Tag archive

fericire

Poate că tu-mi erai menirea

"în Poezie și literatură" "de POV21"

am venit pe pământ cu mâinile încrucișate,
dar mi s-a spus că am o menire.
mama-mi amintea la fiecare aniversare,
când suflam în lumânările mereu topite-n vârf,
că lumea nu-mi permite să mă caut
nici măcar pe mine, pe tine nici nu sper.
eu nu cred în iubire
și nici în lacrimi,
nu voi crede niciodată în voi, oameni
ce-mi sunteți pași înapoi.
mă plimbă întunericul pe palme
și Venus mi-este muză,
ce chemare să mai caut, unde, în ce univers
dacă totu-i plin de spaimă și-adun urlete-ntr-un vers?
poate că tu-mi erai menirea
pentru care am început să iubesc
o realitate sumbră în ochii omenirii,
și-o sinucidere ce-mi mima fericirea.

Taxiul cu bomboane

"în Texte" "de POV21"
Taxiul

În primăvara anului 2012, un taximetrist a decis să își ia rolul de „taximevesel”.

Taxiul cu bomboane. Taximetristul Ion Cristian Roman a transformat o simplă călătorie prin Bucureşti într-una mai specială, atât pentru el, cât și pentru clienți. Acesta le oferea bomboane, ascultau împreună muzică plăcută și mai făceau și un tur al Capitalei. În pași mici faci pași mari, deci a început să strângă cărți și jucării pentru copiii din spitale. Sufletul a ținut să ajungă la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Marie Curie”.
În timp, sute de voluntari şi donatori, parteneri în fapte bune, s-au alăturat în proiecte umanitare dedicate mamelor şi copiilor din spitale!

Taxiul cu Bomboane este o metaforă. Este despre gesturi simple care aduc zâmbetul pe chipurile unor copii nevinovati, puternici, frumoși și plini de viață. Aceștia au fost nevoiți să simtă traiul de viață simplist și sărac, dar cu sufletele bogate. Gesturile voluntarilor au schimbat viața copiilor. „Este o metaforă despre daruința pe care o poate săvârși oricine, pentru că în acest taxi poate urca toată lumea’”, spune Ion Cristian Roman.

Cristian la sediul Asociației „Taxiul cu bomboane”

Taxiul are și câteva curse cu destinaţie deosebită: spitalele de pediatrie și la școlile cu nevoi speciale din București.

Voluntarii ajung acolo pentru a aduce zâmbete și fericire în sufletele copiilor bolnavi, dar şi celor cu dizabilități. Taxiul cu Bomboane este ecologic, funcţionează cu dragoste, dragostea celor care aleg să își rupă din timp pentru a oferi îmbrățișări și povești copiilor care au nevoie de speranţă, încurajări și, nu în ultimul rând, de afecțiune și sprijin.

Voluntari cu mic cu mare, indiferent de vârstă, cu diverse pregătiri profesionale, din Bucureşti, dar şi din străinătate, vin să citească poveşti copiilor din spitale. Vin în sprijinul copiilor să își găsească un drum în viață, stima de sine și sentimentul de utilitate, ajutându-i să se regăsească în ființă și acceptare.

Asociaţia are nevoie de sustinere si de voluntari in toate proiectele pe care le desfășoară!

Misiunea asociației deja ați înțeles-o, la fel și angajamentul și promisiunea.

„Perioadele de spitalizare sunt, de cele mai multe ori, o experienţă tristă şi apăsătoare. Există copii pentru care perioada grea de tratament produce efecte la nivel psihologic, iar aceşti copii au nevoie de sprijin. Membrii şi voluntarii asociaţiei doresc să aducă o schimbare. Misiunea asociaţiei noastre este îmbunătăţirea calităţii vieţii copiilor bolnavi şi cu dizabilităţi, prin activităţi de terapie prin joc şi campanii care să le aducă buna dispoziţie!

Câteva proiecte și surprize speciale

Taxiul cu Bomboane derulează o serie de evenimente pentru copii din capitală: „Seara de Poveste”, „Pui de Pernă pentru Pui de Om”, „Ciorăpelul cu Bomboane”, „De Vorbă cu Delfinii” și multe altele! Asociaţia are nevoie de susţinere şi de voluntari în toate proiectele pe care le desfăşoară!

Seară de poveste

O carte sub braț, un măr în mână și multă dragoste! Voluntari din toată țara și din toate colțurile lumii, împreună cu Gașca Colorată, transformă serile obișnuite de spital în momente magice!

Vinerea speranței

Vinerea Speranței este un proiect de incluziune, în care copiii cu nevoi speciale din București se întâlnesc cu căluți, lame și căței la adăpostul pentru cai „Steaua Speranței”.

Cănuța cu bomboane

Eveniment desfășurat cu ocazia Zilei Internaționale a Copilului, când copiii mai puțin norocoși din spitalele de pediatrie și școlile speciale din București primesc cănuțe cu bomboane.

Bomboland

Bomboland este cel mai ambițios proiect al Taxiului cu Bomboane. Este locul unde, prin atelierele desfășurate zi de zi, tinerii cu nevoi speciale își vor redobândi stima de sine și sentimentul de utilitate.” – Taxiul cu Bomboane

Daca doriți să vă implicați în această asociație, contactați Asociația Taxiul cu Bomboane.
Puteți să ne susțineți sponsorizând unul din multele noastre proiecte, cum ar fi „Seara de Poveste”, „O zi cât o vacanță”, „Ciorăpelul cu Bomboane”! Donați acum online sau direct în contul Asociației!

Autor: Armine André

Concediul ideal

"în Dosarul Săptămânii/Păreri și opinii" "de POV21"
Concediul

Ei bine, concediul este pe departe cel mai așteptat moment din an. Sătui de haosul metropolei și copleșiti de munca de la birou, concediul este gura de oxigen. Chiar și pentru copii, acest moment reprezintă o încununare a muncii istovitoare din timpul anului școlar, cât și un bun prilej de a-și petrece clipe unice alături de părinți. Iar dacă este vorba de un cuplu sau un grup de adolescenți dornici de a se culca printre stele și a se trezi îmbrățișați de razele soarelui, concediul este cu atât mai special.

Pentru a avea o vacanță perfectă, v-aș recomanda câteva sugestii pe care eu le am în vedere în momentul planificării unei vacanțe și, desigur, m-aș bucura dacă v-ar ajuta și pe voi:

  1.  În cazul în care ai o familie cu copii, ar fi recomandat ca vacanța să reprezinte un punct comun pentru ambele categorii de vârstă, atât pentru părinți, cât și pentru copii.
  2.  Caută locuri în care te poți izola de agitația urbană și a te regăsi în pacea interioară.
  3.  Analizează-ți dorințele și așteptările, astfel încât să știi ce vrei să cauți.
  4.  Interesează-te de ce ai putea vizita în locurile apropiate locației alese.
  5.  E cel mai important să te consulți cu partenerul de viaţă, astfel încât decizia să satisfacă ambele persoane.
  6.  Interesează-te din timp și ia în vedere opiniile expuse în mediul public ale persoanelor care au mai vizitat locul respectiv.
  7.  Asigură-ți suspendarea activității la birou și deconectarea totală de stresul cotidian!

Vă spun sincer, concediul ideal pentru mine este înrămat într-un tablou cu o apă cristalină, nisip fin și palmieri.

Puțin cam tipic, știu, dar când spun ideal, nu îmi pot închipui altceva decât marea. Sunt captivat de jocul vizual, sufletul mi se reîncarcă de bună dispoziție, iar valurile ușor izbite mă poartă în cântecul marin. Nimic mai frumos… telefonul pe silențios, deconectat de tot ce înseamnă grija zilnică, refugiat în brațele mării.

Concediul ideal nu e altceva decât puterea de a-ți reda libertatea în mijlocul dezordinii umane și a-ți înălța sufletul la apogeul fericirii. De aceea, vă recomand câteva destinații pentru un concediu ideal:

  1. Ayia Napa, Cipru;
  2. Istanbul, Turcia;
  3. Malta;
  4. Barcelona;
  5. Delta Dunării;
  6. Cazanele Dunării;

Trebuie să fim conștienți că vacanța nu este menită doar pentru odihnă în resort și recharghing. Ea este definită de starea de spirit, locurile întâlnite și culturile de care te izbești, toate înlăturate și îngrămădite într-un bagaj al experienței.

O vacanță ideală este, fără doar și poate, o experiență și o nouă aventură, presărată de locuri frumoase și experiențe culturale.

Oamenii desăvârșesc vacanța. Este important să reținem că o vacanță reușită necesită un butoi de fericire și o damigeană de curaj. Desigur, nu se rezumă doar la asta, ci la a cunoaște oameni, a intra în legătură cu ei, a le învăța obiceiurile și a încerca să te alături vieții lor. Practic, să descoperi rădăcinile poporului.

Eu vă urez kilometri mulți și experiențe de neuitat!

