Tag archive

feminism

Interviu cu Elena Samoilă, membră a Centrului FILIA – „Hărțuirea sexuală este despre putere și frică”

"în Interviuri/Dosarul Săptămânii" "de POV21"

În contextul în care lumea contemporană este încă mistuită de misoginism, iar hărțuirea sexuală ia amploare, am decis să iau interviu unei membre de valoare a Centrului FILIA, Elena Samoilă.

Pentru ea, interesul pentru feminism a apărut în facultate, unde a urmat un curs didactic pe această temă. A urmat Masterul de Politici, Gen și Minorități și astfel a făcut cunoștință cu Centrul FILIA.

În prezent ea este coordonatoare a organizărilor comunitare și își îndreaptă interesul spre violența împotriva femeilor, în special violența domestică și hărțuirea sexuală.

1. Cine a pus bazele ONG-ului Centrul FILIA și cum a luat naștere acesta în anul 2000?

Centrul FILIA a fost înființat pentru dezvoltarea studiilor de gen din România, o nevoie de cunoaștere a problemelor cu care se confruntă femeile din societatea românească, fiind axată pe zona academică, de cercetare.

Printre fondatorii FILIA se numără Mihaela Miroiu, Laura Grunberg, Otilia Dragomir (prima președintă FILIA), nume marcante în istoria feminismului românesc post-decembrist, care au dat naștere acestei organizații care chiar și după 20 de ani continuă să fie una dintre cele mai importante organizații feministe din România.

2. Pentru început aș dori să știu cum ați putea clasifica tipurile de hărțuire sexuală și care sunt cauzele care duc la apariția acesteia?

Hărțuirea sexuală reprezintă orice comportament cu conotație sexuală exprimat verbal sau non-verbal și care are ca scop sau efect crearea unui mediu ostil, degradant, intimidant victimei. Astfel, poate lua mai multe forme, printre cele mai răspândite fiind: glume, bancuri cu tentă sexuală care te fac să te simți inconfortabil; comentarii indecente cu privire la felul în care arăți; fluierături, atingeri nedorite; apelative sexiste și umilitoare precum „păpușă”; „pisi”; orice conținut online cu tentă sexuală; insistențe privind acceptarea unor întâlniri sau relații; constrângeri sau condiționări ale evaluării academice sau profesionale de acceptarea unor relații de natură sexuală.

Hărțuirea sexuală este o manifestare a puterii simbolice pe care o au bărbații asupra femeilor în societate. Hărțuirea sexuală este despre putere și frică. Agresorul, în momentul în care adoptă un astfel de comportament, știe exact de sentimente dorește să stârnească asupra victimei. Niciun agresor, spre exemplu, nu se așteaptă ca fluierând o fată, aceasta să se întoarcă spre el și să-i spună: „Ce bine să m-ai fluierat! Hai să ieșim la o cafea să ne cunoaștem mai bine!”. Nu, el știe că va stârni o stare de disconfort și de teamă. El știe că în acea situație, el deține controlul asupra victimei.

3. Cum a evoluat în ultimii ani hărțuirea sexuală în mediul online? Dar și în cel offline?

În România nu există multe cercetări cu privire la hărțuirea sexuală și nu aș putea oferi o statistică care să ne arate o imagine de ansamblu asupra evoluției fenomenului, atât în online cât și în offline. Ce pot spune este că, odată cu apariție a tot mai multor rețele sociale la care au acces inclusiv tinerii, suntem martorii diverselor tipuri de hărțuire sexuală, inclusiv a fenomenului de revenge porn.

Nu de puține ori ne-au fost reclamate de diverse persoane astfel de cazuri care pare că sunt din ce în ce mai frecvente. În ceea ce privește hărțuirea sexuală în offline (pe stradă, în unitățile de învățământ, în mijlocele de transport etc) ea a fost mereu prezentă și a fost mereu, din păcate, o problemă cu care se confruntă fetele și femeile. Ce mi se pare interesant, bineînțeles, neputând fi o generalizare, este faptul că din ce în ce mai multă lume pare să fie interesată de acest subiect, în special tinerele, care se lovesc de astfel de cazuri, nu știu să eticheteze comportamentul ca atare, dar sunt interesate să înțeleagă ce se întâmplă.

4. Care sunt cele mai frecvente stereotipuri întâlnite în societatea românească cu privire la hărțuirea sexuală?

Blamarea victimei este extrem de răspândită în societatea românească. Mai exact, ideea că victima este de vină, că ea a provocat respectivul caz de violență: s-a îmbrăcat într-un anumit fel, s-a uitat într-un anumit fel, a zâmbit, deci i-a trimis anumite semnale agresorului. Mai mult decât atât, dacă victimei i se aduc tot felul de acuze, agresorului i se aduc scuze: „e băiat, ce să-i faci? Așa sunt băieții”; „a glumit și el, nu trebuie să iei totul atât de în serios”.

Să nu uităm faptul că acest tip de mentalitate este întâlnit inclusiv în cazuri de violență extremă, cum e violul. 55% dintre români  (Eurobarometru pe Gender-based violence din 2016 sau 2017) consideră că violul este justificabil în anumite situații: dacă victima a consumat alcool, droguri sau s-a îmbrăcat „provocator”. Cu alte cuvinte, acești 55% dintre români cred că victima a provocat prin comportamentul ei actul de viol, transferând vina de la agresor a victimă.

5. Cum este percepută femeia în mentalitatea colectivă?

Din păcate, încă mai domină ideea că femeile sunt mai potrivite pentru muncile casnice și de îngrijire, iar bărbații sunt mai potriviți pentru a domina spațiul public. Copiii învață de mici acest lucru. Spre exemplu, dacă analizăm jucăriile pentru fete comparativ cu cele pentru băieți, observăm faptul că cele ale fetelor sunt dominate de păpuși, bebeluși obiecte casnice, deci care au scopul de a se pregăti pentru rolul de bună mamă și gospodină. Pe de altă parte, jucăriile pentru băieți sunt mult mai antrenante, le dezvoltă abilitățile cognitive și așa mai departe.

Aceste roluri se întâlnesc și sunt perpetuate peste tot, inclusiv în mediul școlar (exemplu în manualele de Limba și literatura română), fiind astfel internalizate cu ușurință. Conform Barometrului de Gen lansat de Centrul FILIA în 2018, 58% dintre români cred că e mai mult de datoria femeilor decât a bărbaților de a se ocupa de treburile casei; 70 % dintre români cred că bărbatul este capul familiei; 65% cred că femeia trebuie să își urmeze bărbatul; aprox. 45% dintre români cred că bărbații sunt mai capabili să ocupe funcții de conducere decât femeile. Acestea sunt doar câteva exemple care ne arată că la nivel de percepție femeile sunt în continuare plasate la nivel inferior față de bărbați.

6. A dus perioada carantinei la apariția mai multor victime ale hărțuirii sexuale în mediul familial? De ce?

În ceea ce privește hărțuirea sexuală în mediul familial, nu avem o statistică care să ateste oficial o creștere a numărului de cazuri, însă eu cred că aceste cazuri de violență domestică au avut un teren favorabil, să zic așa, în carantină din mai multe motive. Unu dintre ele este faptul că pandemia a îngreunat accesul femeilor la justiție, spre exemplu, neincluderea în declarația din starea de urgență a unei opțiuni privind poliția sau orice altă instituție abilitată, închiderea tribunalelor și judecarea doar a acelor cazuri urgente și așa mai departe. Astfel, victima a rămas captivă în casă cu agresorul care își exercită puterea prin orice mijloc asupra ei.

7. De ce victimele evită să depună plângere împotriva agresorilor?

După cum spuneam și puțin mai devreme, blamarea victimelor este unul dintre motive. Acest tip de gândire se regăsește și în rândul autorităților (polițiști, judecători, procurori etc), care, în loc să aplice legea, să investigheze cazul cât se poate de obiectiv și să pedepsească corespunzător agresorul, nu fac decât să învinovățească victima pentru tipul de violență prin care a trecut și, în consecință, să o descurajeze să mai apeleze la autorități.

Au fost cazuri făcute publice în care o judecătoare spunea în cadrul unui proces că o femeie care are peste o anumită greutate corporală nu poate fi victima violenței, pentru că are puterea să se lupte cu agresorul sau certa victima pentru faptul că a stat în acea relație abuzivă.

Libertatea și Diana Oncioiu (Dela0) au făcut publice investigații în care violatori ai unor fetițe de 10-11 ani au fost condamnați cu suspendare, motivul invocat fiind acela că fetițele, în primul rând și-au dat consimțământul (ceea ce e absolut imposibil la acea vârstă), deci nu poate fi vorba de viol. Mai mult, chiar au provocat actul, prin modul în care s-au îmbrăcat. Mai mult, blamarea victimei poate apărea și în rândul familiei sau a prietenilor, care, pe lângă asta, poate face presiuni pentru a nu ieși din relația abuzivă.

Pe scurt, alte motive pot fi: frica de agresor, dependența economică, faptul că nu au unde să meargă, la cine să apeleze. Agresorul, în cele mai multe situații, manipulează victima astfel încât să îi scadă încrederea în sine și să creadă, dacă nu ar fi el, nu ar putea să se descurce; o îndepărtează de familie și prieteni, în cele din urmă nemaiavând la cine apela; controlează resursele familiei și așa mai departe. Toate aceste aspecte reprezintă bariere pentru victime în a raporta cazul de violență sau pur și simplu pentru a ieși din acea relație.

8. Ce măsuri ar trebui luate pentru a preveni apariția hărțuirii sexuale?

Înainte de putea fi luată orice măsură, trebuie ca autoritățile, indiferent care sunt ele, să conștientizeze prevalența acestui tip de violență în societate și modul în care afectează victimele. În materie de măsuri, ar trebui să fie finanțate din bugetul de stat campanii de conștientizare cu privire la hărțuirea sexuala – ce înseamnă, care sunt formele cele mai des întâlnite, ce putem face dacă suntem victime sau martori, la cine putem apela.

La școală ar trebui ca elevii să învețe de mici aspecte ce țin de relații sănătoase între oameni (nu numai în cuplu), de consimțământ, cum pot recunoaște o relație abuzivă, ce înseamnă blamarea victimei și de ce nu trebuie să adoptăm o astfel de atitudine, care sunt tipuri de violență de gen și care sunt cauzele apariției lor, inclusiv a hărțuirii sexuale. Acestea sunt doar câteva exemple de măsuri care pot fi luate și a căror efecte se pot vedea în timp.

9. De ce campaniile despre hărțuirea sexuală au o durată de viață așa scăzută? Ce îi lipsește unei astfel de campanii pentru a fi longevivă?

Răspunsul cred că este cât se poate de pragmatic: finanțarea. Pentru a avea o campanie de durată, care să se întindă pe o perioadă mai lungă de timp, ai nevoie de bani pentru a acoperi inclusiv celelalte resurse de care ai nevoie, cum e resursa umană. Tocmai de aceea cred că fără o implicare activă a statului în această privință, ONG-urile nu pot face față singure pentru că au resurse limitate și nu pot acoperi o arie atât de mare precum statul. Rolul lor ar fi să susțină statul, nu să îl înlocuiască.

10. Centrul FILIA este implicat în proiecte axate pe egalitatea de gen și hărțuire sexuală, așa cum se poate observa pe site, dar și pe pagina de Facebook. Care au fost realizările ONG-ului în urma proiectelor în care a fost implicat?

Aici vreau să amintesc două mari proiecte de suflet pentru noi. Unul dintre ele a fost „Bona Dea- Acționăm pentru sănătatea și siguranța femeilor” în care am reușit să ajungem la peste 25 de comunități locale și am întâlnit peste 2000 de femei pe întreaga perioadă a proiectului. Am organizat evenimente despre sănătate maternală și alăptare, violență domestică- prevenire și combatere, prevenirea cancerului de sân și a celui de col uterin, iar în municipiile de județ, în plus, am vorbit cu femeile despre discriminarea de gen pe piața muncii și hărțuirea sexuală în universități.

În continuarea proiectului – „Bona Dea- Femei puternice în comunități locale” – am ajuns și în alte două județe unde am cunoscut alte câteva zeci de femei și am vorbit cu ele, de această dată, numai despre sănătate reproductivă și violență domestică. Aceste două mari proiecte ne-au făcut să realizăm cu adevărat, de la firul ierbii, problemele cu care se confruntă femeile cel mai des în ceea ce privește temele abordate și ne bucurăm că am putut să creăm un spațiu în care acestea s-au simțit în siguranță să împărtășească cu noi experiențe din viața lor, dar și abuzuri ale autorităților sau pur și simplu neimplicarea lor în gestionarea anumitor situații.

Un alt proiect drag nouă este lucrul în comunitatea Valea Seacă din județul Bacău, unde lucrăm de 5-6 ani împreună cu                         Asociația E-Romnja. Acolo am reușit să înființăm și să consolidăm 3 grupuri de inițiativă ale femeilor rrome și nerrome și un grup de inițiativă al tinerilor cu care lucrăm pe tema prevenirii și combaterii violenței împotriva femeilor și facilităm relația comunității cu autoritățile.

11. Credeți că tinerii din ziua de azi sunt destul de informați cu privire la hărțuirea sexuală? Ar avea sistemul de învățământ un rol important în educarea tinerilor cu privire la acest subiect?

