Tag archive

dragoste

Bărbați vs femei: cum percep diferența dintre sex și dragoste?

"în Dosarul Săptămânii/Psihologie & Relații" "de POV21"
diferenta dintre sex si dragoste

Am întrebat 100 de români care e diferența dintre sex și dragoste. Ei bine, nu chiar 100. Mi-am luat la întrebări câțiva prieteni, curioasă fiind în special să văd dacă există vreo diferență de percepție între băieți și fete pe acest subiect.

Indiferent că îl numim sex sau dragoste, actul în sine reprezintă o descărcare de energii. Tocmai pentru că finalitatea actului intim, teoretic vorbind, este aceeași, mulți consideră că nu există nicio diferență reală între cele două acțiuni. Din punctul acesta de vedere, n-am cum să nu fiu de acord. Dar dacă privim problema mai îndeaproape, putem să constatăm că pentru una din cele două ai nevoie de ceva mai multă atenție și grijă pentru a te bucura pe deplin de experiența trăită.

Bărbații o să mă considere o romantică, o idealistă, o visătoare pentru ceea ce am de gând să spun. Am o veste proastă pentru voi: nu sunt singura! Ba chiar există, printre voi, masculi care vor fi de acord cu mine. A face dragoste implică o conexiune puternică între doi oameni. E genul acela de legătură care merge dincolo de cuvinte, de ce e palpabil. Să fii îndrăgostit de persoana cu care împarți aceste momente intime face ca experiența să fie mult mai intensă și specială.

Sexul e o simplă împlinire a nevoii umane de sute de ani, aceea de împerechere.

Nu mă înțelege greșit, ambele concepte reprezintă tot o împlinire a acestei nevoi, însă dragostea împachetează această necesitate în ceva mai pur. Ce e mai frumos decât să ai chimie cu omul tău special, să existe acea tensiune sexuală, iar totul să meargă natural?

A face dragoste e mai mult decât a avea orgasm.

E minunat să ai orgasm, dar se întâmplă de multe ori ca actul intim să nu conducă înspre asta, pentru că scopul său nu este punctul culminant. Atenția îți este îndreptată spre partener, spre modul în care se simte, dai mult mai multă importanță preludiului. Îți dorești ca acesta să se simtă iubit, apreciat, în siguranță cu tine.

În momentul în care faci sex, lucrurile sunt mai simple. Ambii luptați pentru descărcarea electrizantă de final, iar relația dintre voi este strict de ordin fizic. Nu putem vorbi nici de momente de vulnerabilitate, pentru că fix de asta vreți să scăpați amândoi.

 Ce spun bărbații?

Un prieten de-ai mei mi-a spus, referitor la această întrebare – dacă există sau nu o diferență dintre sex și dragoste: „Eu cred că atât dragostea, cât și sexul sunt niște acțiuni prea complexe pentru a le putea compara sau explica. Ambele sunt nevoi, dar, experimentând atât sexul cu o persoană necunoscută, cât și cu persoana iubită, pot spune că nu e același lucru. Cred că depinde, pentru mine cel puțin, de persoana cu care ești. Dacă e cea potrivită, sexul e tot o energie, tot un fel de dragoste”.

Un alt prieten a venit în completarea lui: „Sexul are nevoie de o scânteie fizică, în timp ce dragostea are nevoie de un foc psihic și de o scânteie fizică”. Am fost surprinsă să aflu că părerea prietenilor de gen masculin este asemănătoare cu cea a prietenelor mele în ceea ce privește acest subiect.

Există situații în care poți face atât sex, cât și dragoste, cu aceeași persoană.

Nu are nicio legătură intensitatea fizică cu care se petrece actul, cât de animalic ești în pat, ci atenția pe care v-o acordați. Nu ți s-a întâmplat niciodată să te afli în mijlocul momentului și să te trezești gândindu-te la altceva? Atunci când relația nu mai merge atât de bine și partenerii sunt deconectați unul de la celălalt, actul intim tinde să devină o simplă descărcare, fără vreo implicare sentimentală.

 Ce părere au femeile?

Același lucru mi l-a spus și o prietenă: „Dragostea o faci cu persoana pe care o iubești, contând mai mult sentimentele decât actul sexual in sine, pentru că se simte iubirea dintre voi și totul e mai senzual. După părerea mea, nu poți face dragoste la un one night stand, adică ce dragoste poți avea acolo? Și chiar dacă ești într-o relație, nu faci mereu dragoste. Eu am făcut de câteva ori și nu se compară cu nimic, e cu totul altceva decât sexul în general. Am făcut și dragoste și sex cu persoana cu care sunt împreună, iar uneori mă simțeam folosită când nu îmi oferea aceeași atenție ca la început, când totul era mai intim”.

O perspectivă interesantă a actului mi-a oferit-o o altă prietenă, care privește dragostea drept un preludiu, iar sexul, momentul de după, punctul culminant: „Sexul este doar momentul în care se consumă actul. Acolo se va ajunge indiferent dacă partenerii programează momentul sau e ceva spontan, ca sexul într-un loc public. Pentru mine, dragostea e ca un fel de preludiu, pe care poți să îl faci doar cu omul iubit, dar tot la sex se ajunge. A face dragoste e momentul în care ți se confirmă sentimentele pentru celălalt, pentru că îți dăruiești trupul persoanei dragi, iar sexul e ceea ce întreține în mare parte relația”.

Indiferent dacă îl numești sex sau dragoste, actul intim trebuie să fie întotdeauna consimțit și trebuie să țină cont de dorințele fiecăruia. Comunicarea cu partenerul diferențiază un sex bun de unul nereușit, așa că încearcă să lași pudoarea deoparte și vorbește deschis despre fanteziile, plăcerile tale și insecuritățile pe care le ai. Diferența dintre sex și dragoste poate depinde de la persoană la persoană – nu există un adevăr general valabil, însă, cel mai important aspect este să-ți creeze plăcere.

Andreea Cordoș: De ce vulnerabilitatea ne face să fim iubiți?

"în Păreri și opinii" "de POV21"
Andreea Cordos - vulnerabilitate- revista - dragoste

Te bați cu pumnul în piept că ești varianta ta cea mai sinceră. În fața altora, dar și în fața oglinzii. Să fie adevărat, honey? Să fie imaginea pe care o arunci, în stânga și-n dreapta, omul care ești, de fapt?

Trăim cu frica de-a nu fi refuzați, de-a nu fi blamați, de-a nu părea proști, de-a nu părea slabi. Fix neasumarea asta ne face să fim în final și proști, dar și slabi. De ce? Pentru că aparențele cu care îi hrănim pe cei din jur – și pe noi înșine – nu țin de foame.

De fiecare dată când încep un articol tip – confesiune, am reținerile mele.

Să las asta la vedere? Să nu? O mai citesc vecinii, colegii din gimnaziu, foștii poate. Funny thing. Cui îi pasă? Surprinzător, am ajuns cumva la un nivel de asumare în care devin irelevante aspectele de genul. De ce spun asta? Pentru că pentru mine e mare chestie. De-aia mă bucur.

După atâta nesiguranță și nervi și lacrimi și valuri de frică, alături de-încercări de integrare, mi-am calmat nevoile alea de validare care mi-au urlat atâta timp în minte. Și asta datorită lucrurilor de care voi vorbi mai jos.

Cei mai mișto oameni din viața mea au fost cei care mi-au știut cele mai urâte părți. Părți pe care poate nici eu n-aș fi știut să le înțeleg și să le integrez, dacă nu aveam susținere. Ce vreau eu să spun aici…  Timpu-i prea scurt în viața asta pentru a-l pierde cu oameni lângă care trebuie să ne prefacem.

Știu că e la modă s-o ardem pe Facebook și pe Instagram cu cele mai mișto momente trăite, cu cele mai mari realizări. But darling, nu suntem noi în ipostazele alea. Dacă pentru fiecare poză în care zâmbesc cu gura până la urechi, am nopți plânse pentru stres sau alte chestii ABSOLUT NORMALE PENTRU UN OM?

Și cred că aici e cheia.

Ni se transmite pe toate căile posibile că e anormal să fim slabi, că e anormal să fim triști, să ne doară lucruri, să eșuăm. Ce prostie. Dar totuși, cum să fim noi alții atunci când nu știm sigur că vom avea o plasă de siguranță dacă vom cădea?

Hai să dau exemplu personal. Teoria poate părea un pic vagă. Am câțiva oameni cărora le-am povestit fără perdea, cele mai tâmpite lucruri pe care le-am putut debita sau pe care le-am trăit. Mi-am asumat multe. Mi-am asumat că poate par aiurită sau sărită de pe fix, sau extrem de slabă. Dar nu mi-a mai păsat efectiv. Cum să creăm conexiuni unii cu alții, dacă suntem fraieri și nu vorbim despre chestiile care ne dor? Despre lucrurile care ne fac oameni?

Și surpriza vieții mele: m-au iubit așa cum sunt.

Cu toate nesiguranțele și mesajele mele disperate din câte-un moment în care am simțit că-mi fuge lumea de sub picioare.

Faza e că, până nu demult, n-am avut prieteni. Sau mă rog, prieteni așa buni, la care să apelez cu toate bâcurile din capul meu. Și asta pentru că n-am știut că vulnerabilitatea ne face frumoși. Și ne apropie. Și ne îmbogățește. Am de o perioadă niște revelații și niște momente de maximă recunoștință pentru oamenii din jurul meu. Atâta dragoste am simțit anul ăsta. Și-atâta susținere. Și-atâta sinceritate. Rămân mută de cele mai multe ori în fața lucrurilor pe care le fac oamenii pentru mine.

