Tag archive

lectură

Confesiunile tinerilor – Ce mi-a făcut inima să bată mai puternic

"în Texte/Marca POV21" "de POV21"
viața tinerilor

Ce poate fi mai palpitant decât să intri în profunzimea din viața tinerilor și să afli care a fost cel mai important și memorabil lucru care li s-a întâmplat ?

Este deja știut faptul că această perioadă este una destul de solicitantă, plină de surprize, trecând printr-o mulțime de „provocări” ce ne formează pentru viața de adult…

Sărbătorind în această lună Ziua Internațională a Tineretului, noi, tinerii din POV21, am marcat această sărbătoare printr-o nouă ediție a seriei de confesiuni.


Cea mai memorabilă întâmplare și cea mai scurtă… Totul s-a întâmplat într-o zi de vară, după ce a fost gata școala. Era unul din anii când școala se termina in iunie si începea in septembrie… Nu, nu era pandemie, vreau sa zic! Împreună cu doi prieteni am hotărât să plecăm undeva, oriunde, doar să plecăm. Nu pot să cred ca ne-am ales destinația cu ajutorul jocului, piatră-hârtie-foarfecă! Da, exact așa!

Și ghiciți ce a ieșit? Timișoara!

Oh, da, aveam de mers aproape 600 de km într-o zi, ajungând la celălalt capăt al țării! Totul bine și frumos, până am dat de CFR. Ok, a fost si mai vintage, ce să zic, aveam momente când simțeam că mergem înapoi… 24 de ore în tren… Dar a fost nemaipomenit! Am ajuns, rupți, vă dați seama, după atâta timp, dar tot voiam să vedem ce ne-am propus. Când am ajuns în fața Catedralei, am avut cel mai ciudat sentiment. De ce? Știam foarte bine că acolo au murit primele victime ale comunismului… Primele gloanțe, primii morți, Timișoara.

Atunci, mi-am dat seama că orașul nu a fost ales întâmplător de către soartă, fiindcă ne-a dus undeva, unde cândva s-a strigat libertate!

Daca călătoria noastră a fost una random de la început, se pare că la sfârșit ne-am dat seama că istoria se vrea știută, și fiindcă istoria vrea asta, în zilele ce au urmat am fost la toate locurile unde au existat victime ale comuniștilor, Gherla, Aiud, Pitești, ș.a.

„Se pare că in viață trebuie sa fim mai spontani, fiindcă din aceste fapte spontane, putem crea amintiri pe viață si cel mai important, creăm istoria!”

– Andrei Druga


Am multe întâmplări pe care le țin cu dragoste în albumul memoriei mele și mi-ar fi imposibil să aleg doar una dintre ele ca fiind cea mai memorabilă. În schimb, pot să aleg una recurentă, una care nu s-a epuizat niciodată în viața mea și sper că nici în viața tinerilor: experiența lecturii. Este o întâmplare care revine continuu, un izvor de sentimente și idei care nu se sfârșește niciodată.

Lectura sau întâmplarea de a găsi și citi cărțile potrivite este o experiență copleșitoare.

Îmi amintesc cu drag de zilele în care uitam complet de mine și de cei din jur în favoarea cufundării totale în lectură. Lectura este o stare. Este și o rețea de socializare, căci poți socializa cu cei mai renumiți, inteligenți și bogați sufletește oameni din istorie, cu cele mai fericite și mai admirabile exemplare ale omenirii.

Apasă aici pentru câteva noi sugestii de cărți ce au fost la maximă căutare în acest an!

Lectura te afundă într-o apă adâncă din care nu poți ieși decât cunoscându-te mai bine pe tine și pe cei din jur. Te îmbogățește și te clădești constant pe temelii de fier. Recomand cu drag oricărui tânăr această întâmplare memorabilă care este cititul.

       „Sfatul meu e să citiți mai ales autorii clasici, canonici, care au marcat istoria literaturii universale.”

Cărțile de duzină, Young Adult sau cum s-or mai chema au și ele frumusețea lor, desigur, însă nu sunt atât de bogate în sensuri, originalitate, creativitate, profunzime și imaginație precum ale marilor autori, dintre care în acest moment, personal îi prefer mai ales pe Dostoievski și Tolstoi.

– Robert Grigore Manea


 

În generală eram un copil introvertit. Aș fi ales mereu o carte bună în locul unei ieșiri în oraș. Nu găseam frumusețea ieșirilor la terasă, iar ideea de club mi se părea o prostie. Totuși, îmi plăcea natura.

Simțeam o anumită pace când mă găseam înconjurat de copaci, departe de zgomotul orașului.

Nu aveam mulți prieteni, dar pe aceia puțini îi iubeam și împărțeam cu ei fiecare aventură. Cea mai memorabilă a fost noaptea când ne-am pierdut prin pădure. Întâmplarea nu a fost ceva spectaculos în sine, comparând cu altele din viața tinerilor. Porniserăm la o plimbare, însă câteva ore mai târziu am realizat că se făcuse întuneric, iar noi nu mai găseam drumul înapoi.

