Tag archive

Empatie

Toleranță. Iubire. Empatie! Asta-ți trebuie ție, dragă Românie!

"în Păreri și opinii/Diverse" "de POV21"
Toleranță

Toleranță. Iubire. Empatie! De-a lungul timpului și mai ales în ultimii 30 de ani, România s-a schimbat, a evoluat pe unele căi, a involuat pe altele, însă, din păcate, nu s-a modificat nimic pe plan social, pe latura spirituală.

Observ, pe zi ce trece, cum oamenii consideră că este mai de preț să ai valoare materială, sentimentele fiind foarte ușor de cumpărat, de la niște negustori nevinovați care realizează prea târziu că au fost trași pe sfoară.

Toleranța în România este la un nivel scăzut, aproape inexistent, firul de praf din ochiul aproapelui fiind mult mai important decât piatra din ochiul celui care judecă. Astfel, apar tipologii precum „grăsuța”, „grăsuțul”, „fătălăul”, „urâtul”, „urâta”, „schiloada” și lista se poate lungi de aici până pe Pluto și înapoi. Pentru a combate intoleranța și a promova valori precum pacea, iubirea față de semeni, aprecierea, nu este deloc greu. Schimbarea pleacă de la noi și se va exercita asupra noastră la un moment dat. Așa funcționează karma.

Iubirea este judecată aici și nu mă refer la minoritățile cu altă orientare, deși suferă cel mai mult la capitolul acesta, ci la cuplurile care nu se încadrează în tiparele comuniste „grăsuți amândoi”, „înalți amândoi”, „școliți amândoi”.

De ce se mai ține cont de tipare? Ei bine, problema stă în frica de a te deschide la a cunoaște lucruri noi, persoane care nu fac ceea ce îți place și ție, de frica de a nu fi compatibili.

Să luăm un exemplu. Două persoane la fel, din punct de vedere fizic sau moral, se pot iubi la fel de bine cum se pot iubi și două persoane opuse. Totul ține de chimie, nu de tipare. Pentru a iubi trebuie să acceptăm și să înțelegem, iar pentru acestea, este neapărat nevoie de toleranță.

Empatia presupune înțelegerea aproapelui, iar apoi, punerea în locul acestuia. Are România așa ceva? Categoric, dar, din nefericire, în doze foarte mici.

Într-o țară în care intoleranța şi încăpățânarea de a nu fi îngăduitor și deschis la noutate sunt uzate în exces, toate aceste valori pozitive sunt anulate.

Chiar este așa de greu să acceptăm ce e nou? Să fie atât de complicat să ne vedem de pătrățica noastră? E, oare, toleranța o știință ce trebuie studiată, căci, dacă așa este văzută, atunci sunt aici să te contrazic.

Am argumentele chiar aici:
– nimănui nu ar trebui să îi pese de ceea ce face un om atât timp cât este făcut în privat (exemplu: săruturile alea pe bănicile din parc, cu atingeri total inacceptabile, trebuie făcute acasă);
– nimănui nu ar trebui să îi pese dacă tipul sau tipa are bani sau e sărac/ă (acești oameni au aceleași 24 de ore într-o zi, iar roata se poate întoarce oricând);
– nu ar trebui să te lași înjosit pentru o trăsătură cu care te-ai născut (urechi mari, nas mare, faptul că ești scund/ă), pentru că fiecare are ceva cu care nu se mândrește. De exemplu, eu am coșuri pe față, dar nu mă mai deranjează. Cine mă apreciază, mă poate aprecia și cu acnee.

Așadar, Românie, inspiră – tolerează, iubește, acceptă –, expiră – deschidere, acceptare, bunătate -!

 

Foto: Andrei-Bogdan Capătă

Respectul – o nevoie ce constituie puterea

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"
Băi, era atât de frig afară și mergeam cu capul în jos de frig și ger. Mă plimbam supărat, dezinteresat de oameni și de oricine mi-ar fi picat în fața ochilor. Priveam oamenii, magazinele, muncitorii care se trudeau cu orele să-și mulțumească șeful scârbit de viață.

Efortul imens al muncitorilor era pur și simplu ieftin și în zadar pentru acel „boss” plin de el, și de PUTERE. La naiba, că încearcă din răsputeri să fie perfect acel muncitor, pentru un om care poate va da pe el doi bani. Băi, doar doi bani. Și de unde… că se trezește cu înjurături, scandal, poate și minus 300 de lei că îi „comentează”. Normal niciun om nu „comentează”, dar cum simte „Dumnezeu” că are dreptate lucrătorul, îl articulează, ca data viitoare să se și închine când trece pe lângă el. Și până la urmă, ce e respectul? Respectul – o nevoie ce constituie puterea sau un mijloc de a câștiga puterea?

