Tag archive

Confesiunile tinerilor

Confesiunile tinerilor: Orele online

"în Păreri și opinii" "de POV21"
Orele online

„2020 o să fie anul meu”, am zis. Că o să trecem prin WW3, incendii, coronavirus și crize existențiale din carantină n-am mai zis… Desigur, ca să nu ne deconectăm de lumea din afara celor 4 pereți care parcă se apropie pe zi ce trece, Ministerul a venit cu ideea briliantă de a face orele online. Ce părere au tinerii despre această schimbare bruscă? Află chiar de la ei!

Orele online au fost pentru mine un prilej de a mă revedea cu colegii și cu domnii profesori.

O modalitate stranie, dar oarecum eficientă, de a nu ne uita. De a verifica dacă suntem bine, sănătoși, voinici. Sigur că am și învățat ceva la ele. De fiecare dată când vedeam că se ține oră la materiile preferate tresăream de bucurie. Mi-au lipsit româna, literatura, comentariile, explicațiile doamnei… Orele care nu mi-au plăcut înainte nu mi-au prea plăcut nici pe Classroom, au continuat să rămână o povară, dar mult mai ușor de dus online. Materialele urcate pe net mi-au dat ocupație și nu mi-au permis să cad în vreo plictiseală tristă. Totodată, am învățat lucruri faine fără stresul notelor și al orarului strict, încărcat. Pentru a mine a fost super. Aș prefera să am mereu parte de un astfel de an școlar, în care jumătate din el s-o petrec învățând acasă.

Robert Grigore Manea
Robert Grigore Manea

Am observat cum în ultimele zile ne confruntăm cu cea mai ciudată experiență pentru sistemul educațional cât și pentru noi, ca societate europeană, cică…

Sincer, am urmărit cu ardoare toate știrile și toate declarațiile date, atât de Președintele României, cât și de dragul nostru Ministru al Educației. Am râs mult și chiar m-am distrat. A fost așa funny. Păi bine, doamnă Ministru! Dumneavoastră chiar credeți că puteți rezolva o problemă cu care țara noastră se confruntă de treizeci de ani? Dacă chiar credeți asta, atunci vă zic cu toată sinceritatea mea că sunteți patetică. Nu știu cât sunteți de interesată de adevăratele probleme ale elevilor.

Haideți să vă fac o scurtă listă. Avem în această frumoasă țară, copii care mănâncă o pâine la două zile, elevi din mediul rural care merg să muncească ca să-și îngrijească familia. Elevi care au o alocație de 150 de lei. Da, doamnă ministru, avem acești elevi în România. Acum, cum ar fi ca eu, ca un biet copil de la țară să mă uit la dumneavoastră la TV și să vă aud spunând, că toți copii din această țară vor avea tablete și internet. Fiți serioasă vă rog.

Vreau doar să-mi spuneți dacă din punctul dumneavoastră de vedere vi se pare că această inițiativă este pentru toți elevii ? Că mie nu prea.

De ce? Pentru că ați limitat educația. Ați oferit dreptul la educație doar celor care își permit acest lucru. Îmi pare foarte rău pentru acei copii care suferă din cauza încăpățânării unor politicieni, ipocrizia cu care tratează un ministru această problemă și, în final, îi compătimesc pe acei profesori care dau totul în această perioadă, făcând și treaba autorităților competente.

Andrei Druga
Andrei Druga

Pentru mine, cursurile online sunt ceva banal. Primim teme, le facem, trimitem dovada la corectare. Simplu, nu?

Problema a apărut odată cu replica „Știu că nu faceți nimic acasă, așa că vă dau eu ceva teme, că sigur aveți timp să le faceți”. Așa gândește fiecare profesor, și fiecare profesor vine cu un car de teme, că avem timp. Dar la acele 5 eseuri la o materie se mai adaugă câteva pagini de exerciții la alta și tot așa. Mai adaugă și întâlnirile online, iar la sfârșitul zilei realizezi că ai petrecut mult prea multe ore la calculator.

Până la începerea cursurilor online îmi petreceam carantina destul de liniștit: citeam ceva ca să nu mi se atrofieze creierul, niște jocuri video, poate puțină mișcare prin casă. Însă în ultimele două săptămâni, programul mi s-a restrâns la 3 ore online cu clasa, urmată de multe ore de teme și scris cu pauze pentru a nu îmi arde ochii. Desigur, nu insinuez că atunci când fac teme nu am deschise alte două ferestre pe Google cu Facebook și YouTube, dar asta nu contează. Am ajuns să aștept din nou weekend-ul ca înainte de carantină.

Roman Alex- orele online
Roman Alex

Orele online au devenit alternativa Ministerului Educației de aproape 2 luni, deja. Deși părea greu la început, am început să ne adaptăm ușor – ușor.

Clasa mea a trecut destul de repede la programul online. Folosim aplicația Google Classroom pentru a primi materialele de lucru, muuuulte la număr, iar apoi Zoom pentru interacțiunea cu colectivul, respectiv și profesorii. Primim constant teme peste teme și eu una mă simt copleșită. Vorbeam cu prietenul meu. „În loc să primesc mesaje de noapte bună de la iubit, eu mă culc cu notificare de la Google Classroom <<Pentru mâine ai următorul task la materia X >>”. Aceste materiale reprezintă un document (Pdf, Ppt sau Word) în care ne este prezentată lecția pe care trebuie să o conspectăm sau transcrie și exercițiile aferente.

La limba engleză am folosit aplicații mult mai interactive și care te atenționau zilnic să mai lucrezi câte puțin (MemRise și Quick English). Pentru a ne simți mult mai apropiați în aceasta perioada dificila am folosit mesajele Voki. Ne-am creat un avatar și ne-am transmis mesaje de încurajare între noi și ne-am povestit cum e viața „pe carantină”.

Având un program mult mai lejer și în ceea ce privește învățarea, am decis să urmez câteva cursuri pe cont propriu pentru diferite limbi (italiană, spaniolă și greacă) și să experimentez sau deprind lucruri noi pentru hobby-urile mele: scrisul, cititul și fotografia. Sper că este ușor și la voi și să ne regăsim în băncile școlii în septembrie.

Anca Iulia Raicu
Anca Iulia Raicu

Zile anormale petrecute în casă, le-am luat la început ca mini vacanțe, ca mai apoi să le recunosc ca școală. Școală online!