Și cumva, cred că toate s-au schimbat când m-am schimbat eu. S-au întâmplat minunile când n-am mai cerut nimic. N-am mai căutat obsesiv dragoste, nu i-am mai forțat pe alții să mă iubească, n-am mai încercat să par șmecheră, importantă și tot pachetul care cică te face să fii cool în ziua de azi. Ce-am făcut în schimb? Bine, știu că n-am cine știe ce merit pentru asta, fiindcă au fost decizii inconștiente, dar efectiv am dăruit. Dragoste și timp și-mbrățișări și sfaturi, acolo unde am putut fi pertinentă. Am realizat că noi, oamenii, avem resurse NE-LI-MI-TA-TE de dragoste.

Și-atunci de ne naiba stăm cu ea îngropată în orgolii și în aparențe? Din cât am avut în suflet am dat. N-am așteptat mare lucru, pentru că încă eram o anxioasă până de curând, la capitolul interacțiuni umane. Și ce-am realizat după? Că toată dragostea asta a venit în valuri către mine. Să ai prieteni care-n ziua de Paște își lasă familia la masă și fac 100 de km doar ca să stea cu tine e ceva. Sau să-ți sară-n brațe 20 de oameni când intri într-o cameră de ședință… e de nedescris.

Poate par lucruri mărunte, dar te încarcă cu o energie aparte. Te motivează și-ți arată că viața asta e mult mai mult decât ceea ce se spune. Și că fericirea n-are treabă cu pozele din reclame. Poate fericirea mea e o cafea, undeva între munți, fără semnal, cu oameni față de care nu mai am nicio reținere.

În echipa în care sunt, facem des confesiuni despre viețile noastre personale. Uneori sub formă de discursuri, pentru a ne exersa calitățile de a transmite lucruri, iar alteori pur și simplu ne povestim frustrările sau bucuriile cu un pahar de vin în față.

Cred că noi, oamenii, avem nevoie să știm că nu suntem singuri. Și că nu suntem greșiți. Că e perfect ok să cedăm și să ne simțim oribil uneori. Cumva, am început de-o vreme să-mi asum lucrurile astea. M-am vulnerabilizat în fața oamenilor și ei m-au iubit așa cum sunt. Și m-au învățat și pe mine să mă iubesc. Mi-au arătat că am ce iubi. Că am potențial. Că-s un om frumos, un om care poate să facă lucruri extraordinare, dar doar dacă e sincer cu el. Și în momente de glorie, dar și în clipe un pic mai grele.

Atâta nevoie avem de dragoste, măi oameni buni. Și-o căutăm obsesiv și n-o găsim niciodată, tocmai pentru că greșim în procesul ăsta al căutării ei. Dragostea nu se caută. Se oferă. În relațiile de cuplu mai ales, dar nu despre asta e vorba neapărat în articolul de față. Mă refer la dragostea din interacțiunile cu cei din jur. Oferă din timpul tău. Din căldura ta. Din zâmbetele tale. Știu, știu. Sună foarte clișeic, dar am realizat că face o diferență enormă.

Schimbă-ți atitudinea față de orice.

Schimbă-ți modul de a gândi. Odată ce devii un om magnetic, plin de energie și căldură, efectiv atragi oamenii de care ai nevoie. Atragi prieteniile alea care te lasă fără cuvinte. Și ieșirile și focurile de tabără după care ai tânjit atâta timp în singurătate.

Nu mai aștepta absolut nimic. Începe de azi. Cum? Cu multă îngăduință față de tine. Permite-ți să fii cine ești, de fapt. Fii sincer. Fii vulnerabil. Arată-le celor din jur că ești om ca ei. Arată-le că și ție ți-a fost frică în atâtea momente și dacă tu ai reușit să supraviețuiești în contextele alea, și ei pot. Oferă mereu din ceea ce ai tu, pentru că, trust me, resursele de dragoste chiar sunt nelimitate. Fii efectiv persoana aia magnetică dintr-o cameră. Fii omul curajos care vorbește despre lucrurile care îl dor, omul care îi motivează pe alții. Omul cu vorbe bune la el. Omul care ascultă, care iubește, care vrea să facă o diferență.

Viața ți se schimbă.

Mai citește asta încă o dată dacă nu mă crezi. Viața ți se schimbă și habar nu ai ce surprize plăcute te așteaptă. Lasă-te iubit de cei din jur și bucură-te de tot ce ai lângă tine. Doar știi că recunoștința te face mai bogat, nu?

Aș vrea să închei spunând că nu suntem cauze pierdute. Niciodată nu suntem. Indiferent de cât de rău arată situația, sau de cât de aiurea se desfășoară viața în unele momente, poți face o schimbare. Din cel mai singur și poate cel mai trist om care am fost în anii trecuți, deși eram doar un copil, am devenit pe neașteptate un om care reușește să fie recunoscător pentru toată dragostea și toți prietenii pe care nu mi-am imaginat că o să-i am. Nu așa. Nu atât de sincer.

Viața face surprize, într-adevăr. Sau mai bine zis, noi ne facem surprize atunci când realizăm că singura cale e schimbarea aia pe care-o anticipăm, dar pe care n-o ducem la capăt decât după lupte interminabile. Schimbarea mea a constat în faptul că n-am mai căutat dragoste. Am oferit-o și, în cele din urmă, s-a întors în valuri în viața mea. Pentru toate acestea, nu pot decât să zâmbesc cu gura până la urechi și să fiu recunoscătoare.

Cum știi când iubești pe cineva?

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
când iubești

Cum știi când iubești pe cineva? Mereu m-am întrebat asta. E felul în care îl privești? Felul în care pui fericirea lui înaintea fericirii tale? E despre atracția fizică sau conexiunea spirituală? E grija constantă pentru binele persoanei de lângă tine? Cred că sunt toate astea însumate… Și mai cred că, unul dintre cele mai grele lucruri pe care le poate face o ființă umană e să realizeze și mai apoi să accepte faptul că iubește. Probabil o să vă întrebați „de ce?”. Pentru că iubirea te face dependent emoțional de cel de lângă tine. Pentru că, fără să vrei, iei asupra ta grija față de un alt suflet, care e o responsabilitate imensă.

Și, cu toate că te „împovărezi” inconștient, nu ar trebui să fie un lucru rău, ba din contră. Vorbim aici despre cel mai pur și mai frumos sentiment existent, care poate aduce la suprafață cea mai bună versiune a fiecăruia dintre noi. E… ca lumina de la capătul tunelului, e cea care îți va da mereu speranța că esența umanității nu e pierdută și că trebuie doar să crezi în sentimente și energii.

Mai greu stăm însă cu iubirea neîmpărtășită

Ce ne facem în acest caz? Păi, eu susțin că e simplu: o împărtășim. Cel mai frecvent răspuns va fi următorul: „Ușor de zis, greu de făcut”. Dacă am sta să analizăm, nu e greu de spus, e greu de acceptat răspunsul. Pentru că, dacă nu există reciprocitate, apare imediat starea anxioasă inevitabilă. Acest lucru ne va face instant să regretăm faptul că ne-am confesat sentimentele. Dar situația nu e chiar atât de rea precum pare.

Când cineva îți spune că te iubește, nu înseamnă că te-ai împovărat, emoțional vorbind. Ar trebui să fii recunoscător, chit că sentimentul nu e reciproc. Cert e că ar trebui să fii conștient de cât de dificilă este o astfel de confesiune și de cât de mult curaj ai nevoie pentru a face așa ceva, neașteptând validare în schimb.

Iubirea nu ar trebui să fie o grijă, ci ar trebui să se simtă ca o eliberare din tot ce înseamnă realitate, ar trebui să ne facă mai buni, mai atenți la cât de important și fragil este, de fapt, sufletul unei persoane. Tot ce am vrut să subliniez e că noi ne plafonăm atunci când răspunsul nu este pe măsura așteptărilor noastre, însă uităm că fiecare dintre noi are dreptul de a iubi.

În cazul în care ți-a plăcut ceea ce ai citit până acum, te invit să citești și acest articol despre iubire. Nu vei regreta.

Eu nu cred în suflete pereche.

Cred în conexiunea dintre două persoane pe care nimeni altcineva nu o înțelege, dar o simte. Nu consider că menirea noastră pe acest Pământ e să ne găsim sufletul pereche, ci să învățăm să iubim. Da, nu ați citit greșit, să învățăm să iubim, pentru că, în ziua de azi, iubirea e confundată cu altele, iar „te iubesc”-ul nu mai are aceeași însemnătate pentru toți, întrucât ignoranța și interesul personal și-au pus amprenta asupra lui. În cele din urmă, eu asta îmi doresc: să învățați să iubiți, să învățați să prețuiți persoanele de lângă voi și să spuneți ceea ce simțiți, până nu e prea târziu.

 

Autor: Daria Pușcașu

Colivia (de fluturi)

"în Poezie și literatură" "de POV21"
colivia
Colivia (de fluturi)
nu pot să nu mă întreb
chiar mă placi, mă vrei, oare?
ia iubirea amploare?
sau e doar o iluzie,
o impresie înșelătoare?
ești sau nu doar un oarecare?
am un loc în inima ta?
te gândești la mine
în același mod în care o fac eu?
căci mi se întâmplă cam prea des..
îți inspir parfumul
nu îmi doresc să îți dau drumul
atunci când mă iei în brațe,
iar degetele ne sunt împreunate
și crede-mă,
niciodată nu am avut atenția cuiva
până am gustat-o pe a ta
și în mine s-a schimbat ceva –
acum de fluturi e plină colivia.

Am întrebat 10 băieți ce remarcă prima dată la o femeie

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
femeie

Probabil ai fost mereu curios dacă doar tu ești atras de lobul urechii sau ai o problemă, așa că am întrebat 10 băieți și fete (care fac parte din LGBT) ce văd pentru prima dată la o femeie.

Ionel, 16 ani

Primul lucru pe care-l văd atrăgător la o fată este privirea. Ea e oglinda sentimentelor și a emoțiilor. Mai ales, este demonstrat științific faptul că pupile se dilată când vedem ceva ce ne atrage, astfel cresc șansele de „dragoste la prima vedere”. Gingășia unei persoane este cel mai bine reflectată în ochii ei. Felul în care te privește și admiră cineva poate reprezenta un factor destul de important.