Concediul s-a terminat, iar gândul că te vei plictisi în restul vacanței nu-ți dă pace? Iată aici câteva idei de petrecere a timpului liber!

Autor: Darius Ghiță

Dacă plâng

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Dacă plâng

Am probleme precum o vioară care scârțâie,
Fericirea e precum un dușman în sufletu-mi greu,
Viața mi-e ca un roman fără specie;
Dacă plâng, să știi că atunci trăiesc eu!

Doar uită-te în ochii mei…
Așa-i că-mi vezi destinul ne-mplinit?
Și mii de fericiri închise-n cufere fără chei;
Dacă plâng, așa mi-a fost menit…

Cele mai mari dureri le-am închis în interior,
Mi-am îngropat dragostea fără speranță-n suflet.
Ar trebui sărmane să fii chior,
Să nu vezi că plânsul mi-e cel mai zdravăn urlet…

Autor: Nicoleta Giurgi

Fericirea

"în Păreri și opinii/De simțit" "de POV21"
Fericirea

Fericirea este un concept vag, dar suntem noi cu adevărat fericiți? De-a lungul anilor, am observat oameni fericiți și din ce în ce mai puțin fericiți odată ce au început să afle mai multe; cu cât știau mai mult, cu atât erau mai triști. Poate se întâmplă pentru că odată ce afli lucruri noi, începi și să le vezi, să le conștientizezi; cu atât mai deștept, cu atât mai trist, că înțelegi cum se învârt planetele și nu e vorba de o forță magică care le ține.

Poate că e mai bine să fim proști, dar fericiți.

Dar oare așa, am ști ce e fericirea? Oare dacă nu am cunoaște, am ști că suntem fericiți? Probabil că da, dar cât ar dura? Căci și un om care nu înțelege nu poate fi fericit toată viața. Faptul că nu poate înțelege, îl face trist, nu poate fi în rând cu lumea, dar dacă ar înțelege, ar fi el fericit? Căci dacă este vorba despre război și foamete, numai fericit nu se poate numi.

Cu toții ne dorim să fim fericiți.

Cu toții purtăm o luptă și ne dorim să fim fericiți, dar fericirea nu durează, pentru că suntem oameni și mii de alte emoții ne acaparează aceste clipe; dar fericirea nu durează, pentru că nu știm ce este ea. Credem că este sentimentul de căldură din interior sau zâmbetul de pe buze, unii chiar masa caldă de dimineață, dar este aceasta fericire? Nu o putem explica și atunci știm că este adevărata ea, dar, chiar și așa, scurta sa durată o face inexistentă. Nu putem avea parte de ea. Trăim într-o lume în care totul este despre bani, iar ce e important se cumpără, iar fericirea vine din dorința satisfăcută; din utilii numărați.
Nu știm ce este fericirea și n-o putem defini, dar nici nu putem fi fericiți.

Pentru a afla ce este cu adevărat fericirea pentru un poet, click aici!

Toți suntem damnați la nefericire.

Știm prea mult pentru a fi fericiți, și ne dorim prea puțin pentru a fi fericiți.

Copilăria între traumă și fericire

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
Copilăria între traumă și fericire

Hai, știu că v-a zburat gândul fiecăruia la momentele copilăriei, când ați citit acest titlu. Cu toții ne aducem aminte de acele momente frumoase, când puteam zburda liberi cu prietenii. Atunci când ziua era a noastră și îi eram stăpânii deplini. Acele ieșiri de la ora 9, poate chiar 10, din ușă în ușă, rugându-ne de părinții prietenilor să-i lase la joacă. Vă mai amintiți când ne rugam de prieteni să nu se ducă la masă, doar că nu i-ar mai fi lăsat pe afară? Aia da supărare, când nu ai cu cine juca urmărire sau capră nouă.

Poate ar trebui să vă amintesc de creativitate, ce spuneți? Din bețe îți făceai arme, iar din glod castele, dărâmate de sute de ori. Băteam mingea oriunde apucam și oricine ne fugărea, „DAȚI-I DRUMU’ LA BLOCURILE VOASTRE”, chiar și atunci când doar stăteam în fața unui bloc. Huh, proletari… N-ai decât să le comentezi, să vezi până unde-i duce capu’.

Dar v-ați întrebat, totuși, unii dintre voi, cum poate fi copilăria între traumă și fericire?

Aș fi ipocrit dacă nu aș preciza măcar de acea copilărie paralelă, în care copiii muncesc zi și noapte sau cerșesc. Ăla este deja un chin, dar astăzi voi scrie despre acea suferință psihică. Multe chestii au un impact major asupra copilului, ieșind la suprafață acea traumă, pe măsură ce înaintează în vârstă și-și dezvoltă caracterul.

Egalitatea deplină nu există nici măcar în anii timpurii ai vieții

Cu mâna pe inimă vă spun, dacă nu ești exact ca ei, le ești un inferior. Toți, în viziunea puerilă și mărginită a unui copil, trebuie să fie slabi și să facă aceleași lucruri, altfel ești înlăturat. În cazul în care vă gândeați, „Dar copil cu viziune puerilă e pleonasm!”, înseamnă că nu cunoașteți suficienți oameni „trecuți prin viață”.

Câteodată, chiar și un soldățel face diferența. Iei cu tine jucăriile pe afară, copiii roiesc în jurul tău, iar dacă e ultimul model, cu atât mai bine. Dacă un cartier întreg se dă până la vale și înapoi cu placa, și tu trebuie, altfel ești distanțat. La astea chiar am fost martor ani în șir, dar la Bakugani sau Beyblade-uri nu mă pot plânge, că îmi plăceau seriile și colecționam. Ah, dacă mereu ar fi fost la fel și fără acestea…

Copil fiind, ești o mină de aur pentru bullying

Și nu mă refer doar la cel venit din partea celor de vârsta voastră… din trecut. Ajungând cu cititul până aici, cred că ești acum destul de mare, cititorule. Presiunile sociale vin din toate părțile: profesori, familie, adulți random de pe stradă, și tot așa. La școală, se fac multe discriminări, mai ales pe baza notelor, sau favoritisme. Poate vă întrebați dacă copiii de profesori sunt mereu favorizați. Vă zic din experiență că nu, unii chiar sunt copleșiți din toate părțile, atât de familie, cu așteptările de rang nobil, cât și din partea profesorilor sau răutăți gratuite din partea colegilor.

Dacă vreți să citiți mai multe despre dramele unui copil de profesor, nu ezitați să dați click aici!

Pe lângă acestea, fiind obez, am auzit multe, atât din partea plozilor, cât și din partea adulților. Nu au fost puține cazurile în care un cartier întreg se alia împotriva mea și arunca cu pietre și castane. „Grasu’ ăla prost” changed my mind. Asta m-a făcut să meditez și mai tare asupra propriei persoane, mai ales că auzeam asta mereu. Se trezeau toți neandertalienii pe stradă, din senin, să mă facă gras. Nu îi cunoșteam pe unii, dar cert este că, în prezent, eu am slăbit, iar ei vor rămâne niște „grași proști”.

Culmea e că așteptam pe cineva în fața blocului său, ploua, iar un grobian, cu burta până la călcâie, mă fugărise cu umbrela, îndreptată fix spre mine. Noroc că eram în stare să alerg și să sar garduri, că nu voiam să știu ce se întâmplă. Mulțumesc, nea’ Mihai, că mi-ai dat ceva motive să îmi exersez sprayul pe tine. Apropo de săritul gardului, această activitate olimpică mă salvase în clasa întâi. Cum? Mă întorceam spre casă, prin spatele blocului, și un moșneag, ce săpa la flori, m-a fugărit din senin… cu lopata… Încă mai țin minte ancora aia de pe antebraț…

Acum, totul e mai ușor de zis, fiind adult în acte și adolescent din punct de vedere biologic

Nici măcar ironia mea nu mă poate vindeca. Toate acestea și-au pus amprenta asupra mea. Cu toate că sunt un pesimist înrăit, îmi place să caut ceva bun în orice, dacă nu pe moment, în timp voi realiza. Acele experiențe din copilărie m-au făcut să văd totul diferit și să ajut acolo unde pot. Viața este doar un amalgam sufocant de neîmplinire. Nu oricine știe despre ce vorbesc și nu va putea vreodată, dar transcederea biologicului poate părea cunoscută unora.

Dacă nu poți să-ți sari tu în ajutor, nu o va face nimeni pentru tine, iar tu vei fi doar un simplu martor al unui colaps intern ireversibil. Viața ta depinde de ce alegeri faci tu, cu o mică mențiune. Subconștientul acționează în funcție de ce vede undeva, dar tot tu alegi. Simplu, nu? Cum spuneam, anii din primul deceniu de viață servesc drept bază a caracterului tău, dar depinde în ce fel te-au influențat. Sper că a fost un moment bun de reflecție asupra sinelui, în care să vă amintiți slăbiciunile și punctele forte. Fricile și bucuriile, poate chiar insecuritățile și complexele pe care le doreați uitării. Nu încercați să le ascundeți, ci să trăiți împăcați cu ele, altfel, vă vor bântui în plina voastră efemeritate. Pe voi unde v-a situat copilăria între traumă și fericire, în această nadă de cuvinte?