Blocat înăuntrul unui spațiu care ușor ușor, o început să semene a închisoare, această școală online o apărut într-un mod cel puțin straniu. Stând în pat sau la masă, am început să-mi văd colegii prin intermediul unui ecran de sticlă, să-mi fac temele și lecțiile prin același ecran, să mă prefac că le vorbesc față în față când defapt ne aflam la kilometri distanță. Nu pot spune că m-a făcut să sufăr așa de tare, îmi place această mini vacanță, dar tot acest teatru o devenit obositor.

De ce suntem puși să facem așa? Sunt singurul care simte această presiune? Mai au și alții probleme în adaptarea asta urâtă sau sunt singurul ciudat? Nu știu, dar tot nu pot privi ecranul o zi întreagă și să mă simt după aceea fericit. Nu știu nici dacă e bun sau rău acest sistem, știu doar că eu nu mă potrivesc. Parcă mai bine când ești cu cartea în mână, singur, acasă și înveți din învățăturile cărții, de unul singur și neobligat de nimeni.

În concluzie, ce aș putea spune despre școala online cu o astfel de părere? Cum aș putea să o etichetez? Presupun că nu pot să o fac nici rea, nici bună, ci doar să o las să afecteze viziunile celorlalți, și să văd cum se precipită lucrurile. Să sperăm că într-un fel bun!
Cârneală Edmond Ciprian

Ministrul Educației: „ORE ONLINE”
Elevii: „Mamă, tată, îmi pare bine că am trăit în familia asta, m-ați crescut frumos!”

Carantina a tâmpit atât de tare oamenii încât am ajuns să facem orele în online. Dar cum se manifestă acestea în ochii unei eleve, care este însăși un experiment și o victimă a acestei noi programe școlare?

Încep frumos, îngrijit, astfel:

Dragul meu coleg, oprește-ți microfonul ăla când tipă maică-ta la taică-tu’ ca nu și-a strâns ciorapii, te rog eu frumos! Ai și pisică, nu am nimic cu ea, dar miaună încontinuu în timp ce profa se chinuie săraca să se descurce cu platforma aia, cum i se mai spune, „ZOOM”. Dimineața, când avem ore pe aceeași aplicație, eventual de la ora 8 jumătate, iar mămiciu tău are „ședințe de punere la cale a lumii” împreună cu cele 2 vecine splendide, la fel, oprește microfonul. Nu vreau să aud și să simt ura lor asupra PSD-ului, pentru că sunt sătulă de ai mei.

Pe de altă parte, intervin lucruri serioase în plan și în situație.

E destul de greu să fii în pas cu online-ul, motivul fiind harababura creată pe classroom, acolo unde se atașează atât de multe teme și cursuri, clasele sunt amestecate unele cu celelalte, unii profesorii nu se descurcă, elevii nu sunt prea receptivi, iar informațiile se pot pierde. Eu vă mărturisesc cu mâna pe inimă că am mult mai multe lucruri de făcut pentru școală decât atunci când chiar făceam „școală”.

Sunt mult mai ocupată, părinții îmi înțeleg situația, dar dacă nu ar face-o? Dacă aș fi eu elevul care nu ar putea să se descurce în mediul acesta sau copilul ai cărui părinți nu vor să fie în conformitate cu realitatea? Prea multe întrebări și prea multe condiții, știu. Însă asta trăim. Învățăm online, ne dăm mâna online, ne îmbrățișăm online, ne sărutăm online…

Acum vă rog să-mi răspundeți: Când ne vom putea primi viața înapoi?

Raluca Voda
Raluca Vodă

Acestea fiind spuse, acum avem și noi o întrebare pentru voi. Ce părere aveți despre orele online? Știți unde este secțiunea de comentarii! 😉

Cum fac față tinerii dorului incontrolabil din perioada carantinei? Vezi chiar aici!

Confesiunile tinerilor: Vremea dorurilor din offline

"în Păreri și opinii" "de POV21"
Vremea dorurilor

E pandemie. Și e vremea dorurilor. A tot ce am avut și am pierdut odată cu izolarea. Vremea dorurilor din offline. A dorului mărunt, greu și intens. A dorinței de a evada din prezent pentru o mică bucurie din trecut. Dor de oameni, de natură, de râsete și timp petrecut împreună. Dor de noi, dor de interacțiunea noastră, dor de parfumuri, brațe deschise, cafele băute împreună, dor de familie, prieteni și iubiri. Ne domină vremurile grele, încărcate de prea multă tehnologie ce nu va putea în veci să ne înlocuiască bucuriile reale.

E dor ținut în noi.

Încărcați de fuga cotidiană după câștiguri fel de fel, uităm ori renunțăm să îl exprimăm sincer. Îl abandonăm, când de fapt uităm că suntem ființe umane capabile să comunice și să acționeze conform simțurilor. Așteptarea și amânarea nu fac nimic altceva decât să adune cuvinte nespuse sau intenții ce vor rămâne la stadiul de „plan”. Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie unul de celălalt, avem nevoie de înțelegere, susținere, sprijin și încredere. Avem nevoie de empatie, grijă și iubire. Față de noi. Față de ceilalți. De iubire și apreciere arătată. Chiar și așa, la distanță.

Prin urmare, am decis să vorbim despre ce înseamnă dorul pentru fiecare, mai ales în această perioadă, destul de încărcată de gânduri apăsătoare:

Pentru cineva care până acum 6 luni nici nu știa ce sunt alea sentimente sau dacă există și în realitate, nu doar în filmele cu Ryan Gosling, cred că pot spune că dorul și-a făcut de cap prin mintea și sufletul meu.

Totul era bine și frumos în viața mea până m-a pus naiba să mă implic trup și suflet într-o relație la distanță. Cum am ajuns aici? Nici eu nu știu. Tot ce știu e că m-am deschis în fața cuiva, l-am lăsat să îmi doboare toate zidurile și am ajuns atât de vulnerabilă încât, într-un final, m-am îndrăgostit.
Relațiile la distanță sunt adevărate provocări, mai ales pe timpul carantinei. Îmbrățișările, săruturile și toate cuvintele șoptite pe întuneric au rămas doar amintiri care par atât de ireale încât încep să se dilueze în timp.

Dorul se accentuează pe zi ce trece și uneori mă doboară, dar prin acest dor puternic am creat o conexiune care depășește orice fel de contact fizic. Am ajuns să ne cunoaștem vulnerabilitățile, să ne deschidem unul în fața celuilalt, să ne oferim sufletul pe tavă. Dorul, în cazul nostru, a fost constructiv. Ne-a apropiat.
Dar, la finalul zilei niciun apel video, niciun hanorac păstrat ca amintire, nicio piesă de dragoste nu poate înlocui lipsa acelei persoane.
Dorul ne distruge sau ne face mai puternici. Noi alegem perspectiva din care îl privim.

