Tag archive

lacrimi

Rămân doar o umbră cu amprente sângerii

"în Poezie și literatură" "de POV21"
amprente

Rămân doar o umbră cu amprente sângerii. Ador textele care creează o oarecare confuzie atunci când le citești. Sunt un simplu autor care-și clădește imaginile așa cum își șlefuiește metaforele. Unii văd confuzia ca pe ceva banal, alții o văd ca pe o trăire unică.

Consider că fac parte din a doua categorie. Mereu mi-a plăcut să mă aflu într-o căutare a sinelui. Pot să vă spun, sincer, că această căutare este dificilă. De ce? Este  precum i-ai cere lui Dumnezeu să-ți dezvăluie misterele Universului, dar singurul mister pe care-l poți desluși este despre cum ia „naștere” o alună.

E pentru prima dată când inspirația și motivația mă părăsesc și situația m-a condus spre confuzie. Așadar, dacă m-ai întreba „Cine ești tu?”, probabil că te-aș lăsa să aștepți răspunsul într-o liniște stânjenitoare.

Ție nu ți-aș putea răspunde, dar știu că la întrebarea „Cum te simți?” o pot face. Dar cum din orice se poate face artă, și dintr-o stare „penibilă” poți da naștere unei filosofii.

„Cum te simți?”

Anxietate într-o lume în care lupt și încerc să-mi mențin echilibrul? Îmi pierd suflul. Un vânt răzleț pornește din marea lumii și îmi șterge lacrimile: „Poți să o faci! Am încredere în tine. Nu te ascunde”. Tristețea și durerea nu le simt în mine, ci în picurii de ploaie care-mi ating sufletul murdar. Pe umerii mei, greu atârnă un praf al păcatului, al disperării unui egoism ce vrea să țipe. Știu, sunt acel gen de persoană care vrea să dețină controlul.

Mă aflu față-n față cu dreptatea pe care societatea o promovează. Totul este limpede, posibil și, totuși, o forță misterioasă îmi arată un al doilea sens al lucrurilor: am nevoie de mai multă cunoaștere față de știință, iar, în ziua de azi, totul devine confuz.

Nu înțeleg ce mi se șoptește. Consider că „norocul” și „coincidența” creează limbajul unei supraviețuiri într-un timp „ambiguu”. Sunt invidioasă pe acea putere a vântului de a fi liber. Am învățat lecția despre zbor: mai întâi te înalți pe vârful picioarelor, apoi îți deschizi brațele precum două aripi. Îți imaginezi acel moment în care ai vrea să iei pe cineva în brațe, dar te iei pe tine cu o inimă deschisă. Devii un fulg lin sau un pion care se lasă mutat de o oarecare adiere morbidă.

Am schimbat ideea. Doar îmi iau gândurile și le înec în mare. Rămân cu un simplu ecou ținut de mână sau doar prezent în mintea mea. Când fiecare lucru se retrage în imaginea sa, putem vorbi despre renaștere, iar prima viață nu prea mi-a plăcut. Mă încredințez riscului.

Un zgomot infernal vine din adâncul mării și-mi străpunge inima mai rapid față de săgețile lumii: „Gândești greșit!”. Nu reușesc să deslușesc runele ciudate din mișcarea lentă a valurilor. Ele mă simt: luptă cu nisipul, apoi se retrag urlând de durere. Sau doar se plimbă pe o circumferință a problemelor?

Mă ignoră… Marea are o tensiune spre ceva ce nu există, precum mentalitatea unui om creat din lut. De ce m-ai făurit doar pentru a oscila între eternitate și necunoscut?

Primesc bătaia mării. Îmi văd propriul dușman și-l strig: „Oh, seamănul meu,  frate!”. Sau e doar propria umbră: neagră, haină, distrugătoare. De cele mai multe ori, emoțiile noastre ne devin dușmani, dar prefer termenul de „umbră”. O observ, dar ea doar râde și fuge. Știe că o iubesc. Mă chinuie cu visurile spulberate și zilele în care nu am zâmbit. Mă împinge în acele valuri fierbinți ale uitării de altă dată.