Destul de informați, nu. Mai informați comparativ cu generațiile trecute, da, ținând cont de accesul la informație pe care îl au acum sau la posibilitatea de a se implica în organizații de profil. Ce am observat inclusiv la FILIA este interesul din ce în ce mai mare al tinerilor cu privire la violența împotriva femeilor în general, inclusiv hărțuire sexuală. Sunt interesați de acest subiect pentru că ei înșiși sau însele se lovesc sau sunt martorii unor astfel de comportamente și vor să le înțeleagă și să știe ce pot face pentru a le combate. Importanța sistemului de învățământ este de necontestat, în special dacă ne raportăm la faptul că, după cum menționam anterior, este vorba de o acoperire generală pe care ar putea-o avea școala dacă ar aborda în mod obligatoriu subiecte de țin de egalitate de gen și violență de gen.

12. Aș dori să faceți o mică prezentare a mișcării feministe din România. Care sunt activitățile și reușitele acesteia și unde o putem încadra în curentul internațional al feminismului?

Cu toate că nu e cunoscut la nivelul publicului larg, România are o tradiție feministă cu figuri marcante care au pus problema egalității în drepturi, precum Sofia Nădejde, Adela Xenopol, Calypso Botez și altele. Din păcate, odată cu restaurarea regimului totalitar în România, mișcarea feministă a intrat mai degrabă într-o stare latentă din pricina faptului că nu a mai avut instrumentele necesare să se dezvolte. Astfel că dezvoltarea organizațională și actuală a mișcării feministe este strâns legată de procesul de democratizare început după Revoluția din 1989.

Prima organizație feministă înființată este Asociația de analize feministe: AnA, urmată de alte organizații care aveau o activitate concentrată pe drepturile femeilor. Centrul FILIA ia înființare în 2000.

Un punct de cotitură pentru organizațiile care luptă pentru drepturile femeilor a fost apariția unui articol în revista Playboy (anul 2000) intitulat „Cum șă-ți lovești soția fără să îi lași semne pe corp”. Practic, erau descriși 10 pași pe care trebuie să îi urmezi dacă vrei să fac asta.

În urma acestui articol a fost organizat un protest în care au reclamat public statutul femeilor în societate și în care au solicitat sancționarea publică a articolului, dar și a violenței împotriva femeilor, care era tratată, după cum se vede, ca pe ceva foarte natural. Organizațiile încep să se coalizeze și să formeze rețele pentru a putea a-și uni forțele în vederea atingerii unui scop comun. E o strategie de advocacy care și în prezent se aplică.

Aici pot aminti Rețeaua pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor (Rețeaua VIF) care lupta pentru îmbunătățirea legislației din domeniul violenței domestice. Datorită presiunilor exercitate de-a lungul timpului, printre reușitele Rețelei se numără: semnarea și ratificarea Convenției de la Istanbul (cel mai important act internațional care recunoaște violența de gen și oferă direcții statelor semnatare pentru prevenirea și combaterea violenței de gen, măsuri pentru protejarea victimelor și pedepsirea agresorilor), introducerea în legislație a ordinului de protecție și a ordinului de protecție provizoriu.

Un eveniment important organizat anual de Rețea este Marșul „Împreună pentru Siguranța Femeilor” care aduce împreună sute de oameni pentru a atrage atenția cu privire la violența împotriva femeilor și pentru a solicita autorităților o reglementare cât mai eficientă.

O altă rețea importantă care își continuă activitatea și azi este Coaliția pentru Egalitate de Gen care luptă, printre altele pentru introducerea ca materie obligatorie în școli a educației sexuale.

Activitatea și evoluția mișcării feministe din România a fost influențată de contextul relațiilor internaționale, precum aderarea României la NATO. Spre exemplu, în 2003 a fost adoptată prima lege pentru prevenirea și combaterea violenței domestice (Legea 217/2003), a fost adoptată Legea 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați.

După cum am menționat anterior, ca urmare a presiunii organizațiilor neguvernamentale, România a semnat și ratificat Convenția de la Istanbul. Agenda grupărilor ultraconservatoare din România, asemănătoare cu cea europeană, determină o atenție sporită a ONG-urilor pentru drepturile omului. Esențial este să rămânem vigilenți și vigilente, astfel încât să nu pierdem drepturile deja câștigate.  Încercări în acest sens sunt, un exemplu fiind numărul ridicat de spitale publice care refuză să facă avort și care încalcă drepturile reproductive, precum și dreptul la autonomie personală al femeilor.

Care sunt criteriile ce definesc o femeie ca fiind claxonabilă sau neclaxonabilă?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
criteriile

Se ițise de undeva de pe o străduță umbrită, parcă anume făcută pentru o nălucă gureșă precum aceea, însoțită de o fetiță cu pălărie de paie.

Vorbea repede, arătând cu degetele subțiri o pasăre de undeva de pe un gard posomorât, adus de șale. Le priveam pe amândouă cu coada ochiului, în timp ce așteptam în fața unei cofetării sosirea unui grup mai mare de prieteni. Ele nu mă observaseră, încântate de mirosul unor trandafiri înfloriți de pe partea cealaltă a drumului, dintr-o curte lăturalnică. Ei i se vedeau picioarele pale, subțiri, ieșind de sub rochia ușoară de vară și toată ființa ei inspira ceva feciorelnic, o prospețime unică în lumea toridă, zgomotoasă. Au dat să treacă strada, făcând câțiva pași mărunți pe o zebră ștearsă de vreme, până să le izbească precum un tambur hodorogit un zgomot vulgar de claxon și rânjetul slinos al bărbatului din spatele unui parbriz murdar.
Îmi amintesc și acum zâmbetul schimonosit de rușine și frică, de ochii de ciută afundându-se parcă in orbite, ascunși de gene dese, de tresărirea copilei ce o însoțea. Și pentru ce? Pentru o gură știrbă pierdută-n zâmbet de rău augur, pentru un om nedefinit, cu suflet gol, care a văzut numai genunchii acoperiți de piele marmoree și nimic altceva. O privire rea, încălecată de sprâncene împreunate.

Și totuși, nu e acel unic caz, o faptă mizerabilă, izolată, undeva într-o societate euforică.

E o realitate stupidă, o frică continuă, o inimă ce bubuie, asaltată. De ce? Căutând, am găsit răspunsuri fără fond. Nu o ierarhizare a femeilor. Nu un motiv clar. O lipsă de criterii, de sensuri. „P-alea naşpete rău să se simtă şi ele bine, săracele!”; „Ca să știe și ele ca nu-s de nasul meu !”; „Dacă tipa e placută ochiului, mai trag și eu câteun claxon…”; „Numai dacă e una frumoasă de rupe.”
O îmbulzeală nesuferită de instincte. Și numai pentru că am avut nenorocul de a ne naște frumoase ori urâte, grase ori slabe, înalte ori scunde, că am fost plămădite în chip de femei, cu șolduri care ar susține viața însăși pentru unii, cu ochii și curbele corpului ce ar ispiti pentru alții. Pentru că am mers să ne gâtuim setea undeva, în fața unui kiosch uitat de lume la o margine de strada, cu spatele la valurile mocninde de mașini ce-și sună buciumurile funebre asupra noastră. Pentru că am urcat în creierii zilei pe o bicicletă cu ghidon lucind jucăuș sub o rază micuță de soare. Pentru că am trecut strada, cu dulcele nostru patruped în lesa ținută strâns, draconic, între degetele învinețite.

Nu există răspuns, nu există o păvază.

Ci doar o minte mai puțin răsărită care să apară în calea unei fete abia intrate între mugurii vieții ori în calea unei femei cu copilul zurliu și rumen lângă ea. Pentru că există o voință spurcată mai presus de rațiune, nu motive. Dorință prostească, nu echilibru. Iar noi, în cele mai multe cazuri, suntem ținte fără chipuri, ci doar trupuri în bătaie de vânt, coapse pline, zemuite de soare, sâni unduiți laconic pe sub bluze răcoroase. Numai și numai pentru că avem ceva ce le place ori nu lor.

Cum au contribuit cele 6 embleme al sexului feminin în secolul XX la progresul societății? Click aici pentru a afla…

Autor: Irina Popescu

6 embleme ale sexului feminin din secolul XX

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
sexului feminin

Așa cum bine știm, a fi membră a „sexului slab” (feminin) în secolul XX nu era un lucru ce putea fi trecut cu vederea. Femeile nu aveau atât de multe drepturi ca în prezent, iar opinia lor nu era văzută prea bine în rândul bărbaților. Erau limitate în multe feluri, de la modul în care se îmbrăcau și se comportau pe stradă, până la modul în care își exprimau ideile. Cu toate acestea, unele femei nu și-au acceptat condiția și au făcut un pas înainte, dovedind că și ele trebuie văzute cu aceeași ochi ca bărbații.

Astfel, am decis să scriu în acest articol câteva cuvinte despre 6 femei ce au avut curajul să își depășească limitele și să lupte pentru drepturile lor.


sexului feminin

Hannah Arendt (1906 – 1975)

Hannah Arendt s-a născut pe 14 octombrie 1906 în Hanovra, imperiul German. A fost o teoreticiană politică germană și una dintre figurile marcante ale gândirii socio-politice. Lucrările sale abordează două teme dificile ale lumii postbelice: totalitarismul și antisemitismul.

Hannah s-a născut într-o familie de evrei seculari din Linden, Germania, tatăl ei fiind inginer, iar mama sa muzician. A studiat la Universitatea din Marburg, în principiu teologie, dar a ajuns ulterior să își ia doctoratul în filosofie.

A fost scriitoare la un ziar important de limbă germană, respectiv „Aufbau” și membră importantă în mai multe organizații evreiești.

Cea mai importantă carte a sa se intitulează „Originile totalitarismului” și a apărut în anul 1951. În această operă Hannah analizează mecanismele care au făcut posibilă instaurarea regimurilor totalitariste, fasciste sau comuniste și evidențiază, totodată, și structurile care le asigură menținerea. A fost profesor universitar și și-a exprimat cunoștințele despre politică în unele dintre cele mai importante ziare ale vremii („The New Yorker”, „Journal of Politics”). Aceasta moare în New York la data de 4 decembrie 1975.

În anul 2012 apare un film despre viața ei, intitulat „Hannah Arendt”, rolul principal fiind interpretat de Barbara Sukowa.


Ana Aslan

Ana Aslan (1897 – 1988)

Ana Aslan s-a născut pe 1 ianuarie 1897 în Brăila și a fost unul dintre cei mai buni medici români, aceasta specializându-se în gerontologie.

Primii 12 ani de învățământ îi urmează în orașul natal, iar facultatea o urmează la București. Dorința Anei a fost să devină pilot, dar destinul o poartă spre medicină. Visul de a zbura devine realitate și reușește să o facă cu un mic aparat, tip Bristol-Coandă.

În timpul Primul Război Mondial, ea îngrijește răniții la spitalul militar din Iași, iar în anul 1919, când se întoarce în București, începe să pășească ușor spre cariera ei de gerontolog.

În anul 1952 prepară vitamina H3, în laboratorul clinicii Gerovital, un produs brevetat în peste 30 de țări, iar în anul 1958 inventează împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu un produs geriatric – „Aslavital”.

A fost membră a „Academiei de Științe” din New York și a „Societății Naționale de Gerontologie” din Chile, câștigând de-a lungul vieții numeroase premii pentru munca depusă și realizările sale.


sexului feminin

Ayn Rand (1905 – 1982)

Alisa Zinovievna Rosenbaum s-a născut pe 2 februarie 1905 în Saint Petersburg, Imperiul Rus și a fost o filosofă, dramaturgă, romanicieră și scenaristă americană cu origini rusești.

A fost educată în Rusia, iar în anul 1926 se mută în Statele Unite. Încă din 1940, ea începe să fie activă în sfera politică, fiind voluntară pe toată durata campaniei preziențiale a lui Wendell Willkie. Ea și-a extins implicarea în activismul pentru sistemul democratic în timp ce locuia la Hollywood. A fost membră a organizației anticomuniste „American Writers Association” și a scris numeroase lucrări cu privire la opoziția sistemului comunist.

Succesul ei a început în anul 1943, odată cu publicarea romanului „Izvorul”, o carte romantică și filosofică, scrisă pe parcursul a 7 ani. O altă carte cunoscută a lui Ayn Rand este „The Fountaihead”, după care se face și o producție cinematografică ce prezintă sistemul comunist din Uniunea Sovietică.

În anul 1957, are loc publicarea unui al treilea roman și poate cel mai important din cariera sa. Acesta era intitulat „Revolta lui Atlas” și avea ca temă „rolul minții în existența omului—și, ca un corolar, demonstrația unei noi filosofii morale: moralitatea auto-interesului rațional.” 

În această operă își exprimă principiile de bază ale filosofiei obiectivismului și conceptul de realizare umană.

Ayn Rand a murit la 6 martie în 1982 de insuficiență cardiacă în New York și a fost înmormântată în cimitirul Kensico.


sexului feminin

Alexandra Cantacuzino (1876 – 1944)

S-a născut pe 20 septembrie 1876, în Cernăuți, Dâmbovița și a fost o feministă și o diplomată română. 

Deși era o naționalistă convinsă, aceasta s-a implicat în mișcarea internațională feministă. În anul 1923 a fost delegata Legii Drepturilor Femeilor în cadrul Congresului Internațional al Alianței Feminine de la Roma.

A creat o versiune feminină a Micii Antante, numită „Mica Antantă a Femeilor” și a adunat astfel toate organizațiile feminine din România, Cehoslovacia, Polonia, Grecia și Regatul Iugoslaviei.

Între anii 1925-1936 a fost vicepreședinte al Consiliului Internațional al Femeilor și a devenit cea mai cunoscută personalitate feminină din România.