– Anonim

Îmi e dor. Dor de viața pe care o aveam înainte de virus, dor de prietenii care au plecat, dor de persoane care nu mai sunt lângă mine și s-au prefăcut în îngeri.

Dar cel mai mult îmi e dor de mine. Deși e ceva extrem de delicat, cred că pot să mă descui și să vă pun în față o bucățică din dorul meu.
Acum un an și jumătate m-am pierdut. Schimbarea asta m-a durut enorm. A avut urmări grave, dureroase. Am crezut că nu îmi voi mai putea ieși din groapa pe care mi-am săpat-o. Am plâns mult, am strâns cu dinții de cearșaf noaptea, de teama că părinții m-ar putea auzi. În urma pierderii unui prieten apropiat, m-am uitat pe mine. Nu am mai putut sa ma controlez. Și am cedat.

Dorul, pentru o copila de 16 ani ca mine, înseamnă durere. Doar atât mai deții în mâini. Speranță. Am încercat să fac din speranță un dar, o motivație, o dorință. O parte din toată lumea pe care o aveam s-a pierdut. Și îmi e dor. Dor de mine, cea despre care nu îmi amintesc prea multe, dor de nepăsarea mea, dor de dorul pe care îl simțeam atunci. Însă țin să recunosc faptul că nu mă vreau înapoi. Sunt puternică și pot să îmi înfrunt trecutul, chiar dacă trăiește odată cu mine și se tine strâns de genele mele.

Deci, și tu deții dor, la fel ca mine. Nu-l încuia. Dacă faci asta, nu vei mai putea trăi și te vei pierde, asemenea unei stele căzătoare ce și-a abandonat lumina.

– Raluca Vodă

Raluca Voda

Dorul nu înseamnă neapărat să-ți lipsească o persoană care a plecat și pe care nu ai văzut-o de mult, ci de fapt poate nostalgia de cum era acea persoană cândva, de relația pe care o aveai cândva cu ea, de cât de bine vă înțelegeați.

Dorul nu ține neapărat de distanța dintre locurile în care vă aflați, ține de distanța sufletească dintre voi. Poate sunteți atât de aproape unul de celălalt, vecini sau chiar locuiți în aceeași casă, și totuși sunteți atât de departe cu gândul, poate nu mai sunteți cum erați odinioară și asta stârnește dorul după ce-a fost odată.

În concluzie, dorul este un sentiment bazat pe amintiri pe care în clipa în care începi să le prețuiești au și dispărut lăsând în urmă un gol în inimă care este provizoriu astupat.

E ca o boală incurabilă, diferența este că dorul nu te omoară, dar e o etapă a vieții, nu poți scăpa de el.

-Anonim

Îmi lipsesc mulți oameni.

Îmi e dor de ei. Din cauza cui? Din cauza dorului! Da, acel sentiment ce te calcă în picioare și îți taie sufletul mic în bucăți. Din cauza lui mi se face dor. Mi se face dor de acele momente în care lumea nu părea un loc așa rău. Mi se face dor de acea persoană care îmi aducea pozitivitatea necesară doar printr-o vorbă. Îmi vreau clipele de fericire înapoi. Îmi e dor de ele. Vreau să îmi retrăiesc amintirile.

Nu mai vreau să sfârșesc în fața unui sicriu cu încă o persoană dragă în el. Vreau să am încredere în oameni. Vreau să am încredere în mine. Îmi vreau vechea viață înapoi! Îmi e dor de ea. Gândul mă duce la faptul că eu am greșit. Am greșit atașându-mă de ceva temporar. Am încercat să mă obișnuiesc cu durerea înțepătoare simțită în ultimii ani din cauza lui, din cauza dorului… La naiba cu el!

– C.M.A

Îmi este dor de Eu, acea Eu din trecut, acea stană de piatră ce se regăsește și acum, dar din păcate eu nu mă mai regăsesc în ea: nu mă mai recunosc.

Îmi este dor să am o speranță, să pot visa, să am acea cale larg deschisă, pe care să o pot înfrumuseța doar eu și să mă pierd în ea. Îmi este dor să fiu acea Eu din trecut. Îmi este dor de mica mea iluzie unde mă simțeam tot timpul bine și aveam parte de o abatere blândă de trecut. Uite-mă aici, simțind un alt dor și pentru tine, tu care reușeai să mă readuci la o altă realitate, tu, cea care mă făceai sa fiu adevărata eu. M-ai abandonat și tu, ai plecat, iar eu am rămas din nou singură să te aștept, să putem călători împreună acolo unde doar scrisoarea cu litere mari, scrisă de tine, poate să se reîntoarcă .

O parte din mine neagă aceste doruri, pe când cealaltă le acceptă și le intensifică tot mai mult. Totul doare prea tare: singurătatea a devenit noul meu dor, pe care îl dețin și nu îi voi da drumul, cu toate că o am și o simt strâns legată de mine.

-Motoc Maria Ecaterina

Ecaterina Motoc

Că tot veni vorba de dor și sentimente… cum își amintesc tinerii despre prima lor iubire? Click aici să afli!

Autor: Andreea Ștefania

Confesiunile tinerilor: Ce vrei să devii când vei fi mare?

"în Păreri și opinii" "de POV21"
când vei fi mare

Confesiunile tinerilor continuă, de data aceasta lovind virusul viitorului. Generația noastră visează cu ochii deschiși, aspiră la o realitate ce se va trezi din această comă. Este greu să vorbești despre viitor, răspunzând la întrebarea „Ce vrei să devii când vei fi mare?”, însă le-am lansat această provocare colegilor. Așa că, vă invităm să gustați din gândurile noastre.

„N-am avut o copilărie prea roz, am crescut prea repede și mi-am dat seama de ce e în jurul meu prea repede, clepsidra s-a spart, timpul s-a alterat.”

De mic copil visam să ajut oamenii și să fac ceva util pentru omenire, vorba mamei, „să nu țin umbră pământului degeaba”. Cu timpul am trecut prin multe, m-am dezvoltat, am crescut, sunt într-un maraton continuu în căutarea mea. Dar, am găsit răspunsul la întrebarea primordială, anume… „Ce vrei să devii când vei fi mare?”. În ciuda tuturor lucrurilor care m-au pasionat, în ciuda faptului că am trecut de la designer la arhitect (într-o perioadă desenam), la istoric și până la medic legist, m-am oprit la ultima mea pasiune, și probabil cea dintâi adevărată, chimia.

