Tag archive

despărțiri

Cum pleci fără să disperi? – Andreea Cordoș

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
cum pleci

Am vrut al naibii de tare să scriu un articol despre pierderi, despre ce lași în urmă și despre cum pleci când e cazul. Mi se pare că vorbim prea puțin despre situațiile care ne fac bucăți și care sunt dificile de-a dreptul. Da’ nu-i bai. Poza în care zâmbim să fie la profil pe facebook, că-n rest nu ne doare capul.

Revenind, nu-s cu nimic mai bună decât voi, n-am școala vieții sau rețete închipuite de cum să fii Zen. Scriu aici din pasiune și dintr-o dorință nebună de a împărtăși lucruri pe care le-am trăit și lucruri care mi-au pus capac.

Cum pleci fără să disperi? M-am întrebat și eu asta de câteva ori.

Nu suntem statici, ca prin urmare, nu rămânem în aceleași locuri. Ar fi păcat să o facem. Schimbăm orașe, relații, prieteni, job-uri, și toate astea până găsim o formulă finală care să ne mulțumească. Deși eu cred că la cât de dinamică e viața asta, vom schimba la fiecare pas câte ceva.

Nu mai suntem aceiași care am fost acum un an sau doi, așa cum nici peste alți ani nu vom avea aceleași principii sau priorități ca acum. Spun asta fiindcă e al dracului de important să înțelegem cam pe unde ne situăm cu evoluția proprie. De ce? Pentru a deschide bine ochii și a vedea că nu e o tragedie când se schimbă totul în jurul tău.

La 15 ani m-am mutat în Bistrița pentru a studia la un liceu mișto. N-am privit în urmă nici o secundă, la cât de plictisitor era acasă. Am simțit oportunitățile și potențialul din treaba asta, așa că m-am dus acolo unde se anunțau lucruri mărețe. Mi-a schimbat cam tot cursul vieții mutarea asta.

Până la urmă, jocul e despre mutări inteligente, nu?

În Bistrița am întâlnit oamenii care mi-au dat reperele din prezent. M-au inspirat și mi-au arătat că pot încă de la început. Că nu contează nici de-a dracu de unde ești, ci doar spre ce te îndrepți.

În timpul liceului am lăsat în urmă două internate, o chirie, colege de cameră extraordinare și frenezia anilor care se anunțau a fi cei mai frumoși. Au fost ani demențiali, dar cum am un idealism idiot uneori, îmi spun că cei mai frumoși ani sunt cei pe care îi trăiești la momentul respectiv.

Revenind, clasa a 12-a s-a lăsat cu cântec. A fost cel mai plin, mai complex, mai frumos și dureros an. A fost cu de toate și știu că ce am scris va flata ochii curioși care-mi caută rândurile. Cert e că nu oamenii sau experiențele m-au făcut să mă simt atât de fucking tânără și nebună. Cred că a fost alegerea mea să iau tot ce-are viața mai profund de-mi oferit. Trăiesc cu o dedicare oarbă. Oamenii, cuvintele, valsurile, cântecele…

Alții i-ar spune defect, eu i-aș spune dar. E darul meu pe care-l fac și altora.

Am învățat cât poate-un zâmbet de femeie să aducă și câtă dragoste te înconjoară când începi să radiezi.
Pe cât am dus în fericiri, pe-atât am dus și la capăt de drum. M-au cuprins cele mai negre anxietăți când am terminat cu clasa a 12-a. Alegeri și dor mult – i-aș spune. M-am despărțit de prietenul meu în ziua în care mi-am făcut bagajele și m-am întors acasă.

Mi-au putut spune toți că Laaasă, Andreea. Dă-o naibii de Bistrița. Te duci la Cluj unde-i viața, studenția, nebunia de care ai nevoie.

Vezi să nu. Îmi era dor de fetele din apartament, dor de gașca și echipa cu care am pus pe picioare proiectul POV21 și chiar dacă ne-am mai văzut în vară pentru drumeții sau focuri de tabără, nu mai era același lucru.

Cum pleci fara sa disperi
Eu și gagicile din internat

Mă rup greu de oamenii și locurile pe care le-am iubit. Uite câte avem în comun deja.😉 Îți spun un secret? Niciodată-n viața asta să nu îndrăznești să regreți că te-ai atașat sau că te-ai aruncat cu capul înainte.