Versuri făr’ de nume (II)

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Versuri făr' de nume (II)

Nu, nu mai sunt așa de fericit
Și cred că n-am să mai fiu vreodată,

Căci există și oameni, negreșit

Ce-mi fură fericirea, bucată cu bucată.

Pentru ei această fericire
Nu-i decât un cuvânt rece,
O văd cu o simplă privire
Și tot cu ea vor să mă sece.

Mă sfâşie tot ce este-n sinea mea
Și tot ce nu va mai fi niciodat’,
Cer lucrurile mângâierea mea
Sau eu cer de toate să fiu mângâiat?

E foarte greu să accepţi azi
Fie că te ridici sau ai să cazi,
Să fii judecat de cineva mereu,
Ce viață crudă, ce clișeu…

Nu voi putea vreodată să mă-mpac
Cu fiecare clipă smulsă din timp,
Voi suferi de-i nevoie și ani, un fleac,
Doar pentru un zâmbet în schimb…

Gândul, cea mai minunată epavă,
Ce se pierde printre nori, pe cer
Se aseamănă cu picătura de otravă,
Sau mângâie ca o lacrimă de înger.

Să-mi omor timpul,e o povară,
Iar el mă omoară pe mine,
Unul din noi trebuie să dispară,
Luptându-ne des, el o face mai bine.

Adesea la oameni mă gândesc
Ca la niște umbre în întuneric,
Iar printre siluete sumbre zăresc
Doi ochi palizi și-un rânjet ezoteric.

Gândurile adânci și ,,scumpe”
Plătite cu lacrimi de argint
În viața trufașă-s ca un ghimpe
Și-mi umblă prin oase, ca-n labirint.

Și din toate un mod există,
Să înțelepțesti un arogant,
De esti om, mergi și-i arată
Din ce noroi e prelucrat.

Nu sunt nimic, dar totuși exist
Și multă vreme mi-am dorit,
Să fiu ceva, poate … un artist
Dar îl voi trăi, înainte de a fi murit.

Nu reușesc să-mi înăbuș dorința:
Ea există, fiindcă ani a existat,
Mă frământă și-mi stăpânește ființa
Cu toate că o resping neîncetat.

Degeaba o alung în trecutul meu,
Ea mereu mi se împotrivește
Nefiind satisfăcută, mă hărțuiește,

Prins între dorințe, ce pot să fac eu?

O nouă zi este un nou început

"în De simțit" "de POV21"
început

Începe ziua devreme. O nouă zi este un nou început. Gustă din răcoarea și puritatea dimineții. Încarcă-te cu vibrațiile pozitive alături de o cafea.

Mereu o nouă zi este un nou început, trăiește-o cu speranță, fără durerea și dezamăgirea zilei de ieri. Trecutul este ca și un fluture, dacă îl atingi prea mult nu va mai zbura niciodată. Speranța moare ultima. Strălucește cel mai puternic. Las-o să ardă în propria ei lumină, iar când simți că se stinge, schimbă-i becul. Găsește motive să o menții.

Mintea este un instrument magic, de vise și speranțe. Prin urmare, imaginează-ți! Fii creativ și colorează-ți lumea în pigmentul tău preferat.

Nimeni nu îți impune cum să vezi lucrurile. Trebuie să ajungi propriul tău artist preferat. Ai doar o pânză în față. Uneori greșești, poate din grabă, și nu poți șterge. Dar poți acoperi cu o idee mult mai bună. Și această gafă poți să o transformi în artă. La fel este și în viață. Trece atât de repede, iar timpul este atât de prețios. Nu îl lăsa să plece în depărtare atunci când e frig, nu e o pasăre călătoare. Dacă l-ai lăsat să zboare nu se va mai întoarce niciodată de unde a plecat. Nici atunci când va fi cald.

Fericirea nu poate fi o alegere.

E normal și natural să avem stări diferite. Există totuși o limită pe care noi o putem controla. Mereu între răul mai mare și cel mai mic îl vom alege pe cel mic. Poți suferi luni, sau o poți face câteva zile. Gândirea pozitivă este cea care îți poate trasforma viața radical. Durerea sufletească te doboară, nimic nu-ți mai pare că te ajută. Dar de ce să privești în jur dacă te ai pe tine?

Impune-ți! Chiar dacă pare imposibil.

Când vei reuși să îți rezolvi singur greutățile, vei ieși din întuneric cu adevărat. Gândește-te atât de profund la problemele tale și la cât de mărunte pot fi. Și cât de ușor pot fi despicate. Sau renunță din a mai gândi și eliberează-ți mintea. Mergi într-o pădure. Deconectează-te de la cotidian pentru a putea să te conectezi la natură. La energia acesteia. Meditează, ai atâtea lucruri pe care le poți face. Chiar dacă acum stăm în care, nu înseamnă că lucrurile acestea nu există.

Închide-ți ochii și concentrează-te pe respirația ta. Nu te gândii la nimic, nici la ce faci în acel timp. Este timpul să te conectezi la tine însuți. La mintea ta bulversată și subconștientul tău care scoate în evidență doar părțile negative. Îl putem cataloga ca pe un depozit de fotografii. Iar lumina este îndreptată mereu spre cele patetice și neclare.

Acum trebuie să scoatem în evidență cele reușite și clare. Sunt mai multe decât cele nereușite. Răbdare, caută puțin prin ele și le vei descoperi. Privește-le și fi mândru de ele! Redescoperă și învață să te cunoști mai bine. Ești mult mai minunat/ă decât ai putea să crezi. Iar după toate acestea respiră cât de adânc poți și zâmbește.

Învață să trăiești. Să savurezi toate momentele vieții. Fie bune sau rele. Bucură-te de fiecare început!

După o zi obositoare, pregătește-ți ceaiul tău preferat. Ia o carte bună și ieși din lumea reală pentru câteva minute bune. E momentul tău de pace și liniște. Zâmbește. Ai reușit și astăzi.

Cum pleci fără să disperi? – Andreea Cordoș

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
cum pleci

Am vrut al naibii de tare să scriu un articol despre pierderi, despre ce lași în urmă și despre cum pleci când e cazul. Mi se pare că vorbim prea puțin despre situațiile care ne fac bucăți și care sunt dificile de-a dreptul. Da’ nu-i bai. Poza în care zâmbim să fie la profil pe facebook, că-n rest nu ne doare capul.

Revenind, nu-s cu nimic mai bună decât voi, n-am școala vieții sau rețete închipuite de cum să fii Zen. Scriu aici din pasiune și dintr-o dorință nebună de a împărtăși lucruri pe care le-am trăit și lucruri care mi-au pus capac.

Cum pleci fără să disperi? M-am întrebat și eu asta de câteva ori.

Nu suntem statici, ca prin urmare, nu rămânem în aceleași locuri. Ar fi păcat să o facem. Schimbăm orașe, relații, prieteni, job-uri, și toate astea până găsim o formulă finală care să ne mulțumească. Deși eu cred că la cât de dinamică e viața asta, vom schimba la fiecare pas câte ceva.

Nu mai suntem aceiași care am fost acum un an sau doi, așa cum nici peste alți ani nu vom avea aceleași principii sau priorități ca acum. Spun asta fiindcă e al dracului de important să înțelegem cam pe unde ne situăm cu evoluția proprie. De ce? Pentru a deschide bine ochii și a vedea că nu e o tragedie când se schimbă totul în jurul tău.

La 15 ani m-am mutat în Bistrița pentru a studia la un liceu mișto. N-am privit în urmă nici o secundă, la cât de plictisitor era acasă. Am simțit oportunitățile și potențialul din treaba asta, așa că m-am dus acolo unde se anunțau lucruri mărețe. Mi-a schimbat cam tot cursul vieții mutarea asta.

Până la urmă, jocul e despre mutări inteligente, nu?

În Bistrița am întâlnit oamenii care mi-au dat reperele din prezent. M-au inspirat și mi-au arătat că pot încă de la început. Că nu contează nici de-a dracu de unde ești, ci doar spre ce te îndrepți.

În timpul liceului am lăsat în urmă două internate, o chirie, colege de cameră extraordinare și frenezia anilor care se anunțau a fi cei mai frumoși. Au fost ani demențiali, dar cum am un idealism idiot uneori, îmi spun că cei mai frumoși ani sunt cei pe care îi trăiești la momentul respectiv.

