Confesiunile tinerilor – Ce mi-a făcut inima să bată mai puternic
Ce poate fi mai palpitant decât să intri în profunzimea din viața tinerilor și să afli care a fost cel mai important și memorabil lucru care li s-a întâmplat ?
Este deja știut faptul că această perioadă este una destul de solicitantă, plină de surprize, trecând printr-o mulțime de „provocări” ce ne formează pentru viața de adult…
Sărbătorind în această lună Ziua Internațională a Tineretului, noi, tinerii din POV21, am marcat această sărbătoare printr-o nouă ediție a seriei de confesiuni.
Cea mai memorabilă întâmplare și cea mai scurtă… Totul s-a întâmplat într-o zi de vară, după ce a fost gata școala. Era unul din anii când școala se termina in iunie si începea in septembrie… Nu, nu era pandemie, vreau sa zic! Împreună cu doi prieteni am hotărât să plecăm undeva, oriunde, doar să plecăm. Nu pot să cred ca ne-am ales destinația cu ajutorul jocului, piatră-hârtie-foarfecă! Da, exact așa!
Și ghiciți ce a ieșit? Timișoara!
Oh, da, aveam de mers aproape 600 de km într-o zi, ajungând la celălalt capăt al țării! Totul bine și frumos, până am dat de CFR. Ok, a fost si mai vintage, ce să zic, aveam momente când simțeam că mergem înapoi… 24 de ore în tren… Dar a fost nemaipomenit! Am ajuns, rupți, vă dați seama, după atâta timp, dar tot voiam să vedem ce ne-am propus. Când am ajuns în fața Catedralei, am avut cel mai ciudat sentiment. De ce? Știam foarte bine că acolo au murit primele victime ale comunismului… Primele gloanțe, primii morți, Timișoara.
Atunci, mi-am dat seama că orașul nu a fost ales întâmplător de către soartă, fiindcă ne-a dus undeva, unde cândva s-a strigat libertate!
Daca călătoria noastră a fost una random de la început, se pare că la sfârșit ne-am dat seama că istoria se vrea știută, și fiindcă istoria vrea asta, în zilele ce au urmat am fost la toate locurile unde au existat victime ale comuniștilor, Gherla, Aiud, Pitești, ș.a.
„Se pare că in viață trebuie sa fim mai spontani, fiindcă din aceste fapte spontane, putem crea amintiri pe viață si cel mai important, creăm istoria!”
– Andrei Druga
Am multe întâmplări pe care le țin cu dragoste în albumul memoriei mele și mi-ar fi imposibil să aleg doar una dintre ele ca fiind cea mai memorabilă. În schimb, pot să aleg una recurentă, una care nu s-a epuizat niciodată în viața mea și sper că nici în viața tinerilor: experiența lecturii. Este o întâmplare care revine continuu, un izvor de sentimente și idei care nu se sfârșește niciodată.
Lectura sau întâmplarea de a găsi și citi cărțile potrivite este o experiență copleșitoare.
Îmi amintesc cu drag de zilele în care uitam complet de mine și de cei din jur în favoarea cufundării totale în lectură. Lectura este o stare. Este și o rețea de socializare, căci poți socializa cu cei mai renumiți, inteligenți și bogați sufletește oameni din istorie, cu cele mai fericite și mai admirabile exemplare ale omenirii.
Apasă aici pentru câteva noi sugestii de cărți ce au fost la maximă căutare în acest an!
Lectura te afundă într-o apă adâncă din care nu poți ieși decât cunoscându-te mai bine pe tine și pe cei din jur. Te îmbogățește și te clădești constant pe temelii de fier. Recomand cu drag oricărui tânăr această întâmplare memorabilă care este cititul.
„Sfatul meu e să citiți mai ales autorii clasici, canonici, care au marcat istoria literaturii universale.”
Cărțile de duzină, Young Adult sau cum s-or mai chema au și ele frumusețea lor, desigur, însă nu sunt atât de bogate în sensuri, originalitate, creativitate, profunzime și imaginație precum ale marilor autori, dintre care în acest moment, personal îi prefer mai ales pe Dostoievski și Tolstoi.
– Robert Grigore Manea
În generală eram un copil introvertit. Aș fi ales mereu o carte bună în locul unei ieșiri în oraș. Nu găseam frumusețea ieșirilor la terasă, iar ideea de club mi se părea o prostie. Totuși, îmi plăcea natura.
Simțeam o anumită pace când mă găseam înconjurat de copaci, departe de zgomotul orașului.