Am mai spus acum ceva timp într-o confesiune că prima mea iubire m-a făcut să trec peste faptul că mai aveam câțiva pași să rămân corigentă la chimie în clasa a IX-a (găsiți confesiunea respectivă aici!). Acum vă spun că în clasa a X-a această materie a devenit stâlpul de care m-am agățat. Chimia organică m-a fascinat și încă sunt fermecată de arene și compuși carboxilici. Apoi, 2 ani de zile, am stat și am cugetat, oare aș putea să transpun pasiunea în utilitate? Ar putea alții să aibă de câștigat datorită mie?

Eu am avut de câștigat de la doamna mea dirigintă, dânsa fiind profesoară de chimie.

Poate dacă vor citi colegii mei de clasă ceea ce scriu acum, vor râde, și vor zice că nu e adevărat. Însă, în ciuda tuturor orelor neplăcute și tensionate, doamna dirigintă mi-a fost model și sursă de inspirație. Așa m-am decis ce vreau să fiu când voi crește, datorită ei.

Vreau să fiu profesoară de chimie. Poate că multora vi se pare o nebunie să intri în sistemul de învățământ în țara noastră, însă eu voi continua să-mi urmez visul, voi continua să ajut în felul meu copiii ce vin după mine. Vreau să las ceva în urma mea. Poate nu e atât de nobil și demn asemenea lucrurilor pe care le face un medic, însă consider că totul pornește de la profesori.

Nu vreau să treacă prin viață fără să audă ceea ce mie nu mi-a transmis nimeni, nu vreau să ajungă oameni șterși cei ce vor veni după mine, vreau să le dăruiesc atât cunoștințe cât și omenie. Vreau să fac din copiii ce vor sta în fața catedrei mele oameni, sau, cel puțin, printre sutele de formule chimice, să-i ajut printre picături să descopere ce înseamnă să fii om, să se descopere pe ei înșiși și să le fiu la rândul meu un model.

Vă mulțumesc, dragi profesori, care m-ați ghidat de-a lungul vieții.

Georgiana Badea

„Vreau să fiu o poveste și să fiu fericită!”

„Ce vrei să devii când vei fi mare?”. La întrebarea asta, îmi vine să răspund la fel ca și când eram mică. Clar că treaba cu realitatea este că sunt două chestiuni total diferite și că viața mi-a cam dat șuturi în fund și de multe ori numai fericită nu am fost. Poveste, nici atât. Poate coșmar. Dar, a funcționat! Am înțeles că toate fac parte din poveste, că viața în sine e povestea, iar mie îmi rămâne doar partea aia cu fericirea.

Chestia e că orice am alege, trebuie să alegem cu inima, și după să aliniem interiorul la exterior. Simplu, nu? Normal că nu! Sigur, altă dată, eu, fata care umblă cu vise prinse în păr, ar fi spus: DA! E simplu! Și oarecum aveam dreptate.

Nu trebuie să deveniți cineva despre care nu știți nimic, doar pentru că alții cred că știu mai bine! Nu trebuie să deveniți ca altcineva, deoarece în pielea ta este cel mai bine! Acolo te potrivești! Dacă devii altcineva ești un fel de copy-paste care nu se va potrivi perfect niciodată în pielea altuia!
Ai culorile, ai pânza și ai modelul! Toate îți stau la îndemână să îți pictezi propriul viitor! Fii tu însuți și înțelege că, să fii unic este un privilegiu! Privilegiul de a trăi viața ta, prin viziunea ta, de a ajunge acolo, în vârf și a spune: DA! Ce călătorie frumoasă!

Denisa Turcu

Denisa Iuliana Turcu

„Ei bine, viitorul e o luptă. M-am obișnuit să mă lupt cu el zilnic, în fiecare minut ce trece tăcut.”

De-a lungul copilăriei pe care unii am lăsat-o deja în spate, sigur am auzit de zeci de ori întrebarea „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Tot ce am făcut în acești 16 ani a fost să visez, să sper că voi putea face un lucru cu care societatea se cam joacă în ultimul timp: SĂ APĂR OMENIREA. Și nu, nu e vorba despre o carieră în poliție și nici în cadrul armatei, ci despre un cuvânt simplu: „DREPT”. Din ziua în care am împlinit 7 ani lucrez la acel birou de avocatură pe ușa căruia să scrie numele meu.

De la vârsta asta nu mi-am dorit nimic altceva, nu mi-am schimbat niciodată dorința în ceea ce privește viitoarea meserie. Uimitor, nu? Știu că aspir undeva departe, conștientizez asta, însă eu continui să mă gândesc la acea robă neagră și la acele vorbe drepte pe care le voi avea în postura de avocat. Ținta mea cea mai mare este apărarea drepturilor femeii, care sunt încălcate și zdrobite în picioare de atâtea specimene de pe întreg globul pământesc.

Da, femei minunate, vin în apărarea voastră, dacă rugați societatea să nu ne mai răpească viitorul, așa cum spunea una dintre iubitele mele colege în articolul acesta.

Vin să sparg diferențierea absolut penibilă și alarmantă dintre bărbați și femei. Vin să le dau câteva lecții porcilor parfumați cu care vă chinuiți să trăiți zi de zi și care își clădesc fericirea adunând lacrimi de copil și sângele femeilor obligate să le suporte alcoolemia.
And, that’s my point, my dears! Sper doar să nu se simtă cineva jignit, sau să creadă că i-am călcat pe onoare.
Copii, visați, e tot ce mai puteți face acum într-o lume pe care o pierdem astăzi din mâini.

Raluca Voda

Raluca Vodă

„Și pentru că nu îmi impune nimeni ceea ce vreau să ajung cu adevărat, continui să scriu până când mă voi plictisi. Doar nu am nimic de pierdut dacă mai folosesc niște foi goale.”

Știți că unii puști își imaginează cariere ușor „vicioase” încă de mici. Un fel de „voi deveni cel mai bun medic și voi salva vieți permanent”, sau „cu siguranță viitorii mei elevi mă vor adora când voi ajunge profesoară de matematică”, idei ușor împinse și de la spatele părinților care vor cea mai bună și bănoasă meserie pentru noi, cum s-ar zice. Ei bine, la mine nu a fost așa.