De asemenea, un lucru pe care-l consider atrăgător la o persoană e zâmbetul. Zâmbetul e simbolul dragostei și fericirii. Un zâmbet mă poate face să mă îndrăgostesc de la prima vedere atât timp cât e sincer. O adevărată dragoste poate porni doar de la un zâmbet și o privire aruncată întâmplător.

Ionuț, 18 ani

Când văd o fată, gen random… prima dată îmi sare în ochi părul. Spun asta pentru că tipa respectivă poate să aibă un păr prea lung sau prea scurt, sau în funcție de cum și-l menține, adică vopsit.

Daniel, 20

Prima și prima chestie care mă atrage la o femeie este, în primul și în primul rând, igiena și vestimentația. De exemplu, vestimentația prea extravagantă într-un context casual îmi oferă impresia că este exagerată. Fizic vorbind, observ privirea și zâmbetul, cu cât sunt mai sincere trăsăturile astea, cu atât mă atrage mai mult.

Rareș, 17

Primul, și primul lucru pe care îl observ la o femeie e stilul vestimentar, daca acesta mi-a captat atenția, purced în a-i urmări limbajul corpului, cum merge, cum își mișcă mâinile, poziția de repaus, cum își dă părul după ureche, cum își aranjează ochelarii de soare, cât de delicată e. Apoi, observ felul în care zâmbește, cum vorbește, ce vocabular folosește, iar ultimul lucru pe care îl observ, e mireasma pe care aceasta o lasă.

Undina, 18

Prima oară când mă uit la o femeie îi observ machiajul. Cât de strident sau natural e, culorile folosite, ce trăsături îi accentuează și care sunt diminuate. Fiecare detaliu își are rostul în machiajul unei femei.

Eric, 16

Prima dată mă atrage chipul tipei, iar apoi mă îndrept ușor – ușor spre comportament.

Andi, 16

Chipul fetei, deoarece este primul lucru pe care îl vezi cu adevărat la o fată, iar la vârsta adolescentă, nu prea știi mereu ce este cu adevărat iubirea așa că te duci după propriul plac.

Kevin, 19

Întotdeauna m-am uitat la atitudinea unei fete, la mers, și la cât de tăioasă sau blândă îi este privirea. Întotdeauna m-am îndrăgostit de ochii mari și inocenți.

Gabi, 20

Să fiu sincer, înainte de toate trăsăturile fizice observ corectitudinea cu care vorbește și cât de dezvoltat îi este vocabularul.

Marius, 17

Lăsând la o parte faptul că iubesc tot ce ține de genul feminin, mereu am fost atras de privire, o privire puternică te poate da peste cap serios uneori.

În concluzie, gusturile nu se discută. Poți fi atras de sprâncene, iar apoi pot veni eu care iubesc mișcările delicate și feminitatea. Le recomand tuturor fetelor și femeilor să rămână așa cum sunt. Cineva o sa apară la un moment dat cu multă iubire în sac, totul pornind de la un zâmbet drăguț și aruncat neglijent.


Autor: Mănăila Marius Valentin

Ți-ai lăsat prietenașele pentru iubit? Ești proastă

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
prietenașele

Ți-ai lăsat prietenașele pentru iubit? Ești proastă. După batiste cu muci aruncate și statusuri tâmpite pe Facebook despre singurătate, ai și tu relație. Bravo, fată! Ești cineva. Acum ți s-au rezolvat toate problemele din lumea asta. Pământul se învârte iar, Obama e din nou președinte, iar tu simți că ai un motiv serios ca să trăiești.

Sper să nu dai cu telefonul de pământ după ce-o să-ți spun cât de aiurită ești dacă te fandosești, crezând că unicul scop din lumea asta e să ai iubit.

Oricum sună superficial ca dracu’, exact ca întrebările neamurilor și curioșilor de „Ia zi, fată, ai gagiu?”, „Da’ relație pe când?”, „Nu intri și tu în rândul lumii?”.

Calmați-vă, că nu dezbatem întrebarea existențială de: a fi sau a nu fi într-o relație. Nu acum, cel puțin.

Vreau să vorbim, însă, despre tipele care atunci când întâlnesc un prințișor levitează în jurul lui și se agață de el, cum s-a agățat și Jack de scândura din Titanic.

Cumva, e de înțeles. Când e dragostea în floare și te tremură până și duminica la masă cu familia, vezi negru-n fața ochilor până nu-ți dă mândrul lumii vreo notificare.

Și ce dilatare pe pupilele tale, dragă domnișoară, când, după-o așteptare de câteva ore – soră cu moartea, te sună cavalerul, BadBoy-ul, acel DearFutureHusband pentru care adormi noaptea sub pernă cu toate buruienile de pe câmp, în speranța că vă uniți destinele sub jurământ sacru.

Și când te sună, gata! Nu mai ai stare! Îi lași naibii de părinți, de prieteni și ieși în fața casei în hăinuțele de sărbătoare, întrebându-te unde-și va parca armăsarul.

Oh, și câtă poezie! Ce dragoste desăvârșită când urci pe calul alb alături de stimabil, și vă pierdeți amândoi, gonind în bătaia vântului și-n praful de pe uliță, sub privirile invidioase ale plebeilor ieșiți la poartă.

Ce mândrie pe tine! Ce aroganță! Și ce bărbățel ți-ai mai tras. Îl mai cotești fără să vrei ca să-l admiri nițel din profil și te gândești cu satisfacție cum trebuie să le roadă acum ciuda pe nesăbuitele de coleguțe, vecinici, cumătre etc, etc.

Te-a luat atât de tare valul, încât îl dai dracului de telefon. Îl închizi. Îl pui în poșetuță, îl arunci naiba știe unde, numai să nu fii deranjată. Doamne ferește să te perturbeze careva din visul nesfârșit de dragoste.

Și-n timp ce tu te-avânți cu domnul pe curcubeu, gândindu-te dacă îți păstrezi sau nu numele de fată după nuntă, prietenașele tale te dau dispărută, apoi moartă, și se pregătesc deja să dea comandă de coroane.

Într-un final constată că-i mai bine c-au scăpat de tine. Ești multă pagubă, femeie. Ori plângi în pumni după vreun Brad Pitt din trecut, ori iar te ia o dragoste și uiți de lume.

S-au săturat, mă, să te sune și să le zici că ești cu iubi. Cu zi, cu noapte, cu sărbători, cu zile de muncă, tu tot de el ești agățată. Mai rău ca lipitorile.

Îți mai atrag gagicile atenția când și când, dar tu le spui că sunt nebune. Faci crize că: „Vaaai, nu mă înțelegeți, fetelor!” sau „Sunteți doar invidioase pe dragostea noastră ruptă de pe ecranele hollywoodiene”. Moment în care fetele își dau ochii peste cap și-și spun cât ești de proastă. Își spun lor, că ție n-are rost. Tu ești îndrăgostită. Sau ești nebună. După caz.

Și-n vreme ce pentru tine s-a oprit timpul în loc și ți-ai renegat originile în numele primul Făt-Frumos care ți-a scris cu gânduri de combinat pe Facebook, restul lumii-și duce-n continuare existența la fel de bine. Șocant, nu-i așa?

Prietenele tale pe care le-ai dat dracu’ s-au apucat de studii, de sport, de investit în ele. Au continuat cu party-uri peste party-uri cu gașca, s-au susținut una pe alta, au mers la concerte, la lansări de cărți etc, etc. Pe scurt: și-au continuat viața într-un ton cât mai mișto. Și ce-ai făcut tu? Te-ai izolat de omenire ca să-ți desăvârșești pornirile de-amor.

Oh, dar vine-o zi, Cenușăreaso, când bate-un vânticel cald de primăvară și-l vezi pe prințișor apărând la tine-n poartă cu răgușeală-n voce și emoție de domnișoară. Își duce sensibil o mână la inimă și-ți spune că trebuie să fie sincer. Doar e virtutea lui cea mai de preț. Și-ncepe cu discursul pregătit de-acasă și repetat în timp ce se-ndrepta pe armăsar spre tine.

Îți zice cu tremur în voce că nu mai merge, că s-a rupt lanțul de iubire, că are treabă.

Știi și tu cum e cu bărbații ăștia ocupați din secolul XXI care dau pe dinafară de afaceriști și elevați ce sunt. Banii nu se-nvârt singuri și nici firmele nu se conduc doar din șoapte de amor. Se bazează pe tine că înțelegi. Doar ești fată deșteaptă. Ești matură. Nu, nu e vina ta. Tu ești o persoană extraordinară. E vina lui și a lumii solicitante din care aparține. Oh, ce nepotrivire a sorții. Dar stai liniștită, te poți baza pe el în continuare. Normal că puteți rămâne prieteni. Trebuie să fluturi doar cu batista în fața ferestrei și vine la tine. Doar e bărbat de cuvânt, ce naiba.

Și-n timp ce nu mai știi cum să te-oprești din plâns că te aud vecinii, îl vezi oprind cu calu-n fața porții de alături. Simpatii vechi pentru vecinica de care ți-a spus să nu-ți faci griji. Ei, lasă! Mai sunt bărbați. O să încerce și-alții să se bage-n seamă. Doar nu se demodează combinatu’ așa ușor.

Dar știi ce are vecinica și nu ai tu, drăguță ?

O viață personală. În timp ce tu nu mai știai cum să-ți arunci telefonul să nu fii deranjată și îi dădeai dracu’ de prieteni, draga ta vecină a făcut chestii tot mai mișto. S-a ocupat de dânsa. S-a plimbărit și fără prinț cu cal, s-a apucat și de citit ca s-aibă ce să povestească.

Și uite-așa se-ntâmplă cu-o femeie care începe să radieze. Atrage tot mai mult privirile bărbaților din jur. Tocmai pentru că nu-i axată exclusiv pe ei și are ce să facă-n caz că nu o sună vreun fermecător să vină în poiană.

