Tag archive

confesiune

#smileoutofthecloset – „Au fost violenți verbal și fizic, trăiam cu încordare chiar și în propria cameră”

"în Texte" "de POV21"
#smileoutofthecloset

Disclaimer: articolul acesta face parte din proiectul Smile out inițiat de POV21, Accept, Consiliul Național al Elevilor și Festivalul Super. #smileoutofthecloset

1. Cine ești, cum te-ai descrie ca persoană și cum te identifici ca persoana LGBTQ+?

Sunt un adolescent ce intră în lumea adulților odată cu admiterea la facultate și va avea prilejul să se bucure de ceea ce e mai frumos. De fapt aș fi putut scrie zeci de rânduri de cât de optimist sunt, dar aș fi mințit. Ce mă definesc sunt ambiția, sensibilitatea și nesiguranța, tipice pentru o persoană gay.

2. Consideri că școala ta este un mediu prietenos pentru cei care fac parte din comunitatea LGBTQ+? Ai fost victima unei situații de bullying la liceu? Dacă da, povestește-ne despre un incident.

Din acest punct de vedere mă pot considera norocos deoarece liceul pe care l-am absolvit este unul destul de prietenos, iar explicația este că am studiat la un liceu de elită, unde în fiecare dimineață intră oameni nu numai cu o capacitate intelectuală ridicată, dar și cu inteligență emoțională. Însă aceasta este doar excepția într-o lume în care școala este primul loc în care elevii își pot găsi temerile.

3. Povestește-ne despre coming out-ul tău. Cum au reacționat familia/profesorii/colegii tăi?

Dacă ce spuneam mai sus era o poveste cu final fericit, familia a fost prima care m-a judecat. În ciuda sutelor de ședințe la diferiți psihologi care spuneau că nimic nu este neregulă cu mine, și a sprijinului primit din partea colegilor și prietenilor care m-au făcut să mă simt „normal”, părinții mei au continuat această furtună forțându-mă să merg la preot. Au fost violenți verbal și fizic, au urmat amenințări și trăiam cu o încordare chiar și în propria cameră pentru că erau camere de supraveghere ascunse.

4. Ce e cel mai mișto lucru la a fi o persoană LGBTQ+ în România, dar cel mai nașpa?

Un lucru extrem de bun este cel al sprijinului venit din partea celor de o seamă cu tine. Sentimentul de apartenență la un grup care te ascultă și te înțelege este o stare ce trebuie resimțită în fiecare dintre noi. Persoanele LGBTQ+ sunt sociabile, deschise și unite. Iar ajutorul pe care îl poți oferi celuilalt este mai mult decât satisfăcător.

Cu privire la un aspect negativ, fără îndoială este potențialul pericol pe care îl reprezintă persoanele adânc îndoctrinate sau care provin din familii religioase, unde tradițiile sunt strâns păstrate și cultivate de următoarele generații. Dincolo de importanța respectării unor drepturi fundamentale oricărui om, frica de a ieși pe stradă este cu adevărat cel care ridică un semn de alarmă.

5. Cum crezi că s-ar putea schimba comunitatea ca să evite stigmatul societății? Crezi că e nevoie de asta?

Sunt de părere că doar timpul își va spune cuvântul în acest scop. Cu siguranță este o componentă majoră pentru comunitate însă cât timp societatea dorește să nu schimbe nimic și problemele să rămână nerezolvate, ce rămâne de făcut este o inițiativă individuală ce își va spune cuvântul la nivel macrosocial. Dinamica societății este mai alertă decât credem, iar cu venirea noilor generații în frunte, vom combate și problemele ei.

#smileoutofthecloset – „Contează să iubesc o persoană care să mă iubească înapoi”

"în Texte" "de POV21"
#smileoutofthecloset

Disclaimer: articolul acesta face parte din proiectul Smile out inițiat de POV21, Accept, Consiliul Național al Elevilor și Festivalul Super. #smileoutofthecloset

Cine ești, cum te-ai descrie ca persoană și cum te identifici ca persoană LGBTQ+?

