Tag archive

curaj

Chiar contează cine dă primul mesaj?

"în Păreri și opinii" "de POV21"
primul mesaj

De câte ori n-ați auzit replica „Dacă el nu-mi scrie, nu o s-o fac nici eu”? Sau celebra „Eu nu dau primul mesaj”. Eu una știu sigur că m-am săturat să aud replicile astea mai des decât colindele lui Hrușcă în preajma Crăciunului, așa că vă adresez următoarea întrebare: contează atât de mult cine face primul pas?

De câțiva ani încoace mă macină teribil această dilemă existențială, și anume – de ce sunt tinerii din ziua de azi atât de anxioși când vine vorba de a purta o conversație sau de a-și exprima sentimentele? Știu ce o să îmi spuneți, că există traume din trecut, răni deschise și încă nevindecate care au dus, în final, la scepticism și reticență. Fie vorba, avem aici și categoria păunilor și a prințeselor, a căror orgoliu e mai mare decât prevede legea, iar aici prostia e la ea acasă. Știți la ce fel de persoane mă refer, nu? Vă dau un hint – „Da’ ce, eu-s mai prost? Să scrie ea primul mesaj dacă vrea cu adevărat”. Totuși, viziunea mea e nițel diferită, și asta urmează să vă detaliez în cele ce urmează.

Să vă introduc puțin în temă, modelul meu a fost și este în continuare mama, care, de-a lungul timpului, m-a învățat că sinceritatea, comunicarea și înțelegerea sunt principalele ingrediente în rețeta succesului în relaționarea cu ceilalți. Concret, cei din jur trebuie să știe ce simți, indiferent la ce ne referim. Vreau să fim mai mult decât prieteni? Fii sigur că îți voi spune, sau cel puțin îți voi arăta asta prin gesturi. Nu te agreez? Sigur îți vei da seama de asta, în ciuda diplomației cu care tratez situațiile care te implică. Însemni enorm pentru mine? Mă voi asigura că știi asta.

Imaginați-vă cum ar fi ca fiecare persoană să își poată exprima sentimentele liber, fără să fie constrânși de gânduri anxioase și fără să îl pună pe „nu” în față. Nu ar fi minunat? Nu ar fi totul mult mai simplu? Dar e greu, e al naibii de greu să încerci să schimbi asta la o generație care se ofensează la un amărât de seen. Aici apare cealaltă categorie de oameni – tipul „victimei”, cum îmi place mie să-i numesc. Păi fata mea, lasă băiatul în pace, n-ai altceva mai bun de făcut cu viața ta decât să cronometrezi la secundă timpul în care îți răspunde el la mesaj? A fost o întrebare retorică, e clar că nu ai ce face mai bun, din moment ce consideri lucrul ăsta ca fiind mai mult decât firesc.

De la o anumită vârstă, ar trebui să realizăm că prioritățile se schimbă, iar timpul pe care îl mai avem liber e limitat, ceea ce înseamnă că nu ne permitem luxul să îl pierdem oricum și cu oricine. Mai concret: vezi o tipă mișto, aveți interese comune și crezi că ați putea rezona. Cu toate astea, tu alegi să rămâi în globul tău de cristal fără să faci nimic, ci pur și simplu să-ți creezi scenarii care nu doar că nu se vor întâmpla, ci îți vor face și rău:

1. „Dacă mă refuză?”

Simplu, treci mai departe și îți continui viața, nu e capăt de lume la un refuz; „Când o ușă se închide, o alta se deschide” – o vorbă poate clișeică, dar foarte adevărată.

Le zic mereu prietenilor mei, în principal băieților, că nu au nimic de pierdut dacă încearcă. În cel mai rău caz, îți continui viața ca până în momentul în care ai abordat-o. Mai pe românește, adună-ți sângele în pompiță și nu te mai lăsa cuprins de frica asta complet nefondată. Repet, nu ai nimic de pierdut dacă încerci, ci dacă n-o faci. Cine știe, poate pierzi șansa la cea mai mișto relație/prietenie din cauză că ești tu prințesă. Just think about it!

2. „Nu știu ce subiect de conversație să abordez”

Pentru ca o conversație să meargă, e nevoie de efort și interes din ambele părți. Cred că dacă faci monolog pe chat e și mai nasol, nu? Subiectele vin pe parcurs, vin spontan, în funcție de răspunsurile fiecăruia și în funcție de direcția în care se îndreaptă acea conversație. Dar fiți atenți să nu vă transformați într-un scaiete, oferiți persoanei spațiu dacă asta își dorește și nu o sufocați cu mesaje când clar nu e interesată.

3. „Nu s-ar uita niciodată la mine”/ „Nu sunt o persoană interesantă”

Dacă pornești din start cu premisa asta, da, ai dreptate, nu s-ar uita la tine. Uite, asta nu înțeleg, de ce ne punem bețe în roate singuri? De ce, în loc să avem încredere în noi, preferăm să dăm cu piciorul la orice oportunitate care ne-ar putea scoate din zona noastră de confort?

Citisem undeva, bănuiesc că tot pe facebook, un citat care suna ceva de genul acesta: „Nu mă deranjează dacă eu dau primul mesaj, atâta timp cât mă faci să simt că vrei să vorbești cu mine”. Personal, mi se pare că toți ar trebui să își amintească de vorba asta de fiecare dată când sunt puși într-o situație de genul. Sunt fată și nu am degete la ambele mâini să număr de câte ori am început eu conversația cu tipi, pe ideea că nu am nimic de pierdut. Și așa a fost. În cel mai rău caz nu am mai vorbit. Iar în cel mai bun? Am câștigat un prieten.

Stereotipurile astea ar trebui să fie de domeniul trecutului – tuturor ne-au răsunat în minte măcar o dată replicile menționate la începutul articolului și cu ce folos? Am rămas cu veșnica întrebare „Ce-ar fi fost dacă?”. Păi hai să vedem, ce ar fi fost dacă ai fi avut încredere în tine și ai fi știut cum să îți pui în valoare atuurile? Cum ar fi fost să nu fii inhibat de normele înapoiate ale societății și să faci totuși ceea ce simți? Te-ai fi simțit bine, îți garantez.

Ideea e că e irelevant cine dă primul mesaj, cine sună primul sau cine inițiază prima ieșire – ce contează e ca tu să realizezi că așa cum tu ai nevoie, uneori, ca cineva să îți spună cât de mult ține la tine, așa are nevoie fiecare om. Toți avem nevoie de o „reactualizare” a sentimentelor din când in când, tuturor ne place să fim băgați în seamă, admirați și complimentați… și, cu toate astea, nu se înghesuie lumea la a face asta.

Neîncrederea de sine e cea mai mare problemă în rândul tinerilor, însă ea poate avea rădăcini încă din copilărie din cauza părinților sau a bullying-ului în general. Toată treaba asta duce la anxietate și la teama de a ieși din cutia de carton în care majoritatea se complace.

Ce vă sugerez eu?

Oameni buni, fiți sinceri cu voi, cu oamenii din jur, amintiți-le cât de mult înseamnă pentru voi, începeți conversații cu străini, ieșiți la date-uri, experimentați, dar, cel mai important, iubiți-vă pe voi înșivă, pentru că dacă voi nu o faceți, nu puteți avea pretenția ca altcineva să o facă.
Dacă mai vrei să citești un articol despre relații, click aici!

Lucruri pe care le-am învățat până la 22 de ani

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
lucruri pe care le-am învățat

Lucruri pe care le-am învățat până la 22 de ani. Vârsta de 20 de ani aduce cu ea multe schimbări. Începem să ne transformăm în adulții ce vom deveni în anii următori. Începem să gândim în perspectivă, să avem încredere în propriile puteri și să luăm decizii importante despre viața și viitorul nostru. Într-o săptămână împlinesc 22 de ani.

M-am gândit că o să îmi fie foarte ușor să scriu care sunt cele mai importante lucruri pe care trebuie să le înveți până la 20 de ani.

Dar, când am început să îmi pun gândurile în cuvinte, am realizat că ar fi o greșeală să zic cuiva ce trebuie să știe până la un moment dat din viața lui.
Fiecare are propriile experiențe și idei și o perspectivă diferită asupra vieții. Asta ne face să trăim într-un mod unic, învățând mereu din propria experiență ceva nou, chiar dacă avem 20, 30 sau chiar 50 de ani.
Oare câți dintre noi pot să își imagineze, la vârsta tânărului adult, cum o să fie viața lor peste cinci ani? Și oare câtora dintre ei chiar li se va întâmpla așa? Și cel mai important: oare câți o să fie fericiți că ceea ce și-au dorit atunci s-a adeverit?
Consider că abia acum conștientizăm cine suntem cu adevărat și ne conturăm caracterul. Așa că cel mai bine ar fi să nu ne punem bariere sau să ne frustrăm că nu avem experiențe asemănătoare cu ale altora și să nu ne oprim când o să dăm cu capul de obstacole pe care nu o să ne simțim pregătiți să le depășim.

Uite câteva lucruri pe care le-am învățat eu până la 20 de ani.

Iar dacă tu nu te-ai lovit de experiențe din care să poți învăța, ori crezi că perspectiva ta e alta, e perfect normal.

Am învățat  greșesc și accept o fac. Toate deciziile pe care le-am luat, fie s-au dovedit ulterior a fi bune sau rele, au fost făcute în speranța ceea ce e mai bun se va întâmpla. Poate, mai târziu, am observat mi-ar fi fost mai bine/mai ușor dacă fi ales altceva, însă cum aveam știu asta dacă nu o trăiam pe propria piele? Și ce rost ar avea auto-pedepsesc pentru ceva ce nu mai pot schimba? 

Am învățat am curaj și nu las limitată de cei din jur sau de mine. 

De multe ori mi s-a spus „nu o să poți“ sau o să fie foarte greu și o să renunți“ când am spus cuiva planurile mele. Uneori îmi spuneam și eu asta. Dar dorința mea de a reuși a fost mai mare decât orice frică sau barieră pe care aș fi putut-o pune eu ori altcineva, așa că am continuat și, de cele mai multe ori, chiar am reușit să obțin ceea ce am vrut. 

Vrei să afli mai multe despre curaj? Click aici!

Am învățat să mă ascult pe mine.