Ce blestem, dar și ce bucurie să putem simți atât de multe, nu?

Mi-am pus ordine în gânduri după ce am venit acasă. Mi-am tăiat părul, m-am axat mult de tot pe citit cărți și scris articole. Atunci a apărut obsesia de muncă. Toată anxietatea, dorul și frica de schimbare m-au făcut să-mi caut un refugiu în muncă.

Mi se părea că nu-s destul, că nu citesc destul de mult, că scriu ca dracu’, că toți sunt mai deștepți decât mine. Aveți grijă cu asta. E o iluzie care vă poate pune capac dacă nu știți să vă puneți ordine-n gânduri.

Eu și fetele mele din chirie – după absolvire

Meditație. Vizualizat. Alergat. Oameni. Soare. Mult verde. Astea mi-au fost leacurile. Valabile pentru oameni de ani de zile.

Când m-am mutat la Cluj eram mai entuziasmată ca niciodată să pornesc pe drumul de care nu m-am îndoit nici măcar o secundă, după ce l-am ales. Au venit și-aici alegerile.

Unde îți canalizezi energia? Cât te implici în echipă? Lucrezi sau nu pe lângă facultate? Te împaci sau nu cu fostul?

Seth Godin spunea că viața e doar despre alegeri. În cartea sa, The dip, pe care o puteți cumpăra de aici, găsiți explicat tot conceptul ăsta genial: ”A no to something is a yes to something else”. Cartea e un mic tratat despre când să renunți si când nu.

Acum îl citesc pe Joe Dispenza în cartea Supernatural, și a zis o chestie care mă ajută mult când mă stresez: „Ai pierdut oameni sau lucruri materiale? Grozav, uite câtă energie ai acum pentru lucruri sau situații necunoscute”! Adică dacă ai încredere că viața îți va oferi mai mult și dacă gândești în termeni de abundență, ceea ce ai nevoie va veni.

În ceea ce mă privește, am făcut alegeri cum am putut, cum am știut, cum m-a lăsat inima. Unele mai bune, altele mai proaste. Cum ar fi alegerea de a sta în club până la 3 dimi, apoi de la 8 facultă, ca să ajungi și la job între 12:00 și 17:00. Pe cine păcălesc? Asta nu se regretă. You only live once, până la urmă.

Cum pleci fără să disperi din relații? Pun întrebarea așa fiindcă știu că unii caută indirect răspunsuri. Îmi pare rău că nu pot să le dau. Asta pentru că suntem diferiți și pentru că până am învățat să fac alegeri corecte și să las naibii atașamentele, a durat ceva.

Sunt mândră de munca pe care-o fac cu mine însămi, însă nu minimalizez imprevizibilul.

Las viața să mă surprindă în timp ce mă bucur ca un copil de tot ce mă-nconjoară și nu mă iau în serios mai mult decât e necesar.

Din relații am plecat, sau alții au plecat și s-au întors. N-am mai vrut înapoi povești sau oameni care mi-au aruncat cuvinte de regret peste certitudinea că n-ar fi mers lucrurile. Caz concret? Știu, mă descurc să vorbesc la modul general dar nu-i nimic mai frumos sau mai periculos ca asumarea.

În vara de dinainte de clasa a 12-a încheiam o relație de 2 ani care nu mai era nimic din ce voiam. N-am știut să opresc eu situația, așa că a făcut-o el. Fiind prima despărțire de senzație, s-a lăsat cu clasicul: vai de viața mea, cum îmi revin din asta?

Șoc și groază. Zero inteligență emoțională. În 2 ani ajunge absolut orice să-ți reamintească de un om. Mai ales dacă ai părinți care s-au atașat și întreabă de el încontinuu.

Ce m-a enervat la culme? Faptul că după ce mi-a trecut și mi-am văzut de viață, s-a întors. Cu regrete, cu prostii, cu insistențe. Totuși, am știut atunci că ce nu a mers din prima, nu va merge niciodată. A fost și este în continuare un om extraordinar, însă dinamica dintre noi era distructivă. O primă alegere corectă. Primul pas de a pleca frumos – bifat.