Mă opun și devenim una și aceeași stafie.

Corpul mi se frânge în mii de bucăți sub asprimea dorințelor nespuse. De aici, poate, și o legendă a scoicilor: sufletele care s-au pierdut în vorbe, secrete neșlefuite și iubiri de sine banale. Rămân doar o umbră cu amprente sângerii, oseminte de idei și sentimente, iar cuvântul meu nu modelează.

M-am născut să sufăr, cum scânteia se naște pentru a zbura.

Dacă vrei să citești mai multe articole de acest fel, click aici.

Autor: Filimon Andreea-Gabriela

Top 3 cărți care te vor face să plângi până la ultima pagină

"în Recenzii/Cărți & Filme" "de POV21"
Top 3 cărți

Cu cât înaintez în vârstă, cu atât devin mai sensibilă când vine vorba de povești captivante din cauza cărora trec prin 5 stări diferite în câteva minute. Nu sunt o persoană foarte sentimentală, dar o carte bună mă poate stoarce de lacrimi. Astfel, după două luni de auto-izolare petrecute printre pagini, vă prezint top 3 cărți care te vor face să plângi până la ultima pagină!

1. Hoțul de cărți – Markus Zusak

O carte vie narată de însăși Moartea.

Liesel a fost trimisă spre adopție de la o vârstă fragedă ajungând într-o familie modestă, dar foarte iubitoare. Acțiunea se petrece în Germania Nazistă, pe la începutul celui de-al doilea Război Mondial. Date fiind circumstanțele, micuța Liesel a fost nevoită să se maturizeze prea repede, învățând să citească doar pentru a înțelege ce se întâmplă în jurul său; de ce este înconjurată de atât de multă durere și suferință. Totul are să se schimbe atunci când familia ei acceptă să adăpostească un evreu în subsolul casei. Liesel participă la aventura vieții sale fiind prinsă într-o lume a durerii, a tragediei. Va fi capabilă micuța Liesel să păstreze acest secret crucial? Va fi dezvăluit secretul? Citește și vei afla!

„Oamenii observă culorile unei zile numai la sfârșit și la început, dar pentru mine este destul de clar că ea combină o multitudine de nuanțe și tonuri, cu fiecare moment care trece. O singură oră poate consta în mii de culori diferite.”

Ce mi-a plăcut la această carte? Well, intensitatea fiecărei pagini, povestea fascinantă, complexitatea personajelor… Toate astea m-au făcut să citesc 600 de pagini într-o noapte. Este genul de carte care nu se vrea lăsată din mână, iar finalul acesteia te distruge. Pare că exagerez, dar citește-o și te vei convinge!

Vezi prețul la Libris

Vezi prețul la eMag


Markus Zusak - Hotul de carți

2. Toate acele locuri minunate – Jennifer Niven

O emoționantă poveste de dragoste despre o fată care învață să trăiască de la un băiat care vrea să moară.

Depresia în rândul adolescenților nu este ceva neobișnuit, iar această carte o ilustrează din două perspective diferite. Theodore Finch este copilul „ciudat” de la liceu care are în permanență zâmbetul pe buze, dar care se confruntă cu tulburări grave de personalitate. La polul opus se află Violet Markey care era răpusă de durerea cauzată de moartea surorii sale. Ce îi leagă? Același sentiment parcă interminabil de tristețe și dorința de a muri.

Violet se simțea blocată în micul orășel din Indiana care, de la moartea surorii ei, era un nesfârșit film alb-negru. Finch a fost pata de culoare care a eliberat-o pe Violet din lupta cu depresia. I-a arătat frumusețea locurilor din micul lor oraș, au creat amintiri împreună, au râs, au dansat, au plâns. Au trăit.

„Niciunul dintre noi nu știe cât mai are de trăit, poate încă o lună, poate încă cinci ani – mie îmi place să trăiesc de parcă mi-ar mai fi rămas numai două zile.”

Este fascinant cum o tentativă de sinucidere poate crea o conexiune atât de puternică între doi oameni. Violet și Finch erau incompleți, dar își umpleau unul altuia golurile. Au câștigat lupta cu moartea, sau cel puțin unul dintre ei.