Nu aveam mulți prieteni, dar pe aceia puțini îi iubeam și împărțeam cu ei fiecare aventură. Cea mai memorabilă a fost noaptea când ne-am pierdut prin pădure. Întâmplarea nu a fost ceva spectaculos în sine, comparând cu altele din viața tinerilor. Porniserăm la o plimbare, însă câteva ore mai târziu am realizat că se făcuse întuneric, iar noi nu mai găseam drumul înapoi.
Ceea ce a făcut ca amintirea să rămână una dintre cele mai frumoase au fost prietenii cu care eram.
Deși ne-am găsit pierduți în beznă, nu simțeam vreun fel de frică, ba chiar dimpotrivă. La 13 ani noi eram cei mai descurcăreți! După ore în care ne-am ghidat după stele și mucegaiul de pe copaci, care sunt mai folositoare decât harta de pe telefon, am reușit să ajungem înapoi acasă cu aceeași energie cu care am pornit.
„Orice întâmplare poate fi bună dacă ești cu oamenii potriviți.”
– Anonim
Când aveam în jur de 5-6 ani, mă gândeam că viața de adult este cu mult mai fantastică față de viața unei mici fetițe (MARE GREȘEALĂ). Abia așteptam să cresc și-mi imaginam că voi fi un chitarist de mare succes.
În clasele I-IV, am fost o leneșă. Uram să cânt. În timpul orelor „creative”, mereu găseam ceva de făcut: mă jucam cu un cordon de la ghiozdan, scăpam pixurile (de fapt, le trânteam) și făceam gălăgie atunci când domnișoara practicantă ținea anumite lecții de probă (acum s-a cam întors roata).
Am crescut urând muzica. Și, treptat, în clasa a VIII-a nu aveam niciun hobby. Până când, un „îngeraș” mi-a schimbat viziunea.
Accident?
Aproape că reușisem să combat o zi destul de grea (la fel ca toate celelalte din viața tinerilor, cum ar spune alții…). Pregătirea pentru Evaluarea Națională era dificilă. Singurul meu refugiu înfățișa băncuța din apropierea dealului aflat lângă școală. O „băncuță-simbol” care mi-a înghițit lacrimile și care mi-a suportat greutatea sufletului. După câteva ore dificile, trebuia să recapăt puteri, așa că am ales să mă alătur unui abandon al timpului stând pe lemnul fraged al băncii.
În acel moment, s-a apropiat un băiețel de clasa a V-a. În spate, căra o chitară, iar chipul acestuia aproape se pierdea din cauza înălțimii pe care o avea husa. S-a părut că și el luptase cu o zi dificilă. S-a așezat pe aceeași băncuță, lângă mine. A scos chitara din acea husă imensă, neagră. El se descărca altfel: ura să plângă, deci lăsa chitara să-i fie pace pentru bătăile inimii sale:
„Dacă nu ai auzit o chitară plângând înseamnă că nu știi cât poate plânge sufletul omului”
Sinceră să fiu, am râs. Inocența copilului nu a făcut altceva decât să-mi stârnească un interes și am discutat cu el despre problema mea: lipsa hobby-ului, dar și stresul.
Mi-a pus chitara-n brațe. Am încercat să exemplific un acord pe care mi-l arătase acel băiețel. Mi-a plăcut. Simțeam o atingere lină, parcă instrumentul pierdea din greutate și, odată cu el, tot stresul și toate problemele se diminuau. Sunetul ei fin mă poseda.
Mi-am adus aminte de promisiunea făcută pe vremea când eram un „purice”: voi munci pentru a ajunge un muzician desăvârșit.
Băiețelul mi-a zâmbit și mi-a propus să particip și eu la viitoarele ore de chitară, ce vor fi realizate în cadrul școlii. Mi-a mai zis că e foarte ușor să înveți dacă știi ce vrei cu adevărat de la un instrument, iar ceea ce voiam eu era echilibrul.
„De ce oamenii mari sunt pasionați de lucruri pe care nu le pot înțelege?”
Cât adevăr într-o frază atât de simplă. Oamenii mor și tot nu capătă înțelepciune…
A fost o zi decisivă pentru mine. Mi-am promis ca, după ce voi rezolva cu Evaluarea Națională, primul lucru pe care-l voi face va fi să-mi cumpăr o chitară și să particip la fiecare curs.
Și tocmai asta s-a întâmplat.
– Filimon Andreea-Gabriela
Tu ai o astfel de întâmplare, specifică din viața tinerilor, ce ți-a făcut inima să bată de câteva ori mai puternic?
Împărtășește-o cu noi în comentarii!
Vezi și