În ultima perioadă, social media a început să glorifice burn out-ul, însă nu suprasolicitarea va duce la succes, ci echilibrarea dintre pauze și muncă. Cel mai bine e sa îți asculți corpul și să îl înțelegi, iar când are nevoie de pauze, să i le oferi.
Care consideri că sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat până la vârsta ta, din experiențele pe care le-ai trăit?

Autor: Maria Nestian

Amestecați într-o lume de nebuni

"în Poezie și literatură" "de POV21"

Te-am întâlnit când lumea îmi era întreagă. Cutremurele nu mi s-au văzut pe chip. Se fisura pământul, dar eu râdeam mai tare și-acopeream cu piciorul orice neregulă și orice urmă care să mă dea de gol. Eram amestecați într-o lume de nebuni și ne-am găsit mai tineri și frumoși ca niciodată.

Tu știi că sunt femeia care râde, care nu lasă garda jos. Idealurile-mi stau în ochi, iar dragostea în mâinile pe care le arunc în aer când dansez.

Ți-am zâmbit, știu. Nu mi s-au mai văzut craterele în care mă-nvârteam. Pentru moment, cel puțin, m-am relaxat și m-am lăsat să-nebunesc.

Nu te-am anticipat deși știam că nu văzusem nicicând atâta frumusețe și delir. Praf și pulbere erai.

O invitație spre o lume-n care se dansează. În ochii tăi citeam metafore și aroganță. Am început să mă dezintegrez.

Am alergat pentr-un moment să nu mă vezi. Să nu auzi din zidurile care se dărâmă. Să nu-nțelegi cât tremur îmi aduci pe chip. Și cât cântec în inimă.

Dar nu am putut să rezist chemării tale. Mai tânără decât oricând mi-am lăsat păru-n valuri peste umeri și am urmat lumina care m-a orbit.

Veneam spre tine sângerând, plângând pe interior, ca un copil ce își caută mama. Am văzut promisiunea dragostei în mâinile tale. Mâini ce m-au cuprins, ce-au mângâiat. Mâini ce m-au înebunit, doar ca să mă lase cu mai multe cutremure decât au fost vreodată.

Nu există certitudini în viață, nu există repere. Bâjbâim cu ochii închiși, iubim ce putem, alergăm și ne luăm la-ntrecere cu soarta. Strângem când avem timp. Când nu avem, facem.

Am făcut din noapte zi și din noi câmpuri de luptă. Nu mi-am înșirat cuvintele. Eram prea obosită ca să te trăiesc așa cum aș fi vrut.
Am așteptat să te apropii. Să pot să te iubesc. Să merite distrugerea pentru care-am răbdat atât.

Mi-am plâns nedreptatea în pumni. Mi-am plâns orgoliile și zâmbetele-au început să crape. Nu le-ai știut. Nu le-ai simțit. Am fost acolo cât a trebuit, dar nu atât cât mi-am dorit.

Și ce durere să te pierd... Să văd cum te îndepărtezi fără măcar să-mi fi venit în suflet, fără măcar să îți arăt cât soare pot aduce. Și câtă nebunie, cât delir. Cât dans până în zori, câtă odihnă.

Te-ar fi trezit cutremurele mele. Dar mâinile-ar fi mângâiat și ai fi adormit la loc.

Ai fost un ideal fugitiv, trăit pe bucăți. Un ideal ce a ales să nu se dezintegreze. Să îmi rămână-acolo. Ghimpe-n coaste. Furie peste țărmurile mele. Batjocură pentru atâta liniște și-atâtea ziduri.

Îmi miroseai a mare. Pentru că marea îmi miroase-a liniște. A doruri. Și mi-a fost dor de tine până să te întâlnesc. Când am făcut-o, am respirat și m-am oprit. Mi se blocase circulația și ochii n-au clipit minute bune.

Acasă vine sub formă de oameni, acasă vine sub formă de distrugeri, de nedreptate.

Suntem amândoi sub un singur soare, amândoi amestecați într-o lume de nebuni. Tu vii spre mine. Te prind. Te-ating. Mie nu îmi e frică. Mă răscolești așa cum îmi respiri parfumul.

Ești tu în toată frumusețea unei clipe sparte. Ești tu în ultimele unde la apus.

Ești tu în gong-ul care-anunță rugăciunea. Ești tu în murmurul călugărilor.

Ești tu în greierii din iarba verilor trecute. Ești tu în valurile-n care mă înec. Ești tu în clopotele care bat. În păsările care pleacă. În zidurile care se dărâmă. Ești tu în clinchetul paharelor de vin.

În promisiunile care se fac. În promisiunile ce se încalcă. Ești tu în cuvintele care nu se pot scrie. În lacrimile care se varsă necontenit. Ești tu în nopțile ce se transformă-n zi. Ești tu-n castele și-n așteptări prea mari.

Ești cântec prost și dragoste pierdută. Ești în nisipuri mișcătoare. În răsături. În poezii cântate noaptea-n telefon. În gesturi reprimate. Ești tu-n hipnoză. Ești tu-n albastru. Ești tu în respirații și-mbrățișări date la 6 dimineața.

Ești tu-n alegerile viitoare. Și în regretele ce țin azi de prezent. Ești tu în certitudini. Ești tu-n valurile care se sparg de mine. Ești tu în geamandura de care nu pot să m-agăț. Ești tu-n voința de a fi mai bună. De a-nțelege. De a fi altfel. Ești tu în motivația de a face prăpăd. Ești tu în promisiunea de a face bine. Ești tu în certitudinea că sunt femeie.

Ești tu-n toată tristețea de a mă-ntoarce-n Cluj. Ești tu-n luminile ce stau peste Mărăști.

Ești tu-n avioanele ce trec deasupra capului. Ești tu-n plimbări și-n lacuri triste. Ești tu în drumuri ce rulează. În bucurii nemăsurate. În cărți, în oboseală. Ești tu-n imboldul de-a munci și-n boala ce mă țintuiește-n pat.

Ești tu-n bătaia-n masă că viața nu e dreapta. Ești tu în lașitatea absenței imediate. Ești tu în pierderi. Ești tu-n singurătate. Ești tu și totuși n-ai știut să fii.

Pasiuni ce nu s-au vrut trăite – Andreea Cordoș

"în Poezie și literatură" "de POV21"

Am chemat spre mine pasiuni ce nu s-au mai vrut trăite. Pasiuni care au ars fără să dea foc lumii-n care mă-nvârteam. Fără să mă piardă în desăvârșiri, scăpărând doar, pe ici, pe colo, cu o superficialitate de care nu credeam că e capabilă viața.

Noi ne-am găsit fără să ne căutăm și ne-am pierdut dorindu-ne mai mult ca niciodată. Ne-am visat mâinile și ne-am rugat trupurile să ni se întoarcă împreună.

Noapte de noapte. Aiurând. Alergând din calea fericirii noastre. Sperând mereu la mai bine, la mai bun. Dorindu-ne să fie totul altfel. Dând cu pumnu-n masă că nu ne-am găsit mai devreme.

La ce bun?, ți-am spus atunci. Ne-am fi pierdut oricum. Asta dacă ne-am fi ațitit ochii vreo clipă unul asupra celuilalt.

Sunt îngropate în uitare nopțile de care-am tras. Zilele pe care ni le-am făcut cadou. Îmbrățișările care-au rămas acolo. Sub tot ce n-ar fi trebuit să existe. Într-un noiembrie fără sens. Într-un apartament mult prea cald peste care s-a cernut lumea pe nesimțite. În locu-n care m-am agățat de pieptul tău și-am înțeles unde a stat dragostea până-atunci.

Dacă m-ai fi privit în ochi atunci, astăzi ai ști. Ai ști că nu trăim cu-adevărat decât momentele în care suntem în delir. Momentele în care ne-îndrăgostim și-n care timpu-i altul.

Prea temători să facem naibii o decizie și să ne apropiem unul de celălalt, ne-am încrezut în soartă. Amarnică alegere. Mult prea târziu am înțeles că nu se-ntâmplă totul ca-n cărțile ce-ți stau pe rafturi.

Idealismul nostru ne-a orbit. Astfel că am crezut în dezlegări de soartă, în semne care să ne-ndrume și în alegeri care se iau pentru noi.

Am așteptat. Și-am așteptat. Și-am murit așteptând.

Am stat privind cum dragostea se micșorează, cum timpul fură din respect, cum văpăile se fac violete. Și cum se sting, arzând în piept.

Eu m-am îmbolnăvit de dor. În calendar scria deja decembrie. Zăpada a căzut la fel, de data asta peste-un Cluj pe care nu l-am înțeles. Îmi era scârbă de toată poezia și tot fastul pe care iarna mi le-a-ntins în față cu nerușinare.

Te-am vrut numai pe tine. Te-aș fi iertat și mi-aș fi dat jos și din tocuri. Aș fi închis ochii și-aș fi uitat că ai plecat tocmai atunci când ne îndrăgosteam mai tare.

Ți-ai făcut din lașitate casă, așa cum mi-am făcut eu scut din pieptul tău.

De ce nu alergăm spre ceea ce ne cheamă? De ce nu vezi că orice nesiguranță trăită nu este decât o fisură?

Ți-am spus că plec, doar ca să văd dacă vii după mine. Mi-au tremurat cuvintele, genunchii. Mi-a fost așa de greu să las din vulnerabilitate și-orgoliu. Să nu îți scriu, să nu te sun, să pun capăt inimii mele. Să știu cum ești de fapt. Mi-a fost așa de greu să-ți spun tot ceea ce ți-am spus de fapt.

Pasiuni ce nu s-au vrut trăite mi-au încărunțit fruntea fără rost. Tu-ai fost una din ele. Și mi-a fost mult prea frică să dărâm ziduri și să-ți vorbesc.

Dar eroismul stă doar în momentele în care lucrurile dor. M-am golit ca o vază plină de flori uscate. Ți-am spus de la-nceput pân’ la sfârșit tot ce a fost și tot ce cred despre cum te vei duce naibii.

Nu ai crezut în semne, deși mult le-ai cerut, băiete. N-ai vrut să crezi, căci poate te-ai speriat, și eu sunt o femeie care găsește și înțelege fisurile din lucrurile ce ne-omoară.

Azi nu-ți mai cer nimic, căci prea mult ți-am cerut dreptatea. Și viața nu vine cu nici un strop.

Așa că-nchidem ochii. Respirăm profund. Ridicăm bărbia-n aer. Ne trezim la realitate și pășim.