Revenind, clasa a 12-a s-a lăsat cu cântec. A fost cel mai plin, mai complex, mai frumos și dureros an. A fost cu de toate și știu că ce am scris va flata ochii curioși care-mi caută rândurile. Cert e că nu oamenii sau experiențele m-au făcut să mă simt atât de fucking tânără și nebună. Cred că a fost alegerea mea să iau tot ce-are viața mai profund de-mi oferit. Trăiesc cu o dedicare oarbă. Oamenii, cuvintele, valsurile, cântecele…

Alții i-ar spune defect, eu i-aș spune dar. E darul meu pe care-l fac și altora.

Am învățat cât poate-un zâmbet de femeie să aducă și câtă dragoste te înconjoară când începi să radiezi.
Pe cât am dus în fericiri, pe-atât am dus și la capăt de drum. M-au cuprins cele mai negre anxietăți când am terminat cu clasa a 12-a. Alegeri și dor mult – i-aș spune. M-am despărțit de prietenul meu în ziua în care mi-am făcut bagajele și m-am întors acasă.

Mi-au putut spune toți că Laaasă, Andreea. Dă-o naibii de Bistrița. Te duci la Cluj unde-i viața, studenția, nebunia de care ai nevoie.

Vezi să nu. Îmi era dor de fetele din apartament, dor de gașca și echipa cu care am pus pe picioare proiectul POV21 și chiar dacă ne-am mai văzut în vară pentru drumeții sau focuri de tabără, nu mai era același lucru.

Cum pleci fara sa disperi
Eu și gagicile din internat

Mă rup greu de oamenii și locurile pe care le-am iubit. Uite câte avem în comun deja.😉 Îți spun un secret? Niciodată-n viața asta să nu îndrăznești să regreți că te-ai atașat sau că te-ai aruncat cu capul înainte.

Ce blestem, dar și ce bucurie să putem simți atât de multe, nu?

Mi-am pus ordine în gânduri după ce am venit acasă. Mi-am tăiat părul, m-am axat mult de tot pe citit cărți și scris articole. Atunci a apărut obsesia de muncă. Toată anxietatea, dorul și frica de schimbare m-au făcut să-mi caut un refugiu în muncă.

Mi se părea că nu-s destul, că nu citesc destul de mult, că scriu ca dracu’, că toți sunt mai deștepți decât mine. Aveți grijă cu asta. E o iluzie care vă poate pune capac dacă nu știți să vă puneți ordine-n gânduri.

Eu și fetele mele din chirie – după absolvire

Meditație. Vizualizat. Alergat. Oameni. Soare. Mult verde. Astea mi-au fost leacurile. Valabile pentru oameni de ani de zile.

Când m-am mutat la Cluj eram mai entuziasmată ca niciodată să pornesc pe drumul de care nu m-am îndoit nici măcar o secundă, după ce l-am ales. Au venit și-aici alegerile.

Unde îți canalizezi energia? Cât te implici în echipă? Lucrezi sau nu pe lângă facultate? Te împaci sau nu cu fostul?

Seth Godin spunea că viața e doar despre alegeri. În cartea sa, The dip, pe care o puteți cumpăra de aici, găsiți explicat tot conceptul ăsta genial: ”A no to something is a yes to something else”. Cartea e un mic tratat despre când să renunți si când nu.

Acum îl citesc pe Joe Dispenza în cartea Supernatural, și a zis o chestie care mă ajută mult când mă stresez: „Ai pierdut oameni sau lucruri materiale? Grozav, uite câtă energie ai acum pentru lucruri sau situații necunoscute”! Adică dacă ai încredere că viața îți va oferi mai mult și dacă gândești în termeni de abundență, ceea ce ai nevoie va veni.

În ceea ce mă privește, am făcut alegeri cum am putut, cum am știut, cum m-a lăsat inima. Unele mai bune, altele mai proaste. Cum ar fi alegerea de a sta în club până la 3 dimi, apoi de la 8 facultă, ca să ajungi și la job între 12:00 și 17:00. Pe cine păcălesc? Asta nu se regretă. You only live once, până la urmă.

Cum pleci fără să disperi din relații? Pun întrebarea așa fiindcă știu că unii caută indirect răspunsuri. Îmi pare rău că nu pot să le dau. Asta pentru că suntem diferiți și pentru că până am învățat să fac alegeri corecte și să las naibii atașamentele, a durat ceva.

Sunt mândră de munca pe care-o fac cu mine însămi, însă nu minimalizez imprevizibilul.

Las viața să mă surprindă în timp ce mă bucur ca un copil de tot ce mă-nconjoară și nu mă iau în serios mai mult decât e necesar.

Din relații am plecat, sau alții au plecat și s-au întors. N-am mai vrut înapoi povești sau oameni care mi-au aruncat cuvinte de regret peste certitudinea că n-ar fi mers lucrurile. Caz concret? Știu, mă descurc să vorbesc la modul general dar nu-i nimic mai frumos sau mai periculos ca asumarea.

În vara de dinainte de clasa a 12-a încheiam o relație de 2 ani care nu mai era nimic din ce voiam. N-am știut să opresc eu situația, așa că a făcut-o el. Fiind prima despărțire de senzație, s-a lăsat cu clasicul: vai de viața mea, cum îmi revin din asta?

Șoc și groază. Zero inteligență emoțională. În 2 ani ajunge absolut orice să-ți reamintească de un om. Mai ales dacă ai părinți care s-au atașat și întreabă de el încontinuu.

Ce m-a enervat la culme? Faptul că după ce mi-a trecut și mi-am văzut de viață, s-a întors. Cu regrete, cu prostii, cu insistențe. Totuși, am știut atunci că ce nu a mers din prima, nu va merge niciodată. A fost și este în continuare un om extraordinar, însă dinamica dintre noi era distructivă. O primă alegere corectă. Primul pas de a pleca frumos – bifat.

Cealaltă nebunie, terminată imediat ce mi-am aflat notele din bac, a fost un pic mai aiurea. Mi-a răscolit toate nesiguranțele, mi-a scos la lumină toate cicatricile, toate frumusețile și resentimentele. Am învățat cât soare am în mine și cât potențial, dar am depins prea mult de confirmări.

A fost o serie de plecări și reveniri.

O serie de Doar el mă face să mă simt femeie până la N-am nevoie de așa ceva. S-a rupt șirul de distrugeri când am dat volumul mai încet și am realizat că nu o persoană mă face să mă simt așa de în viață. Până la urmă, îmi curge prin vene atâta dragoste pentru clipă, pentru frumos, pentru autenticitate.

Că cineva m-a făcut să scot asta la suprafață e una, dar valențele n-au fost împrumutate de nicăieri. Le purtam mereu cu mine și odată ce mi le-am văzut, m-am putut iubi. Și-am putut să fiu luni întregi singură. Fericită.

Dacă vrei să citești despre cum mi-a schimbat viața momentul în care am început să fiu autentică, acest articol te așteaptă!

De ce scriu lucrurile-n nota asta? N-am nevoie să mă ridic pe piedestaluri închipuite sau să afirm victorii pe care timpul sau alegerile de mâine le vor răstălmăci.

Naiba știe ce filosofie de viață o să am peste câteva luni. Dar scriu aici despre ce simt, despre cum simt, despre cum dor și iubesc. Pun părți din mine prin care să îți vezi din carențe.

Prin care să vezi durere, să vezi suflet. Sunt un om care nu s-a temut să iubească, tocmai pentru că a știut să râdă la promisiunea mută a durerii. Și când durerea a venit, am început să am răbdare.

Respirații. Plimbări, oameni, muzică, lumină.

Toate darurile de care ai nevoie sunt în jurul tău. Toate lecțiile de viață sunt la oamenii de lângă tine. Toate frumusețile sub ochii tăi. Tot soarele în tine.

Nu căuta certitudini. Nu există. Caută autenticitate.

Caută oameni care nu se tem să-și spună că se iubesc. Caută oameni care nu se tem să-ți spună că te iubesc. Caută-i pe cei care nu fac public speaking, dar care au povești duse cu greu în spate, povești pe care tremurul din voce le trădează. Crâmpeie de lumini care apar în ochi.

Poți pleca din orice loc dacă te ai. Dacă îți ești. Să nu te sperii dacă încă nu e bine. Fă un pas înapoi și ascultă-te. Ești complet, ești plin de potențial. Cariera o să apară, prietenii o să te copleșească, dragostea o să te surprindă. Ține-ți sus inima și energia plină de lumină.

Cum pleci

Lasă cuvintele prea mari, dar fă salturi în schimb.

Aruncă-te. Pleacă. Spune nu. Spune da. Mereu vei fi iubit. Lasă relațiile de rahat în spate. Lasă geloziile nejustificate. Lasă orele pierdute pe proiecte care nu te entuziasmează.

Du-te acolo unde te cheamă. Du-te acolo unde ți-i inima și unde te simți îndrăgostit. Du-te unde oamenii zâmbesc fără frică și plâng fără rușine.

E-o viață demențială, dar doar de ai curaj să pleci.