Ceea ce a făcut ca amintirea să rămână una dintre cele mai frumoase au fost prietenii cu care eram.

Deși ne-am găsit pierduți în beznă, nu simțeam vreun fel de frică, ba chiar dimpotrivă. La 13 ani noi eram cei mai descurcăreți! După ore în care ne-am ghidat după stele și mucegaiul de pe copaci, care sunt mai folositoare decât harta de pe telefon, am reușit să ajungem înapoi acasă cu aceeași energie cu care am pornit.

                                      „Orice întâmplare poate fi bună dacă ești cu oamenii potriviți.”

– Anonim


Când aveam în jur de 5-6 ani, mă gândeam că viața de adult este cu mult mai fantastică față de viața unei mici fetițe (MARE GREȘEALĂ). Abia așteptam să cresc și-mi imaginam că voi fi un chitarist de mare succes.

În clasele I-IV, am fost o leneșă. Uram să cânt. În timpul orelor „creative”, mereu găseam ceva de făcut: mă jucam cu un cordon de la ghiozdan, scăpam pixurile (de fapt, le trânteam) și făceam gălăgie atunci când domnișoara practicantă ținea anumite lecții de probă (acum s-a cam întors roata).

Am crescut urând muzica. Și, treptat, în clasa a VIII-a nu aveam niciun hobby. Până când, un „îngeraș” mi-a schimbat viziunea.

                                                                                       Accident?

Aproape că reușisem să combat o zi destul de grea (la fel ca toate celelalte din viața tinerilor, cum ar spune alții…). Pregătirea pentru Evaluarea Națională era dificilă. Singurul meu refugiu înfățișa băncuța din apropierea dealului aflat lângă școală. O „băncuță-simbol” care mi-a înghițit lacrimile și care mi-a suportat greutatea sufletului. După câteva ore dificile, trebuia să recapăt puteri, așa că am ales să mă alătur unui abandon al timpului stând pe lemnul fraged al băncii.

În acel moment, s-a apropiat un băiețel de clasa a V-a. În spate, căra o chitară, iar chipul acestuia aproape se pierdea din cauza înălțimii pe care o avea husa.  S-a părut că și el luptase cu o zi dificilă. S-a așezat pe aceeași băncuță, lângă mine. A scos chitara din acea husă imensă, neagră. El se descărca altfel: ura să plângă, deci lăsa chitara să-i fie pace pentru bătăile inimii sale:

„Dacă nu ai auzit o chitară plângând înseamnă că nu știi cât poate plânge sufletul omului”

Sinceră să fiu, am râs. Inocența copilului nu a făcut altceva decât să-mi stârnească un interes și am discutat cu el despre problema mea: lipsa hobby-ului, dar și stresul.

Mi-a pus chitara-n brațe. Am încercat să exemplific un acord pe care mi-l arătase acel băiețel. Mi-a plăcut. Simțeam o atingere lină, parcă instrumentul pierdea din greutate și, odată cu el, tot stresul și toate problemele se diminuau. Sunetul ei fin mă poseda.

Mi-am adus aminte de promisiunea făcută pe vremea când eram un „purice”: voi munci pentru a ajunge un muzician desăvârșit.

Băiețelul mi-a zâmbit și mi-a propus să particip și eu la viitoarele ore de chitară, ce vor fi realizate în cadrul școlii. Mi-a mai zis că e foarte ușor să înveți dacă știi ce vrei cu adevărat de la un instrument, iar ceea ce voiam eu era echilibrul.

                „De ce oamenii mari sunt pasionați de lucruri pe care nu le pot înțelege?”

Cât adevăr într-o frază atât de simplă. Oamenii mor și tot nu capătă înțelepciune…

A fost o zi decisivă pentru mine. Mi-am promis ca, după ce voi rezolva cu Evaluarea Națională, primul lucru pe care-l voi face va fi să-mi cumpăr o chitară și să particip la fiecare curs.

Și tocmai asta s-a întâmplat.

– Filimon Andreea-Gabriela


Tu ai o astfel de întâmplare, specifică din viața tinerilor, ce ți-a făcut inima să bată de câteva ori mai puternic?

   Împărtășește-o cu noi în comentarii!

 

Cititul NU te face mai deștept! Tot prost rămâi, oricât citești!

"în Păreri și opinii" "de POV21"
cititul nu te face mai destept

Da, ok, lectura e o abilitate super importantă pentru a învăța (chiar necesară aș spune), dar nu e și suficientă. Așadar, astăzi am să-ți arăt, dragă cititorule, de ce cititul NU te face mai deștept, pentru că, de curând, m-am tot lovit de idioțeniile care continuă să se propage despre acest subiect. Totuși, n-am să-ți arăt înainte să te chinui cu un citat din mine.

Dacă n-ai creier, degeaba citești,
Că neînțelegând, mai rău te tâmpești.

Cititul nu te face mai deștept

1. „Citind, devenim mai empatici și mai sociabili”.