Numele meu e Andreea Bogdan și am 17 ani. Îmi place să le spun oamenilor că sunt perseverentă, ambițioasă, dar mai ales deschisă oricărei provocări. Nu cred în coincidențe, nu am făcut-o niciodată. Mereu am simțit că un lucru este sortit să se întample, mai devreme sau mai târziu.

Cât despre eticheta mea… Ei bine, nu cred în așa ceva. Nici nu îmi place să folosesc acest termen. Asta probabil și pentru că sunt la o vârstă la care încă mă descopăr, încă învăț să fac primii pași într-o lume plină de necunoscut.
Știu doar că nu sunt straight.

Consideri că școala ta este un mediu prietenos pentru cei care fac parte din comunitatea LGBTQ+? Ai fost victima unei situații de bullying la liceu? Dacă da, povestește-ne despre un incident.

Din fericire, nu fac parte din categoria victimelor. Am fost, însă, martoră la discuții de genul „Cum adică să fii gay? Dar nu e normal așa ceva”. Recunosc, m-am simțit ofensată când am auzit toate lucrurile astea, dar am ales să tac, în loc să reacționez. Mi-a fost frică să nu fiu judecată mai târziu. Și uneori stau și mă gândesc, și îmi dau seama că am făcut alegerea corectă, având în vedere faptul că generația de azi folosește cuvântul „gay” ca pe o insultă. Glumă, neglumă, există persoane care chiar se simt rănite de „glumițele” astea nevinovate.

Despre școală pot spune că este un loc neutru. Nu se discută chestii de genul (cu mici excepții), rămânând a fi, încă, un subiect tabu. Totuși, fie o situație în care un elev să își facă coming out-ul în liceul meu, ar primi câteva critici de la profesorii mai în varstă, dar în același timp, ar fi apreciat pentru curaj și inițiativă de profesori deschiși la minte.

Povestește-ne despre coming out-ul tău. Cum au reacționat familia/profesorii/colegii tăi?

Totul a început acum vreo 3 ani când am început să mă uit la seriale. De fiecare dată când vedeam o actriță frumoasă și talentată, îmi sărea inima din loc. Stăteam și mă întrebam “vreau să fiu ca ea sau vreau să fiu cu ea?”. Răspunsul era mai mereu a doua variantă. Cam așa mi-am dat eu seama că e ceva ciudat la mine. Numai peste vreo 2 ani, am ajuns să experimentez pe pielea mea și să îmi dau seama cât de frumos e să îți placă fetele.

În acest moment, nu mai sunt la fel de sigură; adică nu sunt sigură dacă îmi mai plac băieții. Sunt confuză, dar e în regulă. Pentru mine nu contează dacă sunt straight, les sau bi. Contează să iubesc o persoană care, la rândul ei, să mă iubească înapoi.

Cât depre coming out… Prietenii mei apropiați știu, și nu e un lucru care ne definește prietenia. Până la urmă, cei care m-au susținut au rămas lângă mine, cei care nu, s-au sustras încetul cu încetul.

Părinții mei nu știu și nu plănuiesc să le spun prea curând. Am avut discuții pe tema asta cu mama mea, dar de obicei, în final, totul se rezuma la „nu e de viitor…”, treaba asta cu homosexualitatea. Și cred că sunt de acord. Mai ales în această țară, în care, în 2020, încă ne luptăm pentru drepturile noastre. Trăim într-o democrație, dar se pare că libertatea noastră de exprimare e opresată. Preferăm să ascundem subiectul sub covor, decât să îi facem și pe restul să înțeleagă importanța lui. Promovăm analfabetismul și prostia, iar problemele importante, cum ar fi educația sexuală sau identitatea personală, le aruncăm într-un colț uitat de lume.