Ne ducem acolo unde ne cheamă. Unde dorul capătă alte valențe. Unde se stinge pentru-a putea într-un sfârșit să existăm.

De ce colizionăm pentru secunde? Spunea Rebreanu că fericirea nici nu ar trebui să dăinuie mai mult de o secundă. Că firea omului este superficială. Că nu am îndura atâta fericire.

Să-l cred? Sau să mă cred pe mine? Când știu c-am dat cu piciorul la fericiri nemăsurate doar pentru vechi fantome de care n-am putut să mă rup?

Eu vin în valuri. Eu nu mă tem de câte nebunii pot să aduc, de cât dans și cântec în miez de noapte. Îmi stau paharele de vin ca legământ că pașii-mi poartă șoapte, iar buzele cutremur.

Dar tu nu ai avut vreodată nevoie de vreun val. Căci toată energia mea te-nghite.

Și știu, de nu poți face pași, rămâi pe loc. În spate nu ai cum să mergi. Rămâi pe loc și împietrește. Rămâi rece.
Căldura a trecut demult.

Zilele ploioase

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Zilele ploioase

 


Nimic din ce e trupesc nu-mi e străin,
Însă dintre cele ale sufletului îmi sunt destule.
Atâtea sentimente îmi ocolesc sufletul
Asemeni copiilor care ocolesc bălți în zilele ploioase.
Îmi petrec zilele scriind poezii,
Menite a-mi sugruma durerea,
Îmi dau seama că e ineficient,
Asemeni trupului meu care a trăit atâtea
Și sufletului meu îmbinat în virginitate,
Asta mă seacă de rimă.
Am scris prea multe poezii disperate
Și prea puțină proză inspirată.
Sunt o virgină mințind că nu cunoaște
Și, de asemenea, că nu simte.


Cathya – autorul veteran de pe Wattpad (partea II)

"în Interviuri" "de POV21"
wattpad romania

Împreună continuăm povestea Cathyei, o tânără ambițioasă care și-a dezvoltat singură un proiect nemaipomenit, unde a învățat să fie asumată și directă. Cathya ne-a povestit în prima parte a interviului ce a încurajat-o să scrie și cum sistemul de învățământ din România nu este cea mai bună parte din viața unui om. Vă invit să citiți partea a doua a interviului „Cathya – autorul veteran de pe Wattpad”!

Care crezi că este principala problemă în societate pentru care literatura nu mai este atât de aleasă?

După părerea mea, creștem fără să descoperim plăcerea lecturii și beneficiile ei, iar asta se întâmplă încă de pe băncile școlii. Cum am spus mai sus, programa școlară deloc atrăgătoare și limitată ar fi principala problemă, iar elevii fiind forțați să citească doar cărți, după părerea generațiilor actuale plictisitoare, cresc cu ideile astea preconcepute și așa se ajunge să fie niște adulți care consideră că lectura e o pierdere de timp și că a fi scriitor este un hobby pentru muritorii de foame. De când mă învârt în cercurile astea de lectură și tot ce ține de scris, am văzut încercări și inițiative din partea unor edituri sau chiar licee, care vin în sprijinul lecturii și al tinerilor care încă nu au descoperit satisfacția unei lecturi bune.

Este bine de știut că nu există oameni care urăsc să citească, ci doar oameni care nu au găsit cartea potrivită.

Principalul beneficiu, după părerea mea, este că o carte bună ne ajută să evadăm în lumi incredibile, să simțim lucruri împreună cu personajele pe care nu le-am mai simțit vreodată, să realizăm anumite greșeli pe care tindem să le facem și de ce nu, să le găsim o rezolvare. Dacă o carte îți trezește fiori pe șira spinării, fie ea de groază ori de fericire, sau îți aduce zâmbetul pe buze ori trezește în tine emoții ce te fac să plângi, înseamnă că ai dat de cartea potrivită. Mai pe scurt, citind putem deveni mai buni fără măcar să ne dăm seama de lucrul ăsta, și de ce nu, putem să trăim nu una, ci mai multe vieți.

Ce părere ai despre indiferența cu care se confruntă tinerii autori din țara noastră și care crezi că ar fi soluția?

În țara asta toate merg greu, tot ce-i cinstit se clădește greu, în timp mult și cu multă trudă. Succesul vine de multe ori ca o minune, și rare sunt cazurile în care faima dobândită este pe bună dreptate. Asta se știe. Din păcate nouă ne plac scandalurile, la TV se promovează superficialitatea și mahalaua (cam 90%), iar reportajele despre copiii inteligenți însă proveniți din medii defavorizate, plictisesc publicul audiovizual. Ei bine, ce-aș mai putea eu să spun acum, oare ar face diferența? Și chiar dacă nu o va face, tot am să spun. Dacă o așa-zisă vedetă s-ar pune acum și ar scrie o carte despre câte kilograme de fond de ten a folosit ieri sau de la ce branduri și-a mai făcut cumpărăturile, ar fi nebunie.

De ce? Pentru că era deja cunoscută, iar reclama, fie ea pozitivă sau negativă, uneori e mama succesului.

Dar dacă vine Cutăriță, un nimeni în lumea mondenă și în online, și se apucă să susțină niște puncte de vedere care pun punctul pe „i”, și pe lângă asta are talent nativ și narativ, plus multe ore de muncă în spate, oare el va primi la fel de multă atenție, în calitate de necunoscut?

Acum ceva timp citeam pe un blog despre cum a devenit cunoscută cartea Fifty Shades.

Carte care a creat nebunie printre doamne (și alergie printre soți), și în acel articol era menționat foarte clar că a avut norocul să pice în mâinile cui trebuie și de acolo și succesul ulterior. Presupun că succesul mai vine și din noroc, nu doar din muncă asiduă și calitatea conținutului, iar dacă ești printre cei care merită acel succes, atunci consideră-te binecuvântat. Am văzut asta cu ochii mei, și da, poate că nu e corect, poate că unii nu merită, dar viața e nedreaptă. Treci peste.

Un sfat pentru tinerii autori și pentru tinerii României care se ascund după prejudecățile societății?

Prejudecățile societății sunt ca o ciumă de care nu poți să scapi. Fie că alegi să te ascunzi, fie că decizi să scoți capul din nisip și să îți susții punctul de vedere, lumea oricum te va critica. Vorba aia: Gura lumii n-o astupă nici pământul, așa că la ce atâta bătaie de cap?

E greu la început, suferi și nu poți să închizi ochii la părerile negative.

Însă cu timpul devine mai ușor, te maturizezi și începi să devii un om asumat, care nu se mai teme de critici și opinii, fie ele bune sau rele. Poți să aleg calea ușoară, să devii doar o oaie la turmă, sau să aleg calea dificilă, să rămâi diferit și să înfrunți fiecare obstacol care-ți iese în cale. Aleg să cred că am ales a doua cale și nu regret, iar asta e cel mai important, să nu ai regrete. Satisfacția este mai mare când muncești pentru un lucru, iar acele sentimente și emoții care intervin după ce te vezi acolo unde-ți doreai să fii, nu poate să ți le ia nimeni din suflet. Îți rămâne doar să te bucuri că ai reușit.

Sfatul meu?

Dacă ai un vis, un hobby, o pasiune sau tu crezi că ești bun la ceva, continuă să muncești, deoarece perseverența e cheia succesului. Din o mie de încercări, trebuie să reușești o dată, și când în sfârșit ai reușit, vei realiza că atâtea eșecuri te-au făcut un om mai bun. Greșelile nu sunt musai un lucru rău, sunt lecții din care trebuie să învățăm. A greși e omenește și important nu e să fim perfecți și sfinți, ci să nu mai repetăm greșelile. Eu încerc să trișez și să iau aminte din greșelile altora, să bag la cap ce să nu fac, pentru că nu am timp să le fac pe toate. Probabil chestiile astea le-au mai auzit de o mie de ori, dar sunt sigură că până la urmă toate experiențele prin care trecem ne clădesc ca om și ne formează caracterul.

Scriitorilor le doresc multă inspirație și mult curaj.
Cât despre români, le recomand să se gândească la primul vers din imnul României.

Mesajul ăla încă nu a fost dus la bun sfârșit și ar cam fi cazul să ne trezim. Cât trăim, nu-i niciodată mult prea târziu. Îmi doresc să prind ziua aia în care voi vedea cu ochii mei o schimbare de bine, și aici nu mă refer doar în domeniul literaturii, ci în general.

Nu în ultimul rând, vreau să mulțumesc că v-ați gândit la mine și mă bucur să văd că poveștile mele v-au prins suficient de mult încât să fiți curioși în privința mea. Am dat din casă cam multe, presimt că mâine am să mă regândesc (glumesc, bineînțeles).

Toate cele bune!

Cathya – autorul veteran de pe Wattpad

"în Interviuri" "de POV21"
wattpad romania
De foarte multe ori, dorim să ne facem ascultați. Dorim să ne exteriorizăm, să arătam societății că imaginația noastă poate să capete amploare într-o lume în care aceasta devine din ce în ce mai inutilă în evoluția contemporaneității.

Așa cum ne-au obișnuit tinerii țării noastre, mereu știu ce fac și rămân în umbra societății. De ce? Pentru că societatea devine de multe ori judecător al imaginației.
Astăzi, o avem ca exemplu pe Cathya.

Știu! Sună ciudat numele. Dar nu e.

Așa se numește autoarea care are cinci cărți scrise pe Wattpad și care este recunoscută pentru volumele sale încărcate de imaginație și personaje impresionante.

După ce am citit câteva din aceste volume, m-am decis să iau legătura cu aceasta și să văd care este izvorul inspirației ei și de unde atâta ficțiune în acțiune.
Și așa a ieșit următorul interviu...

Bună, Cathya. În primul rând, îți mulțumesc pentru timpul acordat, știind că ești studentă și perioada asta este destul de încărcată pentru tine!

Bună! Cu multă plăcere și vă mulțumesc că v-ați gândit la mine. Dacă pseudonimul meu sună ciudat, stați să-mi vedeți numele de familie. Haha! Pregătiți-vă! Winter is coming, iar eu am multe de spus, dar am să-mi dau silința să fiu scurtă și la obiect.

 Cum ai ajuns sa scrii cărți și de ce pe Wattpad?

