Tag archive

frustrare

Nu îți scrie crush-ul? Fă ceva!

"în Psihologie & Relații" "de POV21"

Sunt în perioada aceea a vieții mele de adolescent în care mi-s aprinse călcâiele. Și încă de cine! Crush-ul meu nu e sub nicio formă de nasul meu. I-am scris și tot scris, dar nu-mi scrie niciodată înapoi. Și, oricât aș încerca să întrețin conversația, nu-mi iese nicicum – nu prea mult timp, oricum.

Și ce?

Dar ce-i de făcut? Că de scris, nu poți obliga pe nimeni să îți scrie, și nici să fie interesat/ă de tine. Oricum, altcineva nu o să îți rezolve problemele personale niciodată și nu e sănătos să mori cu zile că nu îți scrie cineva, nu ajută la nimic. Tu trebuie să fii fericit cu tine.

Unde mai pui că la mine e și jumătate alegere. Mi-e dragă persoana, dar nu îmi reprim sentimentele de dragul poeziei. Doar poeziile ca Inima ce nu poate fi înțeleasă nu se scriu singure.

Dar un crush e un crush și simpatia e simpatie, orice faci.

Ce să faci, totuși, când nu îți scrie crush-ul?

Răspunsul: Fă ceva! Orice!

Cum spuneam, nu e sănătos să stai după cineva, indiferent dacă îți e crush, iubit sau chiar soț. Fiecare are viața lui personală și, înainte să iubești pe cineva, trebuie să te iubești pe tine, să fii tu okay cu faptul că ești singur/ă.

De aceea, oricât de mult ți-ar plăcea de cineva, nu uita: el sau ea nu e viața ta! Când nu-ți scrie crush-ul, dă-l dracu’!

Rămâi cu treburile tale. Da, da, cu toții căutăm iubire și, până la urmă, e instinctul din noi de a nu muri singuri și de a perpetua specia.

De aceea, atunci când nu îți sunt satisfăcute dorințele (de orice fel, nu numai cele afective), se traspun în frustrări, de obicei.

Adică? Tu ești așa de supărată că nu îți scrie prostul, că doar la asta te gândești. Începi să fii tristă, nervoasă, iar chestia se duce și mai adânc, poate într-o dependență emoțională sau probleme cu stima de sine.

Și, atunci, care-i cheia?

Refulează sentimentele astea, dorința de a-ți scrie, de a-l avea, de a fi cu el, în conținut creativ.

Cheia: nu fi frustrat, fii artist!

...Bine, omule, dar ce fac concret?

Probabil asta vă întrebați. Și răspunsul e același: nu îți scrie crush-ul? Fă ceva, orice!

Fă ce știi tu mai bine, ce îți place să faci, ce trebuia să faci de mult, dar ai procrastinat până pe ultima sută de metri. Ia-ți o Cola, o pungă de Lays, și uită-te pe Netflix! (la mine asta merge)
Sau scrie. Scrie și trimite pe revistă. Sau prietenilor tăi. Când mă simt rănit, eu scriu ca un nebun. Când am trecut printr-o despărțire am scris nouă poezii în 24 de ore. Când am avut un crush cu care aproape-aproape că s-a întâmplat ceva, dar nu, am scris două săptămâni, zilnic.

Așa că fă orice, dar nu te mai gândi la el sau ea, dacă vezi că nu merge!
Ești propria persoană, cu propriile vise, ambiții, obligații. Sigur, e mișto starea aia de delăsare și să bei, tuturor ne place.
Dar nu îți poți permite la nesfârșit să lași altă persoană să intervină în ce vrei tu să realizezi.

Așa că nu mai sta pe Facebook sau Insta așteptând să îți scrie, du-te și dansează, fotografiază, scrie, fă matematică, învață pentru bac, orice. Cine știe, poate o să-i placă și lui sau ei.

Plutind în eter [10/13]

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Nu pot uita acel an… s-au intâmplat atât de multe; anul în care speram să se îndeplinească o așa-zisă profeție a unui sfârșit inevitabil.
Totul…
Nici acum nu are câtuși de puțin sens.
Dar…
Făcând abstracție de ceva atemporal, dar va fi mai curând decât pare – cine știe? – poate s-a întâmplat deja.

Oricum, e prea târziu pentru a mai schimba ceva.

În al treisprezecelea an de după două mii… într-o zi blestemată, o zi în care am făcut ceva ce am crezut că va distruge viața.
Viața cuiva.
Viața unui om care pentru mine a fost întotdeauna un stâlp de susținere și acea zi era nu doar parcă sărită dintr-o lună în genul unei a treișpea, dar și momentul – momentul pe care încă nu știu dacă, după toți acești ani, îl regret sau mi-l reamintesc cu drag.

Da, era abia trecut cu o oră de prânz.
Continuă, dragul meu.
Dispari!

Unde am rămas?
Eram trist, deprimat, frustrat și alte sinonime contextuale… și ea era acolo, plictisită și lipsită de chef.
Dar era intrigată de situație.
Undeva între jocurile pe care eu nu i le înțelegeam, undeva pe acolo și peste două ore și o stare de amețeală inexplicabilă, eram deja alt om.