Cred că e cea mai inedită și creativă inepție pe care am auzit-o recent despre acest subiect. Îmi și imaginez un om timid, liniștit și în banca lui, căruia i se activează tupeul de meltean după vreo 3 rânduri de Camus și brusc se duce la o tipă random pe stradă s-o bage-n seamă. De parcă cititul substituie cumva o experiență interumană prin care omul a învățat să fie empatic și sociabil. Nu, men, asta se învață fiind pur și simplu atent la reacțiile celorlalți oameni și, eventual, căutând mai în profunzime, nu neapărat în cărți, ci și în materiale video… Pân’ la urmă, orice-i bun.

Chiar dacă cititul nu te face mai deștept, dacă mai vine o carantină, poate te-ajută acest top 5.

Serios, am rămas surprins la modu’ că oamenii ăștia, excesiv de militanți pentru citit, chiar reușesc să mai aibă câte o idee nouă după ani și ani de reciclare a aceleiași cohorte de sofisme.

2. „Cititul te face mai mai deștept. Există studii.”

Da frate, există „studii” și pentru ipoteza Pământului plat. Dacă doar citești ca să bifezi cărți citite, e egal cu zero. Sunt atâția analfebeți funcționali, care înțeleg ce vor (sau nimic). Sunt atâția oameni care știu din dex ce îs sofismele, dar tot le folosesc în „argumentări”. Pentru cine nu știe, un analfabet funcțional e cel care știe a citi, dar degeaba știe literele că nu le înțelege sensul (mai profund). Mai știi de oamenii ăia care credeau că Fifty Shades of Grey e carte de dragoste, când ea e despre abuz domestic? Cumva ironic este că o parte din aceiași oameni au ajuns spitalizați din cauză că au încercat unele lucruri din carte. Aș spune că prostia doare, dar unii sunt prea proști să simtă. Cititul nu te face mai deștept decât dacă o faci activ.

Da, ok, sunt de acord că există opinii, când e vorba de înțelegerea unui subiect, dar ele sunt diferite de păreri (vezi „a părea”) prin temeiul logic. Aș putea să stau să vorbesc despre epistemologie și cele 3 condiții ale cunoașterii. Anume că acele cunoștiințe trebuie să fie: adevărate, întemeiate și crezute de către cunoscătorul lor. Dar nu ăsta mi-e scopul aici, te-ndemn să le cauți și tu!

3. „Cititul îți îmbogățește vocabularul.”

Da, ok, asta dacă nu te doare ignoranța prea tare să cauți cuvântul. Nu de alta, da’ e destulă gloata de inși care folosesc cuvinte doar pentru că sună frumos și fără să le știe sensurile sau oamenii care folosesc englezisme crezând că au același sens ca-n română: assume (a presupune) cu a asuma (a lua un angajament). Sau veșnicul experiență (ai făcut ceva timp îndelung și probabil te pricepi) versus expertiză (adică proces de cercetare cu caracter tehnic. Nicidecum expertise care înseamnă experiență în engleză.). La fel ca la aia cu „Cititul te face mai deștept.”, trebuie efort și din partea ta, că n-o să-ți pice un dex în cap, deschis la cuvântul cel nou care mai e și încercuit, ca la proști, ca să-l găsești tu. Am să mă opresc, totuși, la a demonta doar 3 sofisme de genu’.

De ce să NU priviți Wattpad-ul ca pe o platformă de fantezii sexuale?

"în Păreri și opinii/Cărți & Filme" "de POV21"
Wattpad-ul

Wattpad este un program destinat citirii cărților electronice pe telefoane mobile, tablete sau calculatoare personale. Spre deosebire de dispozitivele dedicate citirii cărților, Wattpad nu necesită hardware special, ci folosește telefoanele mobile pentru a descărca textele din Internet, a le stoca și afișa. Conținutul este creat chiar de utilizatori, fiind permis oricui să contribuie. De la lansarea sa în octombrie 2006, aplicația a fost descărcată de peste 3 milioane de ori.

Dar ce este de fapt Wattpad pentru comunitate?

Ei bine, este un prilej pentru tinerii scriitori să învețe și să își dezvolte abilitățile prin feedback și critică constructivă conform unui studiu recent (https://scholarworks.wmich.edu/wte/vol5/iss1/5/).

În România, fenomenul Wattpad a luat amploare în jurul anilor 2012-2014 când platforma a început să fie din ce în ce mai vizitată atât de cititori cât și de scriitori, care au găsit în ea oportunitatea de a se descărca de emoțiile negative, precum și șansa să evadeze din viața cotidiană.

Personal, am început să citesc cărți din această aplicație în anul 2013 și am rămas plăcut surprinsă de oamenii talentați pe care i-am întâlnit acolo. Nu m-am oprit din citit indiferent de câtă critică negativă a primit Wattpad-ul în ultimii doi ani.

Nimeni nu a spus vreodată că toate cărțile de pe Wattpad sunt foarte bune, dar platforma a început să fie judecată doar pe baza cărților scrise în batjocură.