Nu e normal ce se întâmplă, și uneori mă întreb dacă se va schimba ceva vreodată; dacă în 10-15 ani, când generația noastră va decide să întemeieze o familie, va avea dreptul la adopție, la căsătorie, la libera exprimare.

Dacă nu o să le mai fie rușine să iasă pe stradă fără să fie arătați cu degetul.

Îmi pare rău că trăiesc într-o țară în care trebuie să mă gândesc de două ori dacă să postez pe social media ceva legat de LGBTQIA+: un proiect, o petiție, un gând sau chiar un meme, fără să îmi fie frică de faptul că o să afle toată lumea și o să se ia de mine.

Frica trebuie să se oprească într-o zi. Poate nu există un moment potrivit, dar e important să avem încredere în noi și să ne dăm seama că nu avem de pierdut.

Eu aleg acest moment. Cred că tocmai mi-am făcut coming out-ul.

Și un sfat prietenesc: să nu vă intereseze de ce zic ceilalți. Contează ca voi să vă simțiți bine în pielea voastră, alături de persoanele potrivite. Și dacă părinții voștri nu sunt de acord cu sexualitatea voastră, asta e. Se vor obișnui.

Autor: Andreea Bogdan

Discurs de înțeles artistul

"în De simțit" "de POV21"
Discurs de înțeles artistul

Mereu m-am întrebat:

și ce-ar fi dacă…

Și ce-ar fi fost

Dacă-ai fi stat acasă?

Azi mi-ai spus să nu mai scriu. Și nu asta am făcut. Dar ca de fiecare dată, tu asta ai făcut: mi-ai spus că nu pot, că nu sunt bună, că nu sunt destul. Adică arta mea, care niciodată nu ți-a plăcut. Pentru tine contează doar banii ce pot aduce și lumea ce crede. Și uite-mă aici; nu-mi pasă. Mi-ai violat intimitatea în toate modurile posibile și, totuși, nu-mi pasă. Și poate totuși, nu-i chiar așa. Îmi pasă; pentru că mereu plâng. Și e din cauza ta.

Îmi pasă prea mult ceea ce crezi, ce spui, ce vezi în vine.

Și asta nu de mult, dar tu nu ai văzut de când. N-ai înțeles schimbarea. Ai făcut doar ce e mai rău. Și uite-mă aici și acum, făcând ceea ce-mi place. Pentru că de la tine am învățat să fiu mai bună, pentru că tu n-ai fost așa; te-ai văzut doar pe tine. Împărțim sânge, ești mama mea. Și totuși, tu m-ai distrus mai mult decât altcineva. Și totuși, sunt aici. Și-mi pasă.

Am vrut să-ți scriu așa ceva, pentru că m-am schimbat; și sunt mai bună. Tu n-ai putut vedea așa ceva. Dar sunt aici și nu vei înțelege niciodată comparația mea. Nu ți-am mai scris ceva de când m-ai întrebat ce vrea să zică, ce am încercat să spun, și m-am simțit rănită. Atunci m-am oprit din a mai scrie pentru tine. Dar vechiurile obiceiuri mor greu, și uite-mă acum, făcând-o iar. Este ceva ce am încercat să spun.

Îmi pasă, și ai fost muza mea, dar nu ai înțeles niciodată ce înseamnă să fii inspirația unui artist.

Nici tu, nici alte mame. ĂSTA ESTE UN APEL CĂTRE VOI TOATE! Lăsați-vă artiștii să stingă ploaia, să-și rupă carnea, să-și deseneze cerul. Ei sunt viitorul vostru și totul a început cu voi. Nu-i mai certați pentru ceea ce sunt. N-ați fost mereu în locul lor. Ei pot fi mai buni. Noi putem fi mai buni. EU. Eu pot fi mai bun. Doar lasă-mă sa fiu.

Dacă dorești să citești un articol despre viața mamei de artist, click aici.

Am încercat să-ți spun, dar contează. Vreau să-ți știi importanța.