A fost prima femeie ce a ocupat funcția de Ofițer al Ordinulului „Meritului Cultural”. A făcut parte din juriul Miss România, alături de nume importante din istoria României, precum Nicolae Constantin Batzaria, Maria Giurgea și Liviu Rebreanu. 

Aceasta a murit în toamna lui 1944, nefiind precizată o dată concretă sau un motiv al decesului. Istoricul Ioan Constantin a precizat că aceasta a ales să se sinucidă pentru a nu trece prin chinul detenției din regimul comunist românesc, iar un alt bărbat precizează că motivul decesului ar fi fost bătrânețea. Cu toate acestea, motivul morții sale a rămas încă nedeslușit.


sexului feminin

Indira Gandhi (1917 – 1984)

S-a născut pe 19 noiembrie 1917 și a fost prim-ministrul Indiei timp de 15 ani.

A creat mișcarea Vanara Sena pentru tinerii copii din India, care a avut un rol semnificativ în Mișcarea de Independență Indiană. A organizat proteste și marșuri și a ajutat ziariști să publice materiale interzise despre greutățile pe care poporul indian le avea.

În timpul Partiției Indiene din 1947, Indira a ajutat la organizarea corturilor pentru refugiații din Pakistan și le-a acordat îngrijiri medicale. Astfel și-a început ea munca în cadrul serviciilor publice.

Între anii 1959-1960, a fost aleasă Președinte al Congresului Național Indian, ca pe urmă să devină Ministru al Informației. Ea a urmat drumul politicii, avându-l ca model pe tatăl său și la fel ca acesta, a devenit o eroină în spațiul Indian.

Indira Gandhi a fost asasinată pe 31 octombrie 1984 în New Delhi de două dintre gărzile sale, moartea ei provocând un război civil pe teritoriul țării.


sexului feminin

Sofia Nădejde (1856 – 1946)

S-a născut pe 14 septembrie 1856 și a fost o publicistă, prozatoare și una din cele mai cunoscute voci în mișcarea feministă.

S-a născut într-o familie de țărani din Botoșani și a fost prima femeie din România căreia i s-a permis să învețe într-un liceu de băieți.

În anul 1884 a condus ziarul „Evenimentul Literar” apărut la Iași și a scris numeroase nuvele și piese de teatru. A fost votată ca fiind cea mai cultivată româncă a epocii, într-un sondaj făcut de ziarul România Liberă în anul 1895.

Aceasta s-a făcut remarcată prin romanul „Patimi”, apărut în anul 1903, fiind astfel prima autoare a unui roman feminist.

Sofia Nădejde a fost singura publicistă care a reușit să-i țină piept criticului literar Titu Maiorescu cu privire la capacitățile intelectuale ale femeilor. Acesta preciza că, creierul femeii este mai mic decât cel al bărbatului, ceea ce dovedește și o intelectualitate mai scăzută. Sofia l-a contrazis și a publicat argumentele care dovedeau absurditatea lui Titu Maiorescu în opera „Răspuns d-lui Maiorescu în chestia creierului la femei”.

Sofia a fost caracterizată de către Izabela Sadoveanu, ca fiind:

„Totdeauna simplă ca un copil, plină de bun simț ca o țărancă sănătoasă la trup și minte, personală, pasionată și excesivă ca o adevărată fire feminină în toate manifestările ei. Vasta ei cultură, interesul nesecat pentru știință și lucrurile intelectuale n-au făcut decât să ilumineze calitățile unei puternice, multiple și diferențiate individualități.”

Tu știi ce femei au schimbat România?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
femei România

Tu știi ce femei au schimbat România? Femeia a fost mereu considerată sexul frumos, însă slab din fire, cu inegalități prea mari pentru ochii unora dintre bărbații vremurilor. Ea a fost brutalizată, obligată să fie un obiect de porțelan, un lucru de fală, o paradă pentru ochii bolnavi ai mulțimilor. Abia câteva au reușit să se ridice, să își strige tumultul, ca mai apoi sa răzbească în valuri pentru eliberare. Ele erau acele femei ce nu puteau fi dominate, stinse, ce nu doreau a fi uitate.

În România au apărut câteva chipuri cu trăsături line ce au schimbat percepția istoriei față de femei; chipuri neobosite, care deși nu au ajuns sculptate în piatră, au rămas în amintire. Care deși și-au îndeplinit rolurile de femei „supuse”, de mame, surori, soții, au dorit și altceva pentru ele și pentru țară.

Numele ei era Marie, o nepoata a țarului Alexandru al II-lea și a reginei Victoria deopotrivă.

A venit în chip de soție a principelui moștenitor Ferdinand pe teritoriul fostelor Principate la 17 ani, atrăgând prin frumusețe și delicatețe. Nu știa că aici avea să-și găsească liniștea, dar și cele mai mari dureri. La izbucnirea Primului Război Mondial, a ajutat mulțimile de țărani rămași fără speranță, a ținut de veghe celor cu sănătatea șubrezită de valul de holeră si tifos ce a lovit necontrolat frontul si vatra, primind sărutări pe mâinile fără de mânuși, rămânând alături de sufletele ce începuseră a o iubi necondiționat, icoană sfântă. Tot ce a primit în schimbul iubirii sale față de popor a fost moartea mezinului ei, doborât de tifosul care curmase alte sute de destine.

La Marea Unire din anul 1918, figura sa acvilină a devenit emblemă, iar în 1919, la tratativele de la Paris, a participat în chip de supremă întregitoare, într-un loc dominat de fum de trabuc și apă de colonie cu iz greu. A iubit pământurile care la început îi erau atât de străine, iar la una din conferințele ținute în Statele Unite, a spus, probabil cu un surâs molcom – „Fiecare țară are nevoie de o față. Deci când vă adunați cu toții pentru deliberări, vreau ca România să aibă o față. Sunt aici să fiu acea față, să fac România ceva mai personal decât statistici și hărți”. Și-a relatat viața în cartea ei, numită „Povestea vieții mele”, iar la moartea ei, în anul 1938, ogoare întregi au jelit stingerea „mămucii” lor.

De o altă parte a frontului, cu dorința de apărare a patriei arzând precum un rug în suflet, apare chipul asudat și cu obraji plini al Ecaterinei Teodoroiu, „Eroina de la Jiu” .

În raniță purta amintirea fratelui mort, care îi dăduse avântul de a se prezenta în mocirla în care se afundau atâția tineri bărbați, cu armele la purtător, acoperind frica de a muri cu sunetul gloanțelor apărute subit, murdar, cu o lașitate vulgară. Printre piepturile îngroșate de povară, se vedea și pieptul ei plin și talia subțire, sub ploconul de material. Și-a pierdut suflarea cu drapelul în privirea apoasă, lupta dinăuntrul ei învingând-o pe cea asurzitoare, de undeva din jur, pe undeva pe câmpul de la Mărășești, într-o vară plină de năduf din anul 1917. A murit simplu, fără urmă de trufie, înaintând alături de plutonul ei, conducându-i cu însuflețire spre apărarea „Mamei Lor”. A fost una dintre femeile frontului, ce a îmbrățișat talpa grea a bocancilor și stofa jilavă a uniformei.

Numele ei era Martha Bibescu, născută Lahovari.

Undeva departe de bătaia puștilor si de schijelele obuzelor, în urme de dantelă și muselină, între flori și mireasmă de parfum dulceag, rivala-prietenă a Reginei Maria își scria neajunsul și sufletul pe bucăți de hârtie gălbuie. A scris mult, a scris frumos, cu patimă. Prințesa cu inimă aleasă și chip sculptat a cucerit pe mulți, nu numai prin înfățișare, ci și prin intelectul aprig. Odată cu venirea comuniștilor, ea s-a refugiat la Paris, unde a continuat să scrie și să farmece inimi, să schimbe destine și să rupă speranțe. Și-a onorat țara până la final, de undeva de departe, dintr-un apartament comod, de unde a rememorat firul suflării ei.

Toate aceste trei femei și-au lăsat țara să le domine idealurile, speranțele și pașii. Au făcut chip cioplit, aproape păgân din România. Una și-a dat tinerețea, inteligența și viziunea țării, alta trupul tot, iar ultima, cuvintele și amintirea. Chiar dacă jertfa lor nu seamănă una alteia, au rămas stâlpi ai istoriei, ai promisiunii față de o țară furibundă și slăbită. Fiecare a iubit-o în felul ei, modelând-o frumos, ori modelând pe alții pentru ea. Fantomele li s-au culcușit în adâncul canoanelor istoriei, dominând cerul și istorisirile, dar și oamenii ce vor urma să vină.


Autor: Irina Bianca

Dacă denigrezi sexul masculin, nu înseamnă că ești feministă!

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
feministă

În cuvintele ce urmează a fi citite vreau să demonstrez faptul că dacă tu, prezență feminină încântătoare, denigrezi sexul masculin, nu înseamnă că ești feministă!

Ce este feminismul și cum a luat el naștere?

Feminismul este un curent care a luat naștere în perioada Revoluției Franceze și care are ca scop afirmarea femeii în societate, prin ameliorarea și extinderea drepturilor sale. Ceea ce noi vedem astăzi pe social media, toate paradele și mișcările feministe de amploare sunt doar vârful icebergului. Această ideologie are o istorie vastă pe care mulți nu o cunosc, iar, din păcate, o parte din activistele feminismului contemporan au uitat de valorile inițiale pe care acest curent le presupune, și anume: egalitatea dintre sexe, nu supremația femeii în fața bărbatului.

Există un singur tip de feminism? Dacă da, e cel care se promovează în mass-media?

Nu a existat un singur tip de feminism, ci 19. Da, ați citit bine, 19 tipuri de feminism care s-au manifestat de-a lungul timpului, printre care: cel liberal, care era cât de cât asociat cu feminismul predominant, adică cel mainstream; mai putem vorbi despre feminismul radical, precum și despre cel separatist și lesbian.

Să le luăm pe rând. Am să vă povestesc câte puțin despre fiecare, pentru a avea o mai bună înțelegere a ceea ce urmează să citiți.
Feminismul liberal, cel mainstream, este un termen generic pentru curentele feministe, care nu se încadrează în taberele feminismului socialist sau radical. Acesta s-a axat, în principal, pe reformele politice și legale, încercând astfel să desființeze discriminarea de orice fel față de femeile din întreaga lume. Recent, feminismul liberal și-a asumat un rol mai restrâns, care accentuează abilitatea femeilor de a-și menține egalitatea prin propriile acțiuni și alegeri. Problemele de actualitate din această sferă a conceptului includ drepturi privind reproducerea și avortul, hărțuirea sexuală, votul, educația, dar și evidențierea problemelor care apar în cadrul familiei, ignorate cu precădere de autorități.

Feminismul radical consideră că umanitatea este într-o continuă degradare, atât din punct de vedere social, cultural, politic, cât și economic și că va continua în acest ritm atâta timp cât sexul masculin va fi la conducere. Mai pe scurt, ele militează, nu pentru egalitate, ci pentru supremația sexului feminin.

O subcategorie a feminismului radical este cel separatist și lesbian.

Acesta nu susține sub nicio formă heterosexualitatea, întrucât consideră acțiunile bărbaților revoltătoare, chiar dacă ele sunt firești și bine intenționate. Așadar, dragi cititori, sper că v-ați făcut o idee despre feminism și categoriile care au existat de-a lungul timpului și care există și acum, fiind o mișcare din ce în ce mai mediatizată.

Feminismul contemporan: liberal sau radical?

E drept că nu putem avea niște cifre concrete, însă aruncând un ochi asupra propagandei de pe social-media, ne putem da seama destul de ușor că cele mai multe dintre activiste au o gândire toxică, care nu face decât să instige, mai mult sau mai puțin direct, la un război tacit al sexelor. Marea eroare în care cade ideologia feministă este negarea diferențelor dintre sexe, femeia și bărbatul având exact aceiași termeni de comparație, când, biologic vorbind, lucrurile stau puțin diferit.

Nu puține sunt filmele americane în care bărbatul este în pielea unui personaj emasculat, iar femeia este cea atotștiutoare. Feministele contemporane încearcă să sublinieze ideea că a trecut perioada în care James Brown cânta „This is a man’s world” (engl. „E o lume a bărbaților”) și că acum e timpul lui Beyonce, care strigă „Who run the world? Girls!” („Cine conduce lumea? Femeile! ”). Adevărul e că tot ce acestea au reușit, în ultima perioadă, a fost să răspândească o stare de confuzie generalizată, tot printre femei și să le pună în conflict cu propria lor natură și cu sexul opus.

Problema apare atunci când adeptele feminismului radical folosesc drept mijloc de apărare „the sexual harassment” (engl. hărțuire sexuală) atunci când nu ar fi cazul.

Să nu mă înțelegeți greșit, e o problemă serioasă care ar trebui tratată ca atare de autorități, însă eu nu mă refer la cazurile cu adevărat grave, ci la gesturi firești, interpretate intenționat greșit, în vederea denigrării sexului masculin. Replica „strong, independent woman” (engl. „femeie puternică și independentă”) a luat o mare amploare și a început să fie folosită în cele mai nepotrivite contexte: bărbatul se oferă să îți dea o mână de ajutor (și nu, nu pentru că vrea să te bage în pat, Karen, ci pentru că vrea să fie drăguț), dar tu îl refuzi cu o superioritate vădită și îi arunci replica asta.

Sexul masculin s-a bazat mereu pe o anumită dominanță, indiferent la ce sferă ne referim, iar faptul că se pot face utili și că te pot ajuta, că te pot proteja la nevoie, le ridică stima de sine, involuntar uneori. Pentru că așa e natura lor.