Apogeul nedreptății a fost atunci când a avut loc înființarea grupului de pe Facebook și a paginii de Instagram „Citate Cringe Wattpad”. În acest grup și pe această pagină sunt postate citate din cărți publicate strict pentru amuzamentul altora precum se poate observa:

wattpad-ulwattpad-ul

Din păcate, datorită acestui grup ce a luat amploare, oamenii au uitat de comorile Wattpad-ului, de scriitorii care și-au început carierele acolo și acum sunt autori publicați, unii chiar de bestsellere.

Cel mai bun exemplu este Anna Todd cu seria „After” ce a pornit pe Wattpad și recent s-a lansat film după primul volum. Oamenii au început să plece urechea la denumiri precum „platforma fanteziilor sexuale”, ceea ce este absurd. Unele dintre cele mai populare și apreciate cărți românești de pe această platformă nu au nici o scenă sexuală explicită. Câteva exemple sunt:

wattpad-ulwattpad-ulwattpad-ulwattpad-ulwattpad-ulwattpad-ulwattpad-ul

Comunitatea adevărată a Wattpad-ului este formată din cititori fideli și din tineri ce își pun bucăți din suflet în ceea ce scriu și chiar se sesizează munca din spatele fiecărui capitol.

Nu putem compara citatele de pe grupul acela de Facebook cu cele care aparțin unora dintre cele mai iubite cărți:

wattpad-ulwattpad-ulwattpad-ul

Multe cărți românești iubite au pornit de pe Wattpad. „Malakai”, „Vorbește cu mine”, „Alekzandre”, de A. Stephanie, seria „Triplu H”, de doamna Corina Cîndea, seriile „Tratament Special”, „Insula Delincvenților”, „Meciurile Dragostei”, de Lexi B. Newman, seria „Drako”, de Kiera Aslog și multe, multe altele.

Vezi o altă părere despre Wattpad chiar aici! Să fie oare aceasta platforma fanteziilor sexuale?

Ce am vrut de fapt să rezum în acest articol este faptul că nu ar trebui să judecăm niciodată o pădure după uscăturile sale, pentru că s-ar putea să ratăm priveliști cu adevărat minunate.

Autor: Alexandra Roxana Bucur

Ți-ai urma pasiunea pentru 4 lei?

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Vorbind despre cariera de scriitor spre care înclină din ce în ce mai mulți tineri pasionați de literatură și cu un potențial artistic ridicat: o carieră în care cifrele îți contrazic nădejdea și te fac să te întrebi dacă are rost să îți pierzi timpul. La o carte vândută cu prețul de 25 lei, autorului îi revin doar 3.74 lei. Sună riscant, nu?

Trăim într-o epocă în care roboții pretind că sunt mai autentici și mai inteligenți decât noi. O epocă în care Lev Tolstoi, Shakespeare, Charles Dickens sunt amintiți doar ca niște fantasme… Într-o lume în care tot ce știi sigur e că totul e nesigur… ai risca să îți urmezi pasiunea pentru doar 4 lei?

La această întrebare am început să mă gândesc și eu. Visul meu se îndreaptă spre a deveni un scriitor de succes și a publica cărți influente, dar cu inflația actuală de publicații, poate că și Mark Twain ar trece neobservat… Însă asta tindem să facem noi, cei pasionați de literatură. Ne dăm seama că, în momentul în care îți așterni gândurile pe o foaie, când îți lași imaginația să zboare și să se transforme în litere care apoi capătă sens, atunci intri pe riscul tău în lumea lui ce ar fi fost dacă.

Scrisul este un proces dificil, implică creativitate, perseverență și dăruire, iar rezultatul e măsura capacităților noastre umane de care nu întotdeauna suntem total conștienți. Pe de-o parte, e vorba de magia pe care un scriitor o pune în practică pentru a-i configura cititorului un întreg univers ficțional în minte, iar de pe altă parte, intervine nesiguranța unui viitor financiar solid.

Însă, dacă vrei să pornești pe acest drum, îți asumi riscul de a te expune în fața necunoscutului, în care trebuie să greșești pentru a învăța, în care vei primi critici care te vor ajuta, dar cel mai important, iți vei urma pasiunea. Autenticitatea vine din interior, nu din materialul unor hârtii verzi sau de alte culori care sunt importante doar în mintea noastră. Nea’ Gică din satul de pe celălalt deal poate trăi viața mai autentic și mai profund decât Ionescu sau Popescu care au câte două facultăți și tot atâtea masterate. Trăirea autentică vine poate din simplitatea pasiunilor.

Prin urmare, sunt suficienți 4 lei și împlinirea simțită, în atingerea unui scop?

Oana Vlad

Fericirea înseamnă o carte bună și o cafea

"în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

Nu, nu este vorba despre celebra carte scrisă de Agnes Martin-Lugand – Oamenii fericiți citesc și beau cafea – ci despre concluzia la care am ajuns în ultimele luni.

Ultimele 3-4 luni au fost cele mai stresante și încărcate luni din viața mea pe toate planurile, însă această perioadă m-a ajutat să înțeleg că nu jobul, banii sau popularitatea te fac fericit, ci perspectiva ta asupra lucrurilor și a vieții.