Ce m-a făcut să plâng? Finalul. Este genul de carte care fură o parte din mine când se termină, care mă doare (la propriu), dar pe care aș reciti-o cu plăcere.

Vezi pretul la Libris

Vezi pretul la eMag


Jennifer Niven - Toate acele locuri minunate

3. Printre tonuri cenușii Ruta Sepetys

O lecție de iubire, supraviețuire, demnitate și curaj.

Da, alt roman istoric. Lina, protagonista romanului, este o adolescentă de 15 ani care, în circumstanțele provocate de cel de-al doilea Război Mondial, a fost nevoită să-și părăsească tatăl și să evacueze țara. A străbătut lungul drum până în Siberia alături de mama și fratele ei, un drum plin de pericol, umilință și evenimente tragice. Este pusă în situația de a lupta pentru viața sa. Oare va supraviețui? 

„Unele desene erau, ca și ale lui Munch, pline de durere, altele pline de speranță, de dor. Toate redau realitatea cu acuratețe și puteau fi, în mod cert, considerate anti-sovietice.”

Ce m-a făcut să plâng? Talentul autoarei de a se juca cu sentimentele oamenilor. Dacă vrei să îți simți inima călcată în picioare, ruptă în 1000 de bucăți și lipită la loc, cartea asta e pentru tine. Psihic nu am fost capabilă să mă desprind de ea. Am recitit-o de două ori și cu siguranță aș face-o din nou.

Vezi pretul la Libris

Vezi pretul la eMag


Ruta Sepetys - Printre tonuri cenusii

Well, acestea sunt câteva dintre cărțile care m-au stors de lacrimi până la ultima pagină. Dacă aveți alte idei de cărți, știți unde e secțiunea de comentarii 😉 Enjoy!

Care sunt cele mai populare cărți ale anului 2020? Vezi chiar aici!

Despre tine

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Despre tine

Departe, în zare, peste meleaguri apuse,
În inima de piatră a trecutului trecut,
Stă dorința de a te recunoaşte,
De a fi cineva cunoscut.

Între nori de gânduri şi de lacrimi,
Sub a mamei tale îndrumare caldă
Aştepți micuța-ți stea să cadă,
Să-ți împlinească dorita-ți dorință.

Ea a căzut; şi pielea-ți-a atins,
Ai vrut s-o simți, dar ai căzut
Şi prin cerul negru tu te-ai văzut
Ca steaua primită ce s-a stins.

Sub ochii mamei ai crescut,
Sub ochii tăi ai decăzut,
Dar desprins de acasă şi pe sol căzut
Ai continuat să visezi.

Eşti stăpân peste zarea largă,
De mic, toți n-au crezut
Că tu esti omul peste cer,
Peste albastrul întins, plin de mister.

Tu şi el, cerul, două ființe opozante,
Ați privit dincolo de echilibru,
Ne-ați transformat într-un albastru Soare
Căci tu erai a noastră cladă Lună.

Gânduri, lacrimi și un condei

"în Poezie și literatură" "de POV21"
lacrimi

Când stiloul înecat în lacrimi arse tremură, când balta de sânge albastru apune, contopindu-și valențele în apă lipsită de nisip. Acel moment când crezi, dar nu ești crezut. Acel moment când știi ce nu auzi, când simți ce nu există. Când un gând îți străbate mintea fulgerător, lăsând urme adânci în nisipul pustietății de speranță: “Voi mai simți vreodată încrederea, voi mai sfida vreodată efemeritatea, voi mai trăi vreodată doar ‘acum’?”. Furtună pură de inocență, cuprinsă de pânza prăfuită a supunerii sociale. Când o lacrimă apune, o speranță se stinge, ori răsare? Încerc să mișc condeiul în unduieri vibrante de cuvinte, o gheară de trăiri îmi ține mâna.

Simt, simt atât de mult, nu pot să spun nimic.

