Tag archive

Invidie

Sunt un homeless

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Homeless

de când m-ai dat afară din creierul tău și nu știu unde mă pot plimba sunt hoinar prin creierii altora dar niciodată în al meu
garsonieră în titan
sper că portretul meu în conferința de pe zoom e lângă portretul tău
și lumea se uita la ele și ultimele lemne din sângele lor ard de invidie
că nu pot să ne atingă fețele perfecte împreună
am visat că am luat medalia de argint la jocurile olimpice canotaj
am fost al doilea cel mai ca lumea vâslaș din echipaj
acasă când am ajuns am scos a doua cea mai bună
sticlă de vin de la bunicul
și îmi pare rău de ziua când nu va mai exista nici prima nici a doua și nici a treia cea mai bună sticlă
via moare fiindcă nu are cine să aibă grija de ea
bunicul abia mai merge lipăie prin grădină ca
o rățușcă drăgălașă
sper că portretul meu din clasa a 2a să fie lângă cel al lui frate-miu
ca să se uite bunicul și bunica la ele cu invidie
că nu suntem cu ei acum împreună
suspin în ciorba făcută de mama
un samurai taie pâinea ieșită din cuptor
vara o să merg și eu la școală de samurai cu verișorul meu Claudiu ca să îl învețe să taie pâinea cum trebuie
să lucreze la fabrica de franzele
vreau să îl văd fericit să arunce cu cocoloașe de bani în mine
să mănânce numai mere proaspete
să fiu in mintea lui la cafea după colț sensei
penthouse în cotroceni
petrecere de majorat cu noise rock japonez
să bubuie creierii din ei

Autor: Dan-Bogdan Popescu


Acest text a fost premiat în cadrul concursului de poezie și proză, ediția I, organizat de revista POV21 în mai și iunie 2020.

Afecțiunea – între iubire și invidie

"în Diverse/Poezie și literatură/Texte" "de POV21"
Afecțiunea
AFECȚIUNEA, CAUZA UNUI OM (CU ADEVĂRAT) FERICIT

Fie că te afli la început, fie că staționezi într-un punct intermediar altor două ce delimitează această mirobolantă viață, te-ai întrebat vreodată ce este afecțiunea și care este rolul ei în conturarea eficientă a propriei noastre persoane? Ce relație există între afecțiune și iubire, sau, deopotrivă, între aceasta și invidie?

Este posibil ca afecțiunea, mai precis, absența ei, să ducă la apariția maniei de persecuție și la diminuarea a ceea ce noi numim iubire de sine? În ce condiții devine sufocantă și când duce la apariția egolatriei?

AFECȚIUNEA ÎN PRIMII ANI DE VIAȚĂ

Deși probabil ne este greu să credem, afecțiunea (cel mai înalt grad de simpatie pe care îl simtim față de cineva, atașament, iubire, căldură) joacă rolul esențial în prima parte a vieții, mai ales când vine vorba de exteriorizarea emoțiilor. Ne putem considera cele mai norocoase persoane, dacă am primit, în mod necondiționat, afecțiune și atenție din partea părinților noștri.

Ce se întâmplă cu persoanele care nu au avut parte de o primire ,,călduroasă” ca a noastră și care, încă din primele momente ale vieții lor, s-au simțit ca fiind private de iubire? În încercarea de a obține ceea ce li se cuvine, acești oameni ajung să cumpere afecțiunea celor din jur, în special a părinților, fie prin lucruri materiale sau comportament, fie prin abordarea unui caracter indezirabil. În cazul în care planul nu funcționează, aceștia ajung să-și dezvolte o atitudine la baza căreia stă invidia.

De asemenea, cu timpul, lipsa de afecțiune duce la apariția maniei de persecuție (stare patologică manifestată prin ideea fixă a cuiva că este persecutat de toată lumea) ce se evidențiază printr-o stimă de sine scăzută. În astfel de situații, mania persecuţiei este asociată cu expresii de tipul: ,,nimeni nu mă iubește/crede”, ,,toți au ceva cu mine”.

AFECȚIUNEA ÎN ADOLESCENȚĂ

Dacă în copilărie primeam afecțiunea de la părinți ca pe o lege a naturii ce contura singurul drum spre o adevărată fericire, ajungem în adolescență și conștientizăm că nu este de ajuns și că avem, de fapt, nevoie de a ne atașa de anumite persoane capabile să ofere o altfel de afecțiune decât cea cu care am fost obișnuiți; una care generează sentimente de securitate de care devenim, cu timpul, dependenți.

Când vine vorba de viața de cuplu, afecțiunea este, din nou, esențială, însă există și momente când aceasta devine sufocantă. Atunci când o oferim, trebuie să fim atenți la felul în care persoana de lângă noi o primește. In caz contrar, aceasta se poate simți sufocată, considerându-ne vampiri energetici sau, în cel mai rău caz, paraziți ce-i invadează spațiul personal.

De altfel, pot apărea diferite obstacole, psihologice sau sociale, care sunt depășite mai greu, chiar și în prezent. Bertrand Russell abordează această temă în cartea ,,În căutarea fericirii”, acolo unde afirmă faptul că ,,oamenii pregetă să-și exprime admirația, de teamă ca aceasta să nu fie cumva nelalocul ei; de asemenea, pregetă să ofere afecțiune de teama suferinței pe care le-ar putea-o provoca, fie chiar persoana căreia i-o dăruiesc, fie răutățile și clevertirile altora.