Nu zic că banii nu mă fac fericit, din contră, mă fac foarte fericit. În ultima perioadă am descoperit că fericirea poate apărea și mulțumită lucrurilor simple, în cazul meu, mi-am dat seama că eram cu adevărat fericit în timp ce stăteam pe balcon cu o carte în mână și cu o cafea în cealaltă.

Fericirea depinde în proporție foarte mare de modul în care alegem să privim lucrurile, de aceea vă îndemn să încercați să vă găsiți propria fericire și în lucruri mărunte și să încercați să vedeți mai des partea plină a paharului fiindcă merită.

For every minute you are angry you lose sixty seconds of happiness.

Ralph Waldo Emerson

 

Mircea Dacian

Petruț Dinu – tânărul care a publicat 3 cărți, a luat 10 în Bac și vrea să devină profesor

"în Texte" "de POV21"

Cumva, pentru mine se implică cele două: un profesor bun îți este întotdeauna prieten, așa cum un prieten bun îți este întotdeauna profesor. Eu sunt o fire foarte intuitivă: cum citesc ce-mi dictează acea voce profundă din interior, așa și învăț. Am studiat ceea ce am simțit eu că m-ar deschide. Am fost, de altfel, un vânător de adevăruri în liceu. Voiam să cunosc, să mă cunosc. Acum mă identific mai mult cu rolul de contemplator al pădurii, decât de vânător al ei.

Bună, Petruț. În primul rând, ce ai vrea să știe despre tine cei care încă nu te cunosc?

Dragă Andreea, încep prin a-ți mulțumi pentru această invitație de a (ne) comunica și vă felicit, pe cei din echipa POV21, pentru lucrurile frumoase pe care le întreprindeți! Astfel de puncte nodale de concentrare a opiniilor, perspectivelor, dorințelor și așteptărilor tinerilor români sunt pentru mine o modalitate excelentă pentru dezvoltarea potențialului (la nivel individual sau colectiv). Țineți-o tot așa!
O să încerc să construiesc un portret cât mai scurt, dar cuprinzător:
Numele meu este Petruț Dinu, am 19 ani, m-am născut în comuna Siriu, Județul Buzău (locul sufletului meu), am trăit în Buzău de la vârsta de 7 ani, sunt hasdeian, de formație umanist, în prezent student la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București.
Sunt într-o continuă căutare a sinelui. Sunt un împătimit al lecturii, un cinefil înrăit și apreciez, în general, creațiile umane în plan estetic și spiritual. Sunt un colecționar de amintiri, am mai multe idealuri și sunt într-o căutare neîncetată a armoniei cu prezentul. Iubesc oamenii. Iubesc ce sunt și ce pot să devină. Iubesc să trăiesc. Nu cred în timp și nici în delimitări spațiale.
Aaa… și să nu uit, foarte important, ador toate fructele existente pe pământ. Ele sunt la fel de bune, dar… să fim serioși! Pepenele roșu vara sau mandarinele iarna…

Ai scris 3 cărți până la vârsta de 19 ani, ceea ce mi se pare wow. Ne-ai putea povesti câte ceva despre ele și despre acest drum al tău?

 Eu am scris înainte de a fi conștient ce înseamnă acest lucru. Cele trei cărți publicate sunt doar rezultatul unui proces transmis către oameni, într-un mod mult mai profund, mai complex, mai ambiguu. Orice scriitor își asumă un anumit mod de viață atunci când alege să scrie (sau scrisul îl alege pe el). Este, dacă vrei, ca metafora aceea a aisbergului: ceea ce ajunge la oameni este partea de deasupra apei, în timp ce înăuntru se află tot misterul unei existențe închinată a ce?

De multe ori nici scriitorii nu știu. Află scriind și scriu aflând. Cumva, este un act de complicitate cu cititorul. El îl ademenește în actul lecturii dintr-o nevoie viscerală de Altul pentru a se putea cunoaște pe sine. Dacă nu ar exista cititori, nimeni nu ar mai publica, dar cu siguranță, dacă nu ar exista cititori, toți ar continua să scrie.

Frumusețea este că, privind partea superioară a ghețarului, poți intui ceea ce se află dedesubt. Este riscul asumat de orice scriitor care hotărăște să-și împărtășească scrierile cu ceilalți: riscul dezvăluirii, care poate face la fel de mult bine, cum poate face și rău. Eu am scris patru cărți, dar am publicat doar trei. Una dintre ele, cea mai mare ca număr de pagini, mă așteaptă cuminte din clasa a VII-a să o recitesc.

Ceva din mine însă nu vrea încă acest lucru. Aceste patru cărți sunt pentru mine același unu: trei romane și un volum de poezii care spun aceeași poveste, istorisesc aceeași experiență sufletească, mă prezintă pe mine așa cum nici eu nu știam că sunt. Scrierea lor este, din punctul meu de vedere, atât un exercițiu literar și de autocunoaștere, cât mai ales rodul unei forțe creative care mi-a atacat ființa și a luat-o sub asediu într-o perioadă când nici măcar nu o puteam controla.