Disclaimer: Acest articol reprezintă un articol de opinie. În caz că nu rezonați cu opinia mea, vă invit să vă expuneți punctul de vedere în comentarii. Îmi asum orice intrigă va lua naștere în urma acestui articol.
Așa trebuie să funcționeze lumea? Așa trebuie să fie oamenii?

Nu. Cred în ceea ce se cheamă, RESPECT. Nu sunt eu analist sociolog, nu sunt în măsură să judec felul în care oamenii trebuie să fie tratați de alți oameni, dar RESPECTUL este esențial. Băi, e esențial la fel ca fiecare gură de aer pe care o iei după ce stai sub apă prea mult, e esențial ca bucata aia de pâine pe care te punea maică-ta să o mănânci, că altfel nu te săturai.

Fii sincer cu mine. 

Zi-mi de câte ori ai fost tratat cu indiferență, doar pentru că persoana de care aveai nevoie te trata cu inferioritate și nu aveai ce să spui din cauză că EL deținea puterea? Să nu ai un cuvânt de spus, să nu ți se respecte statutul de om. Până la urmă urmei ești om la fel ca amețitul ăla de șef, nu?

Dă-mi două secunde să-ți zic despre cum ar fi ca șeful tău să te respecte, să te audă și să uite de puterea aia de mare barosan pe care CREDE că o are.

Ești un amărât de ospătar, să zicem. Cu toate că poate ai învățat mai mult dar n-ai avut noroc la bac și ai renunțat făcându-te taxiu de mâncare, de la bucătărie la masă. Muncești tu 10 ore pe zi, ești obosit mort de la cât ai cărat, de la clienții morocănoși și înfometați, de la cât ai șters nenorocita de podea doar să iasă bine să te poți mândri cu asta.

Băi și ce crezi? Vine „boss-ul”.

Mamă, nu o să îi placă, îți face și el capul mare și îți mai scade și din salariul ăla din care dacă îți iei 3 pâini, plătești chiria și o pereche de ghete, te uiți în sus că s-au terminat banii. Se uită la tine „baronul” și zice: „Bravo bă, așa da treabă, mergi acasă că de aici termin eu”. ȘOC. Evident că șoc, pentru că asemenea oameni NU PREA EXISTĂ. Să înțeleagă cât muncești, și să-ți înțeleagă dorințele minuscule ca puterea ta de munca rămasă după 10-12 ore.

Ăsta se numește RESPECT și în același timp, inteligență. Pentru că șeful ăla mișto pe care l-ai întâlnit, gândește și nu lasă să i se ridice alea 10 milioane în plus pe care le are la salariu față de tine.

Acum, dacă ești șef și nu te comporți la fel ca exemplul meu dat mai sus, ești un nenorocit. Dacă ești lucrător și șeful tău nu se poartă cu tine ca in exemplul dat mai sus, omule, pleacă dracului de acolo că nu ești sclav, ești om. Și ce dacă nu ai învățat destul? Și ce dacă ești ospătar? Respectul ți se cuvine, chiar prin lege.


Autor: Cristea Alexandru


 

Adulții și copiii – un conflict deschis, o luptă fără sfârșit?

"în Psihologie & Relații" "de POV21"

De câte ori n-am auzit fiecare dintre noi, copii fiind, că noi nu știm? Că ar trebui să tăcem și să nu ne băgăm în conversațiile adulților? 

De câte ori nu ne-am simțit neimportanți și nevaloroși pentru persoanele speciale din viața noastră? Persoane care ar fi trebuit să ne încurajeze să fim încrezători și să ne spunem opiniile fără să ne fie frică că vom fi criticați? Adulții și copiii – un conflict deschis, o luptă fără sfârșit sau o cauză pierdută?

Adulții ne impun să fim conform standardelor cerute de societate sau așa cum ei nu au reușit să fie.

Dar nu ar trebui ca persoanele în care noi avem cea mai mare încredere să ne ajute să ne descoperim? Să ne îndrume să fim noi reali, fără idei și emoții reprimate? Modul în care adulţii se rezumă și se raportează la tine te va defini mai târziu în viață.

Comportamentele de superioritate ale adulților, fie că sunt părinți, profesori sau doar niște rude, distrug încrederea în sine a copiilor. Îi fac să se simtă inutili. Le transmit ideea că nu sunt suficient de buni, de deștepți, că nu sunt demni de iubirea și de aprecierea lor.

Fix aceste atitudini nocive ale adulților transformă copiii în niște oameni cu foarte multe insecurități. 