Și totuși, aș vrea să nu îmi pese. Aș vrea să fiu eu, fără durere; dar nu aș fi ajuns aici. Și totuși, suntem familie, familiile nu se lasă în urmă. Și, poate, ăsta e singurul lucru pe care l-ai înțeles, dar nu l-ai cunoscut. Aș vrea să știi că-mi pasă. Și mereu am crezut.

Dar am ajuns aici, și nu pot spune că nu mi-a plăcut.

Au existat momente când un val de mare s-a izbit și a rămas doar spuma. Dar am ajuns aici. Suntem în larg și-i pace. E tot ce ți-ai dorit. Să cazi într-un câmp de lavandă, să te ridici în amiază, nimic nu-i potrivit.

Eu vreau să știi că-mi pasă; ești cuibul meu de griji. Eu m-am întors acasă.

Ce presupune viața de artist? Afli în articolul nostru precedent.

#smileoutofthecloset – „Sunt un elev la fel ca oricare altul”

"în Texte" "de POV21"
#smileoutofthecloset

Disclaimer: articolul acesta face parte din proiectul Smile out inițiat de POV21, Accept, Consiliul Național al Elevilor și Festivalul Super. #smileoutofthecloset

Smile out! Bună, nu știu dacă această poveste va fi publicată, însă vreau să vă împărtășesc puțin din povestea mea drept fost elev, actual student care face parte din comunitatea LGBT+.

Am nouăsprezece ani și sunt actual student la universitatea politehnică. Am crescut într-un sat foarte apropiat de oraș. Am făcut generala la sat, unde întotdeauna eram cel mai „retras” și mai „cuminte”, după spusele profesorilor.

Nu mi-a plăcut să ies cu băieții în pauze să joc fotbal, însă mergeam la concursurile de șah.

Întotdeauna am spus că sportul nu e de mine, îmi plăcea partea reală ce cuprinde materia școlară. Mi-a plăcut întotdeauna matematica pentru că auzisem că dacă ești bun la matematică „o să ajungi cineva”, plus că îmi era mult mai simplu să o înțeleg. De asemenea îmi plăcea fizica, chimia și biologia, pe parcursul anilor, unele dintre preferințe s-au schimbat. Am ajuns în clasa a 8-a, am spus că vreau la mate-info la unul dintre cele mai bune licee din oraș care îmi purta și numele, astfel părinții m-au sprijinit și cu multe ore de muncă am reușit să îmi îndeplinesc un vis, de a lua 10 la evaluarea națională la matematică, iar la romana 9.50 unde am fost surprins, foarte bucuros.

Am ajuns la liceu, lume nouă, încercam să mă integrez cât mai bine însă ceva mă oprea.

Înainte să scot orice cuvânt sau să fac orice mișcare mă gândeam în sinea mea să nu fie ciudată (și știu că multora li se întâmplă nu doar celor din comunitate, însă pentru mine asta a adăugat un gram în plus la timiditatea necontrolată). Așa că, chiar dacă eu acasă eram cel mai vorbăreț din familie, la școală îmi era frică să spun ceva să nu cumva să fiu privit altfel. La liceu am fost un elev mediocru, am luat toate notele de la 2 la 10, însă la matematică m-am menținut binișor chiar dacă la început eram foarte speriat, având colegi care erau foarte buni iar eu nu înțelegeam așa ușor.

Au trecut anii iar eu parcă eram neschimbat, în fiecare pauză în bancă singur sau cu colegul de bancă. Nu mă ridicam decât dacă era neapărat necesar, când ieșeam la tablă eram foarte încordat să nu par feminin sau chestii care îmi treceau atunci prin cap, mă simțeam foarte inconfortabil. Pe de altă parte din clasa a 10-a mă apucasem de sală, sala pot spune că m-a salvat, eram atât de bucuros că după școală pot să merg undeva să îmi consum toată energia și să pot interacționa câte puțin cu persoane noi, abia așteptam să o salut pe recepționistă și să dau mâna cu antrenorul.