Imaginează-ți că am început să scriu înainte să citesc, din senin, jucându-mă cu niște cuvinte pe o foaie. N-am știut că ceea ce desenez eu acolo poate fi considerat text sau oricum, o poezie, căci asta scriam. Ceva a accelerat niște procese, a determinat o anumită „ardere a etapelor” (căci nu am scris proză scurtă înainte să scriu roman, așa cum se întâmplă de obicei), am sărit direct în niște ambiții foarte mari pentru un om atât de mic.

Încercarea mea acum este tocmai de a echilibra forța creatoare respectivă cu capacitatea de a o controla și de a o dirija spre scopuri profunde. Că voi scrie poezie, proză, eseu, filosofie – asta nimeni nu o știe, nici măcar eu. Depinde ce spune sufletul.

Ești, de asemenea, un cititor înrăit. Ce te pasionează în acest domeniu și de ce ai recomanda tineretului să citească?

Citesc de prin clasa a V-a și ce pot să-ți spun este că am avut binefacerea de a primi darul citirii singur. Nu am avut presiuni din partea părinților (așa cum atât de des se întâmplă), caz în care de cele mai multe ori răspunsul involuntar al copilului este chiar cel opus intenției părintelui.

Am câteva amintiri cu mine la început de drum prin ale lecturii: stând într-o zi de iarnă și citind un pliant în care era redat un fragment din „Ucenicul Vraciului” al lui Joseph Delaney și care m-a înspăimântat și fascinat totodată.

Am citit ulterior mai multe cărți din Cronicile Wardstone (primele cinci, dacă nu mă înșel), exact când aveam cam aceeași vârstă ca Thomas Ward, adică vreo 12 ani.  Dacă vrei, cărțile acestea au avut pentru mine efectul pe care l-a avut Harry Potter pentru foarte multe generații de tineri.

O altă amintire este de când stăteam în pat și citeam „Singur pe lume” a lui Hector Malot, care mă durea efectiv până la os. Știu că nu am putut să finalizez lectura și probabil că o voi face atunci când va veni vremea.

Și o a treia este legată de mine stând pe o capră rece de fier (care are o simbolistică aparte pentru mine, am și transpus-o într-un poem) citind „Zece negri mititei” a Agathei Christie. Din nou, am fost fascinat de modul în care se corporalizează o lume de senzații, trăiri, experiențe sufletești undeva nu în minte, nu în suflet, undeva mai presus de noi. De atunci, nu mi s-a mai întâmplat să nu am o carte (sau mai multe) în permanență pe birou sau pe noptieră.

Am citit în mare parte literatură (unele dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am sunt legate de acest dialog al meu cu cărțile respective, uneori cu mai multă substanță decât dialogurile cu oamenii), care m-a învățat să cred, să sper și să iubesc, mi-a șlefuit intuiția umanului și m-a ajutat să mă cunosc mai bine.

Am citit ulterior, prin liceu, și filosofie, cu care m-am bătut efectiv. Știu că eram în vacanța dintre clasele a X-a și a XI-a și citeam „Prolegomenele” lui Kant și n-am avut de atunci o experiență atât de radicală a confruntării aproape cavalerești cu un text. Era totul pe viață și pe moarte. Dacă renunțam la lectură, muream eu. Dacă o terminam de citit, trăiam amândoi. Filosofia este unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat și pentru care m-am născut. De aceea am și ales să studiez mai aprofundat domeniul.

Bineînțeles că în ultimele trei luni (prin prisma facultății), am citit preponderent filosofie, dar îmi este atât de dor de literatură! Abia aștept să am puțin răgaz după sesiune să citesc ceva beletristică. Va fi o pauză de respirație. Cât despre ce aș recomanda eu tineretului să citească, o să-mi iau libertatea de a-i recomanda mai degrabă cum să citească: intuitiv. Citiți ceea ce vă spune sufletul să citiți și, pas cu pas, el vă va duce spre următoarea carte potrivită pentru voi. Sufletul știe întotdeauna dinainte de noi.

Ca să rezum, o să redau un titlu al unui tablou pe care l-am văzut la o expoziție în Iași (nu am reținut artistul, din păcate): pentru mine, lectura este „mai aproape de noi decât sufletul”.

Ai fost în liceu olimpic național la română, istorie, filosofie; olimpic internațional la lectură și ai luat locul 1 la unul dintre cele mai importante consursuri de poezie din țară: LicArt. Se vede că nu te-ai prea plictisit. Cum le-ai împăcat pe toate și cum le-ai prioritizat?

 În liceu am fost foarte selectiv. M-am axat pe materiile a trei profesori, cei care, de altfel, mi-au influențat și cel mai mult parcursul: profesorul de științe socio-umane (care mi-a fost și diriginte, dar și mentor), profesorul de istorie și cel de limba și literatura română.