Când ești o lipitoare pentru bărbatul de lângă tine, crede-mă, se simte. O simt și cei din jur. O simte și stimabilul care-n final te va lăsa cu ochii-n soare dacă continui să fii proastă.

Și-acuma comedie! Apucă-te și sună oamenii să vă-ntâlniți! Îți mai răspunde dracu’. Se plictisesc prietenii de tine și în final nu mai vor legături. Te miri, prințesă? Așa se-ntâmplă când îi dai naibii pe toți cei care te-au iubit doar pentru-un bărbat așa cum sunt atâția.

Clar că toți oamenii sunt trecători. Prietenele pot la fel de bine să fie de rahat și să te facă să îți fie scârbă de-omenire. Dar în principiu, ele-s acolo pentru tine când ești proastă și nu știi ce mai vrei de la viață. Sau când n-ai grijă de tine și te obligă să mănânci. Asta-i iubirea autentică, măi.

Nu zic că nu trebuie să te implici într-o relație. Din contră. E genial tot ceea ce poți să trăiești alături de un om, dar dacă te bazezi numai pe asta și în final te izolezi de lume, păpușă, te-ai cam ars.

Poți să disperi și să te dai cu capul de pereți că nu impresionezi. Odată ce-i dai naibii pe prieteni, ei fac la fel cu tine. Și te trezești sunându-ți cunoștințe vechi de zeci de ani, numai ca să nu începi să putrezești în casă: „Heii, mă mai știi? Da, am fost împreună cândva la grădiniță. Normal că mai știu cum te cheamă. Ce zici, ai chef să ne vedem?” Cam până-aici mergem cu demnitatea. Șoc. Șoc. E nașpa să fii singur, nu?

Și-acum, măi, fetelor: pentru a evita toate măgăriile de mai sus și scenariile posibile, să nu vă pună sfântu’ să deveniți ca siamezele pentru bărbații sau prinții de lângă voi.

Nu mai stați agățate de toți feciorii care apar în drum sau care vă parchează armăsarul lângă bloc. Mai spuneți-le să stea și pe-acasă, c-aveți și voi o viață personală.

Aveți prieteni de sunat, cafele de băut, cărți de groază de citit, sport de făcut și lista-i lungă.

Nu mai fucking levitați în jurul bărbaților pentru c-o să vă luați o țeapă de zile mari când veți vedea cât sunteți de singurele și prostuțe, și cât de greu vă mai suportă cineva după un moment de genul.

Lăsați, nu mai plângeți și nu vă mai rugați să pice altul care să vă vrăjească-n timp ce colindați pe curcubeie.

Sunați-vă prietenașele și încercați pe cât posibil să nu mai fiți ca lipitorile!

Vrei să afli mai multe despre relații? Click aici.

Sânge și lămâi descompuse

"în Poezie și literatură" "de POV21"
sânge și lămâi descompuse
sânge și lămâi descompuse
de când ne-am ucis visele,
e sânge pe jos în fiecare dimineață.
trebuie să mințim că nu ne doare
și că nu ne e greață.
plângem cu ceva negru,
nu știu dacă e mâzgă
sau doar sufletul nostru.
rochia aia veche, îmi venea foarte bine,
dar de când ei au spus „nu”,
am închis-o în cutie de chibrite.
trebuie să-mi pun capul la murat,
într-un borcan,
la gură să-mi pun fermoar,
ochii să-i închid într-un sertar:
trebuie să ne ținem departe de tot ce este normal!
urmează să ne punem lămâi pe răni
după nu, nu fumăm o țigară,
după ascultăm cum rana zbiară
pe o stâncă lângă avuz,
îmbrăcați în negru
căci am murit demult.

Ființă

"în Poezie și literatură" "de POV21"

Pentru tine, cealaltă bucată din ființa mea. Te-am găsit.

Ființă, Te simt. Picăturile de ploaie ating geamul rece al cafenelei și se preling spre pământ, sărutându-l în repetate rânduri. Așa cum și eu obișnuiam să fac, odată, cu tine. Îmi beau ceaiul de tei și citesc știrile incomplete din ziar, luându-mi notițe despre crimele și suicidurile ce au avut loc în zilele precedente. Stau la masa la care obișnuiam să ne bem împreună cafeaua acum câteva luni. E masa aceea din colț, de lângă geamul care are vedere spre centrul orașului, cea de lângă peretele plin cu sute de cărți în toate culorile. Încă îmi amintesc zâmbetul tău când mă puneai să aleg o literă, iar tu, apoi, culegeai la nimereală, o carte al cărei nume începea cu acea literă… O deschideai la mijloc de fiecare dată și mă puneai să aleg un număr, tu foșnind paginile cărții înainte și înapoi până găseai o pagină al cărei număr însuma 13, apoi îmi citeai rândul cu numărul pe care mi-l ceruseşi. Făceai asta în fiecare zi. Îmi lipsește asta…

Privesc melancolică prin geamul aburit spre locul în care ne întâlneam în fiecare dimineață pentru a ne îndrepta aici împreună.

Un corb trece în zbor prin fața geamului, distrăgându-mi atenția și coborându-mă din gândurile mele. Se lasă purtat de vânt, rotindu-se de câteva ori, apoi se întoarce și poposește în fața mea, pe cimentul ud, despărțindu-ne un perete de sticlă. O pasăre negră cu pene ce lucesc de la apa ce a picurat pe ele, făcându-le să pară unse cu cel mai scump ulei, așteaptă ca cineva să o hrănească, iar ochii mici, ca două mărgele rătăcite, la fel de negre ca penele-i parcă arse, strălucesc în lumina difuză, devenind din ce în ce mai intriganți. Și tu obișnuiai să porți la fel de mult negru întotdeauna. Credeai că nu atragi atenția, că te face să treci neobservat, prin felul tău simplist de a fi. Dar nu era așa. Tu atrăgeai atenția prin felul în care vorbeai, prin felul în care reușeai să-i faci pe cei din jurul tău să se simtă. Ochii tăi spuneau o poveste. Ochii tăi mici și triști, asemănători cu cei ai corbului din fața mea, mă făceau să caut în adâncul tău și să-i înțeleg. Dat fiind că erau așa mici, mă intrigau.

Continui să mă uit la pasărea din fața mea.

O privesc mai atent. Parcă mă cheamă. Își rotește capul, ajungând să mă privească de jos, invers. Se uită insistent la mine și mă cercetează; încearcă să-mi spună ceva. Îmi strâng lucrurile, mă ridic de la masă și îmi iau haina, apoi mă îndrept grăbită spre ușă. Imediat ce o deschid, tăciunele înaripat își ia zborul. Încep să alerg după el, deși ploaia mă udă îngrozitor de tare. Zboară desul de sus, iar mie îmi este destul de greu să îl urmăresc. Nu îl pot vedea foarte bine, dar asta nu mă face să mă dau bătută. Continui să îl urmăresc. Mă trage în locuri foarte cunoscute, dar de care nu-mi pot aminti. Îmi soarbe sufletul spre el, atrăgându-mă în locuri ce îmi stârnesc amintiri puternice, dar nu știu ce amintiri… Pentru câteva minute nu-mi pot aminti nimic. Toate aceste locuri fac parte din mine, obișnuiam să le frecventez des, dar nu-mi amintesc de ce… Eram cu tine.

Încă te urmăresc, zburătorule.

Mă conduci spre marginea amintirilor mele, spre marginea orașului. Îmi blochezi memoriile, te joci cu ele. Unde mă duci? Ce încerci să-mi arăți? De ce m-ai târât prin toate aceste locuri, de care acum îmi pot aminti? De ce acum, când am reușit mai mult ca oricând să mă desprind de trunchi, ca o frunză toamna, tu mă faci să mă întorc, să vreau să-l simt iar, să simt că aparțin de cineva, că fără mine acel ceva ar fi o natură uscată, tristă, seacă…?

M-ai adus aici, noul lui loc „preferat”.

M-ai condus spre locul în care obișnuiam să vin când eram mică, pe care îl consideram a fi locul în care moarte putea trăi. Alături de una dintre vechile bucăți ce mi-a dat viață, îl frecventam; aduceam omagii celor deja pierduți în neant. Aici era locul unde am învățat să mânuiesc focul, locul în care aveam voie să mă joc cu focul, locul care mi-a arătat, și care încă o face, că stăpânesc focul şi arta lui mai bine ca oricine. M-ai târât într-un cimitir. În acel cimitir. Îmi lipsesc zilele în care îl puteam simți, când încă mai era prezent fizic, când el e cel care mi-a arătat pentru prima dată o coțofană. Și acum o văd iar.

O coțofană.

Pasărea de smoală m-a condus la o alta. M-a condus la pasărea ta de suflet. Și acum îmi amintesc de ce le iubeai așa de mult. Și acum îmi răsună în cap tonul vocii tale:
„Coțofenele sunt niște păsări a căror privire mereu e furată de ceea ce strălucește, dar și ele, la rândul lor, fură. Fură lucrurile sclipitoare ale oamenilor. La fel ca mine. Sunt un om ce fură strălucirea oamenilor după ce-i las să mă cunoască, după ce-i împovărez cu esența din care am fost creat.”

Te credeai ciudat, înnegurat și pierdut, cumva, în abisul unei lumi.

