicidecum…

Să crești un copil înseamnă să-i oferi o părticică din tine, să-l înveți să fie om și să-l înveți că, la rândul său, va trebui să-i învețe și să-i ajute pe alții să fie oameni.

O persoană instabilă din punct de vedere psihic nu va putea rezista șocului de a fi părinte, nu va da randament și va pierde lupta cu realitatea, oricât de multă iubire i-ar oferi copilului. Mai ales că avortul consimțit s-a dovedit ca fiind mult mai puțin traumatic decât nașterea, pentru toate părțile implicate.

Și dacă n-am învățat băieții de ieri să respecte corpul femeilor, ne-am trezit cu bărbații de astăzi care le batjocoresc și le violează.

Violul este actul sexual pe care majoritatea societății alege s-o treacă pe o listă de subiecte taboo. Violul este o practică veche de când lumea și pământul, însă oamenii continuă să se înece în degradare și să practice acest act lipsit de umanitate. Femeile suferă traume majore în urma violului, rămânând cu o teamă și durere apăsătoare.

Nici nu vreau să cred că trebuie să mai spun că femeile NU sunt în niciun caz vinovate pentru faptul că sunt violate.

Îmbrăcămintea, atitudinea, alcoolemia – niciuna dintre acestea nu reprezintă o scuză pentru viol. Mai grav este că în cazul copiilor concepuți prin astfel de acte de lipsire de libertate și agresiune, victimiele sunt adesea presate de Biserică sau de societate să ducă sarcina până la termen și să crească, practic, copii concepuți cu ură și violență.

Femeile nu-și doresc nicidecum să aducă pe lume urmașii celor ce le-au răpit puritatea și demnitatea. Nici celor ce le-au răpit stabilitatea mintală și le-au cauzat doar suferință și de multe ori și umilință. De mult prea multe ori victimele violurilor sunt copile, minore, care nici măcar n-au învățat ce-i aia dragoste sau viață. Un copil nu e capabil să crească alt copil, un copil trebuie să-și trăiască copilăria.

În mod ideal, aceste fete apelează la doctori și, implicit, la avortul consimțit. Realitatea… diferă. Prea puține, ulterior apelează și la psihologi. Totuși, a cui e alegerea? Nimeni nu face avort „sportiv”, fiind un proces traumatizant EXCLUSIV pentru mamă.

Mama trece prin toate chinurile procesului, mama se confruntă atât cu societatea, cât și cu ea însăși. Doar ea poate să aleagă dacă vrea să trăiască cu un copil de mână sau nu. Nimeni nu are dreptul să aleagă pentru ea, nimeni nu are dreptul s-o judece.

De ce? Pentru că în pântecele sale se află fătul. Doar ea știe dacă mediul îi este propice copilului pentru o dezvoltare armonioasă.

Dar mai există încă o minoritate de oameni care pun în pericol viețile tuturor. Cadrele medicale care refuză să efectueze intervenții din cauza propriilor credințe (de ordin religios).

Aceste specimene monstruoase, egoiste, egocentriste și auto-îndreptățite până la Dumnezeul cu care ei pretind că se plimbă de mână sunt o rușine pentru datoria pe care se presupune că o reprezintă și un risc major pentru siguranța societății.

În momentul investirii ca medic, absolvenții universităților de profil rostesc un jurământ cunoscut sub numele de „Jurământul lui Hippocrate”. Acesta are, în original, două părți contradictorii: frazele trei și patru, care obligă medicul să facă ceea ce este mai bine pentru pacient, dar interzic avortul consimțit și eutanasia.

Astfel, în clipa în care doctorii au realizat că e infinit mai rău să produci chinuri, durere și să forțezi un om să trăiască o viață scurtă în boală, s-a constituit un alt jurământ, pe care doctorii moderni ar trebui să-l respecte. Dar noi tot în Evul Mediu am rămas… în mare parte pentru că noi spunem că sămânța e deja floare.