Nu ne convine dacă suntem jignite, lovite, batjocorite. Nu vrem ca sexul masculin să ne îngenuncheze, nu ne place atunci când ne fac să ne simțim de parcă nu am conta.

Și atunci noi de ce le facem asta? Ce încercăm să demonstrăm, că suntem mai bune decât ei?

Din câte îmi amintesc, introducerea articolului menționa clar scopul acestei ideologii, și anume egalitatea de drepturi. Femeia nu este, nu a fost și nu va fi niciodată superioară bărbatului, și nici invers. Înainte de toate, suntem oameni, iar asta ne bagă pe toți în aceeași oală, fie că ne place, fie că nu.
O societate nu poate supraviețui când jumătatea ei feminină se consideră oprimată și luptă pentru preluarea puterii, iar celeilalte jumătăți, celei masculine, i se spune mereu că nu are motiv să existe.” spune Silvia Jinga în articolul „Mișcarea feministă în America și consecințele ei”.

Personal, susțin ideologiile curentului feminist, atâta timp cât nu sunt duse la extrem, pentru că, să nu uităm că „Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celuilalt!”, așa cum spunea John Stuart Mill, părintele filosofiei utilitariste. Susțin egalitatea de drepturi, nu susțin misoginismul, actele de hărțuire sexuală, sunt de acord cu pedepsele aspre pentru abuzatori. Dar nu voi putea fi vreodată de acord cu ipocrizia, nonșalanța și victimizarea pe care feministele extremiste contemporane o afișează în mass-media.


Autor: Pușcașu Daria-Ioana

Cum a schimbat feminismul lumea și cultura occidentală?

"în Păreri și opinii" "de POV21"
Feminismul

Lumea în care trăim este definită de niște valori care străbunicilor noștri li s-ar fi părut cel puțin ciudate, dacă nu extremiste. Drepturile de care femeile dispun în 2020, cum ar fi votul sau dreptul la proprietate privată, erau aproape inexistente în 1820. Întrebarea este cum a schimbat feminismul lumea occidentală în care trăim astăzi?

Începuturile

Deși încă din timpul revoluției franceze apar diferite mișcări și curente care susțin feminismul într-o formă sau alta, acestea erau mai mult de ordin teoretic. În practică nu s-a schimbat mai nimic până peste abia un secol.

Abia în 1893, femeile au primit drept de vot în Noua Zeelandă. Exemplul a fost urmat și de alte națiuni, astfel încât, în 1912 au primit drept de vot în Uruguay, apoi în 1918, în Anglia și în 1920, în Statele Unite ale Americii.

În 1949, o anume Simone de Beauvoir a scris o carte intitulată Le deuxième sexe”. 

Cartea cuprinde o analiză istorică, tipologică și sociologică a condițiilor de inferioritate la care au fost supuse femeile de-a lungul vremii. Este considerată piatra de temelie a feminismului contemporan. 

Feminismul a modelat societatea occidentală într-un mod profund, mai ales după al Doilea Război Mondial. În timpul războiului, multe munci realizate până în acel moment de bărbați au fost continuate de către femei pe motiv că partenerii lor sunt la război.

Anii 60 și 70 sunt plini de mișcări feministe, mai ales în Statele Unite și Canada, dar și în Europa de Vest.

 Acestea au reușit, în cele din urmă, să ofere o incluziune din ce în ce mai mare a femeilor prin obținerea de cât mai multe beneficii.

Printre progresele majore ale mișcării se numără dobândirea dreptului: de vot, de a iniția o procedură de divorț și de a-și lua propriile decizii în privința sarcinii și avortului. Dreptul la o educație superioară, dreptul la proprietate și dreptul de a realiza afaceri sunt, de asemenea, niște beneficii enorme.

Crystal Eastman a publicat în 1918 un articol în Birth Control Review.

În acest articol susținea faptul că un control al nașterii trebuie să fie un drept esențial pentru o femeie și trebuie să fie disponibil drept alternativă, dacă dorim ca aceasta să se integreze complet în lumea modernă.

„Pe scurt, dacă feminismul conștient, îndrăzneț și inteligent conduce cererea, aceasta va fi susținută de dorința secretă a tuturor femeilor de a controla dimensiunea familiilor lor, și un stat bazat pe vot ar trebui să abroge rapid aceste legi vechi care stau în calea controlului nașterii. Eu nu cred că există o femeie între granițele acestui stat, care nu crede în controlul nașterii!”, declară aceasta.

Lupta îndelungată și asiduă a femeilor pentru a-și afirma poziția, importanța în societate și pentru dobândirea de libertăți a avut drept efect obținerea de drepturi și șanse egale într-o lume în care aveau să fie la același nivel cu bărbații.

Consider că feminismul este o mișcare care trebuie să existe în continuare într-o societate civilizată, așa cum pretindem că avem.

Dacă doriți să citiți mai multe despre feminism, vă invităm să aruncați un ochi aici.

Autor: Sebastian Condoiu

Am întrebat 10 băieți ce remarcă prima dată la o femeie

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
femeie

Probabil ai fost mereu curios dacă doar tu ești atras de lobul urechii sau ai o problemă, așa că am întrebat 10 băieți și fete (care fac parte din LGBT) ce văd pentru prima dată la o femeie.

Ionel, 16 ani

Primul lucru pe care-l văd atrăgător la o fată este privirea. Ea e oglinda sentimentelor și a emoțiilor. Mai ales, este demonstrat științific faptul că pupile se dilată când vedem ceva ce ne atrage, astfel cresc șansele de „dragoste la prima vedere”. Gingășia unei persoane este cel mai bine reflectată în ochii ei. Felul în care te privește și admiră cineva poate reprezenta un factor destul de important.

De asemenea, un lucru pe care-l consider atrăgător la o persoană e zâmbetul. Zâmbetul e simbolul dragostei și fericirii. Un zâmbet mă poate face să mă îndrăgostesc de la prima vedere atât timp cât e sincer. O adevărată dragoste poate porni doar de la un zâmbet și o privire aruncată întâmplător.

Ionuț, 18 ani

Când văd o fată, gen random… prima dată îmi sare în ochi părul. Spun asta pentru că tipa respectivă poate să aibă un păr prea lung sau prea scurt, sau în funcție de cum și-l menține, adică vopsit.

Daniel, 20

Prima și prima chestie care mă atrage la o femeie este, în primul și în primul rând, igiena și vestimentația. De exemplu, vestimentația prea extravagantă într-un context casual îmi oferă impresia că este exagerată. Fizic vorbind, observ privirea și zâmbetul, cu cât sunt mai sincere trăsăturile astea, cu atât mă atrage mai mult.

Rareș, 17

Primul, și primul lucru pe care îl observ la o femeie e stilul vestimentar, daca acesta mi-a captat atenția, purced în a-i urmări limbajul corpului, cum merge, cum își mișcă mâinile, poziția de repaus, cum își dă părul după ureche, cum își aranjează ochelarii de soare, cât de delicată e. Apoi, observ felul în care zâmbește, cum vorbește, ce vocabular folosește, iar ultimul lucru pe care îl observ, e mireasma pe care aceasta o lasă.

Undina, 18

Prima oară când mă uit la o femeie îi observ machiajul. Cât de strident sau natural e, culorile folosite, ce trăsături îi accentuează și care sunt diminuate. Fiecare detaliu își are rostul în machiajul unei femei.

Eric, 16

Prima dată mă atrage chipul tipei, iar apoi mă îndrept ușor – ușor spre comportament.

Andi, 16

Chipul fetei, deoarece este primul lucru pe care îl vezi cu adevărat la o fată, iar la vârsta adolescentă, nu prea știi mereu ce este cu adevărat iubirea așa că te duci după propriul plac.

Kevin, 19

Întotdeauna m-am uitat la atitudinea unei fete, la mers, și la cât de tăioasă sau blândă îi este privirea. Întotdeauna m-am îndrăgostit de ochii mari și inocenți.

Gabi, 20

Să fiu sincer, înainte de toate trăsăturile fizice observ corectitudinea cu care vorbește și cât de dezvoltat îi este vocabularul.

Marius, 17

Lăsând la o parte faptul că iubesc tot ce ține de genul feminin, mereu am fost atras de privire, o privire puternică te poate da peste cap serios uneori.

În concluzie, gusturile nu se discută. Poți fi atras de sprâncene, iar apoi pot veni eu care iubesc mișcările delicate și feminitatea. Le recomand tuturor fetelor și femeilor să rămână așa cum sunt. Cineva o sa apară la un moment dat cu multă iubire în sac, totul pornind de la un zâmbet drăguț și aruncat neglijent.


Autor: Mănăila Marius Valentin

H&M colaborează cu Sandra Mansour pentru o nouă colecție!

"în Știri" "de POV21"
H&M

H&M a anunțat noua colaborare cu un designer. Anul aceasta brandul de high street va colabora cu Sandra Mansour, brand ce a pornit din orașul Beirut. Brandul s-a făcut remarcat printr-o estetică îndrăzneață și extrem de visătoare.

Colecția este dominată de piese în nuanțe pământii. Inspirația Sandrei a venit din elemente ale naturii și din partea femeilor cu înclinații artistice (Toyen, Dorothea Tanning, Lena Leclercq și Bibi Zogbé). Piesele sunt lucrate manual și vor fi disponibile pe site-ul H&M și în magazinele selecționate începând cu 6 August.

Brandul Sandra Mansour a luat naștere în 2010, în Beirut. Brandul se face cunoscut prin lucrările manuale și atenția la detalii, mixate cu inspirația provenită din arta Beirutului. Colecția este una feminină și puternică, alcătuită din rochii, bluze, fuste, un sacou, un tricou și un hanorac cu print. Elementele urmează atent formele unui corp feminin, fiind acompaniate de accesorii statement în nuanțe pământii (gri, bej, negru). Colecția este intitulată “Fleur du Soleil”. Felul în care această floare „slujește” soarele zilnic a inspirat-o pe creatoare pentru folosirea unor materiale delicate, care să empatizeze cu siluetele feminine și să emane putere.

Interviuri

„Inspirația pentru colaborarea cu H&M a fost natura, cu toate elementele ei. În mod special floarea soarelui, care pentru mine reprezintă ciclul vieții și dependența sa pentru soare și lumină. Poezia și pictura au fost inspirații pentru alegerea materialelor (dantela neagră, jacardul și organza brodată). Prin intermediul colecției “Fleur du Soleil”, îmi doresc să comunic cu femeile din întreaga lume, trimițându-le speranță, ceva de care chiar avem nevoie acum”, a declarat Sandra Mansour, CEO și designer.

„Primul lucru pe care îl observi când vine vorba despre creațiile Sandrei Mansour sunt notele visătoare și frumusețea purității, pentru ca mai apoi să fii atras de detaliile lucrate manual, povestea din spate și energia. Feminitatea este ceva extrem de puternic. Suntem extrem de mândri să colaboram cu așa un pionier și așteptăm cu nerăbdare să lansăm colecția în întreaga lume!”, a informat Maria Östblom, Director de Creație al departamentului de femei H&M.

Autor: Raicu Anca

Interviu cu poeta Medeea Iancu: Despre feminism, literatură & educație

"în Interviuri/Păreri și opinii" "de POV21"
Medeea Iancu

Cu doar câteva luni în urmă, o prietenă mi-a recomandat să citesc „Delacroix este tabu: Amendamentele lirice”, un volum de poeme semnat de Medeea Iancu, ce m-a intrigat instant. Impactul a fost unul uriaș, acela fiind primul meu contact cu literatura feministă. Cu fiecare vers citit, îmi doream tot mai mult să descopăr substraturile cărții și să discut cu femeia aflată în spatele acesteia, așa că am contactat-o pe Medeea – poetă și regizoare – care mi-a vorbit despre începuturile poeziei sale, despre portretizarea feminismului în România, discriminare și nu numai.

Cum ai început să îmbini pasiunea pentru poezie cu interesul pentru egalitatea de gen? Când ai avut primul impuls de a scrie și de a publica?

Eram mică atunci când am început să scriu. Printre primele cuvinte pe care copiii le aud, au legătură cu violența, misoginia, discriminarea, rasismul, ostilitatea și stigmatizarea: “curvă, handicapat, chior” etc. Am trăit și trăim în lumi separate: copiii nu erau lăsați să se joace cu copiii romi sau cu cei cu dizabilități, fetele erau tratate diferit față de băieți, șansele lor erau puține și inexistente pentru copiii romi.

Lumea de atunci e geamănă cu cea de acum. Am scris în urletele femeilor din apartamentele vecine, în violența romantizată și ridiculizată. Mi-am văzut colegele desfigurate de bătaia taților sau partenerilor, toată literatura pe care am citit-o în manuale, cea care ni s-a predat, înfățișa femeia ca obiect, cârpă, proprietate; incapabilă, un copil, desfrânată, imorală și anormală, literatură în care rasismul ne era predat drept artă și lucru natural, o literatură în care doar bărbatul alb era prezentat uman, important, erou, model, în care violul și violența asupra femeii erau romantizate și normalizate. Iar când intrai sau ieșeai din casă, când intrai în curtea școlii sau în sala de clasă, te așteapta aceeași violență, hărțuire, abuz, rasism.

Când am început să scriu, știam că vreau să public la un moment dat, dar lumea mea era diferită și separată de marea lume extraordinară a literaturii, care ni se preda în școală: a fi scriitor se referea doar la bărbat. El era alesul lui Dumnezeu, unicul, centrul literaturii, superiorității, dominației. Nimeni nu ne-a vorbit despre egalitate, rasism, istoria romilor, drepturile femeilor, segregare, hărțuire etc.