Ă… A fost a doua tentativă, prima a fost un eșec penibil. La prima încercare, nici măcar nu m-am apropiat cu privirea de ea. Are rost să mai spun ce-mi făceau mâinile? Îmi erau ocupate cu telefonul.

Revenind…
Ce a fost?
O pradă de război?
Un joc inutil? Un joc în care era loc suficient pentru oricine altcineva?
Eu… pe atunci nu știam nici cum e să fii mai mult decât singuratic. Așa eram obișnuit să fiu, așa m-am simțit întotdeauna.

Nu-mi inspira nimeni încredere, decât remarci jignitoare și amenințări.
Nu făceam nimic altceva decât să exist.
Mi-am dorit eu asta?

La naiba! Nu e ca și cum aș fi avut de ales, bine?

Din păcate, pentru oricine nu m-ar putea agreea, am apărut și eu în peisaj. Și, după mulți ani în care am sărit pe stângul, am pășit cel puțin trei ani în urmă.

A meritat?

Am reușit să urc o mică treaptă în această societate fremătate de lipsa unei identități morale și culturale la fel de mult cum aș fi eu de fizica cuantică ori de canoane biblice.

– Deci, care dintre voi mi-a spulberat inocența și bucuria de a trăi?
– Taci. Te rog, privește.
– Da… e frumos. Cel mai frumos copac din acest parc.
– Îți poți imagina câte povești ascund ramurile lui?
– Mă gândeam la ceva.
– Gândește-te câte sfori au fost atârnate, câte căsnicii întemeiate.
– Câte iubiri împlinite în văzul lumii.
– Da, și câte nopți de focuri de tabără și câte stele sunt dintotdeauna pe acel cer.
– Am făcut-o deja. Dar ceea ce mă împiedică să-mi văd de treburile mele. Adică ce m-a împiedicat să o fac și ce m-a adus aici… ești… am privit-o în ochi și mi-am pierdut șirul gândurilor pentru o clipă.
– Eu te înțeleg. Îmi pare rău că nu spun mai mult, dar te ascult. Se pare că ai multe de spus.
– Speram să am parte de liniște.

Speram…
De ce naiba nu se gândește la micul ei imperiu din acea lume lipsită de culoare? Lumea în care m-a adus; bine-ar fi, măcar un minut sau două, să n-am mintea invadată de tine.
– Ar fi plictisitor. Eu nu am rețineri, după cum vezi. spuse, aruncând după mine cu sutienul.

În timp ce o priveam – ceea ce ar crede ea. De fapt, eu priveam dulapul, peretele, restul lumii… Tot ce era și puteam întrezări prin ea. Așteptam să găsească odată niște haine și să ieșim. S-a înserat, începu să plouă, iar mie, în timp ce încercam doar să găsesc o explicație mulțumitoare ultimei mele nedumeriri… mi-a provocat fiori sunetul unui tunet.

Geamul a tremurat, eu am tresărit, ea m-a observat, s-a încruntat și a continuat cu:
– La ce te uiți?
– La tine.
– Nu o face, nu încă.

Două ore mai târziu…

– Unde vrei să mă duci?
– Surpriză. spuse, schițând un zâmbet, după care își întoarse capul către geamul avionului.
– Fir-ar…
– Calm.

Ah, mâna… e aproape vindecată. Cum se face că de când am părăsit apartamentul, ținându-mă strâns de mâna proaspăt bandajată, n-am simțit nimic. Nu mă durea, deși aproape mi-am desfigurat degetele în încercarea mea de a face praf oglinda din baie.
De ce? De unde să știu?

Acum doare, strânsoarea ei mă arde, dar e la fel de plăcută.

Forțe de femeie-n întuneric

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Am fost un corp plutitor aruncat într-o mare de frică. Un cocon de frustrare care-a știut mereu că-n modul ăsta n-are cum să se transforme-n fluture. Am fost ură. Multă ură condensată. Îmi tremurau mâinile de la ură așa cum îmi tremurau picioarele-n întuneric sau cum îmi bătea inima-n proximitatea dragostei. Proximitatea și sinonimul său plin de semnificații…

M-am supus de-atâtea ori în viața asta din incapacitatea de-a-mi pune lumea pe picioare, de-a-mi purta coroana de învingător cu demnitate. Și ce coroană să porți, până la urmă, când totul e pe dos? Când tu urli, urli, urli zgomotos, iar mai apoi fără să fii capabilă să scoți un sunet? Despre ce strălucire să mai fie vorba când tu te zvârcolești printre ruinele ce-ți stau drept piatră de temelie?

Și-ți deschizi ochii în noapte. Scrutezi nebunia cu neîncredere. Îți privești mâinile. Sunt tot mai reci. Dar măcar sunt acolo. Îți pui mâna în cap. Nu ți-ai smuls încă părul. Mai ai un dram de curaj cât să nu te autodistrugi de tot. Vrei să scrii. Vrei să scrii ca să vomiți toată ura asta. Toată neputința asta, fiindcă știi că nimic nu te-ngenunchează-n viața asta așa cum o fac neputințele. Luciditatea ta de-a știi că poate fi altfel, că știi că meriți să le duci pe toate altfel, dar nu-i mare lucru cu putință.