Adulți care nu vor ști să se respecte, să se accepte, să aibă încredere în ei. Nu vor ști să își susțină opiniile în fața celorlalți, fără să le fie teamă de ce ar putea spune aceștia. Adulții nu sunt superiori copiilor. O relație sănătoasă între un copil și un adult ar trebui să se bazeze pe egalitate.

Ne dorim ca, în viitor, copiii noștri să devină niște adulți capabili, care să știe să facă față situațiilor mai puțin plăcute. Dar în același timp nu îi lăsăm să își spună punctul de vedere. Nu îi lăsăm să spună ceea ce îi deranjează și ceea ce poate le face rău. Abordăm un comportament superior față de aceștia și îi facem astfel să se simtă triști, singuri și nevaloroși.

De câte ori am auzit în copilăria noastră clasicul ,,ești doar un copil, nu e treaba ta ce vorbesc adulții!”

Și am fost reduși la tăcere. Apoi avem pretenția ca ai noștri copii să nu devină timizi și neîncrezători în propriile forțe și opinii.

Standardele care le sunt impuse fetelor sunt un prim argument. Ele ar trebui să asculte întotdeauna ce spun ceilalți și să le facă pe plac. Să nu se pună niciodată pe primul loc și să nu se gândească la ce își doresc ele, ceea ce le va transforma în niște femei supuse, care nu vor ști să aibă încredere în ele. Implicit nu vor ști să se iubească, vor deveni dependente de partenerii lor și vor crede că nu trebuie să se îngrijească niciodată de propriile dorințe și nevoi.

Pe de altă parte, băieților le este impus încă din copilărie că ei trebuie să fie puternici. Să nu își arate sentimentele și emoțiile, să nu plângă și să nu fie slabi în fața celorlalți. Aceste idei îi fac pe bărbați să fie superiori, autoritari, să pară niște ființe fără suflet, cărora nimic nu le face rău. Dar, de fapt, sufletul lor are atât de multă nevoie de iubire și de afecțiune…

De fapt, copiii ar trebui ascultați.

O relație sănătoasă între un părinte și copilul său ar trebui să se bazeze pe comunicare și înțelegere profundă.

De cele mai multe ori, adulții consideră că aceștia sunt doar niște ființe care ,,nu știu nimic”, care nu sunt capabile să se implice în conversațiile lor importante și mature. În realitate, copiii au foarte multe lucruri de oferit și îi pot învăța pe adulți lecții importante de viață.

Dacă adulții s-ar opri măcar pentru un moment să se uite la bucuria și la puritatea din ochii unui copil, atunci ar înțelege atât de multe lucruri.

În fuga lor continuă după satisfacerea nevoilor materiale, aceștia uită de partea esențială a fericirii și liniștii sufletului lor. Dar copiii sunt doar niște suflete pure și inocente, iar dacă un adult s-ar uita la bucuria și la energia pe care le exprimă un copil atunci când se joacă, cu siguranță nu ar mai considera că nu are nimic de învățat de la aceștia.

Lipsa atenției, a afecțiunii, a dragostei și a înțelegerii de care are nevoie un copil duce la formarea rănilor unui adult disfuncțional.

Va fi mereu în căutarea altor persoane care să îi satisfacă nevoile, să-l facă să se simtă acceptat și iubit. Astfel, va suporta relații toxice în viața lui, persoane care îl vor face să se simtă la fel ca în copilărie: singur, trist, neînțeles și neapreciat.

Un adult care conștientizează că el este singura persoană care își poate oferi ceea ce caută cu atâta ardoare se va bucura de pacea interioară.

Doar noi ne putem îngriji de propriile răni și ne putem oferi iubirea de care avem nevoie. Oamenii din jur sunt mâinile pe care le apucăm în drumul nostru.

Adulții și copiii – un conflict deschis, o luptă fără sfârșit care va dăinui veșnic, dar care se poate stopa. Contează doar să încercăm! 


Autor: Bianca Păun

Despre cum faci față bullyingului

"în Diverse" "de POV21"

O insultă azi, două mâine. La a treia ripostăm! Cum? Oare m-ai crede dacă ți-aș zice că un compliment e una dintre metode? Sau cum spunea bunica: Omului rău să îi răspunzi cu bine! 

 

Te-a jignit multă lume, te-au bârfit, te-au batjocorit, dar câinii latră, ursul merge, nu? Cumva, doar tu știi cum, ai lăsat răul în spate și ești omul de azi. Sau poate nu. Oricum ar fi, te invit la o șuetă. Dacă cineva te-ar întreba pe stradă, absolut aleatoriu despre viața ta, ai avea suficient curaj, tărie de caracter încât să o povestești ca pe un film bun văzut la cinema? De comedie, romance, dramă, horror, all in one. 