Dintr-o curiozitate. N-am fost o mare cititoare prin liceu, însă pot spune că am adorat literatura din totdeauna. Când venea ora de literatură, era ca o oră de relaxare pentru mine. Din păcate, abia după liceu am descoperit plăcerea lecturii, când am scăpat de cărțile plictisitoare impuse de sistemul învechit de învățământ, și am avut timp să citesc ce vreau eu. Sunt de acord cu o cunoaștere a tezaurului românesc în materie de literatură, a scriitorilor grei care s-au luptat cu sistemul comunist până să scape de bariere și să se poată exprima liber, însă noi am evoluat, literatura a evoluat și cum totul e într-o continuă mișcare, sunt de părere că ar fi fost ceva firesc ca și învățământul să evolueze, dar deja mă abat de la subiect. Am ajuns să scriu dintr-o curiozitate, cum spuneam.

Citind diferite cărți, mintea începea să creeze singură un „ce-ar fi dacă”.

Ori.. pur și simplu mă abăteam de la acțiunea cărții și în timp ce citeam și îmi cream diferite situații, fiind de părere că varianta mea ar fi făcut povestea mai interesantă. Într-o seară citeam pe Wattpad și de aici n-a mai fost decât un pas să îmi creez propria mea poveste, după ce am butonat puțin telefonul și am descoperit opțiunea de scriere. De mică îmi plăcea să desenez și să scriu compuneri, dar niciodată nu m-am gândit să o iau în serios, mai ales că prima mea variantă fusese desenul, dar și acolo e o altă poveste cu alte motive care m-au făcut să renunț înainte să încep mai serios.

Citindu-ți cărțile, mi-am dat seama că acțiunea este destul de amplă. De ce ai ales să scrii acțiune și nu altceva? Care este lucrul care te-a îndreptat spre narațiune?

Bună întrebare. Mereu mi-au plăcut cărțile romantice, dar multe mă pierdeau printre descrieri interminabile și mă făceau să-mi pierd interesul.

Mulți scriitori se fixau pe un gen și rămâneau blocați pe el până la capăt.

Așa că m-am gândit să împletesc romantismul cu acțiunea. Apoi am presărat și puțină dramă, și ca ultim ingredient (necesar) suspansul, mai ales că pe platformă trebuia să-ți ții cititorii în priză la finalul fiecărui capitol. Așa a ieșit Ame, prima mea carte scrisă în timp de patru ani, pe durata facultății și un an din Masterat pe care mi l-am petrecut pregătind-o pentru publicarea fizică. Despre cititorii care au rămas alături de mine în tot acest timp pot spune că sunt ca o a doua familie pentru mine și le sunt recunoscătoare pentru că mi-au dat curaj să ajung până aici, atât de aproape de publicarea fizică. Inițial, nu am avut nici un gând să public.

Nu m-am gândit niciodată că pasiunea mea va deveni ceva atât de serios.

Parcă nici acum nu-mi vine să cred, mai ales că de un an m-am dedicat 100% scrisului. Cititorii de pe Watt mă motivau să continui și îmi dădeau de înțeles că fac bine ceea ce fac. Mi-am fost mereu cel mai mare critic și am stat prost la capitolul încredere din toate punctele de vedere, dar și când mă decideam să fac un pas, păi îl făceam până la capăt. Renunț greu. Dacă nu reușesc din prima, încerc până la epuizare și accept cu greu înfrângerea. Știu, e copilăresc, dar până la urmă toți suntem niște copii mai mari.

*Cathya a câștigat concursul Wathys ediția 2016.

Ai fost influențată de sistemul de învățământ sau de către vreun profesor să faci asta?

Aici ai atins un punct sensibil. Mi-aș fi dorit să spun că da, dar din păcate este un mare NU. Sper ca pe viitor să pot spune mai multe despre acest subiect și să povestesc niște experiențe neplăcute din perioada mea de elev, dar momentan mă limitez la a spune că nu m-au încurajat deloc, ba chiar m-au tras în jos anumite persoane, iar unele dintre ele nici nu mi-au dat importanță.

Singura persoană pe care eu am văzut-o open-minded (cu toate că la vremea aia era în vârstă, iar pentru asta are încă o bilă albă) a fost o profesoară de prin generală.

Țin minte că mereu trăgea de mine să pun mâna și să lucrez mai mult, pentru că „puteam, dar eram leneșă”. Dumneaei mi-a spus odată că am o imaginație bogată și că ar fi păcat să nu mă folosesc de ea. Doamna are tot respectul meu, pentru că este una dintre puținii profesori așa cum ar trebui să fie cu adevărat unul.

V-ați uitat la știri în ultima perioadă? Da, nici eu. Nu mă uit la TV de obicei, tot ce aflu este de peinternet.

În învățământul românesc e dezastru, și asta n-o spun eu, o spun toți care se ocupă de statisticile astea și care sunt mai informați decât mine. Ei încearcă să facă o schimbare, dar nu înțeleg că schimbarea trebuie să vină din partea tuturor, nu doar de la o singură persoană.

Revenind la întrebare, pentru că m-am abătut din nou de la subiect, sper ca persoanele în cauză care în loc să susțină elevii, îi făceau să se simtă worthless, să vadă vreodată asta și să se simtă, în caz că își aduc aminte, pentru că eu n-am uitat.

Să fii profesor înseamnă să fii un ghid, un suport moral și un deschizător de drumuri, un consilier și un prieten pentru elevi, nu un șmecher care stă la catedră și face lege prin intermediul catalogului.

Acum 5-6 ani se purta moda asta, proful era șeful, iar acum s-au schimbat lucrurile și au ajuns elevii să se întoarcă împotriva cadrelor didactice. Nu susțin un astfel de comportament, Doamne ferește, însă nici abuzul de putere al unor profesori. Nu toți, unii erau faini, și aici mă refer la cei din liceu, pentru că în facultate s-au schimbat treburile și mi-am dat seama că există și profesori cu viziune, profesori care își dau seama de anumite atuuri ale studenților și îi susțin să continue cu ceea ce fac atât de bine.

Prin narațiunea cărților tale încerci să transmiți vreun mesaj societății sau doar ți-ai lăsat imaginația să prindă contur?

La început așa a fost. Am pornit de la o idee, apoi m-am lăsat purtată de imaginație și m-am oprit abia atunci când am simțit că am rămas fără resurse (aici mă refer strict la imaginație pentru că imaginația la mine venea și dintr-o melodie, ori dintr-un eveniment ce mi se întâmpla în cursul zilei, ori mergeam pe stradă și vedeam ceva, fix din lucruri de-astea simple). Am încercat să abordez în cărțile mele tot felul de subiecte, dar erau musai transpuse prin experiențele personajului și nu spun că toate au izvorât din imaginație, unele au fost și din experiențe proprii.

Nu mi-a plăcut să scriu cărți în care eu dădeam sfaturi sau scriam despre ce-i bine și ce-i rău în lume, jurnale sau monologuri.

Mereu am căutat să transmit asta prin intermediul personajelor mele. Am folosit procedeul numit decizie și consecință, pentru că, până la urmă, toate alegerile noastre au o urmare mai devreme sau mai târziu și am vrut să subliniez asta prin prisma destinelor prezentate în cărțile mele. Dacă citiți cu atenție, mereu veți găsi o morală ascunsă printre rânduri. E un fel de Kinder cu surprize dacă vrei să-i spui așa.

Ai avut persoane care te-au încurajat în acest demers?

Pe lângă cititorii de pe Wattpad, logodnicul meu a fost cel mai mare fan și susținător, și cu ocazia asta îi mulțumesc mult, dar el deja știe câtă apreciere și dragoste îi port în suflet. Îi povesteam seara, înainte de culcare, ce-am mai scris sau ce urma să se întâmple în viitoarele capitole și rămânea atent până adormea. Cărțile mele erau un fel de bedtime story pentru el, ceea ce e hilar. Nu adormea pentru că poveștile mele îl plictiseau, ci pentru că sunt un povestitor al naibii de bun. Să fie clar, haha!

În rest, nu avea cine să mă susțină pentru că nu am spus nimănui, doar cititorilor de pe Wattpad care mă cunoșteau după pseudonimul de Cathya.MP, dar în realitate nimeni nu știa că eu scriu.

Până de curând, nici părinții mei nu știau. Recunosc, la început m-am temut de prejudecăți, tocmai de aceea am preferat să țin secret, dar acum am depășit stadiul ăla și pot să spun că mă simt mult mai ușurată.

Vă invităm să citiți partea a doua!

Pentru fetele neinvitate la dans

"în Texte/Păreri și opinii" "de POV21"

Pentru noi. Pentru fetele neinvitate la dans. Pentru cele „invizibile”. Contăm, știți ?

Vi s-a întâmplat să fiți la o petrecere și să nu participați la bucuria generală?

Ați văzut cum prietenele voastre sunt invitate să danseze de toate tipurile de „feți-frumoși”, dar vouă nu vă aruncă nimeni nicio privire? Mie mi s-a întâmplat. M-am întrebat mult timp ce fac greșit. Am încercat să îmi găsesc defecte (și am reușit să-mi identific destule), să le găsesc lor motive, să caut explicații. Dar m-am oprit când am realizat ceva – că poate drumul meu nu trece pe la petreceri. Că poate momentul meu de glorie nu e în mijlocul unei mulțimi așa diferite de mine. Că poate destinul meu e altul.

Dacă te simți mai bine visând, citind, scriind sau cântând în duș, stai liniștită, nu ai nicio problemă!

E frumos să fii ciudat și să știi că ascunzi în tine atâtea taine. Știi ce mai e frumos? Că nu toată lumea observă ce secret de persoană ești. Poate uneori te simți ca o umbră, dar ești mult mai mult.

Sunt introvertită și, prin urmare, mi-e destul de greu să îmi exprim părerile cu voce tare, chiar dacă nu duc lipsă de ele.

Și, în momentul în care îmi adun destul curaj ca să deschid gura, cineva răsare din colțul încăperii și vorbește peste mine. Persoane pe care le consider prietene fac asta. Și m-am obișnuit atât de mult cu situația, încât, atunci când văd că un grup mai mare de două persoane e atent la ce spun și toată lumea e cu ochii pe mine, mă panichez și mă blochez cu vorba în gură. Știți de ce? Pentru că încrederea pe care o avem în noi e influențată de oamenii din jur.