Lumea era după chipul și asemănarea scriitorilor de pe pereți. Copiii romi nu ar fi fost puși în prima bancă dacă ar fi avut miopie. Noi eram crezuți dacă spuneam că nu am furat, ei nu, noi eram în continuare deștepți chiar dacă luam note mici, ei erau amenințați cu repetenția. Umanitatea era albă și masculină, iar această umanitate, ni s-a spus, ne reprezenta pe toți. O fată romă nu ar fi putut avea, în continuare, același traseu ca al meu.

Ea se vede reprezentată în această lume, istorie, literatură ca o dublă problemă: o dată că este fată, apoi că este romă. Singurul care definea realitatea literaturii și a societății, realitatea altora era bărbatul alb. Este o problemă structurală, istorică, în care școala, educația, biserica, literatura, societatea ne educă să acceptăm rasismul, discriminarea, segregarea ca lucruri firești, care ne educă cu ostilitate și ne învață că unii sunt superiori, iar alții inferiori. Ne învață să fim solidari în rasism, violență, sexism și discriminare. În patriarhat nu ai limbaj, nu ai sine.

Altcineva îți spune povestea, altcineva vorbește pentru tine și despre tine, ești adusă într-o stare de transă în care repeți ce ți s-a spus, știi pe de rost anul nașterii și morții cutărui scriitor, știi cum arăta casa lui, când scria, ce mânca înainte, cât dormea, cât scria, ce citea, dar despre tine și despre femeile dinaintea ta, cine erau ele, despre cum au început ele să scrie, când, cum, este înghițit de istorie.

Când eram mică și începusem să scriu, mă uitam pe cărțile diverșilor scriitori… detalii, nesfârșite, mai ales despre tații acestor scriitori. Tații ieșeau mereu în față, oricât de nesemnificativ fusese ceea ce făcuseră în viață. Lumea în care am început să scriu, la fel ca cea de azi, nu concepea creația unei femei decât dacă se ajusta la cerințele mereu incoerente, confuze, duplicitare, patriarhale ale lumii literare. Istoria și literatura ne-au fost și ne sunt predate corupt. Valoarea femeii este văzută în continuare ca fiind loialitatea și dedicarea acesteia față de bărbat și față de literatura lui.

Cumpără de pe Cartepedia cartea Medeei Iancu!
Cumpără de pe Cărturești cartea Medeei Iancu!
Cumpără de pe Emag cartea Medeei Iancu!

Care este mesajul pe care-l transmiți prin arta ta?

Unul în care toată lumea să fie recunoscută ca persoană, nu doar bărbații albi, hetero, creștini, în care să ni se recunoască contribuțiile, umanitatea și diversitatea. O lume cu o nouă conștiință, căci ceea ce construim azi vor vorbi generațiilor viitoare, le va ajuta să nu mai cadă în bucla ignoranței, negării și dezumanizării.

Care este părerea ta despre felul în care feminismul este portretizat actualmente în România?

Feminismul nu există în conștiința națională, sau există ca ceva diabolic. Cum în școală nu se predă așa ceva, se perpetuează tot felul de mituri, dezinformări și manipulări: e o problemă multigenerațională. În toți anii ăștia am văzut foarte multe femei și încă foarte, foarte mulți bărbați vorbind sau scriind despre feminism fără să știe ce înseamnă; unele femei spuneau chiar că nu au nevoie de vot. Ce uită aceste femei însă, este că fără acest feminism, nu ar putea azi ieși din casă, face cumpărături, scrie pe internet și încă multe alte lucruri le-ar fi interzise: pentru că sunt femei.

Uită, de asemenea, de privilegiul de a fi albe. „Viziunea” acestei țări, acestui sistem educațional, se vede în faptul că nu s-a gândit până în 2020 (și nici acum nu pare să se gândească) să introducă o materie despre feminism, măcar pentru liceu. Acești tineri și tinere sunt crescuți fără informații despre propriile drepturi, despre propria istorie, ceea ce îi face vulnerabili/le la tot felul de abuzuri. Acest sistem educațional ne educă să fim disociați, dezinformați, rupți de realitate, ne educă să nu recunoaștem abuzul, să fim obedienți și loiali unui ideal alb, corupt și oprimator. Cumințenia asta nu te protejează de abuzuri, te menține în ignoranță și manipulare, și perpetuează tot felul de discriminări, justificări ale discriminării și segregării.

Ce nu se înțelege, printre altele, din feminism, este de ce femeile nu au avut drepturi și acum că le au, ce mai vor? Este o problemă în felul în care am fost educați să vedem femeia, egalitatea și diversitatea. Egalitatea și diversitatea lezează pe mulți, iar această lezare vine din frică și superioritate: frica de celălalt, frica că nu vom mai fi văzuți și că nu ne vom mai vedea unici. Frica, mai ales, de a pierde privilegii, frica de a nu mai fi partea dominantă, frica de necunoscut, frica că vei pierde ceva ce îți este familiar și care-ți formează o parte din această falsă identitate, frica de faptul că superioritatea rasei și genului au fost minciuni, frica de a fi văzuți ca fiind rasiști, sexiști etc., frica de a confrunta istoria și de a te maturiza.

De aici vin tot felul de dezinformări și manipulări: cum nu ești conștientă de propriile drepturi și de propria persoană, cum ai fost educată să te percepi doar prin ochii bărbatului (alb) care a decis pentru tine (cine ești, cum ești, ce ai voie să faci), când ai fost educată cu mituri despre femei, literatură, istorie, când ai fost educată cu politici misogine, rasiste, segregaționiste, ajungi să aperi această moștenire, viziune și parte de falsă identitate, spunând și crezând că femeile își pierd feminitatea dacă devin feministe, că femeia odată feministă, va fi femeia-bărbat, că feministele urăsc bărbații, că bărbatul este singurul creator, că o femeie nu va putea scrie niciodată la fel de bine ca un bărbat etc.

Sunt multe manipulări create în jurul feminismului pentru a crea teamă. Această teamă insuflată femeilor vine din mai multe direcții, o dată pe filieră religioasă, apoi prin strădaniile Coaliției pentru Familie, tot felul de grupuri extremiste și conservatoare, dar și din zona literară. Trebuie să rămâi dependentă, acesta este mesajul acestor mișcări. Odată ce creezi această teamă și repulsie, dispreț față de feminism, poți justifica apoi orice: în special violența și păstrarea stării de fapt: patriarhatul. Feminismul este portretizat ca o patologie, încă un motiv în plus pentru a justifica nerespectarea drepturile femeilor și de a spune că femeile trebuie să rămână proprietăți și departe de spațiul decizional/creativ.

Această teamă creată față de feminism are scopul de a menține femeile sub control, dar și de a împărți femeile în demne și nedemne, sănătoase și nebune. Feministele sunt văzute și mai puțin persoane decât femeile care nu-s feministe. Numai această expresie, femeia-bărbat arată, de fapt, că tu ca persoană ai fost educată să crezi în roluri de gen și tot felul de stereotipizări, să crezi că unele lucruri sunt exclusiv pentru bărbat și că tu, ca femeie, nu ai dreptul la ele, ba chiar că este nefiresc, anormal să le vrei.

Apoi, această afirmație, că feministele urăsc bărbații, arată alte probleme: dacă feministele urăsc bărbații, cum se face că în lume milioane și milioane de bărbați ucid, violează, răpesc femei? Cum se face că în lume există în continuare milioane de femei fără drepturi? Cine pe cine urăște și ale cui sunt aceste acțiuni și ce a făcut bărbatul alb în istorie? Pe de altă parte, teama asta de feminism vine și din ideea inoculată că feminismul va corupe literatura și că literatura feministă nu e literatură. Fundamentul literaturii este fantezia masculină, fantezie pe care unele femei au internalizat-o, fantezie care apără dominația bărbatului alb, fantezie care exclude diversitatea și culturile, fantezie care ține cu dinții de tradiția oprimatoare și o vrea înapoi.

După ce suspinăm nostalgici când spunem că nu mai trăim vremurile de altădată: după tradiția literară misogină, violentă, homofobă, rasistă, după secolele în care femeia nu avea ce căuta într-o bibliotecă, școală, redacție, juriu, Parlament?

Medeea, mulți te consideră o poetă controversată. De ce curajul tău de a fi o voce pentru cele reduse la tăcere este interpretat negativ? Cât de mult contează părerea cititorilor pentru tine?

În primul rând, pentru că sunt femeie, iar conform învățăturilor patriarhale, femeia trebuie să-și știe locul, să fie supusă și mută, să lase bărbatul să decidă și să vorbească pentru ea. Femeia trebuie să spună ceea ce a fost învățată să spună, ceea ce bărbatului îi convine să audă, să îi facă pe plac, să fie decor și papagal, să nu vorbească despre ea, ci despre el. Reducerea la tăcere a femeii este istorică și cuprinde foarte multă violență.

Umanitatea și literatura înseamnă în continuare bărbatul alb, de aici vine această furie: se apără superioritatea masculină, dominația, unicitatea și meritul bărbatului, păstrarea poziției și îndreptățirii lui. Furia bărbaților albi față de reușita, independența femeii, se vede în fiecare zi pe internet, în viața de zi cu zi, în declarațiile deputaților, purtătorilor de cuvânt ai bisericii sau partidelor, în titlurile ziarelor, furia bărbaților albi este confundată de aceștia cu dreptul la exprimare. În această încercare de apărare și de reducere a disconfortului creat de confruntarea cu altă realitate, se vrea restabilirea ordinii, iar această ordine înseamnă imaginarul sexist, rasist, homofob, imaginarul violenței etc.

Umanitatea este diversitate. Iar pentru rasa albă, adică pentru mulți dintre noi, diversitatea este echivalentă cu o traumă, pentru că am fost făcuți să credem că rasa albă înseamnă universalul. Suntem educați/te în continuare să considerăm ca fiind ofensiv dreptul femeii de a vorbi, iar asta este o problemă structurală. Când transgresezi acest rol prestabilit ești pedepsită, iar prin această pedeapsă, care și ea este plină de violență, se încearcă restabilirea controlului și punerea femeii la locul cuvenit: este transformată din nou într-o problemă. Nu femeia este problema, nu minoritățile sunt problema, cum am fost făcuți și făcute să credem, am făcut din acestea o problemă pentru a scuza comportamente abuzive, o educație disfuncțională, pentru a justifica oprimarea și exploatarea istorică, pentru a continua această moștenire.

Reducerile la tăcere ale femeilor sunt diverse, numeroase, complicate, și implică nu doar statutul social, ci și rasa/etnia, identitatea sexuală etc. E nevoie de cât mai multe voci, diverse, dar pentru asta trebuie să întrerupem tiparele ordinii prestabilite, să examinăm realitatea consensuală, să creăm spațiu pentru femei ca astfel să poată vorbi, un spațiu în care să nu fie hărțuite și discreditate, batjocorite sau chiar reduse din nou la tăcere. Părerea cititorilor și cititoarelor contează atât timp cât aleg să-și împărtășească cu respect experiențele pe care le-au avut citindu-mi cărțile.

Cum privești absența autoarelor din manualele școlare și ignoranța sistemului educațional față de subiecte precum feminismul și nu numai?

Absența asta a autoarelor nu e doar o absență oarecare, minoră, o omitere involuntară. Este o excludere istorică și cu intenție. Ce ne face asta nouă, fetelor, dar și băieților, este că ne distruge sensul realității, identității. Susține și menține o conștiință națională în această paradigmă: literatura este masculină și albă. Băieții pășesc într-o lume care știu că este a lor, că le aparține, nu o pun în discuție, ei sunt văzuți ca ființe, experiența lor este considerată universală și umană.

Când te uiți în manuale, vezi, în cel mai bun caz câteva autoare prin note de subsol, exerciții, lecturi opționale; asta transmite și întărește mesajul că locul femeii nu e în artă sau oricare alt domeniu, că e nepotrivită, sau, din contră, excepțională. Ce face asta, din nou, fetelor, în special, este că le înstrăinează de ele, de o istorie a femeilor despre care nimeni nu le spune și despre care nu învață; întărește prejudecăți cu care deja copiii vin la școală. Fetelor rome le face și mai mult rău, ele sunt obligate să se identifice cu o istorie albă, oprimatoare, pe de altă parte, propria lor literatură, cultură le sunt respinse, interzise.

Le face pe fete să se simtă, după ce deja li s-a spus, că-s inferioare, incapabile. Orice ar face, oricum nu sunt credibile, le face să creadă că nu au viitor și că nici nu trebuie să aibă. Ce li se transmite este că nu sunt recunoscute ca cetățene și ființe, căci cei care sunt recunoscuți ca cetățeni și ființe, li se respectă imaginea, demnitatea, contribuțiile, drepturile. Băieții vin cu privilegiile genului și istoriei, al influenței, credibilității și autorității. Această absență ne modifică percepția, felul în care ne uităm la lume, felul în care lumea răspunde: nu avem unde să ne oglindim și cine să ne oglindească. Sau ceea ce vedem, sunt reprezentări corupte. Asta modifică și întărește, firește, și percepția băieților.

Pe de altă parte, lipsa unei diversități în literatură, ne menține în continuare în ignoranță, ne face să nu ne vedem propria culoare, să facem din alții o problemă. Începi să vezi foarte clar, de la un moment încolo, că educația care spune că-ți vrea binele, că țara care spune că îi pasă de tine, nu îi pasă, nu te vrea, nu te recunoaște, nu-ți recunoaște istoria, contribuția, capacitatea, potențialul.

Nu te lasă să fii și să participi, viața ta ca fată nu contează, ești considerată inexistentă sau folosită atunci când este vorba de a întări prestigiul scriitorilor sau țării.