Încă de mică am avut o imaginație bogată și mi s-a confirmat acest lucru chiar de mama mea. Mi-a spus odată când recitam ceva scris de mine: „Poate că nu ești ca ceilalți. Poate tu te-ai regăsit deja”. De aici, a devenit simplu: mă fac scriitoare! Deja îmi creasem propriul trai undeva departe de ochii ucigători ai societății, undeva în mediul rural, într-un loc liniștit, unde să fiu doar eu cu mine. Ideea asta mi-a rămas și acum imprimată în cap.

Mă gândeam apoi că a scrie nu este întotdeauna ușor. Publici ceva, există deci posibilitatea să fii criticat și poate chiar marginalizat, apoi ai putea intra în panică și crezi că nu te-ar putea aprecia cineva vreodată. Dar nu e așa deloc. Dimpotrivă! Eu scriu pentru cei care vor cu adevărat să citească și mă gândesc la arta de a scrie ca la ceva pictat de viață în sufletul meu.

Andreea Lupes

Andreea Lupeș

„Mi-au zburat câteva albine cu diferite idei: pompier, polițist, profesor, iar am fugit până la ideea de a fi preot, după înapoi la profesor, am zis că nu mai fac nimic și dorm în gară.”

Alegerea meseriei, pentru mine, sincer să fiu, habar n-am ce să zic, dacă a fost grea sau nu. Acum, fiindcă știu exact de doresc să fac și muncesc pentru a reuși, parcă acea perioadă tulbure de găsire, autocunoaștere nu mai pare așa grea, dar hai să povestim.

Cred că deja este o tradiție, am auzit și răsauzit, ca în familiile din România, băieții să fie împinși să se facă preoți. Normal că nu am scăpat de această mini-presiune, dar m-am răzgândit repede. Gândindu-mă la cât de atras și fascinat sunt de partea asta dark, de când mă știu, mă mir de cum m-am gândit că aș putea fi popă.

Am trecut repede peste asta, uite mare idee în capu meu: să mă fac criminalist. Deja mă doare capu când îmi amintesc. Nu pot zice că mi-ar displace, ba din contră, dar prefer să stau la birou.

Când mi-am descoperit pasiunea pentru arte plastice (acum aproximativ 2 ani) am zis că vreau să fac neapărat ceva în acest domeniu. Fiindcă trăim într-un fel de sat (România), oamenii și arta, ehh, parcă nu prea se pupă. Așa că mi-am zis: hai să merg la arhitectură și să fac în paralel arte plastice. Zis și rămâne de făcut pentru viitor.
Cam ăsta este planul meu în ceea ce privește meseria pe care doresc să o practic. Desigur, muncesc, fac pregătire, tot ce trebuie.

Stefan Ciobanita

Ștefan Ciobăniță

„Well, ca orice alt copil, și eu am avut visuri. Poate unele nu s-au îndeplinit, însă sunt încă aici, sunt tânără, am toată viața înainte. Dar ca să facem o confesiune ca la carte, haideți să vă povestesc puțin despre ce idioțenii de idei aveam eu când eram mică.”

Ce își dorea orice fetiță de 5 ani să devină atunci când va crește? O prințesă? Profesoară? Doctoriță? Nu, niciuna dintre cele de mai sus. Cel puțin nu în cazul meu. Băi frate, eu am fost o panaramă de copil, nu că acum nu aș fi, însă mai am vreo doi neuroni prin căpșor în plus, nu stăteam locului o clipă, mereu trebuia să fac câte o prostie. De aceea până la vârsta de 10 ani am crezut că numele meu e „Iar ai făcut ceva?”. Dar spre deosebire de asta, mereu mi-am dorit să devin actriță. Nu știu de la ce a pornit această idee, cel mai probabil de la bunică-mea și din cauza telenovelelor spaniole.

Visam, frate, că îl voi găsi și eu pe al meu Alejandro. Poate și faptul că știu să îmi ascund foarte bine emoțiile m-ar fi ajutat, însă am alungat acest vis într-o parte foarte îndepărtată a minții mele. Pare cam imposibil, nu? Ei bine, țineți-vă bine, pentru că următorul vis e și mai și.

De mică am fost pasionată de… well… fotbal. Pare cam ciudat ca o fată să iubească acest sport, însă, da, noi existăm. Poate suntem mai rare, dar iubim tot ce ține de fotbal. În unele cazuri știm mai multe decât microbiștii înfocați, și ne mândrim. Da, îmi doream să devin fotbalistă, însă, dacă îi spuneam asta mamei, cu siguranță îmi dădea cu mingea în cap până visam floricele pe câmpii. Și na, alt vis lăsat în spate.
Dacă mai spun că la un moment dat îmi doream să devin matroană, deja primim raport la site, și tot eu îmi iau capace și înjurături de la colegi. Luv u, guys.

Aș vrea să ofer și un sfat celor care își doresc ceva în viață, însă nu mă pricep, deoarece, după părerea mea, trăiește momentul, și unde va vrea destinul să ajungi, acolo vei ajunge, sau orice spunea System of Down. Follow your dreams, hun!

Antonia Mihaela

Antonia Mihaela

„Cred că, atunci când „voi fi mare”, aș vrea să fiu EU înainte de toate.”

Cred că, în existența mea infimă de 15 ani și-un metru de autostradă, concluzia viitorului vieții mele s-a răsfrânt asupra unor întrebări aparent diferite, dar cu aceeași esență: „Ce vrei să devii când vei fi mare?”/„Ce faci cu viața, cu viitorul tău?”. De când mi-am făcut primii pași în grădiniță și până când mi-am ales specializarea de la liceu, peste tot am auzit asta. Și găsesc acest prilej destul de potrivit pentru a răspunde întrebărilor ăstora.

Vreau să fiu eu. Nu tu avocat, nu tu jurnalist, nu tu măturător de străzi. Să fiu liber să gândesc și să trăiesc independent, să trăiesc toate plăcerile și părțile nașpa ale vieții din proprie inițiativă, fără să mă tem de presiunea alor mei sau a prietenilor. Să îmi asum alegerile inspirate, dar și momentele când o dau în bară rău de tot. Să fiu liber ca pasărea cerului și să am destul curaj să strig pe stradă că iubesc viața fără să îmi fie rușine de babele care o să își facă cruce când  o să mă vadă sau de femeile care o să le spună copiilor lor că sunt nebun. Bine, îmi asum asta. Sunt nebun. Nebun să trăiesc, să iubesc și să descopăr.