Nu am fost niciodată bullied în liceu dar nu pot spune nici că am fost fericit deoarece pe tot parcursul acestuia purtasem o mască.

Am ajuns în clasa a 12-a și a venit emoția bacului și a admiterii, nopți nedormite, eseuri citite și recitite, subiecte peste subiecte :). Am trecut cu brio de toate și am ajuns unde mi-am propus. Acum sunt în sesiune și, ca orice student în sesiune, sper să nu am restanțe :).

Prin acestă poveste am vrut să vă transmit un mesaj, acela că sunt exact ca voi. Sunt unele lucruri care îmi plac iar altele care nu. Am trecut și trec prin fiecare emoție prin care trece un elev, însă se prea întâmplă să am o orientare sexuală diferită de a ta. Da, m-am pus în pat seara și mă rugam să mă schimb, să nu fiu judecat dacă vreodată voi vrea să spun ceea ce simt.

Da, am plâns nopți încercând să găsesc o cale de schimbare, ca părinții, prietenii, rudele să nu își schimbe părea față de mine.

Însă cu cât încercam să fac asta mai tare cu atât sufeream mai mult. Da, am fost la facultate singur în cameră între patru pereți neavând cu cine să vorbesc sau în cine să îmi pun încrederea și era enorm de greu. Da, în fiecare zi îmi ziceam că o să îi spun cuiva, dar apoi îmi puneam întrebarea că dacă mă va respinge. Da, am mers la psiholog.

Și într-un final am ajuns la concluzia că toți merităm ceea ce ne dorim, atâta timp cât nu urăști, nu jignești și nu o faci cu răutate. Și cel mai important e să te informezi înainte să vorbești sau chiar dacă vorbești să te gândești că cel de lângă tine poate avea o părere diferită de a ta și tu te poți înșela sau există mai multe variante de adevăr.

În cazul în care crezi că persoanele LGBT sunt niște ciudați, anormali și nu merită nimic, ba chiar crezi că nu poți fi prieten cu cineva care face parte sau susține comunitatea… Gândește-te că poate eu am fost colegul tău, poate ți-am dat o temă la mate, poate ți-am cerut o temă la română, poate am jucat baschet împreună, poate am râs sau plâns împreună. Eu am fost acolo tot timpul.

Vrei să afli mai multe lucruri concrete despre comunitatea LGBT? Uite chiar aici!

-Anonim

#smileoutofthecloset – povestea lui Raul Gabriel Drăgan

"în Texte" "de POV21"
#smileoutofthecloset

Disclaimer: articolul acesta face parte din proiectul Smile out inițiat de POV21, Accept, Consiliul Național al Elevilor și Festivalul Super. #smileoutofthecloset

Bună! Sunt Raul, am 16 ani și învăț la Liceul de Arte, în Deva. Aceasta este povestea mea în cadrul comunității LGBTQIA+. De 2 ani de când am devenit bisexual, viața mea a devenit un adevărat roller coaster de probleme și de întâmplări, care mi-au făcut zilele mai bune și mai rele .

Mi-am dat seama la 14 ani că viața mea se va schimba radical, când mi-a plăcut prima dată de cel mai bun prieten al meu.

Eram speriat, foarte speriat, mă gândeam ce să mă fac, cum să reacționez și m-am gândit să mă comport normal și să mai las timpul să treacă. Ei bine, am început liceul, anturajul s-a schimbat, mentalitatea s-a schimbat.

Dacă vrei să citești un articol despre felul în care “dobândești” orientarea sexuală, nu ezita să dai click aici.