Cealaltă nebunie, terminată imediat ce mi-am aflat notele din bac, a fost un pic mai aiurea. Mi-a răscolit toate nesiguranțele, mi-a scos la lumină toate cicatricile, toate frumusețile și resentimentele. Am învățat cât soare am în mine și cât potențial, dar am depins prea mult de confirmări.

A fost o serie de plecări și reveniri.

O serie de Doar el mă face să mă simt femeie până la N-am nevoie de așa ceva. S-a rupt șirul de distrugeri când am dat volumul mai încet și am realizat că nu o persoană mă face să mă simt așa de în viață. Până la urmă, îmi curge prin vene atâta dragoste pentru clipă, pentru frumos, pentru autenticitate.

Că cineva m-a făcut să scot asta la suprafață e una, dar valențele n-au fost împrumutate de nicăieri. Le purtam mereu cu mine și odată ce mi le-am văzut, m-am putut iubi. Și-am putut să fiu luni întregi singură. Fericită.

Dacă vrei să citești despre cum mi-a schimbat viața momentul în care am început să fiu autentică, acest articol te așteaptă!

De ce scriu lucrurile-n nota asta? N-am nevoie să mă ridic pe piedestaluri închipuite sau să afirm victorii pe care timpul sau alegerile de mâine le vor răstălmăci.

Naiba știe ce filosofie de viață o să am peste câteva luni. Dar scriu aici despre ce simt, despre cum simt, despre cum dor și iubesc. Pun părți din mine prin care să îți vezi din carențe.

Prin care să vezi durere, să vezi suflet. Sunt un om care nu s-a temut să iubească, tocmai pentru că a știut să râdă la promisiunea mută a durerii. Și când durerea a venit, am început să am răbdare.

Respirații. Plimbări, oameni, muzică, lumină.

Toate darurile de care ai nevoie sunt în jurul tău. Toate lecțiile de viață sunt la oamenii de lângă tine. Toate frumusețile sub ochii tăi. Tot soarele în tine.

Nu căuta certitudini. Nu există. Caută autenticitate.

Caută oameni care nu se tem să-și spună că se iubesc. Caută oameni care nu se tem să-ți spună că te iubesc. Caută-i pe cei care nu fac public speaking, dar care au povești duse cu greu în spate, povești pe care tremurul din voce le trădează. Crâmpeie de lumini care apar în ochi.

Poți pleca din orice loc dacă te ai. Dacă îți ești. Să nu te sperii dacă încă nu e bine. Fă un pas înapoi și ascultă-te. Ești complet, ești plin de potențial. Cariera o să apară, prietenii o să te copleșească, dragostea o să te surprindă. Ține-ți sus inima și energia plină de lumină.

Cum pleci

Lasă cuvintele prea mari, dar fă salturi în schimb.

Aruncă-te. Pleacă. Spune nu. Spune da. Mereu vei fi iubit. Lasă relațiile de rahat în spate. Lasă geloziile nejustificate. Lasă orele pierdute pe proiecte care nu te entuziasmează.

Du-te acolo unde te cheamă. Du-te acolo unde ți-i inima și unde te simți îndrăgostit. Du-te unde oamenii zâmbesc fără frică și plâng fără rușine.

E-o viață demențială, dar doar de ai curaj să pleci.

Și să fii singur. Să nu ai certitudini. Imprevizibilul e cheia. Acolo stă și drama, dar și splendoarea. Și tu nu ești un om născut pentru banal. Doar ție îți plac aventurile și poveștile rostite pe nerăsuflate. Dar ca să le trăiești, trebuie să faci alegeri.
Deci cum pleci fără să disperi? Numai știind ce viață demențială te așteaptă.

Cu ce pleci când pleci de-adevărat?

"în Psihologie & Relații" "de POV21"

Pleci altul, de fiecare dată.

Altul decât cel ce ai fost la început, pleci cu mai mult sau cu mai puțin, dar niciodată la fel. Uneori lași lucruri din tine în prostie. Doar ca să te-nvelești cu noua personalitate ce se formează sub ochii sau mâinile atente ale dragostei.
Dezbraci din frici și vulnerabilități. Dezbraci din aroganțe și-nveți să fii mai tolerant. Să nu mai urli. Să nu mai lași ușa deschisă. Lași tremuratul și sutienele pe pat. Nu le iei înapoi tot timpul. Lași circulații neregulate și lacrimi ce până-atunci nu au avut curajul să se verse.
Lași toate melodiile despre bărbați prea aroganți în spate. Lași zilele de vară să se ducă, cu tot vântul care ți-a răscolit prin păr. Lași kilometri-ntregi de noapte. Lași pași de dans în care te-ai pierdut. Lași drumuri refăcute cu mașina. Lași orele în care ai cântat cu roțile rulând pe-asfalt. Lași gesturi și cuvinte. Strângeri de mâini și promisiuni aiurea. Anxietăți și clipe sparte. Dar… Cu ce pleci când pleci de-adevărat?