Radu Bertea
Radu Bertea

Sperăm că v-am convins în privința faptului că poți ținti spre lună, iar dacă nu reușești, măcar vei fi printre stele. Păstrați fiecare vis, nu știți niciodată când veți avea nevoie de el.

Confesiunile tinerilor – Cum m-au lovit sentimentele ca un tren

"în Păreri și opinii" "de POV21"
Iubire

Îți amintești prima dată când neuronii tăi au luat o supradoză de dopamină și brusc nu mai știai cine ești? Orice principiu pe care îl aveai a fost călcat în picioare? Primii fluturi în stomac, primii fiori inexplicabili, primele mesaje pe care le-ai dat chiar dacă știai că o să regreți asta a două zi dimineață? Îți amintești prima iubire?

Și noi… 

În această serie de confesiuni, colegii noștri au ieșit puțin din zona de confort și au realizat că pot vorbi mai ușor despre moarte decât despre iubire.

 

Oamenii – ființe care aleargă după iubire și acceptare. Așa sunt și eu, într-o continuă fugă existențială.

Mereu am crezut că iubirea e un concept vag și hilar, exact ca și moartea, că e pur și simplu subiectivă. Am crezut mereu că ne-o inducem singuri, însă.. A apărut cineva, acum ceva timp, care mi-a dat peste cap fiecare gând și mi-a aprins fiecare fragment din corp. Brusc, totul avea un scop, totul se mișca precum se mișcă Pământul în jurul Soarelui,

eu… mă mișcam în jurul lui.

Prima mea iubire m-a schimbat. El m-a ajutat să devin ceea ce sunt astăzi, m-a învățat să iubesc cunoașterea și să-mi fie sete de ea. Istoria a devenit, datorită lui, unul dintre subiectele mele preferate, m-a învățat să caut fericirea în mine, nu în alți oameni. A fost acolo pentru mine când plângeam pe borduri prin Vamă și pe la majorate. În clasa a IX-a, mai aveam un pas și rămâneam corigentă la chimie, m-a ridicat de pe jos și mi-a spus că sunt în stare să trec și să urc cât mai sus.

Îi voi mulțumi etern că există în același timp și spațiu cu mine.

Îi sunt recunoscătoare pentru toate clișeele și pentru toate stelele numărate cu gândul la el.

Pot spune că prima mea iubire a fost un vis care a devenit coșmar atunci când a încetat. M-am întors de trei ori la el, de trei ori m-a primit cu brațele deschise. Nu regret absolut nimic din ce am trăit împreună, regret că eu nu am fost acolo pentru el atunci când trebuia. Nu știu dacă voi retrăi vreodată pasiunea aceea copilărească și pură, însă sunt determinată să învăț să iubesc din nou și să iubesc în fiecare mod posibil, să ofer tot ce am, așa cum a făcut-o el.

Îți mulțumesc pentru fiecare poezie pe care m-ai determinat s-o scriu și pentru fiecare operă de artă pe care am creat-o înăuntrul meu, datorită ție.

Te aștept în Vamă, să mai stăm la o poveste…

– Georgiana Badea


Cine te crezi să-mi provoci stări?

De când mă știu scriu despre iubire, sentiment pe care, până acum ceva timp, nici nu credeam că îl pot simți. Credeam că e doar ficțiune, aberație a unor poeți frustrați.

Totul până când am fost lovită. Mai bine zis, ZDROBITĂ de trenul ăla.

Cum a apărut în viața mea? Din întâmplare. Și întâmplarea a făcut să îmi schimbe radical orice principiu și orice perspectivă asupra realității. M-a învățat să trăiesc prin iubire, să simt cu fiecare celulă din corpul meu și, cel mai important, să mă las dusă de val și să profit de moment. Din cauza faptului că nu am vrut să mă îndrăgostesc, acum simt de mii de ori mai mult decât credeam că e omenește posibil.

Știu că citești asta acum și pot doar să îți mulțumesc pentru că mi-ai arătat că sunt mai mult decât un roboțel fixat pe ideea că iubirea există doar în filme.

Thanks for making my life yellow (pink is overrated).

– Anonim


Dar… cum putem vedea mai bine iubirea decât prin ochii unui artist?

Prima dragoste a fost o perioadă tulbure în care până și iluziile îmi dădeau palme, să nu mai zic de realitate.

Mi-am deschis jurnalul încercând să caut în micul cuprins paginile scrise de orele în care mă gâdeam la ce mai face. Cum se mai simte? Oare e bine? Nu aveam răspunsuri, așa că alegeam să stau în lacrimi fără să țin cont de timp, fără a fi lângă acea persoană. Să creez scenarii false cu vechi amintiri împletite ispititor.

Îmi aduc aminte când am realizat că sunt îndrăgostit: stăteam în pat, era lună și deodată apare gândul „Îmi place de X”.

Uite aici problemă…

Am ales să stagnez. De ce? Fiindcă, personal, sentimentele mai întai sunt trecute prin filtrul rațiunii. Durerea a venit atunci când eram zilnic lângă acel om, dar nu puteam face nimic. Să-i simt atingerile, să-i văd mișcările, gesturile, să-i aud supărările, visele… totul… așa mă învârteam în cercul speranțelor și al întrebărilor cum ar fi?

„mâine va fi a mea?”

– Ștefan Ciobăniță

Stefan Ciobanita


Prima iubire nu este roz pentru toată lumea.

Pentru mine, prima iubire a apărut târziu, când aproape terminam facultatea. A avut un impact major, chiar definitoriu pentru viața mea. Cred că cel mai important lucru este că mi-a oferit libertatea pe care nu am avut-o niciodată.

M-a răvășit, mi-a transformat modul de viață și tot ce știam până în acel moment.

Mi-am dat seama că nu mai pot trăi doar eu, căci suntem doi. Au trecut ceva ani de atunci, nu foarte mulți, dar încă îmi pot aminti sentimentele și trăirile care-mi sunt greu de descris chiar și acum. Se spune că prima iubire nu se uită niciodată. Ei bine, persoana se poate uita, însă amintirile și vibe-ul acela, mai greu.

Am iubit pătimaș, cum nu credeam că se va întâmpla vreodată. Însă, iubirea frumoasă și pură nu a durat decât scurt timp.

Dacă iubirea ar fi fost un tort, tot ce a fost sublim și m-a făcut o persoană fericită s-ar contopi într-o singură felie. Restul, sunt felii ale putreziciunii.