Când i-am cunoscut în clasa a IX-a am trăit deopotrivă un șoc și o revelație: am știut că cineva i-a adus pe acești oameni în viața mea exact atunci când a trebuit și că am atât de multe de învățat de la ei! Așa că am început să învăț, cu drag, cu pasiune, într-un mod oscilant uneori, constant alteori (ceea ce este, în sine, oscilant), dar mi-am săturat setea de cunoaștere prin ei. Stăteam și îi ascultam tot timpul cu sufletul la gură, luam notițe, încercam să învăț mai mult din ceea ce erau ei decât din ceea ce îmi spuneau ei. Deși nu mi-am permis niciodată să le-o spun, îmi sunt cu mult mai mult Prieteni decât mi-au fost profesori.

Cumva, pentru mine se implică cele două: un profesor bun îți este întotdeauna prieten, așa cum un prieten bun îți este întotdeauna profesor. Eu sunt o fire foarte intuitivă: cum citesc ce-mi dictează acea voce profundă din interior, așa și învăț. Am studiat ceea ce am simțit eu că m-ar deschide. Am fost, de altfel, un vânător de adevăruri în liceu. Voiam să cunosc, să mă cunosc. Acum mă identific mai mult cu rolul de contemplator al pădurii, decât de vânător al ei, dacă îmi este permisă metafora.

Olimpiadele școlare au fost doar o modalitate de a testa ceea ce dobândisem pe parcurs (mai mult în ceea ce privește aptitudinile decât informațiile). Și rareori lucrurile s-au așezat cum mi-am imaginat eu că va fi. Ce pot să îți spun – și asta este un lucru amuzant și intrigant totodată pentru mine – este că atunci când m-am concentrat pe o singură materie, am avut rezultate mai slabe decât atunci când m-am concentrat pe trei dintre ele. Oricum, au fost experiențe deosebite pentru mine, în primul rând datorită oamenilor pe care i-am cunoscut.

Cât despre LicArt, acolo este cu totul altceva. Am participat cu o poezie foarte intimă, apropiată, „secretizată” și nu mă așteptam vreo clipă să câștig concursul având în vedere că eu eram prea implicat ca să-i pot sesiza posibila valoare. Știam doar că este… diferită. Iar uneori diferitul atrage.

Ai luat 10 în BAC. Deloc surprinzător dacă stăm să ne gândim la cât efort ai depus anterior. Cum ți-a influențat această notă viața?

Legat de nota de la Bacalaureat, aici este o altă experiență. Am dat examen la cele trei materii la care am fost olimpic național, așa că mă așteptam să iau o notă mare. M-am pregătit pe parcursul întregului an și mai intens în ultima lună. Simțeam că sunt atât de aproape să iau acea notă, era chiar acolo, lângă mine și tot ce trebuia să fac era să continui încă puțin să muncesc cu drag.
De altfel, întotdeauna mi-a plăcut să îmi testez și întrec forțele când îmi ies în cale astfel de încercări. Sunt ambițios din acest punct de vedere. Încerc să nu fiu competitiv însă. Pentru notă le mulțumesc profesorilor mei, care ne-au pregătit cu responsabilitate, și mamei mele, care mi-a adus aminte cu voioșia inspirațională care o caracterizează, că pot și că trebuie doar să merg spre actualizarea potențialului, cum ar spune Aristotel.
E mult spus că nota respectivă mi-a influențat semnificativ viața (aici sunt influențat și de faptul că, în mare, prin viață înțeleg ceea ce este în interiorul ființei într-o mai mare măsură decât în exteriorul ei). Mi-a asigurat o admitere fără griji și bursă la facultate și m-a invitat la un nou exercițiu: acela de a înlătura mândria și de a căuta smerenia în ceea ce fac. Pentru că, în momentele în care am reușit lucruri frumoase în viață, m-am coborât. Când m-am înălțat, am căzut. Sunt fericit și recunoscător lui Dumnezeu pentru toate lucrurile pe care mi le oferă – prin oameni sau pe alte căi – și încerc doar să răspund mai departe cu dragoste.

Care au fost oamenii care te-au inspirat sau care ți-au influențat considerabil evoluția?

O să îi enumăr pe scurt: bunica mea, părinții și fratele meu, oamenii din Siriu, diriginții mei (din generală, respectiv liceu), profesoara mea de matematică din generală (ca mulți alți profesori, de altfel), profesorii din liceu, acele fete din viața mea de care am fost îndrăgostit și pe care le-am iubit și care mi-au făcut adolescența de neuitat, Ana, câțiva preoți minunați pe care i-am cunoscut și maici cu lumina în privire, autorii pe care i-am citit, regizorii ale căror filme mi-au influențat viața, pictorii care m-au bulversat… ei, toți, m-au marcat într-un fel sau altul. Sunt parte din mine.
De altfel, ceea ce m-ai rugat să fac este un lucru destul de riscant pentru că am o memorie „ciudățică” și pot cădea în pericolul de a nu menționa pe cineva drag. Dacă am făcut asta, vă rog să mă iertați. Știți că sunteți în sufletul meu toți, fără excepție.
Cât despre cum m-au ajutat acești oameni să evoluez, dragă Andreea, nu este atât vorba de o evoluție așa cum o înțelegem în mod general, ca trecere progresivă de la o etapă la alta, ci mai degrabă o revenire la sine. Oamenii care m-au influențat cel mai puternic sunt cei în care m-am regăsit cel mai mult.

