Tag archive

cuțit

(VIDEO) Un bărbat amenință cu un cuțit copiii care fac gălăgie!

"în Știri" "de POV21"
Bărbat

Un bărbat a fost deranjat de vocile copiilor din apropierea locuinței sale, astfel că a dorit să își facă dreptate singur!

Bărbatul a luat un cuțit și a ieșit pe stradă, în zona unde se aflau copii amenințându-i că „îi taie” dacă mai fac gălăgie, pentru faptul că îi doarme copilul! Nu se știe exact care a fost cauza pentru care copii făceau gălăgie, însă comportamentul bărbatului este unul neobișnuit.

Video-ul îl puteți urmări aici!

 

Un tânăr de 24 de ani a fost înjunghiat mortal în Satu Mare!

"în Știri" "de POV21"
Un tânăr

Un tânăr de 19 ani, din Medieş Râturi, a înjunghiat cu un cuțit un tânăr de 24 de ani în localitatea Turulung, judeţul Satu Mare, după o ceartă, potrivit mediafax.

Tânărul de 24 de ani a decedat în urma rănilor provocate!

Conform poliţiştilor, un scandal a izbucnit în Turulung, pe fondul consumului de alcool, care mai apoi s-a terminat cu uciderea unui tânăr de 24 de ani!

Ucigașul de 19 ani a fost arestat de polițiști și este acuzat de omor.

Îngerul meu expirat

"în Diverse" "de POV21"
Îngerul meu expirat

N-aș fi zis că o să ajungem să sfârșim atât de magnific… îngerul meu expirat. Tu cu un cuțit în beregata mea, eu cu un cuțit înfipt între ochii tăi; eu văd sângele, tu vezi doar tăișul. Nici unul dintre noi nu mai poate vorbi, și totuși, îți adulmec regretul.

Ți-a fost musai să îți tai aripile, fără să dai două centime mizerabile pe valoarea lor.

Ți-a fost musai să îți tai degetele, unul câte unul, ca să simți și tu plăcerea meschinăriei. M-ai urât toată viața pentru că nu te-am lăsat să te sinucizi în nebunia ta.

Te-am iubit, probabil, mai mult decât tot neamul tău și nu am lăsat pe nimeni și nimic să îți facă rău, nici măcar propriul tău creier consumat, putred de la saramura în care eu – cu mâna mea blestemată – l-am pus ca să nu se degradeze.

Te-ai complăcut în bolnăviciunea ta, văzând că eu mă descompun și rup din mine ca să cârpesc golurile pe care ți le creai ca sport, ca o distracție dementă cu care îți hrăneai orgoliul de mascul alfa.

Cred că te enervau destul de tare momentele în care toată sudoarea mea se transforma în sânge.

Momente în care, indiferent de sacrificii, eu mergeam înainte și îți susțineam apucăturile viciate și consumatoare de nervi.

Te credeai buricul pământului, un Dumnezeu întruchipat, cu un servitor mai cocoșat decât Quasimodo, trăgându-ți clopotele de parcă ai fi fost Notre Dames de Paris, executând orice ordin ca o veritabilă jucărie.

Ai încercat spre sfârșit să dregi zăhărelul: eram suflețelul tău, prințesa ta, dragostea vieții tale… băltea de sânge pământul pe unde călcam și tu-l lingeai ca să te consolezi cu inevitabilul sfârșit. Nu puteai accepta, nu? Ai eșuat. Masculinitatea ta era îndoielnică. Îți era frică de tine.

Ce-ai ajuns… după ce m-ai omorât, ți-ai dat seama că nu mai merge, nu?

Ai început să îți pui cenușă în cap, să mergi în patru labe, ai fi făcut orice să mai tresalt măcar o dată la vreun cuvânt de-al tău. Te-a durut când ai căzut din Raiul pe care ți l-am construit? Mi-ai fi lins și tălpile ca să te întorci acolo, dar oricum erau amorțite, erodate de cât am umblat ca să te preaslăvesc, Iisusul meu cianurat.

Și, vai, cât ai implorat cerurile să mă întorc… să nu mai fie lângă tine doar un mort viu, ținut în viață de aparate și cerând cu disperare să se taie cablul. Visai să ies din coma pe care mi-ai indus-o; din letargia emoțională, ce alimentată de realizarea ta târzie, s-a transformat în descompunere, chiar înainte de deces.