Sperai în nimic, pentru că aveai mereu falsa impresie că nu ți se cuvine și, deși știai că nu ești o greșeală, tu tot te considerai una. Dar te considerai a fi greșeala perfectă. Mereu am știut că nu e așa, dar niciodată n-am avut „putere” în fața ta ca să-ți pot demonstra că te înșeli. Deși nu eram cine voiai să fiu, am încercat să-ți arăt că aș putea fi, așa că mereu îți răspundeam poveștii cu aceeași monedă.
– Orice lucru rău are și o parte bună. Uită-te la ele; deși fură ce au oamenii mai de preț, nu sunt pătate doar în negru. Au pete albe ce le afirmă bunătatea pe care nimeni n-o vede decât dacă încearcă să caute. Sunt cunoscute pentru furt, pentru că așa le vede cea mai multă lume, dar cine le-a studiat cu adevărat, te-ai întrebat ce gândește? Și atunci, pentru ultima, dar și prima dată, mi-ai răspuns cu clasicul gând. Cel încă neînțeles…
– Albul lor se află pe aripi. Aripile le ajută să zboare. Timpul zboară. Timpul este infinit și, totuși, limitat. Timpul este un miraj.
Aici mă închideai. Aici îmi arătai cât de slabă pot fi în fața ta și cât sens poate avea ceva nonsensic. Aici mă chinuiai profund, pentru că dintre sutele tale de gânduri complexe și fără sens, acesta avea mai mult sens ca toate și era mai simplu ca oricare, dar nu-l puteam înțelege… Pentru că, întâi, nu te înțelesesem pe tine… Dar aveam să o fac.

Iubire interzisă scăldată în lacrimi de sânge

"în Poezie și literatură" "de POV21"
iubire interzisă

Adorm după trei ore de plâns. Mă trezesc la 4 dimineața, plâng iar, mă culc la loc și tot așa. Mă târăsc cu greu în fiecare zi pentru a-mi duce la bun sfârșit activitățile zilnice. Gândurile mele însă numai la ele nu se află. Ah, ce amar e să fii blestemat cu iubire interzisă!

Mă simt legat de tine cu un cordon ombilical. Nu ești mama mea, ești persoana de care m-am îndrăgostit, deși mi-a fost interzis s-o fac. Sau poate mi-am interzis singur, din frica de a mă apropia de ceva atât de divin cum îmi apari tu în lumina trandafirie a aromei de iubire bruscă, pătimașă, rece și caldă, rece și caldă, rece și caldă… Rece și caldă la nesfârșit.

Când se va termina? Nu știu. Sunt într-un labirint din care nu pot ieși, fiindcă sunt legat de tine.

Fire subțiri și totuși puternice ne leagă pe rând mințile, inimile, mâinile, picioarele, ochii, gurile, limbile, părul, gândurile, tot. Toate astea ne sunt legate între ele, ajungând să fie dependente unele de altele.

Am ajuns în starea în care nu pot gândi fără tine. Nu pot simți mirosul unui tei înflorit în parcul orașului, deoarece toate senzațiile mele sunt legate indestructibil de chipul tău, de personalitatea ta, de vorbele tale.

Nu aud pe nimeni. Totul în jur e gălăgie. Doar glasul tău se mai simte. Doar mirosul tău în aer.

Cine ești??? Cum poți să ai putere atât de mare asupra mea?

Când te visez mă apropii de tine. Intru în cercul tău de influentă prin deschizătura sferei groase de parfum de vanilie și scorțișoară, care stă ca o strajă în jurul tău.

Atunci când mă aflu în această sferă de apropiere între noi doi, mă las cu totul dominat de tine. Gândurile și emoțiile nu-mi mai aparțin. Nu-mi mai pot folosi rațiunea. E inutil să încerc măcar. Uit orice decizie pe care am luat-o înainte să ne dăm întâlnire. Toate vocile rațiunii amuțesc. Ești doar tu. Vanilia și scorțișoara mă atrag către tine precum un păianjen își atrage prada. Sunt prins în mrejele tale, în pânza ta lipicioasă din care nu voi mai putea ieși vreodată.

Și, totuși… Totul este interzis. Iubirea ne este blocată de o stea căzătoare care cade exact între noi. Păreri, verdicte, totul vine de la judecătorul suprem al lumi în care ne aflăm: rațiunea celorlalți. Ăsta e asteroidul care ne surpă lumea de vise și emoție, emoție pură, iubire lipsită de orice imixtiune clandestină a rațiunii. Căci în lumea noastră numai emoția contează. Rațiunea este persona non grata.

Am încetat să mai fiu uimit de ceea ce s-a creat între corpurile noastre. Vorbesc la propriu. Sentimentele ni s-au materializat într-o membrană interdigitală pe care nu ne-o putem despărți nici dacă am vrea. Așa cum au rațele între degete avem și noi o astfel de membrană între cele două guri, nasuri, ochi, mâini și tot așa până la infinit.

Imaginează-ți acum… Cât de tragică este dezmembrarea acestei membrane interdigitale din carne, piele, emoție, numai rațiune nu.

Și, totuși, nemilosul și dreptul judecător ne taie membrana în două. Nu mai rămâne decât gol și sânge. Suntem despărțiți. Și așa vom rămâne.

Șapte zile mai târziu, intrăm în comă. Medicii sunt neputincioși în a ne repara șocul cauzat de ruperea acestei anomalii medicale care e o membrană interdigitală creată de puterea emoției între doi oameni.

Două săptămâni mai târziu, membrana dispare. La fel și noi.

Nu ne-am mai văzut. Doar vântul, râul și copacii din pădurea în care ne petreceam toate zilele, de dimineață până seară, ne mai spun povestea tragic de ireversibilă, amestecată în noroiul nimicurilor cotidiene, amestecată cu bârfe, zvonuri, neîncrederi, amestecate cu… Rațiune.

Și, într-o noapte demnă de poezia lui Eminescu, „în liniștea serii”, „la marginea mării”, sunt surprins revenind pentru 10 secunde din neant. Îți scot cadavrul așezat în sicriu de aceiași oameni care ne-au ucis iubirea cu rațiunea. Înlocuiesc tămâia cu vanilie și scorțișoară. Mă culc lângă el. Ne scăldăm în sânge, într-o ultimă seară, într-o ultimă vară, pentru o ultimă oară, și pierim fără nădejdea vieții viitoare.

Poți citi aici mai multe articole scrise de Robert Grigore Manea!

Dragostea-n lipsa prudenței

"în Poezie și literatură/Psihologie & Relații" "de POV21"
Dragostea-n lipsa prudenței

Rutina era copleșitoare. Plictiseala mă îngrețoșa. Strâmbam din nas de fiecare dată, fără ca măcar să realizez. Terasele la fel. Bistrița la fel. Toropeala nu făcea decât să-mi sporească anxietatea.

Știam că viața există, dar mai știam că nu e asta.

Aveam puterea de-a crede orbește în lucruri pe care nu le-am văzut și nu le-am trăit. Prezentul era nimic decât un context irespirabil.

Jalnic s-ajungi la 18 ani scârbită în asemenea hal de existență. Sau poate orașul ăsta mort nu făcea decât să-mi alimenteze dezgustul față de orice?

Anxietățile erau acolo. Frica de-a trăi fără să cuprinzi tot ce e relevant. Frica de-a scăpa printre degete singurul lucru care are rezonanță.

I-am spus Bistrița mea de fiecare dată, însă era o capcană și-un mormânt în care am intrat trăgând pământul peste mine.

La Amaretto era liniște în seara aceea. Plin de lume, dar cadrul era intim. Toți șopteau, toți savurau cu nesaț priviri, toți erau în propria poveste, în propriul cadru, în propriul oraș fără de speranță.

Câți fluturi am mai simțit acolo, câte bucurii nemăsurate și câte speranțe mi-am aruncat privind în stânga și în dreapta la oamenii cărora știam că le seamăn în scopuri și deveniri de mai târziu.

În seara aceea eram temătoare. O îndrăgostită fără speranță care își juca ultima carte. Care trăia în sfârșit povestea pe care a înțeles că nu o poate îngropa.

Cred că dăm de oameni în viață pe care nu-i putem para și nu-i putem evita închizând ochii la nesfârșit.

Sunt inutile avertismelele. Inutilă devine și conștiința. Se ia la-ntrecere de fiecare dată cu impulsul de a rămâne-n viață și astfel, pierde de fiecare dată.

Există oameni de care scapi abia după ce-i trăiești și după ce le permiți să te bage în mormânt.

Te scufunzi tu, dar se scufundă și idealurile odată cu tine.

Aveam privire de dementă în seara aceea. Încercam să-mi ascund tremuratul mâinilor, dar nu slăbeam nicidecum din tupeu. Nici n-aș fi avut cum altfel. Eram omul care sfidează lucrurile care nu pot fi înțelese. Glume bune, povești interminabile, frânturi din trecut și viziuni pentru viitor. Intuiam cât sunt, intuiam ce aduc în momentul în care mă așez la masă.

Cu toate astea, o timiditate și o nesiguranță ascunsă îmi colora obrajii. Îmi întuneca privirea. Îmi transforma tonul vocii. Deveneam vulcanică și apoi calmă.

Eram avidă de felul în care mă atingea în treacăt, de detalii. De ochii dominanți, de siguranța din voce, de felul în care îmi promitea că mă învață viață, de felul în care citeam că o să rămână.

Deveneam o epavă pe zi ce trece și nici măcar asta nu mă lăsa să mă trag înapoi. Eram o epavă frumoasă.

Radiam. Emanam tot ceea ce putea să emane o femeie la 18 ani. Pasiune, bunătate, zâmbete, cântece, tinerețe, aiureli, trup, căldură, cuvinte, povești…

Am fost o revoluție, însă prostia-i că nu am știut nicicând să mă iubesc. N-am fost în stare să văd cât tremur pot s-aduc, astfel că m-am lăsat culcată la pământ de fiecare dată.

Contextele începeau să crape. Căldura lunilor de vară, terasa de la Amaretto, toate apusurile împreună, dealurile, excursiile, toropeala din mașină.

Mi-au îngreunat privirea. Mi-au trepidat suflul. Mi-au îngenunchiat lumina.