Asta e pentru noi, pentru cele care pot schimba lumea mai ușor din camera lor decât din fața unei mulțimi:

Dragă persoană care citește,

Asta e pentru tine. Pentru că eu cred că ești tăcută, timidă și că nu ieși ușor din „carapace”. Pentru că ești liniștită și visezi mult. Pentru tine, care te simți bine cu prietenii tăi, dar, uneori, preferi să fii singură. Pentru tine, care îți colorezi singură existența. Pentru tine, cea care mai are destul timp pentru povești de dragoste. Acum, cunoaște-te pe tine. Iubește-te ca și alții să te poată iubi.

Respectă-te. După asta, toate vin de la sine.

Acum poți dansa singură – în ploaie, în camera ta, în gânduri. Mai târziu, o să găsești persoana potrivită. Ai nevoie de una singură cu care să dansezi pentru totdeauna, nu de mai multe care pleacă atunci când melodia s-a terminat. Zilele astea sunt doar ale tale. Știu că ești un vulcan care poate erupe în orice clipă, dar rezistă. Și, într-o zi, o vei face – și vei schimba lumea.

Deja ai început.


Autor: Maria Ciurea


Actor grăbit

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"
Actor grăbit

Mi-a fost dor de tine, fără „dar” și „poate”
Mi-a fost dor de pielea-ți gri ce o simțeam pe spate,
Mi-a fost dor și mi-e… de ale tale brațe,
Ce mă strângeau tare în miez de noapte.

Nu știu ce-ți sunt, ce-am fost, ce-oi fi.
Nu știu ce ochi îți vor privi trecutul,
Ce l-am văzut în palma mea
Când ni s-a terminat sărutul.

Poate a fost o iubire de primăvară-vară,
Schimbătoare ca personalitatea ta.
Poate a vrut să se întâmple încă din iarnă,
Dar timid, te-am lăsat să aștepți în altarul din inima mea.

Și-acum îți spun… mi-aș fi dorit să nu ne fi cunoscut
Cu toate că mi-e greu să mă pronunț.
Și da…
mi-aș fi dorit să nu te fi știut,
Să nu te fi avut.

Acesta-i un rămas bun, descotorosit de lacrimi și regrete,
Ce după atâtea luni de freamăt fără rost,
Ți-l dau…!
„Un cadou frumos împachetat în dragostea ce-a fost”

Decorul lasă-l pe seama unei singure bănci
Și-a câtorva mici vieți
Ce-au privit un film al cărui prea grăbit actor
A plecat
Ratându-și până și primul rol.


Autor: Gabriela Ionescu

O nouă față a violenței asupra animalelor. Și ele au familia lor!

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"
violenței asupra animalelor

 

Da, această cruzime bolnavă față de animale chiar există. Scriu aceste cuvinte pentru că eram într-o zi pierdut de plictiseală și mă uitam liniștit pe o secțiune cu titlurile zilei în materie de știri. O nouă față a violenței asupra animalelor. Și ele au familia lor! 

Dau scroll ca un curios ieftin ce sunt. Și observ un subiect care m-a sensibilizat atât de tare, că n-am putut să nu îl împart și cu tine.

Respectiva știre era despre două persoane care atârnau de țeava tavanului… un cățeluș.
Oroarea era inimaginabilă, cretinismul celor două persoane trecea orice limită. Dorința de răzbunare pentru acel câine creștea sporadic în mine. Sunt oripilat de sufletele unor oameni, monștri, creaturi și anomalii ale universului care găsesc să-și facă plăcerile proprii pe corpul animalelor, pe sufletul și mintea acestora. Dezgustul pe care mi-l provoacă mă face să urăsc rasa umană, să mă opresc din a face parte din existența acestora.

Durerea pe care o simt în suflet când văd animale chinuite de oameni așa-ziși „RAȚIONALI”, mă termină psihic și emoțional.

Simt răzbunare, o răzbunare crudă, și caut disperat dreptatea pentru ființele în suferință.

Violența față de animale.

Violența față de animale mi se pare o chestiune crucială. Violența în sine mi se pare un lucru sub criteriile umanității, dar cea față de animale este cu totul oribilă.

Sunt conștient că uciderea animalelor este permisă pentru export sau pentru transformarea lor în mese festive.

Dar nu sunt de acord cu tortura, uciderea și suferința pe care acești monștrii o generează animalelor care nu merită această soartă. Așa e, nici cele de pe mese și cele din galantare nu își merită soarta, porcii, vitele, bovinele și toate cele, dar acesta este cursul lor, aceasta este menirea lor, de asta sunt date și de asta avem grijă de ele la un moment dat, până le punem punct.
Există o diferență colosală. Pe ele le lăsăm să-și continue existența prin urmașii lor, se înmulțesc și ne oferă drept jertfă pentru a ne ține pe noi în viață.

Dacă vrei să îmi spui ceva legat de asta, chiar te rog să mă judeci și să-mi spui că sunt tâmpit că gândesc așa.

Însă eu fac diferența între animalele fără putere de apărare și cele cu putere de apărare, care nu sunt date pe pământ pentru a fi domesticite. Le ocrotim cât este nevoie și le hrănim și le oferim tot ce e mai bun pentru ca la final, când le bate ceasul, să ne ofere și ele ce e mai bun.

Vreau să faci diferența între cruzime, tortură, violență, răzbunare și jertfă, continuitate și destin.

Hai totuși să revenim și să punem o pedeapsă pentru cei ce săvârșesc aceste fapte? Nu. Să votăm uciderea pe loc a acestora? Nu. Singura soluție ar fi tortura. Cum ei fac asta animalelor din plăcere, pentru distracție sau amuzament, să simtă pe pielea lor tot ce simte și un animal care este supus la chinurile respective. Să îndure zile întregi fără mâncare, apă, doar violență fizică, violență psihică.

Dragostea față de animale.

Cu toții iubim animalele, cu toții ne gândim la cățelul sau pisica noastră de acasă, care ne așteaptă să îi oferim o bucățică de mâncare, o bucățică de iubire și puțină atenție.
Nu chinui animalele, nu le face să sufere. Cum tu plângi din cauza neputinței, așa plânge și el din cauza torturii. Se simte trădat, se simte îndurerat și știe că nu mai are alt sprijin în afară de tine. Nu-l chinui și nu-l face să își piardă încrederea în tine.

Protejează sufletul de lângă tine care vrea să fie iubit, sprijină-l și oferă-i tot ce ai mai bun.

Îți va mulțumi cu propria lui viață. Când  simte că ești trist, el vine și te îmbărbătează cu privirea lui, el te scoate afară din lumea asta nebună a internetului, el te aduce cu picioarele pe pământ și îți arată că și el este viu și are nevoie de tine.


Autor: Cristea Alexandru

Foto: Armine André


 

Dacă n-ai trăit astea la timp, păcat! – Andreea Cordoș

"în Texte/Păreri și opinii" "de POV21"
andreea-cordos
„Iar zâmbește asta.”
„Ai fumat ceva, pisi?”
„Fiți atenți că dansează Andreea!”
„Da’ nu te mai saturi să râzi atâta?”

Am auzit propozițiile de mai sus în prostie, și asta pentru că de ceva timp îmi exteriorizez tot mai mult bucuria. Fără bariere, fără cenzură, fără frică de prejudecăți. Ce cred sincer? Cred că dacă n-ai trăit astea la timp, e mare păcat. Sunt ani în care poți să fii-n atât de multe feluri și n-are rost să fii fraier și să nu te bucuri de ce poți.

De ce suntem atât de timorați să trăim, totuși? Ne vine tot mai greu să batem cu piciorul în pământ și să spunem: Azi am chef să ies cu gașca, să iau o tipă la dans, să-mi închid telefonul și să merg cu cortul etc. De ce nu putem pur și simplu să închiriem o dubiță și să facem ca acest an să fie cel al excursiilor noastre?

Ne e frică până-n măduva oaselor să facem alegeri pentru noi. Stresați mereu de ce vor spune unii sau alții, nu mai știm să ne pierdem în moment. Să uităm de imagini absurde, de reputații care nu ne încălzesc cu nimic, sau de oameni care pur și simplu nu contează.

Am observat că societatea are ceva cu oamenii fericiți.

Nu mai au nevoie nici de antidepresive, nici de distrageri de scurtă durată care să le facă altora bani, nu? Ceee păcat.

Fără să asum acum cine știe ce viață ruptă de pe ecranele Holywoodiene, trasă prin filtrele roz de pe Instagram și plină de prostii căzute din cer, pot spune că sunt un om care știe să-și trăiască stările. Nu mereu, evident. Lucrez zilnic la cum reacționez în fața mindfuck-urilor și a situațiilor pe care nu le pot controla. Dar pas cu pas e tot mai bine.

Încep să înțeleg normalitatea evenimentelor proaste care, apropo, sunt inevitabile într-o anumită măsură. La fel și durerea, pe care mi-o trăiesc când e cazul. Tocmai treaba asta mă ajută enorm să mă bucur ca un copil atunci când am motive. Să trăiesc până la lacrimi.

Să zâmbesc, indiferent că am sau n-am cel mai frumos zâmbet.

Mă sperie faptul c-am în jur atâția oameni rigizi. Care nu aplaudă, care n-au încredere, care nu știu să se bucure de nimic. Ce-i dramatic în asta? Faptul că nu vorbim de persoane ajunse la pensie. Nici de adulții stresați cu joburi peste joburi și obligații. Ci de tineri, studenți, elevi, și lista poate să continue. Oameni care, la vârsta asta, ar trebui să sară în sus de încântare pentru orice rahat ce li se întâmplă!

Apare întrebarea: unde naiba-i bucuria de-a trăi?

Am început să scriu că mă crede lumea fumată tot mai des. Asta pentru că am ajuns la minunata performanță de a mă numi studentă, și prin urmare ies din casă tot mai des. Și când ies mă bucur de moment.

Am mers în viață pe principiul că trebuie să profiți de oportunități. Să aduni experiențe. Să mergi mai bine într-un loc decât să te întrebi „cum ar fi fost dacă…?”. Toate astea cu limite, bun simț, grijă mare, mai ales dacă ești femeie, și lista poate să continue.

Și acum, lăsând vrăjeala la o parte, vă spun că ceea ce nu trăim acum, nu mai trăim niciodată. S-ar putea să n-o mai vezi a doua oară pe tipa căreia i-ai zâmbit în autobuz. S-ar putea să nu mai simți beat-ul de la piesa aia până în măduva oaselor, sau să nu mai ai timp de cântat cu prietenii până dimineața lângă focul de tabără.

pov21- andreea cordos

Momente. Simple momente de căldură, delir, nebunie, luciditate. Astea ne fac să fim și să trăim până la lacrimi, cum zicea Camus. Știți ce le urez de fiecare dată prietenilor de ziua lor de naștere, printre altele? „Îți doresc să trăiești o viață memorabilă!”