Habar nu ai, la câte-ai de lăsat.

Lași stele pe care nu ai apucat să le mai strângi în pumni.

Lași acolo bucăți de trecut și lași definitiv din idealuri. Lași din standarde absurde și din porniri zeflemitoare. Dragostea nu-i politețe, dar nu-i nici câmp de luptă.
Lași poezii trăite și scrise cu febrilitate. Lași povești pe care nici nu credeai că le deții. Lași din tupeu. Din lene. Lași de la tine și din tine. Lași să-ți cadă palma sub vreun chip. Lași să-ți alunece degetele sau mâinile prin părul omului de lângă tine.

Iar dacă îți e dor, și nu știi ce să faci, găsești aici răspunsul.

Ești altul. Mereu altul. Uneori mai mult, alteori mai puțin. Mai dezgolit, mai întremat, cu mai multă sclipire în privire, sau cu mai multe cicatrici. Cu mai mult fond de ten sub pleoape, sau cu mai mulți centimetri de tocuri în picioare.
Lași multe, dar multe iei. Iei cărți. Iei citate. Iei bijuterii pe care le păstrezi în suflet, sau în păr. Iei litri de vin. Iei inițiative. Iei cravate și pași de dans.

Câtă nebunie dai, atâta nebunie primești.

Când pleci, pleci cu desaga plină. Câte cântece-ai lăsat amuțite în cearșafuri sau în difuzor de telefon, atâtea poezii și-atâta nebunie ai luat cu tine. De amintit și povestit și altora. De rememorat cu-n pahar de vin în mână. De derulat în minte când ești în autobuz și-auzi trecutul urlând prin melodii.
Lași multe, uneori lași tot. Dar cu tot-ul altuia pleci și tu. Nu iubim decât atunci când nu avem măsură. Când nu avem Dumnezeu, sau oră de mers acasă. Nu iubim decât atunci când încercăm să stăm treji doar pentru a-i cuprinde ochii-n palme încă un moment.
Plecăm cu-atâtea. Atâtea mângâieri. Atâtea strângeri și respirații-ntretăiate. Atâtea flori de pus în pod sau de aruncat la gunoi. Atâtea ceasuri în care timpul tot la fel se-nvârte.

Plecăm alții. Cu altă definiție pentru timp. Sau pentru nopți, de nu le-am contopit deja în zile.

Plecăm cu toate constelațiile învățate și rănile din copilărie vindecate. Plecăm cu certitudinea că bărbații sunt buni, că bărbații sunt frumoși, că bărbații au grijă. Orice altă judecată e prostie și feminism nejustificat.
Bărbați buni sunt peste tot. Și asta meriți, căci lași pe unde mergi tot sufletul din tine. Și toată energia pe care nu știi că o mai ai.
Când ai curaj să fii așa cum ești, pleci cu-alte scânteieri în ochi. Și cu alți parametri pentru clipă.

De lași flăcări din tine, pleci cu mai multă căldură decât ai fi crezut de fapt.

Tot ce-ți reprimi și tot ce strângi în pumni se irosește. Poți să-ți îngropi în piept dragostea pe care nu ai dat-o. N-avem nimic în afară de clipe. Sau de zăpezi pe care le topim râzând.
Când pleci cu-adevărat, pleci buimăcit. Mai om de fiecare dată. Titan răpus de două brațe și de priviri ce ți-au cântat.
Dar dacă lași o lume-ntreagă-n spate, cu-o lume-ntreagă pleci în schimb.
Să nu îți fie frică.