Cu toții am văzut, auzit, trăit la un moment dat în viață fenomenul numit BULLYING

Dar ce este, mai exact? 

Deşi, potrivit unui raport OMS,

România se situează pe locul 3 la nivel european când vine vorba de bullying,

un termen particular pentru acest fenomen nu există în limba română.

 Hărțuire, am putea spune, dar e un termen mult prea general. Preferăm să îi zicem țață vecinei de la doi care povestește la tot blocul ultimele bârfe, mai mult sau mai puțin inventate. Puțin mai mult. Iar pentru colegul ăla care ți-a făcut anii de școală de neuitat, cum i-am spune? Omul bun la toate. Înjură, bate și îți face zilele amare.

Și atunci putem oare să găsim un cuvânt care să descrie ceea ce se formează în sufletele victimelor, dar mai ales ale agresorilor? Putem să găsim o explicație pentru nevoia acestora de a fi răi? Bullyingul există de când lumea și probabil mereu va exista, la fel ca balanța dintre bine și rău, dar e mult mai mult decât credem. 

 Care e faza?

Legea spune în felul următor: dacă nu ai avut parte de bullying în generală, stai calm că vei avea în liceu. 

 Iar asta schimbă oameni: fie în bine, fie în rău. Sunt acele persoane care țin piept și sunt brave și cele care se descurajează.

Poţi fi bullied din absolut orice. Oamenii care fac asta dau dovadă de o perseverenţă care i-ar ajuta foarte mult dacă ar fi canalizată pe ceva productiv. Odată ce au văzut ceva la tine, nu te lasă până ce nu găsesc o verigă slabă: poate eşti nesigur pe tine din cauza înfăţişării, sau poate pentru că nu eşti bun la sport, la mate, la ceva. Odată ce găsesc veriga asta slabă, se ţin cu dinţii de ea, în timp ce încearcă să mai găsească şi altele. Aşa că nu contează că eşti o persoană bună, că-i ajuţi pe toţi: dacă li s-a pus pata pe tine, rămâi ţinta lor.

Da, există tachinări. Da, există joacă. Dar lucrurile astea ar trebui să se considere „joacă” atâta timp cât TOŢI se distrează. E un lucru pe care mulţi nu îl înţeleg.

Comportamentul ăsta poate avea mai multe cauze. Nu toţi sunt „invidioşi” sau, pur şi simplu „răi”. Unii sunt victime ale violenţei în familie, sau sunt şi ei batjocoriţi de alţii. Uneori frustrarea se amestecă cu aroganţa, iar împreună dau impresia asta de superioritate.

Am stat de vorbă cu oameni care au experimentat această…senzație.

Was there, try that… iar opiniile lor, poveștile lor te fac să te gândești de două ori înainte să le pui negru pe alb, căci toată treaba asta e mult mai complicată decât credem. 

Am învățat de la profa de psihologie că nu e important numele unui om, ci ceea ce a trăit și realizat astfel încât să îl ții minte.

N-am făcut din poveștile lor interviuri, ci am stat la o vorbă ca într-o seară cu prietenii, când spunem tot ce ne apasă, căci seara aia e despre noi.

Viața însăși e despre fiecare dintre noi.

Și fiecare a trăit tot felul de nebunii, dezamăgiri, bucurii, fiecare avem amintiri neștiute, nebănuite din exterior, dar al naibii de fragile, de tăioase în interior. Și cred cu tărie că tăișul amintirilor grele ale vieții ne-a întărit caracterul fiecăruia. S-a schimbat ceva la noi odată cu astea. În bine sau în rău. În ei am văzut acea schimbare. Fiecare retrăia altfel amintirea bullyingului, unii au trecut peste, au făcut din asta un motiv să strălucească mai tare în fața răutății oamenilor, iar alții au avut o reținere evidentă, acel mai bine lasă. 

 Cum au trăit ei fenomenul?

,,Când eram în gimnaziu, aveam nişte colegi care se tot luau de mine din orice. Îmi puneau porecle, îmi aruncau mâncarea pe jos, râdeau de mine, aş putea spune că era full pack. Eu mă gândesc că făceau asta pentru că aveam note bune la şcoală, profesorilor le plăcea de mine şi aveam şi propria mea pasiune: gătitul. Lucrurile astea mă afectau foarte mult. Părinţii mei au fost cei care m-au susţinut. Deşi nu au putut să mă sfătuiască decât să nu îi bag în seamă, au fost acolo pentru mine tot timpul, iar acum sunt foarte fericit că m-am dus şi am vorbit cu ei.  Chiar dacă i-am ocolit, ei nu s-au oprit, aşa cum aş fi crezut. 