N-am plâns niciodată. Și asta din dorința de-a rămâne mereu la fel de fermă. Nu pentru el. Era irelevant și i-am știut niminicia chiar și-n momentul în care i-am spus că-l iubesc. Cât de puțin am putut pune preț pe cuvinte și cât de mult am știut să trăiesc…

Când tragi linie la final, nu dai doi bani pe confesiunile aruncate în vânt. Doar vântul care-ți răscolește părul în mașină e-n stare să se-ngrămădească-n mintea ta fără rușine. Să-și facă singur loc, scornind prin traume trecute și melodii cântate cu jumătate de voce.

Așteptam de fiecare dată ceva ce știam că n-are cum să vină. Dragostea e un miraj în fața oamenilor nepotriviți. M-am mințit prea mult spunându-mi că de-asta am nevoie. Dar nici n-aș fi avut cum să mă dau cu un pas înapoi. Nu când n-am trăit atâția ani din viață și când în sfârșit adrenalina a pulsat în mine mai violent ca niciodată.

M-au durut trandafirii lui. Nu mi i-am putut prinde-n păr. Mirosul lor, în schimb, mi-a intoxicat camera.

Așa cum te intoxică persoanele nepotrivite și urletele ce nu-ți părăsesc gâtlejul.

Când totul se dărâmă, alcoolul nu te-ajută. Așa cum nu te-ajută petrecerile care vin fără să le chemi. Prietenii care în teoriile și pledoariile lor uită cât de dement iubim atunci când facem saltul înainte. Nu-mi mai iau demult ca reper sfaturile prietenilor. M-au făcut s-aștept brațe ce n-au ales să cadă-n jurul meu.

Mi-au îngreunat procese de vindecare și m-au făcut să mă scârbesc de singurele momente în care m-am simțit în viață. Adevăru-i că fiecare poveste diferă și fiecare trebuie să aleagă până unde simte, până unde trage linie și unde e momentul în care îl întâlnești pe dracu’.

Am ajuns la paroxism fără să-mi propun și clar, fără să fiu pregătită să vomit de la atâta dragoste pierdută și-atâta neputință.

Mi-a cuprins mâinile și spatele într-un moment în care nu mai credeam în el. Într-un moment când nu eram implicată până în gât.

Buza prăpastiei era la mila alegerilor mele și am făcut exact ce-ar fi făcut orice adolescentă cu-aceleași idealurile și aceleași sclipiri în ochi: am sărit și-am știut că mă duc naibii. Am vrut să văd doar cât de amuzant poate să fie.

M-am lăsat mângâiată, m-am lăsat absorbită. Am știut c-acolo-apare-ndrăgostirea. Am știut că poveștile reale nu sunt perfecte, cele mai multe nici nu au voie să fie trăite.

Povestea asta n-ar fi trebuit nicicând să existe, nu cu atâta forță și atâta uitare de sine. Dar poate tocmai de aceea e atât de reală.

Inimaginabilul vine-n valuri. Voluptatea nu se cere trăită și nu vine rugată.

Voluptatea te sugrumă sub încercările tale de a o renega, de a-i stârpi puterea.

Te lupți cu-o mână invizibilă care îți strânge gâtul. O privești în ochi și-i spui frumos să plece. Îi bați cu pumnu-n masă. O dai afară. Pleci tu. Te găsește de fiecare dată.

E mai puternică, mereu mai puternică și mai arzătoare, mereu cere mai mult din tine.
Te cerni. Te descompui. Devii una cu focul care-ți bate-n sticlă și îți spune că ai numai câțiva ani.
Te acoperi de păcate doar pentru a combate netrăitul, pentru a-i micșora urmele de prostie, pentru a scuza neglijența.

Am trecut prin mâna ta în atâtea anotimpuri și de fiecare dată m-a cuprins altfel. Degeaba. Efectul era devastator.

Aceeași ochi m-au făcut să-mi pierd din răbdare, să aiurez. Să-mi vărs principiile așa cum n-am vărsat tot alcoolul pe care l-am avut ca pretext pentru nopțile noastre lungi de dragoste.

Nici nu știi dacă e mai crunt să mori de neputință, sau de dragoste neîmpărtășită.

Dacă nu le-ncerci pe toate nu ești om. Mi-ar fi plăcut să fiu prudentă. Să știu când să ajung acasă, să știu că-aduc atâta bucurie încât lumina nu se lasă așteptată, dar toate se învață.

Trăiești un om și-ți speli prin săruturi din traume. Construiești femeia care vei fi mâine.

Tu pui o cărămidă, el smulge zece. Nici nu îți mai bați capul. Muzica veche răsună în apartament. Paharele stau goale lângă pat. Tu râzi și râzi și plângi ca să râzi iar.

Devii femeie demențială, dar doar după ce te pierzi în neștire. După ce valurile de nedreptate te fac să-ți ridici bărbia și să-nțelegi că toată dragostea de care ai nevoie stă deja în pieptul tău. Și când o știi, apare-un el s-o cimenteze. Dar până-atunci te joci.

Te pierzi.

Ne distruge rutina, dar vai, cataclismele spre care ne împinge dorința de-a scăpa de ea nu pot fi măsurate nici atât.

M-am învârtit în paginile-atâtor clasici care au înțeles că singurul lucru relevant rămâne iubirea. Și nici nu știu dacă iubirea fericită, sau cea care te tulbură, care te macină, care te-aruncă și te-mpinge să faci salturi.

Îți dai drumul în gol și unde crezi că urma moartea, vezi că-nfloresc trandafirii.

Bistrița mea a fost cu doruri și blesteme.

Cu bucurii nemăsurate și clipe de care am tras până m-am plictisit. Lumina se-ntretaie cu demența așa cum gălăgia s-a lăsat peste-un oraș pustiu.
Pașii de mai târziu nu au uitat de-asfaltul peste care-am călcat fericită. Sau de apartamentul în care-am crezut c-o să înebunesc.

E viața cu de toate, dar asta doar dacă știi s-o privești. S-o iei în piept. Să nu ai milă. De tine și de-anii tăi de tinerețe. Să te arunci. Să speri. Să dori. Să scrii fără să te mai temi. Să scuipi iubirea asta oarbă care te-a măcinat până n-a mai rămas nimic.

Numai o voluptate pe care nu știi dacă s-o îmbrățișezi sau s-o dai naibii. Dezastrele apar acolo unde lipsește prudența, dar vai, fără dezastre nu ar mai exista atâta frumusețe…

Dacă dorești să mai citești un articol semnat ANDREEA CORDOȘ, click aici.

Player – jucătorul din jocul amorului

"în Păreri și opinii" "de POV21"
jucătorul din jocul amorului

Blugi negri, adidași albi, bluză blue-marine, un zâmbet fermecător din piese albe și o freză fabuloasă. Atitudine fresh și pași siguri. Pachetul ăsta vine, tot frumos împachetat, spre tine, lăsând atitudinea că în interior este asemenea. Acesta este celebrul player – jucătorul din jocul amorului.

Nu înțeleg! Cine sau ce este un player?

O ființă extraordinară, suprasenzorială, care gândește că este un magnet de atras puicuțe, adică reprezentante ale sexului opus (sau poate nu opus!). Ideea e că genul acesta crede că poate cuceri orice provocare de aventură, fie una adevărată, fie una pe care o va face el.

Dar nu vă avântați la un astfel de exemplar, veți rămâne cu urme pe inimă, răni crude și sângeroase ale unei experiențe înfiorătoare. Nici măcar în anturajul unui astfel de actor să nu intrați! Prietenia cu un exemplar de genul nu aduce decât negative, cel mai rău lucru fiind faptul că dumneavoastră deveniți unul.

Să nu credeți că în lumea unui player totul este roz- existența sa este tare dificilă.

Credeți că este ușor să îți găsești rima perfectă pentru agățat? Sau că freza la milimetru, fără pic de fir răzleț se piaptănă singură? Aaaah, sau mirosul acela puternic, parcă ales de o gândire celestă, care radiază din porii player-ului, vine din transpirație? Nu prietene! Să fii player nu e pentru oricine, cum se zice.

Ca player trebuie să-ți pregătești din timp un întreg scenariu de cinema despre cum va parcurge minunata ta aventură cu minunatele „señoritas” ce le vei găsi în cale. Și, hoho, celebrele: „Știi… dacă ai fi băiat m-aș face gay pentru tine!”; „Bună, scumpă. Crezi în dragoste la prima vedere sau mai trec încă o dată?”; „Ce câine frumos ai. Cum o cheamă pe stăpână?” trebuie plănuite, finisate și sclipitoare încă de dinainte. Căci în cazul unei curbe neplăcute, rețeaua de salvare trebuie pusă imediat: replicile de agățat!

Și pe lângă aspectul fizic și verbal, playerul trebuie mereu, dar MEREU, să aibă o soluție pentru a scăpa din gura pericolului său. Spaima sa, câinele pentru poștaș, dacă e să comparăm, este chiar sărmanul lovit cu bice din lanțuri: iubitul fetei agățate de player. Căci da, acesta nu se rezumă numai la ținte singuratice. Uneori, o pradă neabordabilă îi hrănește mai mult foamea de a cuceri. Dar evident că odată cu satisfacția acestei… să-i spunem nevoi, apare și o reacție încorporată acestuia, instinctul de supraviețuire!

Jucătorul din jocul amorului știe că este vânat, știe și de ce. Iar acum trebuie să supraviețuiască unei avalanșe de furie și ură a celui înșelat, ca în basmul acela cu vulpea și ursul, așa că prin diverse șiretlicuri, ascunzișuri și scamatorii, acesta își continuă existența febrilă.

Stați, stați, stați fetelor! Stați că…

Înainte ca băieții să-mi sară în cap, spunându-mi că sunt un trădător al bărbaților, voi preciza că sunt mediocru. Nu țin cu nicio parte, decât dreptatea, ea este singura parte de care mă atașez. Așa că fetelor, here I come!