Nu vrem feminism în școală, pentru că asta ar însemna că am începe să gândim, iar sistemul este făcut astfel încât să te facă să nu gândești, să nu chestionezi nimic. A învăța despre feminism, ar însemna să chestionăm și să deconstruim o întreagă istorie. Ori educația merge exact în sensul opus, de ascundere, mistificare, idolatrizare, nostalgie, păstrare de privilegii. Exact ca în cazul copiilor neglijați de părinți, ceea ce transmit țara și educația este că fetele, fetele rome nu sunt suficient de importante pentru a fi educate, informate, luate în cosiderare.

Am auzit de atâtea ori că nu avem autoare, că nu sunt suficient de bune, nu este așa: le avem, dar au avut ele aceleași șanse ca autorii? În ce fel am educat fetele de-a lungul acestor secole? În ce fel am educat băieții și fetele astfel încât să creadă asta? De ce am transformat lumea într-o supremație a bărbatului alb și acum ne facem că, de fapt, nu s-a întâmplat nimic?

Pe de altă parte, Hortensia Papadat-Bengescu a fost eliminată din manuale sub pretextul că scrie prea dificil pentru copii; dar ceilalți scriitori incluși în manuale nu scriu prea dificil pentru copii? Problema este alta: când toată viața ta de elev/ă ești educat/ă să citești doar literatură scrisă de bărbați albi, când doar asta ți se predă și doar această literatură este analizată și considerată demnă, când ajungi să dai peste o autoare, ți se pare bizară. Până la ea nu ai fost învățat/ă nimic despre literatura scrisă de femei, despre istoria și drepturile femeilor, nimic despre literatura scrisă de femei rome și despre istoria și cultura lor, nici nu te gândeai că femeile scriu sau că ar avea dreptul să scrie. În toată viața ta de elevă/ liceeană nimeni nu ți-a deschis acest proces: să te vezi și să fii reprezentată.

Sigur că Hortensia Papadat-Bengescu pare bizară, inadecvată, nu te recunoști în ceea ce scrie, încerci să adaptezi și să alterezi literatura ei la ceea ce ai fost învățată: să fie ca literatura scrisă de bărbați care îți e familiară, care-ți pare naturală. Fetele rome nu au nici măcar asta. În ce fel scriem acum literatură, dacă nu am confruntat și discutat nimic din toate acestea? Și care-s șansele noastre așa-zis egale când trăim într-o societate și educație segregată?

Dacă nu știm ce s-a întâmplat în istorie, dacă ne facem că uităm sclavia, rasismul, misoginia, homofobia, antisemitismul etc., dacă nu ne cunoaștem scriitoarele în diversitatea lor și a contribuțiilor lor, dacă nu avem o privire complexă asupra culturilor care au format această țară, cine suntem? Și cum sperăm că vom supraviețui ca țară în asemenea ignoranță, apatie, corupere și mistificare?

Privitor la introducerea educației sexuale în școli, care este atitudinea dumneavoastră față de această schimbare? O consideri benefică sau crezi că, din contră, va solidifica anumite convingeri și ideologii sexiste?

Eu o consider o schimbare benefică și necesară, contează cum e făcută, de către cine, cum sunt transmise informațiile și dacă aceste informații au la bază prejudecăți, roluri de gen etc. Copiii nu sunt obiecte, nu sunt proprietatea statului, a părinților sau a Bisericii, au drepturi, ceea ce iată, în 2020 pare ceva de neconceput pentru mulți români. Pe de altă parte, generațiile trecute stau ca exemplu de vieți distruse, dar nu doar ele, ci și ceea ce se întâmplă în prezent: suntem oricând gata să încălcăm drepturile altcuiva.

În continuare suntem educați/te să ne percepem ca neavând corp sau doar anumite părți ale corpului, să nu ne cunoaștem propriul corp, să ne temem de el, să îl vedem murdar, problematic, rușinos, interzis, să vedem ca fiind acceptabile doar anumite corpuri; toate astea ne lasă nu doar pradă abuzurilor, dar ne și învață să nu recunoaștem abuzul sau să îl justificăm, ne învață să vedem discriminarea ca educație și să o slăvim. Suntem învățați să credem că nu avem drepturi, dar că alții au dreptul asupra noastră, nu ne înțelegem propriile drepturi și neînțelegându-ne, necunoscându-ne propriile drepturi nu le înțelegem nici pe ale altora.

Cumpără de pe Cartepedia cartea Medeei Iancu!
Cumpără de pe Cărturești cartea Medeei Iancu!
Cumpără de pe Emag cartea Medeei Iancu!

Consideri că generațiile tinere vor câștiga lupta împotriva sexismului și conservatorismului? Crezi că tabuurile de azi vor mai fi privite în acest fel și peste zece ani?

Unele dintre aceste tabuuri, da, cred că vor exista și peste zece, douăzeci de ani. Și sexismul și misoginia, rasismul, homofobia etc. au evoluat de-a lungul timpului și vor continua să evolueze, vor deveni din ce în ce mai subtile, mai adaptabile. Cu cât le ascundem mai mult, cu atât vor deveni mai normalizate și mai puternice, mai “naturale.” Lupta nu cred că va fi câștigată atâta timp cât nu vom fi educați/te în acest sens, atâta timp cât doar unii vor fi văzuți ca persoane, atâta timp cât doar unii vor fi îndreptățiți să aibă drepturi. “Munca” care se face la nivel național, educațional, este de normalizare, nu de chestionare.

Ne supărăm când suntem numiți misogini, sexiști, rasiști, homofobi etc., ne apărăm imaginea, privilegiile, credem că doar oamenii răi pot fi misogini, rasiști etc. Cu cât negăm aceste realități, cu atât vom fi mai segregați, mai toleranți cu discriminarea, violența etc., cu atât mai mult le vom reproduce și justifica. Copiilor li se formează prejudecățile de la câteva luni, s-au făcut nenumărate studii, de la celebrul experiment făcut de Kenneth și Mamie Clark, în anii 1940, care folosea păpuși albe și de culoare pentru a vedea efectele rasismului și segregării asupra copiilor de culoare.

În acel experiment, toți copiii au ales păpușa albă, considerând-o ca fiind bună, frumoasă etc. Acest experiment ne poate ajuta să vedem și astăzi efectele segregării și rasismului, sexismului, dar și să vedem cât de mult ne-am văzut reprezentați în jucării în copilăriile noastre, cât de mult alb am văzut pe chipurile din fața noastră, în școală, în cărți, filme, desene etc., dar și ceea ce le facem altora și nouă înșine.

„Dacă violul te face să râzi, tu ești gluma” – Opinia unei adolescente despre Colo

"în Păreri și opinii" "de POV21"
violul te face să râzi

„Dacă violul te face să râzi, tu ești gluma” – Opinia unei adolescente despre Colo

Ascult cuvintele lui Alexandru Bălan și mă simt terifiată. Terifiată pentru că acest individ are o vizibilitate online uriașă, pentru că este privit de o generație naivă și considerat un model, pentru simplul fapt că există și perpetuează o mentalitate bolnavă. Nu învățați femeile cum să se îmbrace, educați bărbații să le respecte!

Colo există în fiecare „mascul alfa” privilegiat, ignorant și needucat.

Am 16 ani, la fel ca fata despre care Colo susținea că merita violată pentru că era provocatoare și mă tem, nu doar pentru că sunt martora acestei realități, dar și pentru că sunt o parte din ea. Mă tem pentru că societatea ignoră și chiar tolerează ce ar trebui, de fapt, pedepsit. Mă tem pentru că așa-zisa evoluție spre care vrem să credem că ne îndreptăm este, în realitate, un regres uriaș. Nu putem spune că suntem open-minded și nici nu ne putem numi o societate modernă în momentul în care justificăm violul, violența asupra femeilor, sexismul și nu numai.

Deținătoare de uter fiind, suntem considerate responsabile pentru incapacitatea masculină de a și-o ține în pantaloni.

Suntem țara care refuză introducerea educației sexuale în școli și totodată, țara care prezintă o toleranță enormă față de viol. Alegem să blamăm victimele și să protejăm agresorii, să le justificăm acțiunile și să rămânem indiferenți în fața nedreptăților. Catalogăm comentariile sexiste, denigrante și instigările la violență și viol drept glume, după care le spunem celor care se opun acestei mentalități că nu înțeleg caterinca. Dacă noi nu înțelegem acest umor negru, aceste eșecuri ale societății nu înțeleg drepturile fundamentale ale omului.

Cei care împart același neuron cu Alexandru Bălan nu cunosc sentimentul de a merge singuri pe stradă, cuprinși de teama că în orice moment ar putea fi victima unei agresiuni sexuale, indiferent de ce poartă.

Nu înțeleg presiunile sociale de a arăta și de a te purta conform unor anumite standarde, pentru a nu fi privite ca panarame care o caută. De ce nu educăm bărbații să respecte femeile, dar în schimb, le învățăm pe ele cum să se îmbrace?

Tăcerea reprezintă susținerea agresorului.

Privind impasibili atitudinea lui Colo și a celorlalți impotenți moral ca el, nu suntem cu nimic mai buni. Dacă alegem varianta ignoranței, suntem la fel de responsabili și la fel de implicați în problemă precum cei care au creat-o. Părerile de rău sunt tardive și inutile, la fel ca încercările lui Alexandru Bălan de a demonstra că deși promovează violul, clipurile sale sunt, de fapt, educative, încurajând tinerii să-și termine studiile și să nu consume alcool. Well, that solves everything!

Colo nu regretă nimic, nu și-ar fi cerut niciodată scuze dacă imaginea lui nu ar fi fost în pericol și nu ar fi pierdut sponsori și bani. Spun asta pentru că în ultimul clip de pe YouTube pozează în această persoană schimbată, cu valori morale, ce manipulează fără succes situația, încercând să atragă atenția asupra sfaturilor bune pe care le oferă urmăritorilor săi tineri. Too bad it’s all for show, pentru că în comentariile de pe Instagram, același om care și-a înțeles greșeala și își asumă susține în continuare că totul este o glumă și că îi pare rău pentru cei care nu știu de caterincă. Mai mult decât atât, comentariile celor care sunt de acord cu el sunt și mai îngrijorătoare.

Dacă violul te face să râzi, tu ești gluma.

După ce afirmă clar că dacă nu ar avea iubită, ar viola toate fetele de 15 ani, nu mai poate pretinde că valorile sale reale sunt altele. Susține că își iubește femeia ca pe ochii din cap și că o respectă, dar continuă prin a descrie o sclavă modernă, pentru că exact așa cum a spus, gătește, calcă, face curat; e o mină de aur. Mă întreb dacă ar mai iubi-o la fel dacă nu l-ar menaja ca pe un copil. Probabil că nu.

Colo nu este nici primul și nici ultimul prădător sexual care-și hrănește instinctele animalice cu decolteul unei minore.

Trista realitate este că Alexandru Bălan este doar una dintre multele ființe pseudo-umane care ne înconjoară și care propagă acest mindset respingător, care normalizează violul și supunerea femeii în fața bărbatului. Pentru sutele de femei violate zilnic în România și pentru miile din întreaga lume, raise your fucking voices, exprimați-vă opiniile și nu vă opriți până când acestea vor fi ascultate, pentru că altfel, așa cum am mai spus, nu suntem cu nimic mai presus.

Vrei să afli mai multe opinii despre ceea ce a spus Colo? Citește acest articol!

Ești feminist/-ă și habar n-ai

"în Păreri și opinii" "de POV21"
Ești feminist

Ești feminist/-ă și habar n-ai! Înainte să vorbesc despre ce mi-am propus, hai să clarificăm ce înseamnă, de fapt, feminismul și ce credeți unii dintre voi că este. Preamăritul DEX online se pogoară asupra noastră cu următoarele vorbe de duh: „feminism: 1 Mișcare socială care urmărește obținerea egalității în drepturi a femeilor cu bărbații, în toate domeniile de activitate. 2 Doctrină care militează pentru emanciparea femeii și extinderea drepturilor ei.”

Așa cum ne prezintă sfânta Wikipedia, „Feminismul este o serie de mișcări sociale, mișcări politice și ideologii care urmăresc să definească, să stabilească și să realizeze egalitatea politică, economică, personală și socială a sexelor. Feminismul include poziția conform căreia societățile acordă prioritate punctului de vedere masculin și că femeile sunt tratate în mod nedrept în cadrul acestor societăți. Feminismul reprezintă eforturi de schimbare care includ combaterea stereotipurilor de gen și căutarea de a stabili oportunități educaționale și profesionale pentru femei care sunt egale cu cele pentru bărbați.”

După cum puteți observa, feminismul NU înseamnă superioritatea femeii sau negarea drepturilor bărbaților în niciun fel.

Feminismul NU asumă egalitatea biologică între bărbat și femeie, care – apropo – este imposibilă prin simplul fapt că altfel nu ne-am mai numi bărbați sau femei, ci pur și simplu oameni. Cele care susțin asta NU sunt feministe. Drepturile NU-s ca o prăjitură: doar pentru că alții primesc mai mult, asta nu înseamnă că tu rămâi cu mai puțin.

Bărbații sunt făcuți să fie mai puternici, chiar după milenii de evoluție, pentru că ăsta a fost rolul lor de dinainte să știe ce e ăla foc: să vâneze și să-și apere familia. BINEÎNȚELES, mereu vor exista excepții. O femeie care e bodybuilder va fi mult mai puternică decât un bărbat mai firav. De asemenea, o mamă singură se poate descurca perfect în a avea grijă de familia sa, fără implicarea unui bărbat. Și ghici ce? Nu e nimic greșit în asta. Pentru că nu e treaba mea, nici a ta în ce alegeri fac alții. Totuși, trebuie să ținem cont că timpurile se schimbă și nu mai suntem în epoca de piatră.