Știu că vrei să devii profesor. Cum ai ales această direcție?

 Mai mult m-a ales direcția pe mine. Am fost făcut să fiu profesor dintotdeauna, deși nu am știut-o mereu. O să formulez un răspuns scurt: îmi iubesc elevii și/sau studenții încă de acum. Așa știu că aceasta este calea potrivită.

Ai vreun citat preferat?

Am mai multe, dar o să ți-l spun pe cel care mi-a venit prima dată în minte când am citit întrebarea: „Iubește și fă ce vrei!” (Sfântul Augustin).

Dacă ai putea schimba ceva în lume, ce anume ar fi?

Eu cred în schimbările mici, dar sigure, nu în schimbări macroscopice. Nu stă în puterea unui singur om să schimbe o lume (între noi fie vorba, nici a unei întregi lumi să schimbe un om). Eu cred că dacă oamenii și-ar da seama că singurul lucru pe care trebuie să-l facă în viață este să se cunoască pe sine, căci acolo vor găsi esența a ceea ce sunt, a ceea ce trebuie să facă în viață, a ceea ce este bine pentru ei și ceea ce îi va face fericiți și ar înceta să mai caute în acest mod egotic sprijin energetic în alte persoane, în amintiri, în scenarii (o bună prietenă de-a mea îi spune „scenarită” bolii acesteia), să creeze tensiuni acolo unde nu sunt. Dacă ar învăța să fie prieteni cu ei, lumea ar fi un loc mai pașnic.

De la un cuvânt prin care ai rănit pe cineva drag și până la cele două războaie mondiale nu este decât o problemă de ego (individual sau colectiv). De ce atâta răutate? Pentru că suntem ațintiți tot timpul pe ceea ce vrem noi să fim. Ce ar trebui făcut? Să ne lăsăm adevăratul eu să fie. Nici măcar nu trebuie să facem foarte multe. Doar să ne înțelegem și să ne iubim. O astfel de schimbare de mentalitate nu poate să vină, din punctul meu de vedere, decât dintr-o nuanțare a unei calități intrinseci a educației pe care lumea contemporană nu doar că pare să o uite, ba chiar o ignoră de-a dreptul. Anume aceea că educația este reamintire, nu stocare.

Rolul ei este să te aducă mai aproape de tine (e adevărat, pentru aceasta este esențial să existe anumiți „stimulatori” ai autocunoașterii, cum ar fi texte esențiale, opere de artă, exerciții în fizică și matematică, înțelegerea organismului uman ș.a., dar ele trebuie să servească unui scop mai înalt, nefiind autotelice; au valoare instrumentală, nu absolută), nu să-ți încarce mintea cu informații pe care fie le vei uita, fie dacă le păstrezi în memorie, nu le poți utiliza practic. Astăzi, educația se conduce în mare parte după o coordonată empirică, ea este o urmașă a modului de a gândi al lui Locke: mintea este o cameră goală ce trebuie umplută cu informații.

O consecință dezastruoasă din punctul meu de vedere a unei astfel de concepții este atragerea pe o linie de dispariție lentă, dar sigură a științelor umaniste. Căci acestea din urmă te ajută mai degrabă să cunoști ce se află înăuntrul tău, decât ce se află în afară. Eliminarea lor este echivalentă  cu o robotizare lentă a omenirii, cu o diminuare a umanității, cu o diluare a Omului din om până când riscăm să ne apropiem de o viziune demografică, statistică asupra oamenilor: ei vor fi numere și nu individualități. Iar acela este, pentru mine, sfârșitul a ceea ce este mai autentic în lume.

Consider că o abordare potrivită este aceea care urmărește linia platoniciană: adevărul este deja în tine și tot efortul educației este spre descoperirea sa, spre reamintire. După cum văd eu lucrurile, asta ar relaxa mai mult sistemul educațional din România și l-ar aduce mai aproape de viața practică, întrucât având grijă de suflet și cunoscându-l, poți avea grijă și de restul. Știind cine ești cu adevărat, poți apoi să fii un fiu bun, un soț, tată, medic, cetățean, bunic ș.a. bun. Vai, cât de mult am vorbit!

În încheiere, ce mesaj ai pentru cititorii Revistei POV21?

Mesajul tripartit pe care îl am pentru toată lumea: iubiți, aveți grijă de voi și gândiți cu propria minte. Întreaga demnitate umană se bazează pe asta.
Dragă Andreea, îți mulțumesc pentru interviu, a fost o adevărată plăcere și sper că nu am răspuns prea amplu. Cuvintele curg și am încercat să merg după ele. Vă urez un an cu multe bucurii  atât ție, cât și echipei de la POV21: să fie un an care să vă aducă mai aproape de voi. Vă îmbrățișez!
(Îl puteți găsi pe Petruț aici, pe pagina lui)
Derulează înapoi