Asta pentru că avem nevoie de memorabil

De lucruri pe care nu le prindem în insta story-urile noastre, de lucruri care rămân. De dureri care se estompează și de care-ți amintești cu drag. De cântece fredonate cu lacrimi în ochi. De strângeri de mâini. De săruturi grăbite, de săruturi entuziaste. De nopți în care s-a prelungit petrecerea și-ai adormit cu gașca pe podeaua vreunui coleg, de cabane unde-ai început să dansezi cha-cha cu vreun pahar de vin în mână și-ai încheiat seara în fața șemineului cu echipa.

Când ai atâta viață de trăit, tu mai stai și te uiți la ce face celălalt? Spun asta pentru că nu știu ce li se pare ciudat oamenilor de lângă mine atunci când cineva se distrează, când cineva e prins în moment.

andreea cordos

Păi viața nu-i făcută ca să stai inert. De aia ne distrăm cel mai bine la concertele în care avem locuri pe teren, unde stă lumea în picioare. Acolo se cântă și se dansează. Acolo se trăiește o seară.

Cumva, am știut mereu despre mine un lucru:

Sunt om de party, mai trebuie să vină doar contextele.

Și au venit. Și-au făcut loc în viața mea, așa cum și-a făcut loc dragostea oamenilor atunci când m-am deschis eu și-am înțeles că atragi ceea ce ești, că trăiești lucrurile în care crezi. Articol despre asta – aici.

Revenind, cea mai mișto chestie a fost momentul în care am început să mă expun prin articole. M-am distrat ceva cu asta de 2 ani de zile. Și dacă încurajările și încrederea oamenilor m-au ambiționat până peste măsură, critica și hate-ul inevitabil m-au învățat să cred nebunește în mine. În ce am de oferit, în ce am de scris și de lansat mai departe. Am înțeles că oamenii oricum critică și oricum râd. Și-atunci de ce să nu dansez la party-ul ăla? Sau de ce să nu iau microfonul la karaoke?

Am scris aici despre cum m-au împins tot mai departe micile mele momente de curaj. Dar dacă acolo vorbeam despre un drum profesional, acum mă refer la cât de fain îți colorezi viața dacă îndrăznești să ieși din casă și să-ți faci din anii ăștia cei mai faini ani posibili.

Dance like no one’s watching

Dansează. Du-ți mâna la inimă. Închide ochii. Lansează-te în ritm și uită de tot. Pierde-te în moment. Umple clipa. Nici nu trebuie să știi dansa. Dar știi. Așa că nu mai aștepta. Lasă-i pe cei care se fâțâie lângă tine. Ei nu se pot bucura așa ca tine.

Și ce se poate întâmpla, până la urmă? Te filmează și apari pe nu știu ce grupuri? Îți strigă a doua zi la școală sau la facultate că vaaaai, ce te-ai rupt în dans aseară? Păi asta-i și ideea.

Ai doar câțiva ani în care poți să faci asta…

Deși mie îmi place să cred că așa voi fi și mai încolo.

Acum câteva zile mi-a spus un prieten ceva demențial: Fă-ți spectacolul. Strălucește. Fii grație. Ori faci un lucru din toată inima și te duci într-acolo cu toată pasiunea, ori o lași baltă. E totul sau nimic. Nu contează ce spun alții, ce gândesc sau ce fac. Tu ești datoare să-ți eliberezi grația.

Și, deși vorbeam atunci de lucruri pe care mă ambiționez să le fac, mi-am dat seama că trebuie să fiu așa cum simt în fiecare moment.

Să scriu în prostie, dacă asta-mi cere vocea din cap. Să iubesc atunci când am atâtea de-oferit. Să râd cu gura până la urechi când glumele nu lasă loc de altceva. Să mă pierd în pași de dans. Să nu mă definesc. Să mă bucur în aceeași măsură de vals, rumba, cha-cha, ritmuri de bass, techno. Frumusețea stă în diversitate. Și-n momentele în care trăiești o melodie cu mâna dusă la inimă și ochii închiși.

Andreea Cordos

S-a întâmplat să fiu prinsă-n ipostaza asta la concertul celor de la Cargo. Dar repet ce am zis anterior: de cele mai multe ori, momentele alea nu apar în fotografii. Pentru că pur și simplu te bucuri. Pentru că ți-ai adus aminte că ai o viață și offline. Una care nu poate fi mimată, pentru că în esență, nici n-are rost. Nu concurezi cu nimeni. Ești tu și anii tăi de nebunie. Ani pe care ești dator să-i umpli de bucurie, de grație, de aventură.

Așa că lasă oamenii să vorbească. Lasă-i să-ți facă poze, sau să râdă dacă asta simt. Tu doar fii cine simți să fii, și nu uita că ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată!

Zero Absolut

"în Diverse" "de POV21"

Mă apropii de 0°K
În timp ce îmi tatuez pe umărul drept
Un atom care cântă la ukulele
Îmi aduc aminte de lumina întunecată a ochilor tăi

Corpul tău ca antimateria la zero absolut

Lasă-mă să te încălzesc
Am plecat și nu mai sper
Că o să-ți provoc o încălzire sufletească
Pentru a-ți topi zăpada
Serile cu tine încă-mi bântuie nopțile
Iar în lipsa ta am ajuns la 0°K


Autor: Aurora Sofia Uifelean


Hazard de frică și mânie

"în Diverse/Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

Cerul gri mă învăluie de frică și îmi pun mâinile la gură, așteptând ca ceva să se întâmple. Hazard de frică și mânie… 

Timpul se oprește, iar oamenii aleargă.

Sunt înfometată și aștept să apară, dar nu vine nimeni. Privesc în pământ, nevoită să observ milioanele de picioare care se strecoară sub privirea mea, dar tot nu vine nimeni… E atât de mult haos încât, nu reușesc să observ conștient dezordinea extrinsecă; glasuri tremurânde răcnesc de frica bătăilor suprapuse peste inelele desfăcute ale fulgerului; fulger care joacă rolul principal pe scena devenită gri cu cortine negre. Decid să mă ridic treptat, din orizontal în genunchi și din genunchi piciorul ajunge vertical.

Merg prin viață și la un moment dat, ca o lașă ce sunt, cad.

Mă arunc forțat pe jos, trăgând de mine, să ajung cu umărul la pământ, cu toate că mai pot merge. Nisipul nu mai e moale și căzătura provocată dinadins a început să aibă reacții asupra mea. Inelele frânte ale fulgerului s-au transmis într-o structură neregulată, proiectându-se pe tâmplă. Discrepanța culorii e vizibilă și astfel pot observa că încep să pierd sânge. Închid ochii și mă teleportez în cel mai îndepărtat loc al sufletului meu. Tresar. O linie melodică care alterează pe o scară cu o viteză devastatoare intră într-un interval familiar pentru timpanul meu. Sunetul este asimilat cu trecerea de la albastru la roșu, culori puternice; de la apăsat la liber; de la grav la înfricoșător.

Zgomotul se apropie de mine, iar eu sunt paralizată într-o suprafață tare a nisipului.

Mă străduiesc să îmi deschid ochii, pe rând, câte unul, încercând să îmi formez o imagine a ceea ce se întâmplă. Văd prin sângele care-mi zace pe față cum ceva înaintează spre mine și mă simt inconfortabil să știu prezența a ceva sau a cuiva prin preajmă. De ce primesc ajutor atunci când nu cer? “Poate nu e pentru mine” îmi repet în gând. Mă forțez să îi deschid mai larg, în timp ce îmi șterg cu mâna stângă cheagul vișiniu, format în urma îmbibării lichidului plasmatic în zgrăbunțele de nisip răspândite pe fața mea. Anostitatea e acum în culori de alb și negru, respectiv gri.

Cerul e neschimbat, fiind singurul care încă, prin simplitatea lui, transmite culori reale.

Fulgerele sunt singurele ființe care mi se arată în ochi până la aplecarea poziției capului înspre sirenele insuportabile care vin spre mine. Am vrut liniște și acum trebuie să suport un zgomot și mai mare. Mă smiorcăi cu lacrimi în sânge și fac o mișcare pentru a ajunge în poziție verticală din nou. Îmi înfig mâinile în nisip și încerc să îmi reglementez corpul printr-o statură dreaptă și echilibrată. Lovitura pe care mi-am creat-o îmi distorsionează imaginile, relativ clare, din fața ochilor și mă clatin în toate părțile.

Fug.

Cu o mână străpunsă adânc în plafon și cu genunchii târâți în nisip, cu forme în urma mea, îmi las amprenta peste tot pe unde trec. Forma, sângele, îmi aparțin. Frica o port cu mine însoțită de dorința arzătoare de refugiu. Mă îndrept spre valurile agitate care se izbesc de stânci fără milă creând o atmosferă a discordiei. Nu caut discordie, dar refugiul mi-l voi găsi acolo. Odată ce ajung la apogeul spaimei și al haosului, îmi voi găsi eliberarea sufletească. Catharsis e chiar în locul în care nu ne-am fi așteptat vreodată, în locul în care omul se teme să meargă. Conceptul e subiectiv, însă pentru mine înseamnă haos. Continui să fug târâș spre larg și tot ce îmi doresc e să ajung acolo mai repede decât ambulanța care mă urmărește. Îmi întorc capul periodic spre vehicul și observ că pierd timp. Pierd timp și sânge.

Îmi pierd cumpătul știind că am să mor lângă rai și nu în el.

Raiul îmi este tocmai valurile în sine care sunt pregătite să mă primească, atrăgându-mă cu căldură, prin spuma imaculată de la suprafață. Ambulanța face ocolul stâncilor și mă blochează în sfera lor. Căzută în nisip, refuz să mă ridic, știind că sunt secată de puteri. Am obosit să fug.

Am obosit să lupt cu mine.