Și să fii singur. Să nu ai certitudini. Imprevizibilul e cheia. Acolo stă și drama, dar și splendoarea. Și tu nu ești un om născut pentru banal. Doar ție îți plac aventurile și poveștile rostite pe nerăsuflate. Dar ca să le trăiești, trebuie să faci alegeri.
Deci cum pleci fără să disperi? Numai știind ce viață demențială te așteaptă.

Relații de-o noapte vs relații de lungă durată

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
relații

La un moment dat, ne dăm seama că avem nevoie de cineva lângă noi. Astfel că ne zboară gândul la relații. Trecând pe lângă îndrăgostirile de moment sau copilărești, ajungem să gândim matur și să fim cât mai responsabili. Însă, mai nou, am observat două, chiar trei stadii ale relațiilor pe care le abordează tinerii.

Există acei tineri care preferă să fie singuri. Zic că așa e mai bine pentru ei, că n-au nevoie de nimeni și nici măcar nu mai încercă. De cele mai multe ori sunt sceptici în fața relațiilor prietenilor lor sau ajung să se implice și să fie a cincea roată la căruță.

Doar că din această singurătate poate evolua dorința de a simți dragoste, pe care unii aleg să o valideze în relații de-o noapte.

Totul începe cu „o aventură”

Știți vorba aia: „prima dată îi mai greu”. Exact așa e și în situația asta. Ți-e mai greu la început. Dar după ce ai văzut că nu mori, că judecat oricum ești, parcă hai că merge. Chestia e că de la o aventură se ajunge la încă una, că doar prima dată a fost ok, iar apoi nu mai ai impresia că e nu știu ce, intră în obișnuință.

Așa ajungi să treci la nevoia de a valida dragostea sufletească în cea trupească. Și, uneori, îți poate scăpa de sub control. Îți intră în obișnuință să mergi „să te simți bine”. Bun, spunem că faci asta cât mai responsabil posibil, dar tot există riscuri. Cât de mici, dar sunt acolo.

De ce ajung relațiile de-o noapte cât mai căutate?

Mulți au impresia că, dacă se întâmplă o noapte și atât, nu există urmări, nu sunt responsabilități. Și acum, la drept vorbind, e mult mai ușor o noapte și atât, decât să te chinui să menții ceva. Am fost dezamăgită de o relație, dar vreau să simt dragoste, măcar trupească, în continuare, ce pot să fac? Simplu, mă avânt în aventuri. Totul începe cu una și după nu le mai țin șirul.

Ce au relațiile de lungă durată de oferit și nu găsești într-o relație de-o noapte?

În primul rând, o relație de lungă durată te va face să fii mult mai stabil din punct de vedere emoțional. Evident, acest lucru depinde de parteneri, poate să fie de lungă durată și să fie toxică as fuck. (been there, done that)

Relațiile de o noapte niciodată nu vor putea să ofere stabilitatea aceea. Cum așa?

Întotdeauna, într-o relație de lungă durată ești sigur că ai la cine să mergi cu coada între picioare când ceva nu merge bine în viața ta, ești sigur de faptul că este cineva acolo pentru tine. Ei nu dispar după o noapte, ei rămân acolo pentru tine.

Pe de altă parte, acestea te învață să redescoperi iar și iar motive pentru care îl iubești pe cel de lângă tine, motive pentru care ea e din ce în ce mai frumoasă, motive pentru care totul e din ce în ce mai minunat. Relațiile de durată te învață că rutina nu este, de fapt, ceva dăunător, din contră, rutina este motivul pentru care noi rămânem într-o relație: vrem să scăpam din acea rutină după ce ea se instalează, însă, între timp, descoperim cât de frumos e să faci lucruri noi în fiecare zi cu persoana respectivă și totuși să ne păstrăm și celelalte activități zilnice.

Pur și simplu ne dăm seama cât de greu ne-ar fi fără persoana aceea, conștientizăm cât de mult contează stilul nostru de viață și cât de ciudat te simți când te gândești că ea ar putea pleca.

Relațiile stabile și de lungă durată m-au adus unde sunt astăzi.

Anumite întâmplări m-au format, m-au ajutat să devin om și m-au ajutat să mă cunosc pe mine. O relație de tipul ăsta este benefică, deoarece mereu vei avea ceva nou de învățat, mereu vor fi multe alte viziuni și abordări ale vieții alături de cineva lângă care ai stat destul de mult timp.

E atât de frumos să iubești din ce în ce mai mult pe zi ce trece… Și certurile sunt la fel de frumoase atunci când se termină, și sunteți în stare să săriți unul pe altul de dragoste.

Cum am spus mai sus, relațiile de o noapte au riscurile lor, însă și cele de lungă durată sunt destul de riscante. Riști să cazi pradă monotoniei dacă nu-ți dai interesul (a nu se confunda monotonia cu rutina!). Riști să nu oferi tot ce ai de oferit și mai apoi să regreți.

Însă relațiile de lungă durată nu vin numai cu riscul de monotonie, unele dintre ele vin cu riscul de izolare față de prieteni. Iar aici puteți citi mai multe despre cum se vede asta din exterior.

Așa că, iubiți! Indiferent cum, iubiți. Dați tot ce aveți, oamenii nu vor sta după voi să vă aștepte. Relații de-o noapte, relații de lungă durată, nu vă fie frică să le încercați pe oricare dintre ele, viața e scurtă și sunteți aici să vă distrați și să experimentați.

Și, nu în ultimul rând, aveți grijă de persoanele de lângă voi, sentimentele nu sunt o joacă! Fie că sunteți sau nu pregătiți pentru relații, sentimentele rămân mereu.

 


Autori: Georgiana Badea și Ana Retegan


 

Jurnalul unui coffee addicted

"în Păreri și opinii" "de POV21"
Jurnalul unui coffee addicted

Cafeaua… Licoarea aia fermecată care alungă somnul și vine cu energie de nu te vezi. Unii nici nu concep să-și înceapă dimineața fără cafea, pe când alții au și uitat de existența ei. Dacă faci parte din prima categorie, sigur știi ce-i aia jurnalul unui coffee addicted.

Eu mă număr printre oamenii care, de când or descoperit cafeaua, nu-și văd viața fără. Și nu că aș fi ceva de genul: ziua nu începe fără cafea. Uneori, îs dimineți în care nici nu apuc să-mi arunc ochii către cafea și o savurez pe prima numai pe la ora 15.

Cum începe povestea mea de coffee addicted?

Eram clasa a noua și m-am lovit pentru prima dată de oboseală și stres.

Vrei să știi cum să faci față stresului? Aici colegii noștri îți dezvăluie secretul!

Iar, în scurt timp, cafeaua aia grețoasă pe care am început să o beau la începutul liceului o devenit un mod de a mă relaxa, de a-mi pune ordine în gânduri sau de a mă liniști.

Uneori plăcerea trece dincolo de mine

Așa că, din nevinovata cafea de dimineață ajung la cafeaua care mă liniștește și „îmi dă energie” la amiază și de acolo mă opresc la una pe la ora 19 seara. Câteodată chiar mai multe. Dacă ar fi după mine, aș bea cafea și când mă trezesc în toiul nopții.

Cafeaua place tuturor, până și pisicilor

Ca să nu mă opresc doar la părerea mea despre cafea, am mai întrebat încă trei iubitori de cafea:

De unde „viciul”?

coffee addicted

Georgiana Badea, 18 ani în prezent, „băutoarea” de cafea de la 14 ani:

Cafeaua – obiceiul la care nu pot renunța nicicum. Am început să beau cafea în clasa a VIII-a, în preajma evaluării naționale. Până atunci recunosc că eram absolut oripilată de faptul că voi ajunge un adult stresat și dependent de cafea, precum mama mea. Între timp am descoperit că orice vârstă ai avea nu e ok să începi să bei cafea. De ce? Ajunge să-ți fie leac și refugiu, doză de serotonină când rămâi în pană și scuză să ieși în oraș. Hai, nu vrei să ieșim la o cafea? Asimilez gustul cafelei cu prima iubire, dulce când simți că leșini și ai nevoie să stai treaz, și amară atunci când ți-e lumea mai dragă.
Nu vă apucați să beți cafea! O să ajungeți poeți cu ibricul lângă voi!”

coffee addict

Andreea Catalano, 17 ani, iubitoare de cafea, pisici și cărți:

„Păi… Am început să beau cafea în adevăratul sens al cuvântului prin clasa a X-a. De atunci nu îmi încep nicio dimineață fără ea. Avem o prietenie strânsă… Mă ajută mereu la greu și o apreciez foarte mult pentru asta. Sunt iubitoare de orice tip de cafea, de la esspresso la latte și cappuccino. Cred că principalul motiv pentru care beau cafea ar putea fi că mă face să mă simt mult mai fericită și împlinită doar prin gustul ei care îmi ajunge direct la inimă, deci ceva în genul: Today’s good mood is sponsored by coffee.

jurnalul unui coffee addict

Alexandru Ciobotaru, 20 de ani, om care nu lasă cafeaua nici peste granițe:

„Am început să beau cafea pe la 15 ani, mama mea fiind o băutoarea mare de cafea. Inițial nu puteam să o beau așa cum era ea, fără lapte sau zahăr. Între timp am învățat să o beau foarte tare, fără zahăr sau lapte, câte 4 pe zi sau mai mult.