Cealaltă parte a iubirii a fost un chin care a crescut în intensitate lună cu lună. Am avut parte de violență fizică, abandon la sute de kilometri de casă, trădări, înșelat, iar umilințele și injuriile erau uneori zilnice. În ultima lună, îmi amintesc sentimentul sufocant de disperare, fiindcă nu mai suportam, iar plânsul devenise obositor. Nu aveam suficient de multă putere să pun capăt, peste „iubire” trecuse mai bine de un an.

Dar le-am acceptat, am iertat și am dat șansă după șansă, însă ele se tot epuizau la fel cum mă secau și pe mine de viață, fericire și speranță. Mereu am încercat să văd părțile bune în oameni, oricât de multe lucruri întunecate mi-ar fi arătat. Știu că nimeni nu-i perfect, cum nici eu nu sunt, însă încă încerc să-mi amintesc de prima iubire ca pe ceva frumos, așa cum era la început.

Anonim.


„Am mai avut eu vreu 4-5 crush-uri stupide de fangirl, care nu au însemnat decât timp pierdut de stalkerit pe Insta și Facebook.”

Iubirea a lovit în mine cu tancul în toamna anului 2017, pe când aveam 16 ani. Până atunci mai lovise ea, dar cu pistoale cu apă sau puști Nerf. Au trecut 16 ani până să îmi dau seama că iubirea nu lovește deodată. Că te lovește întâi când îți scrie, apoi când ieșiți la cafea prima oară.

Te lovește în fiecare zi când descoperi câte ceva nou și faci puzzle-ul unui suflet frumos.

Cel mai tare lovește atunci când simți că nu mai ai pe nimeni pe lume, că toți sunt împotriva ta. Când colegele te bârfesc și adulții nu te mai consideră același copil serios și talentat acum că te-ai îndrăgostit, și vine persoana iubită să îți spună

„Hey. Ești ok? Hai să ieșim, vreau să mă asigur că ești bine.”

Da, există certuri nașpa, și nici un cuplu nu poate spune că e lipsit de ele. Dacă e, ceva e greșit. Dar toate astea merită, chiar și pentru o după amiază de vară în care mâncați un McCombo înainte de o zi faină de festival.

Călin Raluca

Raluca Calin


„Fluturi în stomac”? Nu, aia nu-i iubire, e început de ulcer.

Degeaba iubesc. Nu știu cum se simte iubirea pentru alții, dar mă așteptam să se simtă plăcut.

Nu voi scrie la trecut, căci abia acum cred că încep să iubesc. Sau poate nu-i iubire. Poate e doar un sentiment de satisfacție emoțională, căci o persoană arată un gram de interes pentru mine.

Simt că cineva vrea să-mi deschidă aripile și să-mi mângâie cicatricile.

Chiar pare că vrea să mă cunoască… dar cu ce scop?

Nu merit să fiu descoperit. Dacă stau mai bine să mă gândesc, nici măcar nu e mult de descoperit la mine. Sunt o persoană simplă, naivă.

Dacă asta e iubire… nu vreau. Aș vrea să fiu fericit, dar nu-mi iese.

Iubește-mă sau dă-mi drumul.

M-am săturat să fiu nodul din firul gândului tău. Dovedește-mi că meriți să te iubesc sau lasă-mă să plec cât nu e prea târziu.

Anonim


Te uiți anesteziat la omul de lângă tine, și te miri ca un nebun cât e de frumos, de cum îi strălucesc ochii, de cum i se luminează chipul atunci când zâmbește.

O să încep simplu. Ceva clișeic. O poveste atât de banală pentru restul, însă pentru mine, o lecție. O lecție a naibii de dureroasă.

În acea zi normală de iunie, l-am cunoscut pe el, exact așa cum nu-l mai știa nimeni. Simplu, în geaca lui neagră de piele, cu un parfum asortat caracterului puternic. Cu doi metri de încredere în el, un înfumurat, player-ul orașului. Ar fi putut bate din degete și oricare fată din oraș, ar fi căzut la picioarele lui. Dar probabil că eu eram un fel de provocare pentru el. Fata necucerită, copila inocentă, iar el maestrul seducător.

Eram doar un pariu ce trebuia câștigat.

Iar într-o afurisită de seară, sentimentele m-au lovit exact ca un tren. O clipă m-am uitat la el fără să mai vorbesc. Îi vedeam trăsăturile în lumina chioară a felinarului de pe bulevard.  „Deci așa e dragostea?” m-am întrebat. El nu a știut, însă mă îndrăgostisem ca o nebună de el. În fiecare zi, așteptam să îl văd din nou. Nu i-am spus niciodată, dar era uimitor, mi-a întors lumea cu susul în jos fără să își dea seama.

Dacă citești asta, să știi că este pentru tine.

M-am îndrăgostit de felul în care m-ai făcut să mă simt, pentru că nu știam cum mă pot simți atât de fericită într-o secundă.

Ai fost întotdeauna o bucurie pentru mine. Și, totuși, ai plecat.

La fel de furtunos precum ai și apărut. La începutul poveștii m-ai învățat ce înseamnă iubirea, iar la final, ce înseamnă dorul și suferința. Nu ți-am adresat cuvinte urâte, chiar dacă le meriți, pentru că până la urmă despre asta este dragostea. Când iubești cu adevărat, cu toate că se dovedește a fi persoana nepotrivită, nu poți târî în nămol povestea pe care ai trăit-o. Pur și simplu, respecți tot ce ați avut.

Îți mulțumesc pentru lecția oferită, și, naivule, ține minte: o femeie dezamăgită nu se întoarce niciodată!

Antonia Mihaela

Antonia Mihaela

 

V-am vorbit despre moarte, depresie, iubire… What’s next?

Confesiunile tinerilor: „Taci, nu știi despre ce vorbești”

"în Texte/Păreri și opinii" "de POV21"

Stăteam la o discuție cu colegii mei și din vorbă în vorbă am realizat că tinerii au niște mărturisiri mișto. Am decis împreună să începem o serie de articole intitulată ,,Confesiunile tinerilor”. Pe ce ne-am oprit în articolul de data aceasta a fost ,,Cum câștigi o ceartă cu ai tăi?”. Dezbătând pe tema asta, am ajuns la concluzia că tinerii nu au dreptul la opinie doar pentru că sunt tineri. Uitați ce păreri au unii dintre ei:

Miruna-Alexandra Sabău, 18 ani

Cred că principalul motiv pentru care am ieșit din bula mea de introvertită a fost ca să pot să-mi susțin Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, copac şi în aer liberpunctele de vedere. Auzeam adulții de pe lângă mine cum dezbăteau diferite subiecte și încercam să intervin cu argumente bine structurate. Nu eram ascultată, mi se spunea să tac, eu nu știu ce vorbesc. De atâtea ori am auzit asta, că am crezut că ceea ce am eu de spus nu este important deloc. Așa că am tăcut. Citeam și tăceam, 

păstram orice idee pentru mine. Și decizii au fost luate.