Mă las pradă destinului și refuz să mai fac ceva. Închid ochii și aștept. Simt mâini străine pe mine dar nu îndrăznesc să fac vreo mișcare. O voce cunoscută mi se repetă în cap și nu știu dacă e reală sau e doar în mintea mea. “-Sky, ce ai făcut?” Continuă să strige în lacrimi și se aud hohote de jale care, presupun, că sunt pentru mine. Întredeschid pleoapele și șoptesc un “mulțumesc”. Strigătele se amplifică până când totul se oprește. Hazard de frică și mânie, strigăt printre umbrele ce mă acoperă. 

Unde am ajuns? Încă exist?


Autor: Roberta Sanislav


 

Condamnat de Legea Iubirii

"în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

Inima mea arde în flăcările iadului

căutând-ți sufletul

Condamnat de legea iubirii
căci mă sufoc pentru tine…

să ne scriem viitorul împreună
să-mi dai culoare și lumină-n ochi

aș scrie împreună cu tine gravuri pe pereții inimilor noastre
golurile să rămână pe veci în amintirea sufletelor


te ador

precum sinapsele ce fac legătura dintre neocortex și trupul meu învechit

Ia-mă de mână și spune-mi că mă iubești
să fug cu tine-n lume să-ți dăruiesc petale din gândurile mele
ești mai perfectă decât sunetul valurilor ce răsună în preajma îndrăgostiților
înceta-v-oi din a-ți scrie versuri atunci când soarele va mângâia luna
eu soare & tu lună, pereche divină
inima ta mă face să te iubesc fără să vreau
dar ceresc și dulce blestem
la fel și zâmbetul tău, pe timp de noapte
pe malul mării în timp ce ne plimbăm de mână
faleză arhaică a iubirilor apuse
zigzag infernal prin emoții încinse
chimia iubirii
complicată încât nici cerebelul nu mi-o poate descifra
A mea inimă înconjurată de organe moarte
încă te strigă și te caută prin abisul infernal
realitate
condamn distanța dintre noi
cimitir al sufletului meu
adânc în pământ într-o iubire imposibilă
încet încălcăm pecetea ce ne-a lăsat-o destinul candid și placid
legea dragostei e mai importantă decât ∀ alt factor
calmează-mi neliniștea


iubește-mă.


Autor: Andrei-Bogdan Capătă

L-am găsit pe Dumnezeu… sunt chiar eu! – Cornea Cătălin

"în Păreri și opinii" "de POV21"

Țin să menționez că nu intenționez „să strivesc corola de minuni a lumii” și nici să fac o glumă referitoare la aspectul meu mesianic, dar am descoperit ceva de ce sunt cu adevărat convins: L-am găsit pe Dumnezeu… sunt chiar eu!

Dumnezeu există cu desăvârșire, iar negarea lui este naturală, dar absurdă!

M-am confruntat cu dilema existenței unei ființe divine, practic superioare nouă, oamenilor de rând, aproape un deceniu. Asta înseamnă că pentru jumătate din întreaga mea viață, am căutat explicații credibile pentru lucruri neplăcute, dureroase sau pentru scăpări, aparent, miraculoase. Rezultatul e simplu și l-am descoperit, în mod surprinzător, după ce am locuit aproape o lună în Mănăstirea Văratec, județul Neamț:

Da, fraților, „Dumnegod iz real” ! Chiar înfiorător de real!

El există, doar că într-o formă pe care mulți dintre noi aleg să nu o vadă. Am descoperit cu stupoare că e un instinct antrenat artificial să ne temem să ne explorăm potențialul maxim. Unii am fost timorați de familie. Alții am fost puși la pământ de cadre didactice care nu-și onorează posturile. Cred că am fost, cu toții, demoralizați de alți oameni invidioși și lipsiți de coloană vertebrală.

Toți ne-am refugiat din disperare și neputință într-o formă de crez sau credință. Am fugit de probleme și ne-am consolat cu iluzii, cu povești, cu drogul speranței.

Toate acestea sunt perfect naturale, iar viața fără speranță nu merită trăită!

Și totuși, lașitatea nu trebuie încurajată. Să crezi în ceva – un ideal – este un gest nobil ce denotă intelect superior și ambiție. Să crezi că propria viață nu îți aparține… Asta deja e o problemă extraordinar de gravă.

Nu suntem conștienți cât suntem de penibili când ne scuzăm neputința sau slăbiciunea cu fraze de genul: „Mi-a luat Dumnezeu/Diavolul mințile!” sau „E voia Domnului!”.

Nimic mai fals, dragilor. E doar lipsă de caracter, manifestată prin încercarea de a ne dezice de responsabilitate sau vină.

Am spus anterior că „L-am găsit pe Dumnezeu și că sunt chiar eu!”. Evident, dragilor, că asta este o metaforă… sau nu? Dumnezeu, sau un Demiurg oarecare, este definit ca o ființă omniscientă, omniprezentă și omnipotentă. Aici este, însă, gaura de logică.

Divinitatea a creat și conduce întreg Universul, însă care Univers? Care realitate, fraților?

Dacă îmbinăm Teoria Relativității emisă de Albert Einstein și teoria derivată din Experimentul Pisicii lui Schrödinger, realizăm un lucru bine cunoscut în zilele noastre.

Realitatea este definită de capacitatea noastră de a o percepe.

Practic, de simțuri și conștient. Este simplu de înțeles dacă vă gândiți altfel. Până să cunoașteți o persoană complet nouă, ea literalmente NU EXISTĂ în versiunea voastră a Universului. Nu puteți invoca nicio amintire cu persoana respectivă și puteți, cel mult, să vă imaginați un personaj care seamănă vag cu persoana în cauză. Asta e o simplificare crasă a anvergurii celor două concepte științifice, dar atât este minimul necesar pe care toți ar trebui să-l știți.

Astfel, realitatea individuală este fix la cheremul vostru, fraților. L-am găsit, în sfârșit, pe Dumnezeu… sunt chiar eu… în Universul meu!

Suntem omnipotenți la nivel micro și uităm asta complet. Mulți dintre noi îl iau ca pe un dar gratuit, dar noi chiar putem altera realitatea în care trăim. De exemplu, ridicatul din pat reprezintă un gest de omnipotență surprinzătoare. E un proces complex și un șir de gânduri și decizii instantanee, pe care deja nu le mai conștientizăm. Ca să rezum până aici:

Suntem pe deplin responsabili de viețile noastre. Fie ele pline de fericire, tristețe, reușite sau eșecuri – ni le facem pe toate cu mâinile noastre!

Și cred că aici e cheia fericirii. Nimic nu mi se pare mai deprimant decât să simt că orice fac, totul e degeaba. Inutilitatea este apogeul tuturor sentimentelor negative și una dintre cauzele principale ale sinuciderilor. Asumarea este singurul leac pentru frică și teroare.

NOI suntem de vină pentru că suferim. NOI suntem de vină pentru că plângem. DOAR NOI putem să ne redresăm viețile. Să luăm frâiele realității din mâinile unui bărbos fictiv ce stă în cer și să ne asumăm toate deciziile. Ai înșelat pentru că ești un vierme lipsit de caracter, nu pentru că ți-a luat Dumnezeu mințile. Ai condus beat pentru că ești bolnav și inconștient. Ești în pragul divorțului pentru că nu ți-ai apreciat partenera și nu ai gândit relația înainte, probabil și ea la fel.

Dar până aici. Acum e timpul să se termine toate astea. E timpul să evoluezi. E timpul să devii și tu Dumnezeu!

Învață să cânți la chitară! Lasă-te de fumat! Pictează un tablou! Încearcă din nou facultatea! Spune-i tipului/tipei ăluia/ăleia sexy că vrei să ieșiți! Divorțează de javra aia violentă! Căsătorește-te cu perechea pe care TU o vrei, nu familiile voastre!

Chiar întreg Universul este al tău. Secretul cel mai mare e să vrei să faci oricare din aceste lucruri.

Omnipotența umană se rezumă doar la VOINȚĂ. Oamenii nu au fost făcuți de natură să zboare și totuși putem călători prin aer zeci de mii de kilometri. Am creat iluminatul electric și suntem în stare să transformăm în realitate orice ne dorim suficient de tare. Ș-atunci, dragii mei… înțelegeți de ce zic că l-am găsit pe Dumnezeu?

Eu sunt Dumnezeu, tu ești Dumnezeu, orice om e Dumnezeu în micuța lui realitate.

Atunci trebuie să te gândești serios la următoarea întrebare care mie mi se pare secretul moralității religioase:

Vrei să fii un Dumnezeu care pedepsește sau care iubește? Te agăți de speranța biblică – Dumnezeu îți salvează sufletul dacă tu ți-l salvezi.

No, Dumnezeule… Vrei să te salvezi?

 

 

Dacă ieri am vrut să fiu astronaut, azi medic, mâine pot să fiu tot ce-mi doresc

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Sunt nouă în această lume a oamenilor mari. La început de drum este cea mai bună sintaxă pentru a mă defini. Am 21 de ani și un pachet de ambiție la bord, câteva vise și multă dorință de afirmare.

Bagajul de ambiție și ideea de carieră m-a însoțit în drumul pe care l-am parcurs de-a lungul vieții încă de prin clasa a V-a, când îmi sclipea dorința de a fi jurnalist. Încă-mi aduc aminte cum speram că voi scrie cândva pentru New York Times. Deloc rău, nu? Tot pe atunci mi-am făcut și primul blog, nu era nimic interesant, doar încercări de a crește pe plan literar, lucru care totuși m-a conturat și mi-a deschis sufletul către această nișă. Îi mulțumesc sinelui meu din trecut pentru că mi-a deschis inima către scris, mi-a oferit un dar pe care am reușit să-l fructific cu timpul. Tot el m-a făcut să iubesc să citesc; momentul meu preferat din zi era să intru pe acele tărâmuri necunoscute, să explorez, vedeam lumea mai frumos prin cărți, să nu menționez faptul că până și acum am o urmă de dezamăgire fiindcă ÎNCĂ nu mi-am primit scrisoarea de la Hogwarts.