La început, am folosit-o ca metodă de a rămâne cât mai mult în priză. Însă, cu timpul, am realizat că iubesc gustul, mirosul, energia și atmosfera pe care mi-o oferă acest produs, boostul de energie și atenuare a oboselii fiind ultimul motiv. A înlocuit și apa de multe ori, fiind principala mea sursă de hidratare. Am băut cafea și dincolo de granițe, de exemplu în USA, însă acolo e cu totul diferită. E foarte dulce și nu simți că te poți trezi de la ea. Am avut și perioade grele cu energizantele, însă tot cafeaua rămâne una din iubirile mele, indiferent de oră sau de ce aromă are!”

Ești un mare consumator de cafea și brusc nu-ți mai merge aparatul de acasă? Aici găsești cele mai tari aparate de cafea, sperăm să-ți fim de ajutor!

Până la urmă, cafeaua reprezintă pentru mulți mai mult decât un simplu lichid. Unii o văd precum o prietenă, alții precum o porție de adrenalină. Eu o văd precum o gură de relaxare, iar pisicile mele precum ceva interzis. Alții o țin minte pentru notațiile de genul: jurnalul unui coffee addicted.

Fiecare are viziunea lui despre cafea, precum fiecare are preferințele lui la acest capitol.

Foto: Andreea Filip

Dacă n-ai trăit astea la timp, păcat! – Andreea Cordoș

"în Texte/Păreri și opinii" "de POV21"
andreea-cordos
„Iar zâmbește asta.”
„Ai fumat ceva, pisi?”
„Fiți atenți că dansează Andreea!”
„Da’ nu te mai saturi să râzi atâta?”

Am auzit propozițiile de mai sus în prostie, și asta pentru că de ceva timp îmi exteriorizez tot mai mult bucuria. Fără bariere, fără cenzură, fără frică de prejudecăți. Ce cred sincer? Cred că dacă n-ai trăit astea la timp, e mare păcat. Sunt ani în care poți să fii-n atât de multe feluri și n-are rost să fii fraier și să nu te bucuri de ce poți.

De ce suntem atât de timorați să trăim, totuși? Ne vine tot mai greu să batem cu piciorul în pământ și să spunem: Azi am chef să ies cu gașca, să iau o tipă la dans, să-mi închid telefonul și să merg cu cortul etc. De ce nu putem pur și simplu să închiriem o dubiță și să facem ca acest an să fie cel al excursiilor noastre?

Ne e frică până-n măduva oaselor să facem alegeri pentru noi. Stresați mereu de ce vor spune unii sau alții, nu mai știm să ne pierdem în moment. Să uităm de imagini absurde, de reputații care nu ne încălzesc cu nimic, sau de oameni care pur și simplu nu contează.

Am observat că societatea are ceva cu oamenii fericiți.

Nu mai au nevoie nici de antidepresive, nici de distrageri de scurtă durată care să le facă altora bani, nu? Ceee păcat.

Fără să asum acum cine știe ce viață ruptă de pe ecranele Holywoodiene, trasă prin filtrele roz de pe Instagram și plină de prostii căzute din cer, pot spune că sunt un om care știe să-și trăiască stările. Nu mereu, evident. Lucrez zilnic la cum reacționez în fața mindfuck-urilor și a situațiilor pe care nu le pot controla. Dar pas cu pas e tot mai bine.

Încep să înțeleg normalitatea evenimentelor proaste care, apropo, sunt inevitabile într-o anumită măsură. La fel și durerea, pe care mi-o trăiesc când e cazul. Tocmai treaba asta mă ajută enorm să mă bucur ca un copil atunci când am motive. Să trăiesc până la lacrimi.

Să zâmbesc, indiferent că am sau n-am cel mai frumos zâmbet.

Mă sperie faptul c-am în jur atâția oameni rigizi. Care nu aplaudă, care n-au încredere, care nu știu să se bucure de nimic. Ce-i dramatic în asta? Faptul că nu vorbim de persoane ajunse la pensie. Nici de adulții stresați cu joburi peste joburi și obligații. Ci de tineri, studenți, elevi, și lista poate să continue. Oameni care, la vârsta asta, ar trebui să sară în sus de încântare pentru orice rahat ce li se întâmplă!

Apare întrebarea: unde naiba-i bucuria de-a trăi?

Am început să scriu că mă crede lumea fumată tot mai des. Asta pentru că am ajuns la minunata performanță de a mă numi studentă, și prin urmare ies din casă tot mai des. Și când ies mă bucur de moment.

Am mers în viață pe principiul că trebuie să profiți de oportunități. Să aduni experiențe. Să mergi mai bine într-un loc decât să te întrebi „cum ar fi fost dacă…?”. Toate astea cu limite, bun simț, grijă mare, mai ales dacă ești femeie, și lista poate să continue.

Și acum, lăsând vrăjeala la o parte, vă spun că ceea ce nu trăim acum, nu mai trăim niciodată. S-ar putea să n-o mai vezi a doua oară pe tipa căreia i-ai zâmbit în autobuz. S-ar putea să nu mai simți beat-ul de la piesa aia până în măduva oaselor, sau să nu mai ai timp de cântat cu prietenii până dimineața lângă focul de tabără.

pov21- andreea cordos

Momente. Simple momente de căldură, delir, nebunie, luciditate. Astea ne fac să fim și să trăim până la lacrimi, cum zicea Camus. Știți ce le urez de fiecare dată prietenilor de ziua lor de naștere, printre altele? „Îți doresc să trăiești o viață memorabilă!”

Asta pentru că avem nevoie de memorabil

De lucruri pe care nu le prindem în insta story-urile noastre, de lucruri care rămân. De dureri care se estompează și de care-ți amintești cu drag. De cântece fredonate cu lacrimi în ochi. De strângeri de mâini. De săruturi grăbite, de săruturi entuziaste. De nopți în care s-a prelungit petrecerea și-ai adormit cu gașca pe podeaua vreunui coleg, de cabane unde-ai început să dansezi cha-cha cu vreun pahar de vin în mână și-ai încheiat seara în fața șemineului cu echipa.

Când ai atâta viață de trăit, tu mai stai și te uiți la ce face celălalt? Spun asta pentru că nu știu ce li se pare ciudat oamenilor de lângă mine atunci când cineva se distrează, când cineva e prins în moment.

andreea cordos

Păi viața nu-i făcută ca să stai inert. De aia ne distrăm cel mai bine la concertele în care avem locuri pe teren, unde stă lumea în picioare. Acolo se cântă și se dansează. Acolo se trăiește o seară.

Cumva, am știut mereu despre mine un lucru:

Sunt om de party, mai trebuie să vină doar contextele.

Și au venit. Și-au făcut loc în viața mea, așa cum și-a făcut loc dragostea oamenilor atunci când m-am deschis eu și-am înțeles că atragi ceea ce ești, că trăiești lucrurile în care crezi. Articol despre asta – aici.

Revenind, cea mai mișto chestie a fost momentul în care am început să mă expun prin articole. M-am distrat ceva cu asta de 2 ani de zile. Și dacă încurajările și încrederea oamenilor m-au ambiționat până peste măsură, critica și hate-ul inevitabil m-au învățat să cred nebunește în mine. În ce am de oferit, în ce am de scris și de lansat mai departe. Am înțeles că oamenii oricum critică și oricum râd. Și-atunci de ce să nu dansez la party-ul ăla? Sau de ce să nu iau microfonul la karaoke?

Am scris aici despre cum m-au împins tot mai departe micile mele momente de curaj. Dar dacă acolo vorbeam despre un drum profesional, acum mă refer la cât de fain îți colorezi viața dacă îndrăznești să ieși din casă și să-ți faci din anii ăștia cei mai faini ani posibili.

Dance like no one’s watching

Dansează. Du-ți mâna la inimă. Închide ochii. Lansează-te în ritm și uită de tot. Pierde-te în moment. Umple clipa. Nici nu trebuie să știi dansa. Dar știi. Așa că nu mai aștepta. Lasă-i pe cei care se fâțâie lângă tine. Ei nu se pot bucura așa ca tine.

Și ce se poate întâmpla, până la urmă? Te filmează și apari pe nu știu ce grupuri? Îți strigă a doua zi la școală sau la facultate că vaaaai, ce te-ai rupt în dans aseară? Păi asta-i și ideea.

Ai doar câțiva ani în care poți să faci asta…

Deși mie îmi place să cred că așa voi fi și mai încolo.