Simte vreun făt durerea procesului de avort așa cum ar simți un adult că este ucis?  Pe scurt, nu.

În primul rând, o ființă umană NU este definită de batăile inimii ce apar în a cincea săptămână de sarcină. Unii ar spune că o astfel de remarcă este de o cruzime incredibilă. Tot aceștia, probabil, nu au iubit biologia din liceu.

Reprezentând un reflex vegetativ, cruda realitate e că bătaia inimii nu ar diferenția un fetus uman de orice altă vietate. Adică, bătaia inimii NU este o trăsătură specific umană.

Însă a fost, în repetate rânduri dovedit științific că fătului i se dezvoltă cortexul, centrul conștiinței umane, abia după șase luni de la concepție.

În acest context, psihologul american David Foulkes atestă că visarea este un proces cognitiv, care este strâns legat de capacitatea de a vizualiza și de a-ți imagina lucruri. Absența activității cerebrale specifice visului la fetus dovedește că acesta nu experimentează nimic în uterul mamei.

Prin urmare, acesta se simte ca atunci când adulții experimentează un somn lung și adânc, dar fără vise, imagini sau amintiri. Concluzia de aici este că fătul nu are niciun simț activ, chiar dacă organele aferente există.

În plus, avortul consimțit este efectuat de specialiști în condiții sterile și sigure. Se încearcă în mod constant ușurarea procesului și pentru mame.

Cu alte cuvinte, se poate spune clar că singura ce simte și înțelege ceea ce se petrece este însăși mama.

Creierul unui nou născut se resetează în timpul nașterii naturale. Acest act are un impact extrem de ridicat asupra copilului, fiind chiar traumatizant:

,,Naşterea nu constituie mai mult începutul vieţii individului decât sfârşitul gestaţiei. Naşterea reprezintă o serie complexă şi foarte importantă de schimbări funcţionale care servesc în a pregăti nou-născutul pentru a trece podul dintre gestaţia dinăuntrul uterului şi gestaţia continuată în afara uterului” (Montagu, 1986, 57).

Și ce se întâmplă cu copiii ce ajung totuși să se nască?

Foarte simplu. Fie mama alege să-i păstreze, cel mai adesea din cauza presiunii sociale. În cele mai multe cazuri este instabilă sau nepregătită pentru această frumoasă, dar extraordinar de dificilă misiune. În astfel de situații, unele ajung să regrete decizia.

Asta conduce la alte situații negre precum vânzarea de copii sau infanticidul. În cazurile fericite, singura problemă rămâne creșterea unor viitori adulți într-un mediu neprielnic care poate duce la diverse afecțiuni sau manifestări improprii de ordin psihologic.

Fie alege să îi ducă la centrele speciale, unde vor fi dați spre adopție. Acești copii care ajung în centre sunt singuri și dezorientați printre străini, și vor dezvolta probleme de comportament. De asemenea, sunt destul de greu de integrat în societate și pot ajunge să acționeze în detrimentul evoluției societății.

De ce? După șocul suferit în momentul nașterii.

Mulți sunt abandonați chiar la naștere, ceea ce activează un instinct extrem de puternic de supraviețuire, care este extrem de greu controlat și nu mai dispare vreodată.

Există, desigur și cazuri extraordinare în care copiii se dezvoltă și învață și au parte de o educație potrivită. Ei devin niște membri excepționali ai societății. Aceste cazuri, însă, sunt extrem de rare. Meseria de părinte este foarte grea și foate încărcată de responsabilitate, iar greșelile ireversibile sunt foarte ușor de făcut.

În concluzie, decât să-ți riști viața, viitorul unui copil și, foarte probabil, fericirea câtorva persoane din jurul adultului ce va deveni, mai bine iei o decizie, crudă, dar asumată și liber consimțită, nu? Avortul consimțit salvează mult mai mult decât distruge.