Ori greu, să-mi plâng cuvintele în singurătate. Ori tragic, în maniera dramatică, să-mi las pensula alunecând, condusă de bătăile inimii, ca esența sentimentelor, de ceața tulbure a gândurilor. Gânduri, gânduri, gânduri, lacrimi, lacrimi, lacrimi, concomitență în contrarietate. Și, în final, când sufletul îmi ghidează faptele, pășesc în picioarele goale spre geam, privind ploaia de lacrimi, ascultându-i spusele prin cheia emoției.

Și scriu.


Autor: Costache Raisa

Sub noi

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Sub noi

Am călcat pe morminte cu tălpile goale

Și Soarele-apunea de dragul tău,

Vântul adia divin, a noapte

Iar eu îl auzeam pe Dumnezeu.

Morminte reci ce-ascund făpturi uitate:

Sub tălpile mele goale trăiesc vieți

Și-mi miroase a lacrimi desenate

Și a netrăite dimineți.

Căci fiecare om are regrete,

Ce le poartă în sine cu amar;

Și le duce pe-un drum pătat cu silă,

Într-un loc apatic și murdar.

Dincolo de tot pământul negru,

Se ascund atât de multe vieți–

Lacrimi vechi, suspine si regrete

Și zeci de netrăite dimineți.


Autor: Romina Manolescu

Foto: Boroica Denisa


 

Sculptat în venele-mi blânde zăream un portret

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"
Sculptat

Sculptat în venele-mi blânde zăream un portret
Plăpând, cu ochii mari și privirea-i încruntată discret
Cu cearcăne cât apogeul încețoșat din pupile
Iar buzele-i crăpate mă blestemau în neștire.

Sculptat în venele-mi blânde zăream un portret
Ce ardea concomitent cu lacrimile-mi prelinse pe piept
Fumul acestuia mi se invoca în organe
Iar sângele mă abandona și își pierdea din culoare.

Sculptat în venele-mi blânde zăream un portret
Ce dispărea în pași lenți, mă părăsea prea șiret
Schița în urma lui cicatrici ce l-au renegat
Odată cu plecarea lui, a rămas doar un schelet neajutorat.

În venele-mi blânde doar bântuia acesta acum
Nu-i mai zăream nici genele, iar portretul se făcuse scrum
Îmi plimb și acum degetele pe fina mea piele
Sperând să îl simt o ultimă oară, dar tot ce mai este, e durere.


Autor: Larisa Moisei


2020

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

 


Hai, te servesc cu o şampanie
Dulce, cu patimi aromată,
Să cinstim în taină a ta crimă
A luminii mele cea de mâine.

Te-am poftit la noi, când ora sta-n loc,
Şi-ai bătut în cuie orologiul,
C-o daltă şi cu-n munte timpul,
Ţiuind timpanu-i, l-ai răpus cu-n foc…

Astfel ţi-a cântat, ca un clavecin,
Glonţul, şuierând sonet sub lună,
Zâmbeai spre noi, cu lacrime la gură,
Plecând de lâng-al nostru mort străin.

Te chem azi întâia oară,
Să-ţi cânt sonetu-n soarele arzând
Şi sper cu lacrimi să te văd zâmbind,
Lângă străinu-ţi mort de-aseară.

Pân-atunci, ciocnim pahare grele,
Pline cu şampanie seacă,
Vei mânca şi cioburile-odată
Şi sper doar să te-neci cu ele.


Autor: Alexandru Cojocariu


Libertatea are chip de îndrăgostit

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"
Libertatea-iubire-alta-viata
Libertatea e sublimă.

Să te înalți și să aspiri la orice îți dorești. Să simți libertatea nu e doar o stare, e o eliberare de tot ce înseamnă stresul. Să stai treaz într-o celulă întunecată, să se audă în ecou respirația ta, să-ți închizi ochii și să simți că te scufunzi în cimentul rece. Nimeni nu îți aude șoaptele pe care le spui din cauza panicii, nimeni nu îți simte lipsa și ești doar tu cu tine însuți. Nu te mai interesează că ești sub ciment și că respiri cu greu aerul. Ești fascinată.

Te simți curată, limpede și nu te bate niciun gând să mai ieși.