Ce am învățat mai mișto până la 18 ani- Andreea Cordoș

"în Texte/Păreri și opinii" "de POV21"
Andreea-Cordos-experienta

M-am gândit mult dacă să scriu și să public partea asta din mine. M-aș fi scutit de niște reacții și interpretări aiurea care pot apărea; dar cântăresc mult mai puțin decât faptul că prin confesiunea asta, cineva poate înțelege câteva lucruri. Așa cum am înțeles și am învățat și eu pe rând, până la 18 ani. Asta-i partea frumoasă la noi, oamenii, până la urmă, nu?

Prin propriile experiențe ne inspirăm unii pe alții.

Mno bun. Mereu am crezut în ideea că trebuie să înveți din ceea ce trăiești pentru a nu te lovi de mai multe ori de-aceleași situații aiurea. Ceea ce ar trebui, totuși, să știm e că putem să dăm o lumină mișto chestiilor nașpa care ni se întâmplă.

Ați văzut, de exemplu, cu cât optimism și cu ce aer de învingător a ieșit Tibi Ușeriu dintr-o cursă din care a fost scos pe probleme de sănătate? Asta putem face fiecare dintre noi, indiferent de ce se întâmplă. Atitudinea e cea care contează în viață și motivația de a merge mai departe.

Și acum voi lăsa aici câteva chestii pe care le-am învățat până la 18 ani prin experiențe care mai de care. Nu-i nimic standard sau cu aer de om atotștiutor. Doar câteva frânturi de gânduri și experiențe puse la un loc.

Well:

Niciodată nu e sfârșitul lumii

Pe bune acum, dacă știi chestia asta te scutești de o luungă serie de drame și stres inutil. Nu e niciodată sfârșitul lumii. Nici când ți se strică telefonul sau laptopul, nici când îți cade breteaua de la sutien în timpul orei, cât ești la tablă și-și bat toți joc de tine în ultimul hal. Nu-i sfârșitul lumii nici când mai bine intri în pământ decât să-ți suni părinții nervoși ca naiba. Nici când te iau palpitațiile de la o nenorocită de cafea când ți-i lumea mai dragă și ești la o cabană.

Nu-i sfârșitul lumii nici dacă ai dat bani pe haine mișto de curând și nu le poți purta fiindcă te-ai îngrășat. Nu-i sfârșitul lumii nici la despărțiri. Să fie el dragostea de pe lume și prințul prinților, rupt din raze de soare, că tot nu mori fără el, got it? Indiferent de cât de al dracului de rău te poți simți pe moment. Viața merge înainte, da? Fără marjă de eroare. Let the river run, mi-a spus cândva un prieten; și tare mult m-a liniștit.

Ești mai mult decât ce văd ei

În viață e bine să fii obiectiv cu propria persoană. Îți trebuie exercițiu ca să îți vezi punctele slabe și tâmpeniile care fac parte din tine; dar odată ce ești introspectiv cu tine însuți și asupra defectelor și asupra calităților, judeci singur cum ești și spre ce te îndrepți. Nu-i lași pe alții să te bage în depresie pentru că nu văd cât poți fi de mișto și cât potențial ai. Oioi, eu am auzit de toate și puțini m-au susținut atunci când aveam nevoie.

Cât eram un copil vulnerabil m-au omorât unele remarci. La final de clasa a 8 a când m-am dus la festivitate după diplomă, nu uit veci cum a strigat o colegă în spatele meu: cine dracu’ o să se uite și la asta?, pentru că era deja perioada în care majoritatea se îndrăgosteau pentru prima dată. Desconsiderația asta a fost tăioasă atunci. Așa cum au fost toate cele încasate în gimnaziu. Despre cum arăt, despre cum cânt, despre ce scriu, despre tot ce-mi poate capul.

Guess what? Am supraviețuit aiurelilor și faptului că n-am avut prieteni atunci, doar pentru c-am știut mereu cine sunt și ce pot. Am schimbat după contextul, orașul, oamenii și lucrurile s-au aranjat de la sine. Am căpătat încredere, am oferit iubire, am primit înapoi înzecit în toate felurile posibile și-am mers mereu pe câmpul de luptă cu ideea că vreau să fiu un învingător și nu o victimă, deci pot!

Nimic nu te poate limita

Lumea-i plină ochi de gelozie. Și ce? Dă-ți seama de cine ești, de ce vrei să faci cu viața ta. Descoperă-ți pasiunile și învață că ești ceea ce vrei tu, nu ceea ce te obligă contextul. Nu ești dramele părinților, nu ești ura colegilor, nu ești o stare materială, o statistică sau un șablon!