Iar noi, ceilalți, ar trebui să învățăm să nu ne mai dăm cu presupusul în legătură cu viețile altora. Fiecare știe cât beton are în papuci și câtă presiune are pe umeri, astfel alegând în consecință.

Democrația se fundamentează pe libertatea de a alege informat. Orice altceva sunt minciuni și iluzii care rănesc milioane de oameni.

Bibliografie suplimentară:

https://www.scientificamerican.com/article/when-does-consciousness-arise/

https://www.humancondition.com/freedom-expanded-book1-how-and-when-humans-became-conscious/

https://www.researchgate.net/publication/236228571_A_Neural_Marker_of_Perceptual_Consciousness_in_Infants

https://www.forbes.com/sites/johnfarrell/2018/04/19/tracing-consciousness-in-the-brains-of-infants/#4a92b534722f


Autori:
Georgiana Badea
Laura Bîrgăoanu
Cornea Cătălin

Libertatea pozitivă și negativă… pe înțelesul tuturor

"în Texte" "de POV21"

Isaiah Berlin, unul dintre cei mai importanți gânditori liberali contemporani, deopotrivă filosof politic și istoric al ideilor, cunoscut pentru filosofia sa anti-totalitară, a pus în centrul gândirii sale noțiunile de „libertate” și de „pluralism”.

Isaiah Berlin a introdus o distincție devenită ulterior celebră, între „libertatea negativă” și „libertatea pozitivă” sau, altfel spus, între „libertatea de” și „capacitatea de”.

Pentru filosoful britanic, libertatea reală nu poate fi decât negativă, în măsura în care omul este liber atâta vreme cât nimeni sau nimic nu îi poate îngrădi acțiunile. Când această limitare coboară sub un anumit nivel, omul se poate considera constrâns, oprimat sau aservit.

Libertatea pozitivă decurge din dorința omului de a fi propriul stăpân, din dorința ca acțiunile și deciziile să îi aparțină și să nu fie determinate de forțe exterioare, oricare ar fi acestea. Dacă libertatea negativă poate fi, deci, înțeleasă drept lipsa îngrădirilor, a limitărilor de orice fel, libertatea pozitivă poate fi definită drept posibilitatea de a face ceva.

Libertatea de a fi propriul stăpân și libertatea de a nu fi limitat de altcineva sunt aparent asemănătoare. Într-o formă simplificată, putem spune că dacă libertatea negativă este lipsa oricărei limite externe, libertatea pozitivă este lipsa oricărei limite interne. Consecințele celor două tipuri de libertate nu sunt similare și ele s-au dezvoltat și în direcții diferite, uneori conflictuale.

În cazul libertății negative, lipsa oricărei forme de coerciție înseamnă să fii liber de orice imixțiune din exterior. Astfel, în momentul în care cineva, voluntar sau involuntar, „jenează” această libertate, începe opresiunea. Totuși, în viața socială, aria de non-ingerință din exterior nu poate fi nelimitată, fiindcă s-ar ajunge la haos, inegalități, violențe. Legea este, așadar, cea care trebuie să „limiteze” libertatea, tocmai pentru a asigura prezervarea acesteia. Libertatea negativă și democrația nu sunt interdependente, în viziunea lui Berlin, dat fiind că nu există o legătură obligatorie între libertatea individuală și democrație.

Cât despre libertatea pozitivă, aceasta presupune că omul este la originea propriilor acțiuni și decizii (vrea să fie stăpânul propriei existențe). Libertatea pozitivă trebuie, deci, înțeleasă în raport cu rațiunea: omul este liber dacă, pe baza rațiunii sale, poate face propriile alegeri, pe care și le asumă. Omul este aservit în momentul în care este obligat să recunoască faptul că nu el se află la originea propriilor decizii.

Libertatea pozitivă poate conduce la despotism și, dacă dreptul permite limitarea reciprocă a libertăților individuale, Berlin deplânge totuși posibilitatea ca acesta să devină un instrument al puterii politice.

Derulează înapoi