Ești fată/femeie și vrei să votezi? Să lucrezi?…

Să participi la competiții sportive? Să porți pantaloni? Să faci împrumuturi la bancă? Să ai concediu plătit și să nu-ți pierzi slujba dacă rămâi gravidă? Să ai acces la educație? Să ai acces la servicii medicale? Să ai dreptul la proprietate? Dreptul la divorț? Dreptul de a avea control asupra propriei vieți? Vrei să nu ai parte de discriminări la școală/locul de muncă/acasă/pe stradă/oriunde și oricând? Felicitări, ești feministă. Nu ai fi avut acces la niciun drept dintre cele enumerate mai sus fără mișcările sufragetelor și a celorlalte valuri feministe. Nu o să elaborez mai mult aici, poți căuta pe net despre numeroasele valuri feministe și fiecare scop al lor (preferabil surse de încredere, evident).

Ești bărbat și consideri că femeia este un egal al tău în societate și o completare a ta din punct de vedere biologic? Crezi că ar trebui să ai atâtea drepturi cât o femeie și că ambele sexe merită respectate în egală măsură? Felicitări, ești feminist.

Acolo unde existau lacune în drepturile bărbaților, tot feministele au fost cele care au acționat (Da, femeile v-au luat apărarea. Știu, incredibil!): protecție împotriva abuzului domestic și a hărțuirii de orice fel, normalizarea bărbatului în societate ca ființă umană cu sentimente la fel de valide ca ale unei femei, înlăturarea tratamentului discriminatoriu în legislație (de exemplu, bărbații primeau mai mulți ani de închisoare decât femeile), concediul de paternitate, inventarea echipamentului de protecție pentru bărbați în sporturile extreme și competițiile sportive.

De asemenea, prin promulgarea drepturilor femeilor de a lucra și de a se înscrie în serviciile militare (plus multe altele), viața bărbaților moderni este una mult mai facilă datorită contribuției femeii. De exemplu, bărbatul nu mai este unicul responsabil pentru întreținerea financiară a familiei, pentru apărarea țării și alegerea conducătorului acesteia.

Așa de rău e feminismul ăsta?

Poate că, înainte să folosești termenii feminism/feministă într-un mod derogatoriu, ar trebui să te informezi.
P.S.: Dacă mai vorbește gura fără tine, îmi poți scrie pentru un exorcist bun.

Vrei să citești mai multe despre feminism și self-love? Click aici!

Misogini fără frontiere – despre adevăr și egalitate

"în Păreri și opinii" "de POV21"
misogini

Într-o societate în care egalitatea între sexe a devenit deja o temă uzuală, misoginismul ar trebui să fie considerat doar un capriciu al celor care au rămas blocați pe ideile învechite. Cu toate acestea, este încă prezent și pare să înflorească pe zi ce trece. În această perioadă sumbră prin care trece țara noastră, acești misogini se află peste tot pe social media.

Plictiseala din carantină a devenit un prilej pentru ca acești masculi feroce să-și arate adevărata față. Cum după noile reguli impuse de autorități ieșitul în club la combinat a picat din schemă, bombardierii aleg să sâcâie fetele cu mesaje puerile, încercând să capteze atenția domnișoarelor, dar de multe ori fără rezultat.

„Ești cea mai frumoasă fată cu care am vorbit vreodată, ești specială, simt o legătură între noi”

Normal că e cea mai cea dintre toate, dacă singura prezență feminină din viața lui e maică-sa. Mesajele curg în neștire, complimentele vin pe bandă rulantă, iar tipul este unul diferit, dornic de o relație adevărată și dispus să înțeleagă persoana de lângă el. Desigur, toate până când își ia friendzone. Acolo se schimbă puțin lucrurile…

„Fă, curvo, pe cine lași tu cu seen? Să-mi bag…”

Și am ajuns la concluzia că atunci când vulpea nu ajunge la struguri, zice că-s acri. Dar știi și tu… de la iubire necondiționată la băgat organe în orificiile mamelor noastre, e doar un mic pas. Niciun bărbat nu își scoate la iveală misoginismul până când nu-l lovești sub centură și îi calci în picioare demnitatea de Don Juan.

Dar de ce trebuie să îi suporți toate crizele de personalitate și să nu îi plătești cu aceeași monedă? Pentru că ești mai bună de atât.

Nu suntem cu nimic inferioare lor și ar trebui sa priceapă asta de la primul refuz. Ai dreptul de a alege cu cine ieși sau nu la o cafea. Dacă se supără e fix problema lui. Plânge puțin la maică-sa și îi trece. Trebuie să fim directe și mature, iar dacă te lași prostită de dramele lui ieftine, nu ești cu nimic mai deșteaptă decât el.

Bine, ăsta e doar tipul de misogin basic cu care orice femeie s-a confruntat cel puțin o dată. Dar nu e singurul!

Mai sunt și cei care, probabil, sunt misogini pentru că te consideră concurență. Vorbesc despre bărbatul ăsta modern, cu părul decolorat, sprâncenele pensate la limită și picioarele mai fine decât ale tale. Ei sunt cei mai mari hateri ai femeilor. Îți critică fiecare mișcare, fiecare rochie mai scurtă decât prevede legea Bisericii Ortodoxe, nu te pune cu ei, te pot zgâria cu ghearele alea de drag queen.

Arată-le că le ești un egal și dă-le clasă!

Fii tu cea care te impui și nu permite bărbaților misogini să îți ghideze viața. Nu te lăsa jignită de el și nu accepta nimic din ce îți limitează drepturile. Dă tot ce ai mai bun și demonstrează că tot ce fac ei, putem face și noi. Suntem niște luptătoare și trebuie să fie conștienți de asta.

Lăsăm dulcegăriile, vorbele alea de încurajare și luptăm cot la cot cu ei.

Sexul feminin nu e sexul slab, egalitatea este și aici și trebuie să se știe asta. Niciun bărbat nu e în măsură de a ghida viața unei fete, de a-i controla deciziile și acțiunile. Nu numai bărbații aduc bani în casă, nu numai ei pot conduce corect o mașină și nu numai ei pot schimba un bec. Așa că dovedește femeie, dovedește că poți să faci exact ce face el și chiar mai bine. Nu-i oferi prilejul să te considere inferioară.

Pentru că, așa cum se și știe, în spatele unui bărbat puternic, stă o femeie de mii de ori mai puternică.

Mai multe despre misogini și feminism, chiar aici!

Autori: Andra Maria Fodor & Lorena Elena

 

Dana Budeanu, te rog, oprește-te!

"în Păreri și opinii" "de POV21"

Nu știu câți dintre voi o urmăriți, dar cu siguranță cu toții ați auzit discutându-se despre fenomenul Dana Budeanu, distinsa doamnă care a pus pe jar social media în ultimele luni. Nu m-am declarat niciodată fana ei, dar recunosc că am privit cu amuzament activitatea ei de pe YouTube, pentru că era relativ haioasă, iar în unele contexte, chiar rezonam cu opiniile ei. Cu toate acestea, ultimul „verdict” m-a făcut să îmi schimb radical părerea despre tot ce reprezintă Dana Budeanu.

Bineînțeles că părerile sunt împărțite.

Foarte mulți o consideră un personaj și cred că exagerează anumite glume și comparații, pentru că intenția ei ar fi tocmai aceea de a scandaliza publicul prin păreri cât mai extremiste, exprimate în modul ei caracteristic, care reușește de fiecare dată să stârnească controverse. Tot aceste persoane au interpretat rubrica „Amețitele și mafioții” ca fiind o satiră despre societatea contemporană, bineînțeles, condimentată cu glumițe nesărate, care au încetat să mai fie amuzante și care au devenit acum adevărate insulte.

Din punctul meu de vedere, ar fi fost minunat dacă ar fi stat așa lucrurile.

Din nefericire, totuși, încep să cred că Dana Budeanu nu joacă un rol și nu ironizează oamenii for the sake of entertainment, ci chiar pare că ea crede cu tărie în ceea ce spune. Probabil că vă întrebați de ce am ajuns la concluzia asta și ce m-a deranjat atât de tare, încât am ales să scriu un întreg articol despre acest subiect.

Dana are foarte multe păreri. Și e perfect în regulă, cu toții avem, dar diferența o face felul în care le exprimăm și așteptările pe care le avem de la oameni.

Este clar faptul că prin videoclipurile ei, Dana Budeanu încearcă să „educe”, într-un fel, și să influențeze oamenii, în așa fel încât să adopte mentalitatea ei. Ce este cu adevărat problematic este felul în care își expune teoriile superficiale și de multe ori, complet lipsite de raționament, despre cum ar trebui să arătăm și să ne purtăm, astfel încât să putem atinge așa-zisele standarde ale normalității și eleganței impuse de ea.

Nu, aici nu mă refer la celebra replică „Ce femeie e aia care bea bere?”.

Astăzi o să abordez câteva subiecte mai delicate, și anume violența domestică, masculinitatea toxică și inegalitatea de gen, pe care Dana Budeanu pare să le încurajeze din plin, deși încearcă să mascheze aceste instigări ca fiind „figuri de stil”, cum le numește în ultimul videoclip. Poate că glumește, poate că nu. Cert este faptul că oricât de amuzantă te-ai vrea, oricât de mult ai încerca să scandalizezi mulțimea cu opiniile tale, există limite. Limite pe care, cred eu, Dana le-a depășit de mult. Citez: „Bă, prima dată când te-a certat aia, te-a persiflat sau ți-a răspuns în nas, la vreo masă în public, undeva, jap! De față cu toată lumea. Japul nu e ceva rău, zici că ți-a scăpat mâna. […] În secunda doi, iau aminte și amețitele celelalte. Tu o faci pentru binele comunității. Cum ai altoit-o pe ea, cum ai instaurat teroarea”.

Nu cred că aceste cuvinte au nevoie de explicații suplimentare din partea mea pentru că, pentru Dana Budeanu, este perfect normal ca masculul să își dezlănțuie „instinctul masculin” de a-i trage câte una femeii atunci când vorbește prea mult sau îl nemulțumește în vreun fel. Este aproape de necrezut faptul că acest „model al societății”, așa cum se pretinde, este căsătorită, are copii, cărora se presupune că le oferă o educație.

A nu se înțelege că pun la îndoială calitățile ei de mamă, însă sper doar că măcar față de copiii ei nu încurajează această idee de „femeie la cratiță și bărbat pe canapea”.

Înțeleg că nu este feministă, așa cum a declarat chiar ea și respect asta. Nu poți obliga pe cineva să creadă în ceva doar pentru că așa consideri tu că este normal. Chiar și așa, este o diferență enorma în a nu crede în egalitate dintre sexe în diverse contexte și între a nu respecta drepturile fundamentale ale omului.

Nu mă deranjează faptul că Dana este o persoană extremistă și sexistă. Nu este nici prima și nici ultima.

Problema este că, având notorietatea pe care o are, nu este urmărită doar de o anumită categorie de vârstă și de oameni. Vorbim despre faptul că trăim totuși într-o eră a tehnologiei și a informației, în care copiii au acces la platformele de social media de la vârste foarte fragede, când nu au maturitatea necesară pentru a putea discerne ce este potrivit, moral și educativ. Vorbim despre adolescenți și tineri care poate au fost crescuți de părinți cu același tip de mentalitate, iar urmărind „verdictul” Danei, nu fac altceva decât să își întărească convingerile împrumutate involuntar din familie. Mai departe, știm ce se întâmplă. Știm care este situația violenței domestice în țara noastră și știm foarte bine că nu multora le pasă suficient încât să se implice și să încerce să schimbe această realitate dură pe care prea multe femei o trăiesc.

Nu spun că Dana Budeanu este responsabilă pentru procentul înfiorător al violenței domestice în România.

Spun doar că este o persoană publică și are o anumită influență asupra celor care o urmăresc. Poate că ar fi timpul să se folosească de această notorietate într-un mod inteligent și responsabil, în loc de a răspândi în mod conștient negativism și imoralitate.

Înainte de a încheia, aș vrea să mai spun câteva cuvinte despre felul în care Dana încurajează masculinitatea toxică prin aproape tot ce spune. Cumva, în viziunea ei, dacă un bărbat merge la cumpărături sau dacă gătește, este un sclav. Dacă își tratează cu minimul de respect și afecțiune iubita în public, este un fătălău. And it goes on and on. Înțeleg glumițele, înțeleg exagerările, dar e suficient! Nu îmi doresc să detaliez mai mult de atât, pentru că nu aș vrea ca acest articol să fie interpretat ca o jignire la adresa Danei Budeanu.

Aceasta este simpla mea părere și mai departe, you decide where you stand on this subject.

Mai multe despre ce cred tinerii în legătură cu Dana Budeanu, găsiți aici!


Sursa foto: YouTube

Controversele feministe în viziunea adolescenților

"în Texte" "de POV21"

Cu câteva zile în urmă, am fost invitată să particip la o strângere de fonduri, „Controverse feministe”. Aceasta este organizată de o echipă de voluntari liceeni din orașul Caracal, în colaborare cu un cunoscut ONG numit GirlUp. Acesta își desfășoară activitățile cu scopul de a educa tinerele femei. Demonstrează prin ateliere, tabere de vară și multe alte proiecte interesante, cum acestea își pot exercita drepturile și cum pot lua atitudine în fața nedreptăților. Să vedem care sunt controversele feministe în viziunea tinerilor! 