Așa cum există ceasuri care sunt special doar pentru femei, așa există și „playerițe”, războinice înfricoșătoare ale unor lupte de furat inimi, și apoi stors din ele toată seva purității sau a neghiobiei. Da, deci sunt playeri și fete și băieți, dacă acum te gândești să nu mai ai încredere în nimeni, pentru a fi sigur că nu dai de un player, stai chill! Așa cum am făcut o mică descriere a unui player masculin, mă ocup și de recunoașterea unei posibile „playerițe”.

Să spunem că ești și tu frumos aranjat și pregătit să dezlănțui bestia petrecăreață din tine, la o petrecere dintr-un club, pe care o așteptai de-o săptămână întreagă. Ești singur la masă, asta pentru că amicii tăi, ușor mai aiuriți, nu   s-au pregătit din timp pentru cheful ce urmează. Și dintr-odată, cu colțul ochiului, captezi un portret aurit. O fată drăguță, exemplar aranjată, stă singură la canapeaua de alături, singurul ținându-i companie fiind un pahar cu băutură. Și cel mai tare, pare să-ți facă ochiade! Acum, să nu considerați că toate întâmplările de genu’ sunt sortite întâlnirii unui player, poate omul doar vrea să comunice.

Însă atenție (!), se poate ca totuși să fie o noapte ce te va lăsa cu cicatrici crunte pe inimă.
Vezi ce înseamnă și la ce poate duce o seară de agățat în club chiar aici!

Lucru de precizat, femeile sunt jucătoare mult, mult, MULT mai bune decât bărbații. Așa că ai grijă! Te-ai apropiat și tu ușor de canapea, observi că ea nu-ți mai dă niciun pic de atenție, o momeală ce va ajuta la a înhăța prada- pe tine. Acum e momentul să strălucești: cu un zâmbet inocent îi spui „Bună!”, iar ea îți răspunde înapoi. Ce splendid! Iar firul conversației continuă lin, până obții numărul ei sau chiar te trezești mâine acasă împreună cu ea. Însă nu spera la prea multe, odată ce devii plictisitor sau provocarea ta nu mai există, mai pe simplu- odată ce ai devenit vulnerabil, vei fi lăsat pe marginea drumului, la fel ca mulți alții.

Beneficiile de la playeri?!

Dap, sună ciudat, dar chiar și așa, de la ei poți obține câte ceva. De exemplu, poți învăța. Poți învăța să te ferești de specimene de genul, căci o întâmplare nefericită avută cu acesta ar trebui să-ți deschidă viziunea și să te ajute să-i observi mai ușor. Alt lucru, aventura! Dacă ești tipul aventuros, niște timp petrecut cu un player este mirific. Gândește-te numai! Ai șansa să petreci timp cu cineva cu care poți concura pentru supremația în seducție, cineva pe care să faci și care te va face să te simți înnebunit, într-un sens bun. Și un alt beneficiu este însăși experiența! Datorită acesteia, cine știe, ceva mai multă confidență și un simț al atracției, se lipesc de tine.

Și uite așa am ajuns la final. Facem o mică sinteză despre ce am vorbit? Despre ce am aflat despre jucătorul din jocul amorului? Foarte bine! Nu fi player! Asta e sinteza, mulțumesc pentru atenție. Acum serios vorbind, chiar nu fiți playeri! Oricât de fermecători sau uimitori sau magneți de amor par, să fii player este toxic. Pentru cei din jur și mai ales, mai ales, pentru tine. Îți distrugi sufletul tău frumos pentru a te juca cu inimile unor oameni?

Iarnă pe buze

"în Poezie și literatură" "de POV21"
iarnă

Strada Trandafirilor nu era deloc locul ideal pentru furtuna dintre ei.

Totul era liniștit acolo, copiii creșteau frumos, bătrânii își petreceau ultimele momente în liniște, dar nimeni nu știa ce se întâmpla în mansarda casei cu pereți albi proaspăt vopsiți. Albi precum o iarnă târzie.

Camera acoperită de lumina galbenă a becului din tavan era slab luminată și aproape deloc mobilată. Două ferestre mari, un fotoliu cu aspect vintage și patul cu cadran de lemn vișiniu. El ocupa fotoliul, trecându-și mâinile nervos prin păr.

În vârful patului, îmbrăcată în rochie albă, cu părul brunet căzându-i lejer pe spate, ea aruncă priviri nemiloase pe fereastră. Are aceeași privire de viperă ca în toate nopțile de când se știu, dar acum… Ceva este diferit. Îl vrea, dar își dorește să îl alunge; îl iubește, dar și-ar dori să îl poată ucide.

În aer tensiunea se poate tăia cu lama cuțitului.

O șuviță de păr îi atinge neglijent obrazul. O îndepărtează cu o mișcare scurtă, rapidă, fără a-și schimba expresia feței pentru nici măcar o amărâtă de clipă. Ochii ei aleargă pe obiectele de mobilier din dormitorul cu aer învechit.

“Suflet captiv și bătrân, trup fraged. Copilă prostuță. Tu chiar crezi că el te iubește? Oare câtor fete le-a mai spus asta?”
Ochii îi cad pe fereastră. Fereastra mică a dormitorului de la mansardă, locul unde îi cânta lui la chitară. Amintirea ei cântând versurile lui Elvis sunt foarte îndepărtate, iar „Can’t help falling in love” a pierdut de mult titlul de melodia ei preferată.

Deschide fereastra. Aerul rece îi lovește chipul, iar lacrimile își fac apariția instant în colțurile ochilor de sticlă. Cad pe obrajii înghețați și se strivesc la contactul cu sânii ei plini. Fierbinți lacrimi, apăsătoare, al naibii dezvăluitoare a speranțelor sfărmate și a durerii fără de egal. Închide ochii, strânge puternic, în speranța că va putea opri curgerea picăturilor de diamant, dar în zadar. Pufnește zgomotos.

E miez de iarnă afară și aproape de ora de aur a nopții.

Întinde mâna și atinge zăpada de pe pervaz. Își studiază manichiura de un roșu-burgund intens în speranța că partenerul ei de conversație, EL, va uita de întrebarea pe care i-o adresase mai devreme.

– Răspunde-mi. Vrei să pleci? Vocea lui tremura, dar se strădui să-și mențină timbrul grav.
– Poate…
– Mereu ai fost așa nehotărâtă?
– Poate…
– Nu te mai juca. Nu sunt copil să încerc să găsesc răspuns ghicitorilor tale. Poartă-te matur și nu mai fi copilă.
– Nu face pe atotștiutorul. Nu mă cunoști, bătrâne!
– Ești sigură, copilă? Închide fereastra, o rugă, iar aceasta se supuse.
– Va fi așa, nu?
– Așa cum?
– Voi sfârși ca fulgii aceștia de zăpadă? Acum sunt tânără, poate e normal să îți fiu dragă, dar perioada mea de glorie va trece. Se opri pentru a se așeza înapoi între cearșafurile de mătase moi de culoarea hainelor de doliu. Un nou soare va străluci pe strada ta, iar eu mă voi topi. E așa?
– Poate, răspunse el și îi întoarse spatele, închizând ochii.

Îți place să citești despre iarnă? Vezi aici un alt articol iernatic!

Amestecați într-o lume de nebuni

"în Poezie și literatură" "de POV21"

Te-am întâlnit când lumea îmi era întreagă. Cutremurele nu mi s-au văzut pe chip. Se fisura pământul, dar eu râdeam mai tare și-acopeream cu piciorul orice neregulă și orice urmă care să mă dea de gol. Eram amestecați într-o lume de nebuni și ne-am găsit mai tineri și frumoși ca niciodată.

Tu știi că sunt femeia care râde, care nu lasă garda jos. Idealurile-mi stau în ochi, iar dragostea în mâinile pe care le arunc în aer când dansez.

Ți-am zâmbit, știu. Nu mi s-au mai văzut craterele în care mă-nvârteam. Pentru moment, cel puțin, m-am relaxat și m-am lăsat să-nebunesc.

Nu te-am anticipat deși știam că nu văzusem nicicând atâta frumusețe și delir. Praf și pulbere erai.

O invitație spre o lume-n care se dansează. În ochii tăi citeam metafore și aroganță. Am început să mă dezintegrez.

Am alergat pentr-un moment să nu mă vezi. Să nu auzi din zidurile care se dărâmă. Să nu-nțelegi cât tremur îmi aduci pe chip. Și cât cântec în inimă.

Dar nu am putut să rezist chemării tale. Mai tânără decât oricând mi-am lăsat păru-n valuri peste umeri și am urmat lumina care m-a orbit.

Veneam spre tine sângerând, plângând pe interior, ca un copil ce își caută mama. Am văzut promisiunea dragostei în mâinile tale. Mâini ce m-au cuprins, ce-au mângâiat. Mâini ce m-au înebunit, doar ca să mă lase cu mai multe cutremure decât au fost vreodată.

Nu există certitudini în viață, nu există repere. Bâjbâim cu ochii închiși, iubim ce putem, alergăm și ne luăm la-ntrecere cu soarta. Strângem când avem timp. Când nu avem, facem.

Am făcut din noapte zi și din noi câmpuri de luptă. Nu mi-am înșirat cuvintele. Eram prea obosită ca să te trăiesc așa cum aș fi vrut.
Am așteptat să te apropii. Să pot să te iubesc. Să merite distrugerea pentru care-am răbdat atât.

Mi-am plâns nedreptatea în pumni. Mi-am plâns orgoliile și zâmbetele-au început să crape. Nu le-ai știut. Nu le-ai simțit. Am fost acolo cât a trebuit, dar nu atât cât mi-am dorit.

Și ce durere să te pierd... Să văd cum te îndepărtezi fără măcar să-mi fi venit în suflet, fără măcar să îți arăt cât soare pot aduce. Și câtă nebunie, cât delir. Cât dans până în zori, câtă odihnă.

Te-ar fi trezit cutremurele mele. Dar mâinile-ar fi mângâiat și ai fi adormit la loc.