Și nu m-a întrebat nimeni ce îmi place. Așa că am rupt tăcerea. Acum, la 18 ani, dacă un adult încearcă să mă reducă la tăcere, îi arăt că vârsta nu este un argument bun pentru o dezbatere.

 

Raluca-Ioana Călin, 18 ani 

Până prin clasa a IX-a, am trăit cu senzația că mereu cineva știa mai bine. Putea fi un părinte, un profesor ,Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, copac, plantă, în aer liber şi natură „cineva mai mare și, vezi bine, mai deștept”. Așadar, niciodată nu eram sigură pe mine, mereu căutam o confirmare iar, dacă cineva spunea că nu e bine ce fac, sau că ar trebui să fac altfel, nu aveam nevoie de un argument. Îmi spuneam lasă că știu ei mai bine. Cea mai proastă atitudine! 

Cel mai bun lucru pe care am putut să îl fac pentru dezvoltarea mea personală a fost să mă apuc de debate. Chiar dacă nu sunt cine știe ce debater de talie națională sau internațională, treaba asta m-a făcut mult mai integră.

Acum, dacă cineva îmi spune că nu e bine ceva, cer un argument. Dacă al lui nu îl doboară pe al meu, nu îl iau în considerare. Acum am încredere în opiniile mele, în ceea ce fac și ceea ce gândesc.

Dacă eu cred ceva și pot demonstra acel lucru, poate veni și Papa de la Roma să îmi spună că nu e așa. Asta e gândirea!

Totul ține de un moment. E ca și cum ai sări capra. E vorba de un moment în care îți spui eu vreau, eu știu, eu pot, eu fac. Apoi te ridici și spui țin să te contrazic. Dacă nu încerci măcar să îți impui un punct de vedere, vor alege alții și pentru tine. 

Dacă până acum vreun an nu ridicam capul din bancă, acum mă pot ridica de tot!

 

Anonim, 19 ani

Cu ceva timp în urmă, pe la 15 ani, am realizat că sunt introvertită. Inițial, o motivam prin dorința de a nu intra în conflicte cu oameni mai bine pregătiți. Am început să-mi țin opiniile pentru mine. În acest fel mi-am pierdut o mare parte din încrederea în forțele proprii.

Mereu mă comparam sau eram comparată cu alții mai buni. Îmi era frică să nu fac ceva greșit pentru care mai târziu să fiu arătată cu degetul. Mă temeam de eșec.

Ghici ce: eșecul era pregătit să lovească.

Cu ce m-a ajutat? Cam cu nimic. Mi-am consumat energiile cu ceva inutil.

Prin clasa a XI-a, am realizat că nu mai are sens să ascult de ce îmi spun unii „mai învățați”. Am început să-mi expun părerile, chiar dacă erau contradictorii cu ale celorlalți, iar replica celebră pe care o auzeam era: „Mai taci odată, nu te auzi ce vorbești?”. Răspunsul era clar: „Poți să te agiți cât vrei, nu mă impresionezi.” Am început să-mi recapăt încet încrederea în mine.

Ulterior, mi-am dat seama că este în regulă să faci greșeli, atâta timp cât înveți din ele, că nu e capăt de lume dacă unii ,,experți” te critică, în felul ăsta au și ei cu ce să-și ocupe timpul. Am învățat că deciziile pe care le iau ,,de capul meu”, chiar dacă nu sunt cele mai bune, măcar au un scop nobil. Mă ajută să-mi coordonez singură viața. Mă învață ce este responsabilitatea. Mă motivează mai mult în a realiza ceva important. 

 

Andrei Druga, 17 ani

În copilărie, când auzeam cuvântul adult îmi imaginam o persoană care ar trebui să fie perfectă. Totuși,Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, ocean, cer, cadru apropiat, în aer liber şi apă pentru mine adulții, începând de la părinți, poate chiar și unii profesorii, au fost principalele elemente prin care am luat hotărârea să nu mă deschid în fața oamenilor. Caracterizat fiind de ei ca un eșec sau chiar o greșeală socială, m-am izolat în cărți și în poeții care mă înțelegeau.

Pentru mine, până la vârsta de 15 ani, adulții din jurul meu au fost doar niște simple ființe care nu aveau un rol normativ, ci doar reprezentau tablouri incolore.

Așa mi-am făcut părinți și profesori din poeți și filosofi. Cauza pentru care acum sunt stabil în opiniile mele nu au fost adulții din viața mea, ci doar cărțile. Cei mai mari decât mine au reprezentat un impas pe care a trebuit sa îl depășesc cu curaj prin acea sintagmă bine-cunoscută: ,,nu mai comenta”.

 

Ana Retegan, 17 ani

Fiind un copil tăcut, am stat foarte mult cu ai mei. Eu eram mereu singurul copil care stă la masă cu adulţii Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând jos. Nu vorbeam nimic și rar am auzit: „Nu știi! Vorbesc adulții, du-te joacă-te!”. Doar stăteam acolo și priveam în jur, rar de tot spuneam ceva.

În prezent, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult, în afara faptului că mi se cer părerile personale destul de des. Eu m-am dezvoltat și am devenit extrovertită crescând și se pare că asta contează în ochii adulților.

Am învățat că e alta când ai multe responsabilități și lumea te consideră cu adevărat „mare”.

Am învățat și eu să-mi exprim ideile într-un mod plăcut și să fac asta doar când mi se cere. Dar, cel mai important, am învățat că e un dar să fii extrovertit

 

CONFESIUNILE TINERILOR: FĂ-TE AUZIT!

Pentru că știm că uneori nu te ascultă nimeni, pentru că știm că ai multe gânduri și idei pe care le înăbuși, acum este momentul să le dai drumul. Dacă ai trăit ceva asemănător, dacă ai trecut prin asta, spune-ne despre experiența ta în secțiunea de comentarii. FĂ-TE AUZIT!

 

 

Derulează înapoi