Celula este reprezentația problemelor noastre. Te afunzi în ele fără să te gândești la tine. Ești distrusă de probleme, de suferință și durere. Nimeni și nimic nu te va putea ajuta decât dacă înțelege perfect aceste sentimente. Suferința face parte din tine, din aspirații și dorințe. Cât timp ești sub ciment te întrebi dacă poți să ieși. Ce spui? Poți? Încerci să te ridici, să te apuci de ceva, să te tragi afară de sub el. Este imposibil.
Singură nu poți face nimic. Singură nu ești decât o bucată de carne înghețată sub pământ.

Ai nevoie de sprijin, ai nevoie de un suflet.

Cine deține sufletul? Cum poți ajunge la el? Cum poți să știi că este un suflet care îți vrea binele? Așa e. Nu știi. Nu știi pentru că încrederea ta este limitată, dar absolut nimeni nu este dator să te ajute. Decât dacă vede ceva în tine. Și vede. Vede foarte clar. Vede și te salvează.

Sapă cu mâinile goale, cu unghiile care i se rup; în acest timp își murdărește hainele, pielea, părul. Ochii îi sunt plini de lacrimi și pământ, sperând la libertatea ta. Nu renunță. Nu renunță pentru că știe că în tine găsește ceva ce nimeni nu a putut să-i ofere. Simte că ești parte din el. Sapă cu mâinile goale, până ce pământul începe să fie roșiatic de la cât sânge s-a scurs din încheieturile și venele sale. Îți vede creștetul capului și sapă în disperare din ce în ce mai adânc, nu îl poate opri absolut nimeni, nimeni nu îi poate sta în cale. Te vede și te trage cu două mâini, apoi te îmbrățișează și te sărută pe frunte. Tu ești acel ceva pentru el.

Tu ești lumina celulei din care făceați amândoi parte.

Libertatea este sublimă precum voi.


Autor: Cristea Alexandru


Forțe de femeie-n întuneric

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Am fost un corp plutitor aruncat într-o mare de frică. Un cocon de frustrare care-a știut mereu că-n modul ăsta n-are cum să se transforme-n fluture. Am fost ură. Multă ură condensată. Îmi tremurau mâinile de la ură așa cum îmi tremurau picioarele-n întuneric sau cum îmi bătea inima-n proximitatea dragostei. Proximitatea și sinonimul său plin de semnificații…

M-am supus de-atâtea ori în viața asta din incapacitatea de-a-mi pune lumea pe picioare, de-a-mi purta coroana de învingător cu demnitate. Și ce coroană să porți, până la urmă, când totul e pe dos? Când tu urli, urli, urli zgomotos, iar mai apoi fără să fii capabilă să scoți un sunet? Despre ce strălucire să mai fie vorba când tu te zvârcolești printre ruinele ce-ți stau drept piatră de temelie?

Și-ți deschizi ochii în noapte. Scrutezi nebunia cu neîncredere. Îți privești mâinile. Sunt tot mai reci. Dar măcar sunt acolo. Îți pui mâna în cap. Nu ți-ai smuls încă părul. Mai ai un dram de curaj cât să nu te autodistrugi de tot. Vrei să scrii. Vrei să scrii ca să vomiți toată ura asta. Toată neputința asta, fiindcă știi că nimic nu te-ngenunchează-n viața asta așa cum o fac neputințele. Luciditatea ta de-a știi că poate fi altfel, că știi că meriți să le duci pe toate altfel, dar nu-i mare lucru cu putință.