Acum câteva zile mi-a spus un prieten ceva demențial: Fă-ți spectacolul. Strălucește. Fii grație. Ori faci un lucru din toată inima și te duci într-acolo cu toată pasiunea, ori o lași baltă. E totul sau nimic. Nu contează ce spun alții, ce gândesc sau ce fac. Tu ești datoare să-ți eliberezi grația.

Și, deși vorbeam atunci de lucruri pe care mă ambiționez să le fac, mi-am dat seama că trebuie să fiu așa cum simt în fiecare moment.

Să scriu în prostie, dacă asta-mi cere vocea din cap. Să iubesc atunci când am atâtea de-oferit. Să râd cu gura până la urechi când glumele nu lasă loc de altceva. Să mă pierd în pași de dans. Să nu mă definesc. Să mă bucur în aceeași măsură de vals, rumba, cha-cha, ritmuri de bass, techno. Frumusețea stă în diversitate. Și-n momentele în care trăiești o melodie cu mâna dusă la inimă și ochii închiși.

Andreea Cordos

S-a întâmplat să fiu prinsă-n ipostaza asta la concertul celor de la Cargo. Dar repet ce am zis anterior: de cele mai multe ori, momentele alea nu apar în fotografii. Pentru că pur și simplu te bucuri. Pentru că ți-ai adus aminte că ai o viață și offline. Una care nu poate fi mimată, pentru că în esență, nici n-are rost. Nu concurezi cu nimeni. Ești tu și anii tăi de nebunie. Ani pe care ești dator să-i umpli de bucurie, de grație, de aventură.

Așa că lasă oamenii să vorbească. Lasă-i să-ți facă poze, sau să râdă dacă asta simt. Tu doar fii cine simți să fii, și nu uita că ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată!

Pentru tine

"în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

 

În acea zi de vară

în care dormea și Mama Natură întoarsă cu spatele la lume, din pură coincidență te-am găsit pe tine. Un băiat între alte miliarde de suflete cu aceeași constituție carnală. O pereche de ochi maronii cum au alte sute de mii de persoane. Un corp subțire ca o frunză degenerată de schimbările climatice ce o biciuiesc, de ți-e teamă să nu-l rănești. Același palton, care mai e purtat și de alte sute de persoane, dar încălzește un alt suflet. Un suflet din boabe de cafea, care îți dă puterea și nevoia nebunească de a sta treaz în fiecare noapte și să-l întorci în toate părțile.

,,Nebunia omenească e că el se crede atotcunoscător, când de fapt nu știe nici măcar cât poate iubi. Suntem o adunătură de contradicții, neliniști și lacrimi.”. 

Ai venit cu cea mai mortală armă la adresa sufletului meu, iubirea. M-ai luat de jos, m-ai curățat de praf și mi-ai îmbibat ființa cu parfumul tău. Am încercat să fug, să neg, să încerc să nu bag de seamă modul în care te strecurai în cele mai adânci secrete ale existenței mele, dar am căzut. Am căzut pradă ca un războinic pe câmpul de luptă, mai apoi devenind sclavul marelui rege.

Și nu regret!

Am cultivat iubirea pentru tine ca pe cea mai gingașă floare din pervazul geamului. Am udat-o, i-am citit, am cântat și am dansat cu ea. Am dansat dansul dragostei noastre! Și doamne, ce coliziune când atomii noștri au ajuns unul lângă altul. Nici centralele nucleare nu au avut așa impact cum are iubirea noastră.
Atunci, nici frica nu mai avea o valoare simbolică atât de mare, ca înainte de venirea lui. A dezumanizat singurătatea din mine și a vrăjit oglinzile oculare să reflecte Aurora Boreală. A creat din haosul meu o unitate, construind o lume din praful de cenușă al orașului meu sufletesc special pentru iubirea noastră. A recreat puzzle-ul suferințelor mele o capodoperă de artă pentru pereții bibliotecii noastre, să o admire zi de zi.

 „Când te aștepți mai puțin, când ai renunțat, când te crezi pierdut, apare ea. Pregătește-te să îți metamorfozeze întreaga ființă. Să intri în ea o persoană și să te trezești alta.”. 

Ne-am uitat unul la altul și în acel moment ne-am lepădat de condițiile noastre de muritori, și ne-am așezat pe scaunele din jurul mesei divine. Ne-am sărutat și am simțit, pentru prima dată în viețile noastre cum e să fii viu. Ne-am uitat la cer și am strigat împreună „Ce mai sentiment!” și atunci am știut că suntem făcuți unul pentru altul.

Cu el, totul e posibil.

Chiar și imposibilul pare că și-a făcut un culcuș mai sub umbra bradului din grădină și nu în oalele din bucătărie. Toate limitele impuse de societate, părinți sau educație dispar când mâna lui îmi cuprinde șoldurile. Există doar lumina sfântă a soarelui și corpurile noastre ce dansează un vals haotic prin oceanul alb al patului.

 „În infinitul dorințelor și viselor este precis unul singur: iubirea.”.

                       Pentru tine… 

Autor: Antonia Alexandra Szabo

Nu mai obligați oamenii să fie fericiți când ei nu simt asta!

"în Psihologie & Relații" "de POV21"

Băi șmecherașilor, nu mai obligați oamenii să fie fericiți când nu simt asta, doar pentru că vă simțiți deranjați de prezența lor!

Nimic nu mă deranjează mai tare decât lipsa de respect, mai ales față de cei care au nevoie de ajutor. Când aud câte o javră socială impunându-i cuiva cum să se simtă pentru că, vezi doamne, îi strică Feng-Shui-ul, îmi fierbe sângele în vene.

Toți au probleme, iar acestea sunt la fel de variate, precum sunt oamenii. Uneori, persoanele se întristează profund din cauza unor întâmplări neplăcute în societate, în familie sau, poate că au complexe care îi macină în interior extrem de mult.

Dacă nu se eliberează în fața cuiva de ceea ce îi macină, toxicitatea se acumulează.

În timp și printr-un proces amplu pe care o să îl scurtez într-un mod barbar, apare depresia – un termen folosit mult prea libertin.

Putem discuta despre o formă de tristețe profundă, care se remarcă prin lipsa de motivație de a învăța sau care generează dificultăți în efectuarea unor activități banale, de zi cu zi. Formele severe duc chiar la ceea ce numim space-out, cel mai adesea cuplându-se cu diferite grade de anxietate și împedicând persoana în cauză de a se bucura de orice din ceea ce face.

Esențial de menționat este faptul că depresia clinică este o boală în toată regula, cauzată de un complex de factori.

Aceștia includ și un imbalans chimic în creier ce se propagă pe termen lung, pe lângă restul aspectelor de ordin social și psihologic.

Din cauza pierderii unei persoane dragi, eșuarea într-o activitate de care depinde un aspect esențial al vieții, neputința de a depăși o anumită condiție sau multe alte nenorociri și situații de discomfort emoțional care pot apărea din senin în viața unei persoane, ocazional, un om va alege să se închidă în sine, să nu-și manifeste în exterior tristețea, supărarea sau furia.

Dar hei, nici măcar nu e musai chiar să suferi de depresie! Poți avea doar o zi mai dificilă.

Asta nu te face să meriți mai puțină compasiune sau grijă din partea celor din jur… Dimpotrivă, ar trebui să aibă prietenii tăi sau familia ta grijă să te înveselească.

Din păcate, lumea este din ce în ce mai puțin receptivă la astfel de trăiri.

Nu mai vedem nimic în afară de propria suferință. Ba, chiar mai grav, oamenii tot mai adesea neagă sau invalidează dificultățile altora. Cu atât mai mult față de cei care cedează mai repede decât noi în fața unor presiuni similare.

Alegem să ne punem măști cu zâmbete pictate forțat sau încrestate cu același briceag cu care ne tăiem venele.

Însă tristețea, durerea și, mai grav, îndoiala, își croiesc foarte repede loc prin acestea. Uneori… duc, din păcate, chiar la suicid. Acesta a fost cazul extrem de multor artiști, dintre care unul era printre preferații mei.

Păcat că nu suntem pregătiți să discutăm și despre motivele pentru care facem viața artiștilor un iad pe Pământ…

Pe de altă parte, unii nu-și ascund suferința…

Însă nu sunt convins că o fac din nepăsare față de opinia altora. Mă tem că o fac din frică. Frica de a se sinucide fără ca măcar să încerce să se salveze. Și mai grav, frica de a fi acuzați de ceea ce, în mod incorect, sunt acuzate toate persoanele ce recurg la suicid – lașitatea.

Mulți alții ajung să apeleze la vicii. Datorită naturii adictive a substanțelor pe care noi le considerăm „creatoare de vicii”, ele creează o formă de reflex Pavlovian. Totul derivă din faptul că îi spun creierului să producă niște hormoni. Astfel oamenii atribuie subconștient minimul de bucurie cu viciul respectiv – fapt ce stă la baza multor industrii.