Potențial avem toți. Ne mai trebuie curaj, forță să le ducem pe toate și speranța că nu ziua de mâine ne face pe noi, ci noi o facem pe ea! Sună clișeic. Îmi cer scuze pentru asta. Vorbesc din lucruri trăite și asimilate greu. Cred cu tărie în drumul învingătorului. De aia poate în materie de tipi, am căutat același tipar. M-a impresionat omul care trece mai departe și care e în stare să râdă cu lacrimi, indiferent de traumele sau problemele cu care s-a confruntat.

Totul se schimbă când te schimbi tu

Aici a fost vorba de asumare. Nu spun că o fac perfect, dar conștientizez acum că m-am plâns degeaba de contexte, când de fapt nu luptasem destul de mult ca să le schimb. Cum să ai surprize de la viață în materie de orice, dacă stai în banca ta? Schimbă felul în care te îmbraci, felul în care gândești, schimbă oamenii, fă lucruri noi, ieși oriunde vezi cu ochii și muncește! Nu te baza pe nimeni. Poți să-ți câștigi banii proprii prin talentele tale, doar fii optimist!

Primești iubire atunci când oferi iubire

Cea mai mare surpriză a fost pentru mine legătura strânsă pe care o am cu fiecare persoană din POV. Mă pot baza pe ei în cazuri extrem de grave. Mă pot sfătui. Pot chefui până dimineața. E o iubire autentică și n-am fost obișnuită cu așa ceva înainte. E extrem de frumos ce se întâmplă și toate astea pentru că am înțeles că-n viața asta totul e despre a dărui! Și când dăruiești, vei primi de mult mai multe ori înapoi!

Așa și în relații. Oferă căldură, înțelegere și autenticitate! Se întoarce înapoi când te aștepți mai puțin, dar se întoarce!

Ambiția și tupeul te duc departe

N-am fost genul de om care să stea în banca lui. Nici la propriu, nici la figurat. Mi-a plăcut tot timpul să mă ridic și să vorbesc. Să pun întrebări. Să aflu. Să cunosc. Oameni și locuri. Am avut o curiozitate tâmpită, uneori agasantă pentru restul; dar FIX ASTA a făcut diferența. Fix asta te scoate dintr-un șablon în care stagnezi. Ieși în față! Ai tupeu! Vorbește, fratele meu, că n-ai absolut nimic de pierdut!

Te interesează că râd câțiva fraieri de tine dacă persoanele care contează te vor remarca? Nu prea cred. Sau cel puțin mie nu mi-a păsat. De când mă știu fac glume cu oamenii, cânt oricând apuc și îmi spun părerile! Așa am ajuns în POV, așa am intrat în ONG-ul său, așa am cunoscut oameni mișto care mi-au schimbat viața și care mi-au deschis alte căi. Un pic de tupeu, că oportunitățile apar!

Trebuie să scrii sincer, indiferent de hateri

Eu am avut o problemă teribilă în a-mi asuma ceea ce scriu public. Odată cu revista, am renunțat bucată cu bucată la frici și rețineri. La un moment dat am postat 7 articole anonime pe revistă, semnate cu Rene, doar pentru că am scris autentic, personal și sincer! Am crezut că mă fac de circ dacă arăt asta, dacă-mi scot la iveală partea vulnerabilă, dar tocmai vulnerabilitatea ne face frumoși!

Noroc că m-am trezit la un moment dat; sau m-au trezit oamenii de lângă mine; și-am înțeles că îmi asum ceea ce scriu și n-am nici o jenă în a posta lucruri de genul. Revista asta a făcut minuni în evoluția mea personală. Poate de-aia mi-am făcut curaj să scriu confesiunea asta. Vor urma și altele. Nu mă mai interesează cum sunt percepută, pentru că n-are relevanță. Oamenii care merită știu cine sunt și cum sunt. Și-n momentele de glorie dar și-n alea de disperare. Nu mă mai stresez să par. Pur și simplu vreau să fiu!

Well, ar fi mai multe lucruri de spus, dar vor mai urma articole. Am învățat în 18 ani o grămadă de chestii și știu că vor mai urma altele. Distracția de-acum începe. Cu un optimism nebun și mult curaj, toate vor fi așa cum trebuie!

Derulează înapoi