Și scrii ca să dai tot afară. Tot negrul care-ți ține loc de suflet în cele mai mari momente. Și-ți e o scârbă teribilă de toate metaforele astea-n care te învârți. Pe tine și problemele tale. Nerezolvate. Nerezolvabile. Da’ nu poți scrie altfel. Lumea nu-i pregătită pentru adevărul tău. Pentru durerea asta brută. Durerea asta a ta care poate să șocheze. Care poate să te sugrume. Să te lase fără grai. Fără repere. Îți e scârbă de metafore, dar ele dau o altă culoare urletelor tale. Le izolează ca să nu spargă timpanele celor din jur. Și-am zis, darling. Lumea nu-i pregătită de durerile tale în forma lor naturală. Nu-ți răci gura de pomană. Nu scrie-n forma brută. Cine-ar înțelege? Ce ar înțelege? C-ai trăit ce-ai trăit și că la 18 ani te poți considera femeie? O să fii scuipată-n față pentru tupeul de-a te pune pe-același podium cu-atâtea altele. Dar fix aici a fost miza ta. Fix aici a fost lucrul care te-a scos dintr-un șablon. Tu n-ai urmărit desăvârșiri sau podiumuri aiurea. Tu n-ai urmărit aplauze, flori aruncate-n urma ta și urale fără sens. N-ai vrut nimic din toate astea. N-ai vrut nici să te maturizezi atât de repede. Nici să știi câte știi acum. Nici să fi simțit câte ai avut de simțit și de dus în piept până-n momentul ăsta.  Dar viața-ți dă de toate. Fiecare are propriul ceas. Propriul timp pentru maturizare. Propriul timp pentru dragoste. Propriul timp pentru durere.

De la un  punct n-ai mai vrut nici să te faci înțeleasă. Nici de ei, acei cavaleri cu chip și nume necunoscut azi, care au contat cândva; dar nici de publicul larg. Nu te mai măgulesc aprecierile cum nu te mai zgârie criticile. Nu mai mușcă din tine neîncrederile celorlalți și rafalele de vânt nu te dau jos de nicăieri căci te-ai dat jos de una singură din cerul și de pe piedestalul pe care te-a urcat orgoliul.

Tu-ai vrut lucruri simple. Și când le-ai avut, ai mulțumit până la lacrimi că în sfârșit totul e-așa cum ar trebui să fie. Tu-ai vrut cel mai mult să te-nțelegi pe tine. Să te iubești. Să fii în stare să-ți zâmbești demnă-n oglindă. Să știi că ai de oferit. Să știi că ai farmec. Când cânți. Când dansezi. Când te clatini cu-n pahar de vin în mână. Când dormi. Când ești puternică. Când ești fragilă și-ai nevoie poate doar de cineva care să-ți încălzească mâinile cu circulația asta dată peste cap.

Și pentru toate impulsurile astea-i fost blamată. De toți, nu doar de unul singur. Căci ți-ai făcut șablon și din bărbați. Același tipar te-a făcut să tresari și să-ți lucească ochii. Ai vrut masculinitate. Ai vrut curaj. Ai vrut tupeu. Ai vrut perversitate crescândă, inteligență și rafinament nebun. Le-ai vrut pe toate, c-ai știut că ai ce să oferi înapoi. Ai știut că poți să-nveți. Să fii. Să vorbești. Să te comporți. Să mergi demn și elegant, chiar dacă a trebuit să te târăști până la un punct. Doar atunci vor avea pașii tăi farmec. Ai știut că tot ceea ce te face femeie, te face demnă să pretinzi. Și pentru c-ai pretins, ai fost interpretată greșit. Prea greșit când tot ceea ce-ai fi avut nevoie s-ar fi rezumat la un grad de iubire autentică.

Ai fost numită imatură. Și feministă. Și nebună. Și de neînțeles. Și bipolară. Și tâmpită. Și fără viitor. Și nedemnă. Și needucată.

E-o pierdere de timp să-ncerc să demonstrez contrarii, să deschid ochii celor care au sau n-au de-mi pășit în cercurile mele concentrice.

Și cred că fix aici intervine farmecul în viață. Să fii atât cât poți. Să fii, dar fără spectatori. Și fără așteptări. Nici magia aia din viață și întâlnirile iminente să nu le-aștepți, că n-o să vină. Nu atunci. Poate doar în momentul în care te focusezi pe gradul de căldură și de lumină din interior. Atunci se-ntâmplă toate. Atunci se-opresc și mâinile din tremurat și-și recapătă și respirația ritmul obișnuit ca-n cele din urmă să poți lua sceptrul în mâini. Să-l cântărești cu propria măsură. Să lași toată puterea pe care o deții să se reverse-asupra ta și-asupra întunericului tău. Până la urmă nu-i noaptea neagră precum pare. Suntem atât de tineri și-avem atâta forță s-aducem lumina..

Derulează înapoi