Ideea de la care a pornit întregul proiect a fost feminismul.  Pe lângă aceasta, proiectul se datorează și puternicei dorințe a elevilor organizatori de a evidenția importanța egalității dintre sexe în societatea actuală.

Scriu acest articol pentru că simt că este important să promovăm tinerii inteligenți, talentați și determinați. Trebuie să le facem auzite vocile! Pentru că au avut curajul de a prelua inițiativa. Pentru că au înțeles că lumea nu se poate schimba de una singură, fără implicarea celor care reprezintă viitorul.

În deschiderea evenimentului, am ascultat cuvintele pline de emoție ale ambasadoarei Andreea Pancu. Andreea este elevă în ultimul an la Liceul Teoretic “Ioniță Asan”, cea datorită căreia a fost posibilă realizarea acestei activități. Am privit o piesă de teatru, inspirată din cartea Povestea slujitoarei, scrisă de Margaret Atwood.

Luminile s-au stins, iar liniștea a cuprins întregul amfiteatru. Spectatorii erau acaparați de curiozitate și urmărind cu interes sceneta. Am aflat astfel povestea protagonistei, o tânără slujnică prinsă în rama unui tablou ce ilustrează o lume aflată sub conducerea unui regim totalitar.  Femeile sunt principalele victime. Acestea au fost private de drepturi fundamentale și și-au pierdut identitatea. Tratate ca simple proprietăți, al căror singur scop este supunerea în fața celor cu un statut social înalt. Era crucial ca slujnicele să fie fertile și loiale stăpânilor, pentru că o îndatorire foarte importantă a acestora era cea de a oferi copii statului, din motivul fertilității scăzute de care America era cuprinsă în acea perioadă.

Următoarele secvențe ale scenetei au prezentat felul în care femeile erau privite și tratate în societatea respectivă. Deși erau victimele unor nedreptăți, erau considerate responsabile pentru situația în care se aflau. Această idee a fost conturată cel mai bine în momentul unei confesiuni, în care o altă slujitoare a mărturisit un eveniment care i-a marcat întreaga existență. Însă preotul și celelalte slujnice au atacat-o pe aceasta cu cuvinte dure. Cuvinte prin care au umilit-o și au acuzat-o pentru abuzul sexual prin care a trecut.

Mesajul piesei a fost unul foarte puternic. Cred că intensitatea acestuia a fost resimțită de întreaga sală.

Așa cum a adăugat și Andreea în discursul ei după ce lumea distopică din Povestea slujitoarei a dispărut în spatele cortinei, „egoismul poate distruge vieți”. Sunt doar câteva cuvinte, dar care spun povestea a milioane de femei din întreaga lume. Femei care au fost intimidate, discreditate, reduse la tăcere, abuzate. Ba mai mult, femei care au fost convinse că singura cale de a supraviețui în societate este supunerea în faţa unor ideologii absurde. Altfel spus, în fața unor reguli nescrise prin care femeile trebuie să gândească și să se poarte într-un anumit fel. Asta dacă nu își doresc ca numele lor să se afle pe buzele tuturor, alături de cuvinte disprețuitoare.

Strângerea de fonduri a continuat cu un meci demonstrativ de dezbateri, pregătit de elevii clubului de debate al Liceului Teoretic „Mihai Viteazul”.

Cele două echipe au discutat despre implicarea femeilor privilegiate în mișcările feministe. Personal, am rezonat mai mult cu echipa Opoziției. Aceasta a susținut faptul că persoanele implicate înțeleg mult mai bine cazurile de abuz, empatizează mai bine cu alte victime și mesajul transmis de acestea are un impact mai puternic asupra majorității. Pe de cealaltă parte, echipa Guvernului a prezentat argumente solide legate de faptul că femeile privilegiate se pot implica la fel de activ în mișcările feministe. Cum? Prin susținerea morală a victimelor și adoptarea unei atitudini solidare față de acestea.

Mi-a plăcut atât de mult proiectul colegilor mei, încât am ales să le adresez câteva întrebări chiar lor, pentru a afla mai multe despre întâmplările din spatele scenei și despre viziunea acestora asupra feminismului.

Discutând cu Andreea, organizatoarea evenimentului, am descoperit o tânără determinată și empatică, care a decis că este timpul să se implice cât mai mult în astfel de activități, pentru că își dorește cu adevărat să realizeze o schimbare.

Cum a început colaborarea ta cu cei de la Girl Up? Ce te-a inspirat să organizezi acest eveniment și de ce tocmai „Controverse feministe”?

R:O prietenă m-a informat legat de faptul că Girl Up România făcea preselecții pentru a găsi ambasadori. Odată ce am aflat mai multe, a părut drept o experiență perfectă prin care pot încerca să duc activismul la următorul nivel și să învăț mai multe despre cum mă pot implica în mod activ în schimbarea perspectivei audienței. Cât despre eveniment, eu și echipa am început pregătirile în luna octombrie. În privința numelui, am încercat să găsim ceva care să exprime esența temei abordate atât în piesa de teatru, cât și în demonstrația de debate, și «Controverse feministe» a părut cea mai bună alegere.”

Cum consideri că această experiență te-a ajutat să te dezvolți pe plan personal?

R: Știam încă de la început că poziția de ambasador implica ieșirea din zona mea de confort în proporții mai mari. Dar am decis să aplic, fiindcă îmi doream să pot căpăta mai multă experiență și, sincer, zecile de ore depuse în organizarea și promovarea evenimentul au meritat. Am avut parte de refuzuri pentru sponsorizări. Plus postere rupte și diferite comentarii negative legate de această inițiativă. Însă, odată ce am văzut cât de super a ieșit totul, am simțit cel mai puternic sentiment de empowerment de până atunci.”

Ce a reprezentat pentru tine cea mai mare provocare pe parcursul pregătirilor?

R:Probabil lipsa sincronizării. Am avut ședințe cu voluntarii și repetiții cu actorii săptămânal. A trebuit nu doar să îmi fac timp pentru fiecare, dar și să încerc să lucrez și să fac progres constant, chiar dacă uneori lipsea o mare parte a echipei din cauza tezelor, testelor sau a meditațiilor. Însă garantez că, fără ajutorul echipei de voluntari și actori, evenimentul nu era posibil și sunt extrem de mândră de rezultatul obținut.”

Consideri că mesajul transmis de tine și echipă a avut impactul dorit asupra audienței?

R:Sper că da. Sincer, cu toată agitația din timpul evenimentului, nu am avut mult timp alocat audienței, însă la final am observat că o mulțime de oameni au apreciat efortul depus de noi, dar și intenția, iar asta mă motivează să îmi mențin rolul de ambasador și în următorul semestru.”

Am continuat micul meu interviu discutând cu Delia Constantinescu și Silvia Tudoran, două voluntare, eleve în clasa a XI-a, de la care am înțeles importanța lucrului în echipă, a consistenței și a dorinței de a reuși.
Cum ai descrie întreaga experiență din punctul tău de vedere? Le-ai recomanda și altor adolescenți să se implice în activități de voluntariat? Dacă da, de ce?

Răspunsul Silviei a fost: „Da, normal că le-aș recomanda și altora. Îți dezvoltă anumite abilități, precum cele de leadership, public speaking, management. Te ajută mult să comunici mai ușor cu oamenii din jur și să îi înțelegi mai bine. În plus, înveți cum să ai răbdare atât cu tine, cât și cu ceilalți și cum să faci față situațiilor dificile, stresante, mai ales că vei fi mereu înconjurat de oameni ale căror opinii diferă. Și dacă vor să facă asta, trebuie neapărat să aibă în minte un scop. Tot timpul. Trebuie să îți răspunzi ție însuți la acel „de ce?” prima dată. Cred că doar așa reușești să duci un proiect la final și să îi atragi și pe alții.”

La aceeași întrebare, Delia a răspuns:Având în vedere că a fost primul eveniment pe care l-am organizat de la zero, deși mă așteptam să fie complicat, a fost mai greu decât credeam. Însă a fost foarte frumos. Aș recomanda tuturor, indiferent de vârstă, să facă voluntariat. Pur și simplu te face să te simți împlinit, știind că aduci o contribuție societății. Cred că genul acesta de lucruri ne face să ne dezvoltăm și, chiar dacă a fi voluntar necesită mult timp, merită din plin !”

Din câte știu, în spatele acestui proiect se află o echipă numeroasă, așadar cu siguranță au existat și momente tensionate. Cum ați reușit să le depășiți?

„A fost extraordinar de greu să trecem peste neînțelegeri, cel puțin din punctul meu de vedere. Orice decizie am fi luat în momentele de genul, mereu exista cineva care nu era de acord, dar până la final am reușit cu toții să lăsăm de la noi ca să fie totul OK. Cred că ăsta a fost principalul lucru pe care l-am învățat. Munca în echipă necesită compromisuri.”Delia

Cum privești conceptul de feminism și de ce consideri că este atât de important în societatea actuală?

Silvia:Feminismul vorbește despre egalitate de drepturi. Eu, femeie, vreau să am aceleași drepturi pe care le au bărbații, nu să fiu la fel ca ei. Iar, odată cu aceste drepturi, îmi asum și responsabilitatea și obligațiile care decurg din ele, în aceeași măsură cu bărbații. Problema este că foarte mulți oameni cred că feminismul este misandrie, adică a urî bărbații, ceea ce este greșit. Iar mie, ca feministă, nu mi se pare nici măcar moral să faci asta.

Subiectul acesta legat de feminism a ajuns în ultimele luni printre prioritățile mele și cred că aș putea vorbi încontinuu despre el. Chiar dacă uneori devine obositor să le explici oamenilor concepte sau lucruri bazate pe fapte reale. Apoi ei să te contrazică spunând: „Ești cam extremistă” sau „Vi s-a urcat democrația la cap, femeile au deja drepturi în România”. Tocmai de asta este important în societatea actuală. Da, avem drepturi. Dar nu ne sunt respectate de cine și când ar trebui.”

Delia:Eu consider feminismul o mișcare care susține diversitatea. Mai presus de gen, rasă, orientare sexuală, suntem cu toții oameni, trebuie să ne respectăm și să ne susținem între noi, doar că mulți uită asta. E important să tragem un semnal de alarmă și să sensibilizăm oamenii în legătură cu acest subiect. S-au petrecut și încă se petrec o mulțime de evenimente tragice din cauza discriminării și nu cred că cineva își dorește o lume în care nu se poate simți în siguranță.”

Am discutat și cu Loredana Stoian, actriță în piesa de teatru Povestea slujitoarei, care, deși nu a mai avut alte tangențe cu actoria până de curând, a reușit să impresioneze publicul și să transmită emoții puternice tuturor.

Pentru început, cum ți-ai descoperit pasiunea pentru actorie? Ce anume te-a atras în domeniu și de ce ai ales să joci în această piesă?

R:Am vrut să experimentez ceva nou și așa am ales să joc în piesa aceasta. A fost, de asemenea, și primul meu contact cu lumea teatrului. Piesa a făcut parte din evenimentul organizat de o prietenă apropiată mie și am vrut să o susțin, implicându-mă ca voluntar, dar și ca actor. A fost o experiență unică, iar pe viitor mă gândesc să mai particip la astfel de evenimente.”

Tocmai, pentru că mi-am dorit să aflu cum a fost resimțită experiența de cât mai multe persoane, am discutat și cu unul dintre debaterii prezenți la demo.

Alex Drăghia, elev în primul an de liceu, aflat la începutul carierei sale în dezbateri, a demonstrat publicului, prin cuvintele și atitudinea sa, că merită să se afle în spatele pupitrului.

Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru debate și ce fel de impact crezi că a avut meciul demonstrativ asupra publicului?

R:Pasiunea mea pentru debate? Are ceva rădăcini. Încă din clasa a VII-a cochetam cu ideea de dezbateri și de oratorică, doar că nu mă puteam implica efectiv într-un club. Însă, cu trecerea anilor, am simțit din ce în ce mai mult faptul că acolo este locul meu, așa-numita „ceartă academică” este de mine.

Cât despre impactul meciului… publicul trebuie captivat. Ăsta este scopul dezbaterii, publicul fie că știe ceva despre subiect, fie că nu, trebuie să înțeleagă și să fie convins de către una dintre echipe. Efectul cred că este mai facil să fie discutat de către public în sine, însă din spatele pupitrului, sentimentul pe care cred că l-am transmis a fost unul inedit și submersiv.”.

Le-ai recomanda și altor adolescenți să se înscrie într-un club de debate? Dacă da, de ce? Care crezi că sunt avantaje și cum te-a ajutat pe tine această experiență?

R:Cu siguranță. Prin debate nu înțelegem doar acțiunea în sine. Prin debate înțelegem un efect domino. Începi prin a încerca și prin a vedea potențialul tău ca vorbitor. Continui în exploatarea acestuia, iar apoi nu te mai oprești din a învăța tactici noi de oratorie și alte artificii. Debate-ul te va contura continuu, ca om, ca orator și nu numai. Pe mine m-a ajutat foarte mult cu încrederea în sine și cu repararea propriei imagini pe care o aveam despre mine însumi. Prin asta mă refer la faptul că m-a ajutat să îmi descopăr adevăratele abilități și să îmi înțeleg mai bine slăbiciunile, dar și punctele forte. Tot acest club mi-a dat posibilitatea de a-mi îndrepta defectele și de a deveni o versiune mai bună a mea.”

Acestea fiind spuse, aștept cu drag următorul eveniment organizat de această echipă minunată. Am încredere că vor impresiona din nou prin creativitatea și dedicarea lor.


Fotograf: Delia Georgiana Constantinescu


 

Derulează înapoi