Și cu toate acestea, nici măcar nu ai văzut sfârșitul cum vine. Îți ardea focul iadului tălpile, dar tu nu, că erai batman. Erai până în gât în smoală și îți puneai penele singur că poate se îndura cineva de tine…

Evident că nu, doar tu nu te-ai îndurat de mine.

Și uite ce apoteotic terminăm… îngerul meu expirat. Tu cu un cuțit în beregata mea, eu cu un cuțit înfipt între ochii tăi. În sfârșit, vezi smoala ce îți cuprinde ființa și disperi în frumusețea ta divină. Eu iau în brațe aripile pe care le-ai lăsat, și mă bucur că am fost, în sfârșit, eliberată. Agonie lină îți doresc, du-te dracului și nu te mai întoarce.

 

Autoare: Engl

Ziua-n care te-am ucis cu-adevărat

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Ziua în care te-am ucis nu avea nimic special. Același tril asurzitor de păsări, aceeași căldură insuportabilă, aceleași râsete inconștiente de copii ce se plimbă pe biciclete.

Nici nu cred că am realizat atunci că am vrut să te ucid. Tot ce țin minte e că m-am trezit, m-am schimbat de pijamale, am băgat cuțitul în geantă și am pornit spre casa ta. Nici nu gândeam limpede. Eram ca pe pilot automat, știi? De fapt, nu ai mai avea cum să știi acum pentru că ești mort. Ironic, nu?

Cert e că te-am ucis de atâtea zeci de ori înainte să o fac cu adevărat. Te-am ucis în mintea mea după fiecare ceartă, după fiecare urlet pe care mintea mea bolnavă îl amplifica. Te-am ucis în inimă, în locul în care am crezut că-mi vei rămâne nepieritor. Suma crimelor mele e lungă, dragule.. Și a avut ca efect întârziat moartea ta reală. Nu mă justific. Oricum nu ești îndeajuns de material pentru a înțelege asta. Pur și simplu analizez. Și mă gândesc. Exact, gândesc prea mult, după cum mi-ai spus și tu într-unul dintre ultimele momente în care ne-am iubit cu adevărat. Gândesc prea mult și doare. Doare pentru că simt că încep să înebunesc și tot ce am trăit mi se amestecă în mintea asta bună de nimic, ca într-un dans haotic și nu sunt capabilă să descifrez în trecut ce n-am făcut bine! Când dracu am încetat să mai luptăm unul pentru celălalt? Când am început să ne batem joc de singurul lucru care a avut un sens în existența asta dezolantă? Îmi vine să urlu în timp ce alcătuiesc scrisoarea asta! Sunt prea bolnavă.. precum în ziua în care te-am ucis. Dar de ce încerc să îmi găsesc scuze? Astea n-o să te aducă înapoi. Dar oare asta vreau? M-am săturat de accesele astea de bipolaritate. Acum chiar urlu! De ce nu ai putut pur și simplu să pleci dacă ai văzut că ne chinuim? Oare nu te-am lăsat eu? Zău că nu mai știu. Dar sunt sigură că poate te-aș fi căutat și dacă nu m-ai fi vrut înapoi, mi-aș fi înecat suferința în tutun și alcool. Dar nu te-aș fi ucis. N-ai fi meritat. Nu tu. Am dat de pământ cu cel mai iubit dintre pământeni. Păcat că m-am îmbolnăvit prea tare ca să fiu în stare de o decizie lucidă.

Aș scrie mai multe, dar îmi e rău și am în față cuțitul cu care te-am înjunghiat în ziua aia blestemată de iulie. Ar fi trebuit să-l arunc, dar cumva, e singurul lucru care ne mai leagă. Cu ocazia asta vreau să-mi cer iertare. Nu neapărat pentru că te-am ucis. Încă mai cântăresc dacă îmi pare rău pentru asta. Dar îmi cer iertare că nu am fost în stare să-ți spun tot ce am avut de spus atunci când erai în viață. Dar poate așa a trebuit să fie, dragule. Poate că a trebuit să mori ca să pot scrie rândurile astea.

René

Derulează înapoi