Ai fost un ideal fugitiv, trăit pe bucăți. Un ideal ce a ales să nu se dezintegreze. Să îmi rămână-acolo. Ghimpe-n coaste. Furie peste țărmurile mele. Batjocură pentru atâta liniște și-atâtea ziduri.

Îmi miroseai a mare. Pentru că marea îmi miroase-a liniște. A doruri. Și mi-a fost dor de tine până să te întâlnesc. Când am făcut-o, am respirat și m-am oprit. Mi se blocase circulația și ochii n-au clipit minute bune.

Acasă vine sub formă de oameni, acasă vine sub formă de distrugeri, de nedreptate.

Suntem amândoi sub un singur soare, amândoi amestecați într-o lume de nebuni. Tu vii spre mine. Te prind. Te-ating. Mie nu îmi e frică. Mă răscolești așa cum îmi respiri parfumul.

Ești tu în toată frumusețea unei clipe sparte. Ești tu în ultimele unde la apus.

Ești tu în gong-ul care-anunță rugăciunea. Ești tu în murmurul călugărilor.

Ești tu în greierii din iarba verilor trecute. Ești tu în valurile-n care mă înec. Ești tu în clopotele care bat. În păsările care pleacă. În zidurile care se dărâmă. Ești tu în clinchetul paharelor de vin.

În promisiunile care se fac. În promisiunile ce se încalcă. Ești tu în cuvintele care nu se pot scrie. În lacrimile care se varsă necontenit. Ești tu în nopțile ce se transformă-n zi. Ești tu-n castele și-n așteptări prea mari.

Ești cântec prost și dragoste pierdută. Ești în nisipuri mișcătoare. În răsături. În poezii cântate noaptea-n telefon. În gesturi reprimate. Ești tu-n hipnoză. Ești tu-n albastru. Ești tu în respirații și-mbrățișări date la 6 dimineața.

Ești tu-n alegerile viitoare. Și în regretele ce țin azi de prezent. Ești tu în certitudini. Ești tu-n valurile care se sparg de mine. Ești tu în geamandura de care nu pot să m-agăț. Ești tu-n voința de a fi mai bună. De a-nțelege. De a fi altfel. Ești tu în motivația de a face prăpăd. Ești tu în promisiunea de a face bine. Ești tu în certitudinea că sunt femeie.

Ești tu-n toată tristețea de a mă-ntoarce-n Cluj. Ești tu-n luminile ce stau peste Mărăști.

Ești tu-n avioanele ce trec deasupra capului. Ești tu-n plimbări și-n lacuri triste. Ești tu în drumuri ce rulează. În bucurii nemăsurate. În cărți, în oboseală. Ești tu-n imboldul de-a munci și-n boala ce mă țintuiește-n pat.

Ești tu-n bătaia-n masă că viața nu e dreapta. Ești tu în lașitatea absenței imediate. Ești tu în pierderi. Ești tu-n singurătate. Ești tu și totuși n-ai știut să fii.

Pur

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Pur

Pe masă lucește cristal, clar, în apa din pahar

Ridic, mă așez, și-l duc la gură

Mă trezesc- inimi, bătăi, cafea cu gust amar

Un petic de noapte obscură.

Mă las pe spate, bătăi, tot mai aproape

Săruta-mă, cald, curaj, cu vină

Dă-mi, cu suflul, mâinile de-o parte

Pulsezi, dorești, atingeri și morfină.

Aspru, simt, razele de luna plină

Apasă întunericul pe perete

Buze, umbre, catifea din rugină

Ruj cu nuanță de regrete.

Chin, plăcere, priviri pătrunzătoare

Scrie-mi, semne, fără cuvinte.

Ore, curg, dimineață, lumina-i orbitoare

Mă vei ține mereu minte.

Echilibru de energii

"în Poezie și literatură" "de POV21"
echilibru de energii

Te obișnuiești cu timpul
Așa cum te obișnuiești și cu uitarea,
Deși parcă tu nu vrei să te uit
Și de fiecare dată când sunt pe punctul
De a te uita, deși nu definitiv,
Simți și te întorci
Asemeni unei furtuni care aduce zâmbete.
Îmi spuneai că simți
Când îmi e dor de tine,
Cred că în ultimul timp
Te simți din ce în ce mai puțin
Legat de mine.
Lasă-mă, te rog, să uit că te iubesc
Măcar pentru o zi,
Lasă-mă să nu mă mai întorc
De unde am plecat
Și să nu mai plâng din nou pentru tine.
Nu mai vreau să scriu poezii despre tine
În același caiet în care scriam că te iubesc
Și că îmi e dor de tine,
Iar tu, la citirea acelor mărturii chinuite,
Îmi spuneai că mă iubești.
Mi-am dat reset la telefon,
Pentru că nu îmi pot da dragostei
Sau, măcar, dorului.

Sexul: dragoste sau dorință?

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Dorință

Te așteptam deja de o oră când te-ai decis să apari. Ai pus capăt tensiunii în care m-ai lăsat să fierb. Ai uitat că nu am deloc răbdare când e vorba de tine? Inima începe să îmi tresalte cum nu a mai făcut-o niciodată atunci când te văd îndreptându-te spre mine. Toți nervii, toate emoțiile și toată nerăbdarea pe care m-ai făcut să le simt, năvălesc brusc la suprafață atunci când îndrăznesc să fac primii pași înspre tine. Eram copleșită de dorință.

Cu un semn discret de a nu comenta, te trag după mine în camera care își aștepta în tăcere dezordinea pe care urma să i-o aducem. M-am asigurat că îmi observi nerăbdarea din privire înainte să îți opresc orice întrebări cu un sărut flămând. Ți-am oprit, totuși, orice tentativă de a mă atinge și de a-mi împărtăși poftele.

Ai întârziat, ești pedepsit, dragul meu. Ăsta e motivul pentru care te împing furioasă în pat și te pun să aștepți. Felul în care îmi desfac nasturii bluzei și mă aplec pentru a da fusta jos pare să dureze o eternitate.

Dar ce te înnebunește și mai rău e piesa ta favorită de pe fundal, care îmi provoacă corpul la mișcări lascive și lente, mai aproape și tot mai aproape de tine. Mă simți, dar nu ai voie să mă atingi. Știu că simți nevoia să preiei controlul. Urăști mâinile mele mici care te opresc de fiecare dată cu zgârieturi tot mai adânci. M-am oprit din a-ți presăra urme fine pe umeri sub formă de mușcături doar pentru a savura implorarea din privirea ta.

Frica din ochii tăi oglindea satisfacția pe care o emanau ai mei atunci când mi-am strecurat mâna între picioare pentru a-ți desface cureaua, dar am scos-o de tot. Pentru a-ți da, tăcut, de înțeles, cum va arăta pedeapsa ta dacă vei mai întârzia vreodată. Știi că ador când observ toate senzațiile posibile din partea ta, nu-i așa?

Parfumurile noastre începeau deja să se contopească în aer formând un miros gata să ne îmbete trupurile de dorință atunci când te-am împins din nou, pe spate. Trupurile noastre tocmai se dezbrăcaseră de orice secret. Erau gata să își împlinească reciproc orice dorință mai mult sau mai puțin vinovată.

Mâinile tale trasau linii de fiori si curent pe trupul meu în timp ce ale mele lăsau urme roșiatice pe al tău, unde aveau să se potrivească de acum încolo doar unghiile mele.

Pot vedea nevoia de control din privirea ta atunci când îmi țintuiești încheieturile cu brutalitate, făcându-mă să tresar. I-a venit rândul și pielii mele să simtă acele mușcături. Ai șoptit înainte să năvălești asupra mea cu poftă, dar și o oarecare urmă de agresivitate. Mă refugiez din nou în umărul tău când îmi vine să țip. Pentru că ar fi păcat să întrerup dialogul pe care trupurile noastre îl poartă cu atâta patos, rezumându-se de fiecare dată la șoapte și zâmbete nevinovate. Tu îmi faci spatele să se arcuiască, iar eu îl fac pe al tău să… ardă, sub răni sângerânde adânci și tot mai adânci.

Cel mai mult îmi place cum trupul meu și al tău nu au nevoie de prea multe vorbe. Pur și simplu se înțeleg reciproc, nu au nevoie de explicații, certuri, gelozii. Aici și acum e tot ce contează. Fără minciuni, secrete, fără rușine și fără rețineri. Se lasă purtate de un val ce nu are altundeva să le ducă decât pe culmile cele mai înalte ale plăcerii. Nu avem nevoie de restul lumii, doar de noi înșine.
Nu mi-e foame și nici sete când mă trezesc singură sub pătura călduroasă, cu sunetul plăcut al apei curgând pe fundal.

Mi-e doar poftă de tine. De mâinile tale să se întoarcă pe corpul meu, iar buzele tale să se întoarcă la ale mele. Împiedicată, dezechilibrată, mă las purtată de dorință până la duș. Eram atentă la tresărirea ta surprinsă atunci când nu îți dai seama cine a dat apa mai fierbinte. Te arde? Bun, foarte bine. Acum o să înțelegi cât de supărată am fost să observ că m-ai lăsat singură. Ridic ochii umili și temători spre tine când intru în bătaia apei ce mă trezește brusc. Era nemilostivă chiar și cu mine.

Îmi prinzi între palme fața deja ascunsă de aburi și mă săruți blând, jucăuș între baloanele de săpun pe care le-am lăsat să zacă pe corpul tău când am intrat, dar le împarți cu mine acum. Numai luna știe cât de îmbătați suntem noi de iubirea pe care am descoperit-o azi. Casa urlă liniștită după mai multă dezordine nevinovată, iar noi i-o oferim cu plăcere. Patul din dormitor, masa din bucătărie – scârțâie mulțumite. La fel cum eu îți șoptesc numele ce a luat semnificația satisfacerii și a recunoștinței începând de azi.

Autor: O “elevă” silitoare

1 2 3 7
Derulează înapoi