Și scrii ca să dai tot afară. Tot negrul care-ți ține loc de suflet în cele mai mari momente. Și-ți e o scârbă teribilă de toate metaforele astea-n care te învârți. Pe tine și problemele tale. Nerezolvate. Nerezolvabile. Da’ nu poți scrie altfel. Lumea nu-i pregătită pentru adevărul tău. Pentru durerea asta brută. Durerea asta a ta care poate să șocheze. Care poate să te sugrume. Să te lase fără grai. Fără repere. Îți e scârbă de metafore, dar ele dau o altă culoare urletelor tale. Le izolează ca să nu spargă timpanele celor din jur. Și-am zis, darling. Lumea nu-i pregătită de durerile tale în forma lor naturală. Nu-ți răci gura de pomană. Nu scrie-n forma brută. Cine-ar înțelege? Ce ar înțelege? C-ai trăit ce-ai trăit și că la 18 ani te poți considera femeie? O să fii scuipată-n față pentru tupeul de-a te pune pe-același podium cu-atâtea altele. Dar fix aici a fost miza ta. Fix aici a fost lucrul care te-a scos dintr-un șablon. Tu n-ai urmărit desăvârșiri sau podiumuri aiurea. Tu n-ai urmărit aplauze, flori aruncate-n urma ta și urale fără sens. N-ai vrut nimic din toate astea. N-ai vrut nici să te maturizezi atât de repede. Nici să știi câte știi acum. Nici să fi simțit câte ai avut de simțit și de dus în piept până-n momentul ăsta.  Dar viața-ți dă de toate. Fiecare are propriul ceas. Propriul timp pentru maturizare. Propriul timp pentru dragoste. Propriul timp pentru durere.

De la un  punct n-ai mai vrut nici să te faci înțeleasă. Nici de ei, acei cavaleri cu chip și nume necunoscut azi, care au contat cândva; dar nici de publicul larg. Nu te mai măgulesc aprecierile cum nu te mai zgârie criticile. Nu mai mușcă din tine neîncrederile celorlalți și rafalele de vânt nu te dau jos de nicăieri căci te-ai dat jos de una singură din cerul și de pe piedestalul pe care te-a urcat orgoliul.

Tu-ai vrut lucruri simple. Și când le-ai avut, ai mulțumit până la lacrimi că în sfârșit totul e-așa cum ar trebui să fie. Tu-ai vrut cel mai mult să te-nțelegi pe tine. Să te iubești. Să fii în stare să-ți zâmbești demnă-n oglindă. Să știi că ai de oferit. Să știi că ai farmec. Când cânți. Când dansezi. Când te clatini cu-n pahar de vin în mână. Când dormi. Când ești puternică. Când ești fragilă și-ai nevoie poate doar de cineva care să-ți încălzească mâinile cu circulația asta dată peste cap.

Și pentru toate impulsurile astea-i fost blamată. De toți, nu doar de unul singur. Căci ți-ai făcut șablon și din bărbați. Același tipar te-a făcut să tresari și să-ți lucească ochii. Ai vrut masculinitate. Ai vrut curaj. Ai vrut tupeu. Ai vrut perversitate crescândă, inteligență și rafinament nebun. Le-ai vrut pe toate, c-ai știut că ai ce să oferi înapoi. Ai știut că poți să-nveți. Să fii. Să vorbești. Să te comporți. Să mergi demn și elegant, chiar dacă a trebuit să te târăști până la un punct. Doar atunci vor avea pașii tăi farmec. Ai știut că tot ceea ce te face femeie, te face demnă să pretinzi. Și pentru c-ai pretins, ai fost interpretată greșit. Prea greșit când tot ceea ce-ai fi avut nevoie s-ar fi rezumat la un grad de iubire autentică.

Ai fost numită imatură. Și feministă. Și nebună. Și de neînțeles. Și bipolară. Și tâmpită. Și fără viitor. Și nedemnă. Și needucată.

E-o pierdere de timp să-ncerc să demonstrez contrarii, să deschid ochii celor care au sau n-au de-mi pășit în cercurile mele concentrice.

Și cred că fix aici intervine farmecul în viață. Să fii atât cât poți. Să fii, dar fără spectatori. Și fără așteptări. Nici magia aia din viață și întâlnirile iminente să nu le-aștepți, că n-o să vină. Nu atunci. Poate doar în momentul în care te focusezi pe gradul de căldură și de lumină din interior. Atunci se-ntâmplă toate. Atunci se-opresc și mâinile din tremurat și-și recapătă și respirația ritmul obișnuit ca-n cele din urmă să poți lua sceptrul în mâini. Să-l cântărești cu propria măsură. Să lași toată puterea pe care o deții să se reverse-asupra ta și-asupra întunericului tău. Până la urmă nu-i noaptea neagră precum pare. Suntem atât de tineri și-avem atâta forță s-aducem lumina..

Derulează înapoi