Cu timpul, însă, am realizat că nu eu eram cauza, ci victima.’’  îmi spunea un tânăr bărbat.

O frumusețe remarcabilă, inteligentă, de un caracter fenomenal mi-a dezvăluit o parte mai puțin cunoscută a vieții sale:

,,Toate acțiunile pe care urmează să le enumăr au avut urmări negative asupra atitudinii mele față de cei din jur. În primul rând, mi-am pierdut treptat încrederea în propriile forțe, ulterior am devenit o fixistă, căutând nonstop perfecțiunea, de aici a rezultat stresul, iar o dovadă a fost creșterea în greutate.

Mă porecleau Einstein, căci a avea note bune, aparent a fost motiv de hate. 

Iei zece după nume, căci ești preferata profei, dar tot o țărancă rămâi. 

Apoi a intervenit problema greutății, consecința hărțuirii constante, la stres mănânci, vorba aia. Fiind complexată de propriul corp, îl ascundeam prin haine largi, mă ascundeam pe mine.  Asta mi-a știrbit încrederea în propriile forțe. Am ajuns să-mi fie frică să comunic cu oamenii, să mă închid în propria lume, în care eram cea mai bună, probabil eram ceea ce îmi doream să fiu și în realitate, adică un om puternic și sigur pe el. Am ajuns să prefer singurătatea, să aleg cititul în loc să-mi fac prieteni, să mă distanțez de lume, să-mi fie frică să ies din casă din cauza modului cum arătam.’’. 

O altă ea nu mi-a dezvăluit prea multe, dar esențele tari se țin în sticluțe mici. Mi-a spus următoarele:

,,Am avut o cea mai bună prietenă pe atunci, de la ea a început tot. A început să le spună tuturor minciuni despre mine și familia mea. Nu înțelegeam de ce copiii se îndepărtau de mine, dar până la urmă am aflat. Le explicam că nu e adevărat, dar ea era mult mai strong, avea o personalitate puternică, dar nu în sensul bun. Iar asta m-a ajutat să îmi aleg mai bine oamenii lângă care vreau să stau.’’ 

Dacă am început cu părerea unui el, termin cu o uimitoare ea:

,,Slabă, mică și afurisită. Aia mi-a fost descrierea de când mă știu. Cu timpul a ajuns să mă amuze descrierea asta, dar la început îmi luam hate-ul cel de toate zilele. Tu nu vezi, ești osul și pielea! Faci greva foamei, mă, fată? Nu, doar că de-a dracu ce sunt, nici grăsimea nu se lipește de mine. Aia e, așa sunt. Mi-am dezvoltat în timp un mod de a face singură mișto de asta, căci m-am acceptat pe mine, iar părerea mea e cea care contează pentru mine și a naibii să fiu de nu-mi place cum arăt!’’

Dar oare de ce apare bullyingul, hărțuirea? 

Din lipsa de ocupație, spunea mama. Omul care știe ce are de făcut în viață, care face ceva bun cu timpul său și are un dram de inteligență nu și-ar pierde timpul cu asemenea lucruri. Îi dau dreptate, dar mai adaug și că frustrările, temerile, insecuritățile, complexele nasc în unii oameni un sentiment indescriptibil care se poate manifesta și așa. Prin întoarcerea monedei.

Unii sunt răi pentru că nimeni nu i-a învățat să fie buni.

Asta au văzut, asta au făcut.

Încercați o chestie, poate inițial vi se va părea ciudată. Omului care vă face rău, care vă spune lucruri rele, în discuția cu el afirmați ce spune.

Ești o tocilară! Da, sunt. Ești osul și pielea! Da, sunt. Ești antisocială. Da, sunt.

Veți vedea surprindere, căci nu se așteapta să fiți de acord cu ei.  Ați aruncat bomba afirmatului, mai scoateți un as din mânecă. Un compliment. Ești urâtă! Da, sunt, dar tu ai un zâmbet foarte frumosTry this, thank me later. 

Și încă ceva!

 Şcoala a început recent aşa că, dacă vedeţi un copil singuratic şi care pare trist, nu-l batjocoriţi şi nu-l ocoliţi! Fiţi prietenoşi. Chiar dacă pentru voi nu e mare chestie, pentru el va conta enorm. O vorbă bună, un sfat, un ajutor e mereu binevenit.

Până la urmă, oameni suntem!


Autori:
Luigia Gabriela Sterie
Raluca Călin
Lorena Morariu
Georgiana Crainic

 

Derulează înapoi