Concluzia rămâne aceeași, din păcate – nu mai obligați oamenii să fie fericiți când nu simt asta!

E mult, mult mai rău și mai dăunător decât dacă v-ați abține de la a fi niște scursuri umane, auto-îndreptățite, care cred că doar ei trăiesc pe lume. Oamenii pe care îi atacați cu pretențiile” voastre ajung foarte rapid să considere că nu mai merită nimic – lucru extrem de dăunător.

Empatia a fost, este și va fi mereu cheia. Totul se bazează pe puterea noastră de a fi alături de cei care nu se descurcă singuri.

De asemenea, cel mai bun lucru pe care putem să îl facem atunci când cunoaștem o persoană pe care o suspectăm ca suferind de depresie este să insistăm, în mod discret și fără să îi dăm persoanei respective sentimentul de greutate sau că ar fi bolnav mintal, să consulte un psiholog sau un medic specializat în domeniu, până când nu va fi prea târziu. Terapia salvează vieți.

 

Despre sărbătorirea Crăciunului în trecut și în ziua de azi

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"
sărbătorirea Crăciunului în trecut

Sărbătorirea Crăciunului în trecut încerca, măcar, să fie despre spiritualitate. Din toate acestea, puțin s-a mai păstrat odată cu invazia tehnologiei și acapararea vieților noastre.

Vă mai amintiți momentele din vechea copilărie în care sărbătorile erau cele mai așteptate clipe ale anului?

În care nimic altceva nu mai conta decât să împodobești bradul cu familia, să alergi după iepurași și să le arăți tuturor ce talente desăvârșite ai la canto? Cu siguranță, majoritatea așteptăm sărbătorile de iarnă cu patos și nerăbdare, așteptăm să ne întâlnim cu familia, să petrecem timp cu cei dragi, dar noi am rămas captivi în lumea tehnologiei și a nepăsării și am uitat cum să fim oameni.

Împodobitul bradului, mirosul de portocale și de cozonac fierbinte… toată magia aceea, pe care o poți simți dar nu o poți descrie în cuvinte! Cred că toți știți la ce mă refer…

Dar oare mai știm să petrecem timpul cu familia. Mai știm ce înseamnă Crăciunul?

Din păcate suntem prinși într-o febră a internetului și a ignoranței. Majoritatea visează la un Crăciun de „poveste”. Iar când spun asta nu mă refer la basmele cu fraze, ci la cele de pe Instagram.

Poate vă întrebați ce legătură are, însă majoritatea uită de sărbătoare în sine și ce trebuie să transmită, cum trebuie cu adevărat să fie.

Ne concentrăm mult prea mult pe faptul că alții au bradul mai frumos împodobit decât al nostru, sau că au posibilitatea să își cumpere o instalație mai scumpă. Uităm de cei dragi și în primul rând uităm care sunt adevăratele cadouri de Crăciun. Uităm să ne acordăm timp unul altuia, iar sărbătorile trec de la an, la an… iar apoi ne trezim singuri în acea zi minunată.

Am vrea să petrecem timp cu acei oameni, dar nu îi mai avem alături pentru că au fugit, au fugit într-un loc cald și primitor.

Iarna e oricum frig afară, hai sa nu fie rece și în sufletele noastre!

Dar să nu ne gândim acum, în pragul sărbătorilor la lucrurile acestea, nu? 

Ce ne oferă tehnologia de Crăciun?

Comparativ cu sărbătorirea Crăciunului în trecut, telefonul ne ocupă aproape tot timpul liber. Dar trebuie să vedem și partea frumoasă a lucrurilor… suntem mult mai conectați cu cei dragi. Ne putem petrece timpul alături de ei în fața unui film de Crăciun sau să inventăm împreună decorațiuni inspirate de pe Pinterest ca să avem o casă numai bună de primit colindători.

Dar cum rămâne cu cozonacul?

De asemenea nu există în această lume un miros mai frumos în perioada aceasta decât cel de cozonac proaspăt scos din cuptor, nu-i așa?

Hai să fim serioși, toată lumea se gândește la asta când spunem „Crăciun” ! Folosiți internetul pentru a căuta noi rețete de prăjituri, apoi puneți-le în practică. Și desigur, nu îți lăsa mama sau bunica ce te aștepta cu nerăbdare să o vizitezi, singură în bucătărie!

Unde sunt colindătorii?

O întrebare destul de tristă, de asemenea… Mulți copilași au uitat ce înseamnă să colinzi, să umbli prin frig și să împarți bucurie. Au uitat ce înseamnă să cânți alături de cei mai buni prieteni, iar în final să împărțiți prea puținii bănuți.

Unii cred că e pentru bani, alții pentru distracție. Dar mai știe cineva cum e să pleci pe-nserate pentru a da lumii de veste că s-a născut Iisus? Iar apoi pleci încărcat cu daruri… Poate nu ai făcut bani și dulciuri, dar pleci cu un întreg bagaj emoțional! Pleci cu gândul că a fost o seară memorabilă.

Bunicii… Oh, bunicii!

Oamenii ce ar face orice pentru noi, părinții de împrumut… Am uitat și de ei.

Am ales să ne petrecem sărbătorile prin cluburi, prin alte țări, mult prea departe de ei. Am ales să evadăm într-o vacanță sau într-un concediu pentru a „ne relaxa”, dar cum poți face asta fără ei?

Făceau mâncare cu zile în urmă înainte să sosim, ne așteptau cu brațele deschise. Din puținul pe care îl aveau ne cumpărau o jucărie, o carte sau chiar, poate ceva mai mult.

Hai să nu mai uităm de oamenii ce și-ar da casa și masa pentru noi și să stăm cu ei. Să le arătăm cât îi iubim, să îi facem fericiți măcar trei zile pe an. Chiar dacă nu vrem la biserică, chiar dacă avem o gândire mai avansată, nu putem face un sacrificiu pentru a vedea un zâmbet pe fețele lor ?

Zăpada ce ne alina sufletul mult prea cald și plin de iubire, s-a stins și a lăsat să se așterne frig în inimile noastre, nu afară, cum ar fi trebuit. Încălzirea globală ne-a cam stricat joaca în omătul până la genunchi, dar putem să ne descurcăm cu puținul pe care îl avem și să dăm buzna afară, poți să fii un copil și la 20 de ani și să te mai bucuri de minunățiile naturii.

Poate că sărbătorirea Crăciunului în trecut era mult mai plictisitoare decât este azi, însă un lucru e clar:

              Adevăratele minuni de Crăciun sunt familia și tradițiile! 


 Autori:
Bîrgăoanu Laura-Ștefania
              Maria Ionescu 

 

Clișee și dezamăgiri – De ce suntem triști cronic?

"în Poezie și literatură" "de POV21"

Viața e tristă, sumbră și etern melancolică… Toți ne pierdem la un moment dat în clișee și dezamăgiri, oricât de imposibil ar părea, e posibilitatea întruchipată.
De la prima căzătură, prima dezamăgire în dragoste, observăm adesea că viața noastră e un interminabil șir de erori.

Erori mici, minuscule, mari, mijlocii și imense.

De câte ori ți-a părut rău că ai spus o vorbă la nervi? De câte ori ai plâns când cineva ți-a răspuns sacadat, jignitor sau nici măcar nu ți-a răspuns? De câte ori ai plâns singur în sumbră tăcere? De câte ori ai citit o carte doar pentru a te calma, sau a uita vreun eveniment nefericit?

Presupun eu, că de multe ori… Așa suntem concepuți noi ca oameni…

Ne pierdem în clișee și dezamăgiri, iar mai apoi ne regăsim în micile bucurii care ne salvează viața. Speranța e ultima cale de scăpare, dar vezi tu, mori tu și trăiește speranța, care amăgește omul și îi înalță sufletul ca mai apoi să îl dărâme.

Acesta e paradoxul secolului în care trăim.

Pierzi oameni, pierzi clipe, pierzi timp, pierzi suflete, iar uneori te pierzi și pe tine. Și cel mai greu lucru e să te regăsești…

Într-un om, o carte, un trecător sau o fotografie veche… Te regăsești dar nu te mai recunoști, timpul trece și te schimbă… Nu mai recunoști, nici măcar omul din oglindă… Și cel mai devastator lucru e să nu găsești linia de plutire, să nu ai acel echilibru constant de care ai mare nevoie…

De aceea oamenii plâng, scriu, râd, citesc, se plimbă sau își aleg un animal de companie, pentru că în toate acestea regăsești și o parte din tine, poate că nu e substanțială pentru omenire, însă e motivantă pentru tine. Alege să fii tu cel care nu se pierde în clișee și dezamăgiri, cel care luptă cu sine pentru o oră de mai bine, cel care schimbă suflete reci în zâmbete calde!

Și fii Fericit, e un dar pe care mulți nu și-l permit!


Autor: Andra Crețu
Foto: Capătă Andrei-Bogdan
Derulează înapoi