Au trecut în jur de doi ani și am dat de geometrie în spațiu. Baza geometriei în  spațiu, bineînțeles, cât poți face în școala generală. Mi se părea un lucru extraordinar, era ceva nou, relativ greu iar mie mereu mi-au plăcut provocările. Da, de aici visul s-a fructificat în ceva nou, mai exact în „când o să fiu mare o să devin  arhitect”. Îmi plăcea să desenez și până atunci doar că odată cu înaintarea în vârstă și în așteptări de la viața de adult, combinate cu dorința de a deveni arhitect, m-am îndrăgostit și mai mult de artă. Desenul tehnic era la ordinea zilei, le-am dat gaură în bugetul părinților în mai puțin de jumătate de oră când am ales trei compasuri diferite, rigle de toate mărimile și o duzină de hârtie grafică. Bineînțeles, trebuia să-mi las și imaginația liberă, așa că am luat și blocuri de desen, acuarele, pânze și tot ce mai era nevoie. Încă un talent fructificat de un vis copilăresc, desenul a rămas în continuare plăcerea mea vinovată și momentul de relaxare atunci când simt că nu pot menaja absolut nimic.

Liceul… ah, perioadă a tinereții mele care mi-a mâncat patru ani din viață, într-adevăr, frumoasă perioadă. Mai puțin frumoasă pentru micul arhitect din mine; am dat de războiul dintre sinus și cosinus conturat de cercul trigonometric. Cam aici s-a dus și dragostea mea pentru matematică, cu tot cu dorința de a mă lansa în arhitectură. Nu-i problemă, mai avem materii, mai există vise. Am dat de biologie, materia care chiar m-a încântat în liceu, exact… visul de a deveni medic. Aici a avut o mică contribuție și Grey’s Anatomy. Îmi plăcea atât de mult atitudinea personajului Christina Yang, încât mă ambiționa să fiu la fel de bătăioasă ca ea, mă vedeam cu bisturiul în mână operând pe cord deschis.

Am dat de petreceri, băieți, dans… de distracție. Acel mic element care mi-a influențat decizia de a sta în facultate șase ani, încă atâția de rezidențiat și ideea de a învăța toată viața. Totuși, a avut o contribuție bună – m-a făcut să conștientizez că firea mea zbuciumată nu este făcută pentru medicină. Mi-am adus aminte de visele din copilărie, de latura artistică ce simțea disperata nevoie de a fi conturată din ce în ce mai mult, să exploreze. Cine nu a avut visul de a deveni actor? Pot spune cu mâna pe inimă că perioada în care mă visam la actorie a fost cea mai frumoasă perioadă pe care am putut să o trăiesc până acum. Eram eu, un  norișor și acel cor de îngeri care-mi cânta în strună, practic perioada „tot ce zboară se mănâncă”. Transpiram prin toți porii ambiție să joc pe scenele teatrului românesc, dorința de a fi ca Stela Popescu, Maia Morgenstern, Carmen Tănase sau actorul meu preferat român pentru capodopera „Nea Mărin Miliardar”, Amza Pellea.

S-a dus repede și cu actoria, cu toate astea mă bucur extrem de tare că acea perioadă m-a învățat să păstrez mereu viu copilul din mine, să-mi permit în continuare să visez uneori cu ochii deschiși.

Am dat bacalaureatul, l-am promovat, încă un viitor student care nu știa ce vrea să facă cu viața lui. Super. Am stat și  m-am gândit la ce mă pricep. Aveam o mică dragoste pentru economie, aveam vise de deschidere a unei mici afaceri, m-am conformat, m-am dus la facultate. Aici vine partea interesantă, aici m-am lovit pentru prima dată cu pieptul de ceva ce părinții mei o numesc „real world”. Nu știu câți dintre voi, cititorilor, ați văzut serialul fenomen „Friends”, serial care în prezent este top I în preferințele mele, m-a cucerit de la prima replică a Monicăi: „Welcome to the real world. It sucks. You’re gonna love it!”; replică care-mi definește viața în momentul de față. Nu am idee ce voi face în viitor, nu am idee cum să menajez viața, nu știu cum să fac această trecere bruscă acceptabilă pentru mine. Vise încă am, o grămadă de vise, problema e că încă nu știu cum să le fac realitate. Îți mulțumesc totuși, mamă, că m-ai născut cu răbdare-n sânge. Am dorința de a învăța lucruri noi și de a ajunge cea mai bună versiune a mea, pentru mine.

My point? Fiecare vis pe care l-am avut din copilărie până acum m-a ajutat să devin acest adult tânăr care sunt acum. Mi-a colorat niște talente deosebite pe care le apreciez enorm, niște skill-uri pe care nu multe persoane le au și pentru asta sunt mai mult decât recunoscătoare. Nu mi-aș da creativitatea la schimb pe absolut nimic, căci ea mă definește ca om.

Dragi părinți, credeți în visele copiilor voștri. Fiți acolo pentru ei, așa vor deveni niște persoane extraordinare, talentate. Nu contează pe ce plan; dacă nu este bun la matematică cu siguranță este bun la altceva la care alte persoane doar visează. Credeți în ei cu toată ființa.

Dragi copii, elevi, studenți, este greu, știu. Credeți în voi, trebuie să vă ridicați atunci când vă prăbușiți și cel mai important nu vă dați niciodată bătuți. Asta înseamnă un viitor promițător, vise și speranțe îndeplinite. Astăzi să fiți ce visați, acesta-i marele secret către fericire.

Báron și René ajung față în față

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Asfințitul se lăsă, iar în biroul lui Báron intră René… Unele întâlniri sunt iminente, mai ales dacă scopurile se suprapun și gândurile-mpărtășite sunt ca niște cuțite gata de înfipt.

Báron: Îți sunt recunoscător că te-am cunoscut și că mi-ai dat șansa să lupt cu stiloul. Cum de ai încredere într-un criminal ca mine? întreabă zâmbind, invitând-o să se așeze.

René: Dragule, am fi superficiali să ne asumăm că doar în văzul lumii au loc crimele, adăugă ocupând un loc la birou. Îmi strâng unghiile în pumn la cât am ucis, fără să-mi fie pusă vreodată eticheta de criminală. Am ucis desăvârșiri și-am călcat fără milă peste oameni care ar fi fost acolo. Femeia veșnic bipolară…, zice ridicând din sprâncene și privind spre fereastră.

Báron: Ai fi surprinsă. Ești femeie și ai dreptul la a-ți schimba simțirile, pentru că nu ți-au fost ascultate durerile când a trebuit. Eu sunt bărbat și sunt mai aspru… Este datoria mea să fiu stabil pentru a putea executa manierele, adaugă aranjându-și ceasul.

René: Ai grijă ca manierele să nu ți se transforme-n aroganțe, spuse privindu-l cu scepticism. Prea rar o să găsești nebuna aia care să merite cerurile. Dar chiar și dacă ai găsi-o, i le-ai oferi?

Báron: Uită-te în jur și privește lupta! rosti apăsat, lovind ușor masa. Manierele sunt tăioase și aș oferi mai mult decât ce am primit vreodată. Arta mea nevăzută este tot o dragoste, dar o formă mult mai sadică în care iertarea nu este scăpare. Tu știi când iubești?, întrebă cu aceeași ironie în privire.

René: În cel mai fericit caz, aflu la sfârșit. În cel mai rău, n-aflu niciodată, spuse rânjind. Am mers prin viață legată la ochi. Clipele mi-au pus crucea la căpătâi, dar tot ele m-au ridicat în slăvi. Cuvinte multe, cuvinte seci pentru unii. Dar tu poți spune c-ai iubit fără să ți se strângă inima în pumni?

Báron: Inima se strânge oricum, adăugă cu voce scăzută. Glasul dragostei deblochează multe uși și timpul este atât de neiertător. Ne place să credem că există siguranță, însă este doar un mit atât de obscur…, continuă ridicându-se de la masă și poziționându-se spre fereastră, cu spatele la René.

René: De obicei femeile au nevoie de siguranță, iar bărbații – dacă sunt cât de cât drăguți – o oferă. Știi ce-i, totuși, aiurea? întrebă, făcându-l pe Báron să se întoarcă. În viață nu există certitudini!, continuă ridicând tonul. Poate siguranța aceasta după care tânjim nu există în contextele în care pot bărbații să o ofere.

Báron: Ești pe aproape, rosti acesta așezându-se din nou și privind-o drept în ochi. Bărbații variază, la fel și siguranța pe care o oferă. Satisfacția mea masculină apare atunci când îmi înfrâng adversarii de temut în cursa aceasta. Báron e un soi de bărbat memorabil, nu crezi? întrebă rânjind ca un maniac.

René: Báron e o imagine, spuse scuturând cu mâna dezaprobator. Construită cu tact, dar o imagine. Sunt adepta autenticității, tocmai pentru că n-am avut-o niciodată. Mi-ai citit paginile de jurnal, rosti încet. Ți-am făcut cunoscute durerile. Nu mă mai ating și nici nu mă mai măgulesc reacțiile publicului larg. De aceea, vreau să fiu sinceră până la capăt. Dezbrăcată de inhibiții. E-așa de grav? replică amuzată.

Báron: Să fii autentic este un dar. Este puterea de a nu înghiți ceea ce spun ceilalți, rosti notând ceva într-o agendă. Trăiește fără frică și îi vei speria pe restul, așa cum fac eu! continuă mutându-și din nou privirea asupra ei. Haide să îndeplinim destinele noastre fără a mai cunoaște durerea!

René: Nu mă sperie durerea, spuse pufnind. Sunt femeia aia tâmpită a extremelor. Mă sperie poate doar gândul unei vieți netrăite! rosti agitată.

Báron: O trăim împreună cu toate răsăriturile și apusurile mângâietoare, cu îmbrățișări tandre, dar și violente, continuă zâmbind amar. Este un circuit scufundat în agonia noastră… că nu trăim la timp, încheie gânditor.

René: Clișeul faptului că ce nu trăim la timp, nu trăim niciodată… spuse zâmbind discret. Ești un fenomen, bărbate!  Sper s-o găsești pe cea care să-ți merite strădaniile. Și sper să fie capabilă să-ți înțeleagă și să-ți iubească himerele, continuă aranjându-și o șuviță de păr.

Báron: Oh. Himerele… Uneori cred că aceste himere îmi vor aduce și mie dispariția. Și ce va rămâne în urma mea? Resturile unui măr al Discordiei, așa-zise strădanii, adăugă încrucișându-și brațele la piept.

René: Fiecare rămâne în final cu cât a iubit.

Se ridicară amândoi în picioare. René făcu un pas spre el și îi cuprinse ușor obrazul în palma dreaptă.

René: Fiecare rămâne cu câtă nemărginire i-au cuprins ochii, adăugă întorcându-i spatele și îndepărtându-se.

 

René alias Andreea Cordoș

Báron – încă anonim

Derulează înapoi