Omul e îndemnat la precauție atât în numele moralei, cât și în numele experienței de viață, rezultatul fiind descurajarea generozității și a cutezanței în materie de sentimente. Toate acestea tind să provoace timiditate și mânie față de omenire, deoarece mulți indivizi își reprimă astfel, de-a lungul întregii lor vieți, ceea ce constituie cu adevărat o nevoie fundamentală, iar în nouă cazuri din zece o condiție indispensabilă a unei atitudini fericite și expansive față de lume. (…)

Dintre toate formele de precauție, precauția în dragoste este, probabil, cea mai fatală adevăratei fericiri.”

Afecțiunea joacă rolul principal atât pe scena, cât și în culisele vieții. Este importantă și contribuie la dezvoltarea noastră, influențând caracterul, personalitatea, chiar și temperamentul. Deși trăim într-o lume în care orice se poate cumpăra, iar foloasele materiale ne domină, în care cerem afecțiune mai mult pe rețelele de socializare, iar realitatea este doar un înfricoșător necunoscut, avem nevoie de fericire. VREM SĂ FIM FERICIȚI. SĂ PRIMIM AFECȚIUNE, SĂ DEPĂȘIM FRICA DE OPINIA PUBLICĂ, SĂ (NE) IUBIM.

Ce ne oprește? Frica de necunoscut? Frica de a fi diferiți?

Tot Bertrand Russell ne învață că ,,pentru a spori fericirea umană trebuie neapărat să ne preocupăm de sporirea admirației și de diminuarea invidiei, pentru că, oricine, prin însuși faptul de a fi fost născut, are dreptul la anumite feluri de fericire, iar, dacă e privat de ele, aproape inevitabil se va înrăi și va deveni nesuferit.”

Fie că dăm, fie că primim afecțiune, suntem cu mult mai aproape de fericirea absolută (argument demonstrat ca fiind logic-corect  «pWq->r» ), pentru că toate ,,componentele esențiale ale fericirii umane sunt simple, atât de simple încât oamenilor sofisticați le vine greu să-și dea seama ce anume le lipsește cu adevărat.”.

Foto: Diana-Maria Ungureanu

Cum pot cei mai apropiați prieteni să ne devină dușmani?

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
cei mai apropiați prieteni

 


Când vine vorba despre prietenie, mă gândesc de cele mai multe ori la falsitate. Oare sunt singura care încă nu a descoperit ce înseamnă să ai un prieten adevărat? Cum pot cei mai apropiați prieteni să ne devină dușmani?

Mi-aș dori să cunosc într-un mod realist definiția prieteniei prin prisma propriilor experiențe.

Să simt măcar o dată faptul că prietenia poate fi așa cum este descrisă în cărțile pe care le-am citit, unde era prezentată exact așa cum mi-aș dori să fie pentru noi toți.

De ce mă gândesc destul de des la falsitate? Tocmai pentru că sunt foarte sigură că fiecare dintre noi a avut cel puțin o dată-n viață un prieten fals, pe care la un moment dat l-a simțit ca pe un dușman.

Cred în prieteniile adevărate, există și prietenii care au durat ani şi ani, trecând peste dificultăți și zile poate de multe ori întunecate.

În prezent nu mai găseşti o prietenie adevărată, ne preocupă alţi factori pe care aş putea să îi numesc perturbatori.

Pentru mine, prietenia nu se limitează la momentele în care ieșim, râdem, glumim și totul este perfect. Prietenia adevărată trece această graniţă şi depăşeşte obstacole indiferent de circumstanţe.

Prefer să nu am încredere în oricine, am fost dezamăgită de prieteni pe care acum îi numesc cunoștințe. Nu mă așteptam niciodată să fiu trădată de oamenii pentru care aș fi făcut orice.

Cred că cel mai urât moment într-o prietenie este atunci când drumurile se despart.

Fiecare își începe o nouă viață practic, sau dacă stau bine şi mă gândesc, fiecare se întoarce la drumul pe care l-a lăsat în urmă. Am trăit această experiență atunci când am ajuns la liceu. Atât eu, cât şi prietena mea am început să cunoaștem oameni noi, timp în care ne îndepărtam iar când ne întâlneam conversațiile noastre erau seci.

Efectiv nu știam ce să discutăm, toate din cauza că ea avea prieteni noi, cu care își petrecea aproape tot timpul. Un amalgam de sentimente s-a abătut asupra mea: gelozie, tristețe și furie.

Cea mai bună prietenă a mea dispăruse, o pierdusem.

Am fost foarte revoltată, până în momentul în care am început să realizez că încercările mele de a-i căuta scuze pentru momentele în care mă ignora erau o greşeală. Mă mințeam singură având încă o mică speranță că nu și-ar pune orgoliul înaintea prieteniei noastre.

Haideți să ne gândim, oare câți dintre „prietenii’’ noștri ar fi acolo când am avea nevoie? Dar când ne-am simți goi pe dinăuntru? Oare câți dintre ei s-ar bucura când am avea succes? Oare câți ne sunt cu adevărat prieteni și câți dușmani?

Haideți să schimbăm lucrul acesta. Haideți să lăsăm invidia și orgoliul.

Nu lăsați aceste lucruri să pună stăpânire pe voi. Pentru a putea primi, trebuie să oferim la rândul nostru. Suntem prea mândri ca să putem oferi prietenii sincere bazate pe iubire și respect, nu doar pe glume.

Tu îndepărtează-te de oamenii care te vor în viața lor doar pentru momente frumoase. Ai grijă cu cine te împrietenești și cui îi oferi pe tavă sufletul tău. Alege-ți prieteni lângă care poți să fii tu însuți!

În concluzie: „Nu rupe firul cu cei mai apropiați prieteni! Chiar dacă îl legi din nou, nodul rămâne.’’.


Derulează înapoi