După câteva luni de școală, mergând cu prietena mea cea mai bună, care a fost stâlpul meu de sprijin în toată această perioadă și m-a ajutat enorm, am pornit discuția despre persoanele din Lgbtqia+,  și pentru început i-am spus în glumă ”Bă…și eu sunt bi” . Reacția ei a fost una bună, chiar a luat-o ca pe o glumă și după o pauză de 2,3 minute i -am mai spus încă odată, stăpân pe mine, dar oarecum tot amuzat. Reacția ei la început a fost ”A fain, ce înseamnă? Că îți plac băieții sau și fetele și băieții?”. A trecut o zi, au trecut două și în a treia zi, am deschis din nou subiectul, spunându-i că: ”Bă , cred că îmi place de ….” (fiind un coleg). Și de acolo a început încă odată prietenia noastră, chiar mai strânsă decât înainte pentru că am început să ne dăm sfaturi reciproc despre fete, cât și despre băieți. După ea, încă 4 prieteni au mai aflat despre mine, despre faptul că sunt bisexual, iar reacția lor a fost chiar foarte bună, având în vedere așteptările mele.

Clasa a X a, pentru mine, a fost un an puțin mai greu, deoarece maturitatea își arăta randamentul, începeam să simt sentimente normale pentru fete, dar pentru băieții puțin mai mari,  pentru că mergeam pe premisa ”Suferi pentru ceva ce nu poți avea”.

Într-o zi, un prieten (băiat) a aflat despre mine că îl plăceam, eu nu știam nimic, credeam că nu a auzit discuția. Din cauza unei cerți cu una dintre colegele mele, am aflat și eu adevărul, dar la foarte mult timp după ce aflase el. Mi am făcut curaj și m am gândit să vorbesc cu el, să văd ce știe și să fac cumva să pară ”o glumă”, acest adevăr. El m-a crezut și mi-a spus că nu se va schimba nimic între noi, că relația noastră de prietenie va rămâne la fel, chiar dacă sunt straight, chiar dacă sunt bi. Și de la asta, multe sentimente pentru colegi de școală, băieți, pentru că pe asta mă axez în mesajul de acum.

În prezent, sunt convins că majoritatea prietenilor știu de orientarea mea sexuală și chiar mă bucur. Nu vreau să mă mai ascund, vreau ca lumea să mă accepte așa cum sunt, în adevăratul sens al cuvântului. Pot spune că este în premieră anunțarea acestui lucru despre mine. Un pas important , pe care îl mai am de făcut, este de a le spune și părinților, dar nu mă grăbesc .

Dacă vrei să citești un articol despre comunitatea LGBTQIA+, te așteaptă aici.

Învățătura acestei povești este un adevăr, trebuie să ai ajutorul necesar pentru a trece prin această situație. Prietenii trebuie să te susțină foarte mult, pentru că asta îți dă aripi.

Și tu, cititorule, dacă ai un asemenea prieten, ia modelul colegului meu: “nu-l lăsa la greu și nu-l judeca, fii alături de el pentru că el contează pe tine și pe atenția ta” .

Și tu, persoană, membru al LGBTQIA+, încearcă și pune-ți baza într-un prieten, deoarece el este acolo pentru tine.

Și nu uita ”Smile out of the closet!”

Dacă te interesează proiectul nostru, SMILE OUT! , trebuie doar să dai click aici pentru mai multe informații.

Autor: Raul Gabriel Drăgan

Unde-i femeia din tine?

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"
Femeia, femeie

Pentru că scriu ascultând muzică, textele au farmec citite în aceeași manieră. Dacă vreți să intrați în vibe-ul meu, dați click pe play sau aici și-apoi citiți mai jos. 😉

Te ascunzi de cine ești, fiindcă ți-e frică de ce-ai putea să fii. Tu știi mai bine ca oricine ce nebunii ai în privire și câte-ai fi în stare să trăiești. Tu știi c-odată ce pornești pe un drum plin de curaj și de-asumări, nu mai e cale de întors. Tu știi ce poți.

Tu știi ce ești, tocmai de-aceea te temi!

N-ai fost femeia născută pentru banalități. Pentru minciuni cordiale și politețuri excesive. Contextele n-au fost cele mai fericite, dar tocmai ele au sădit în tine dorința să trăiești. Să te arunci cu drag, cu dor, în lumea asta plină de nebuni și de himere. Moartea te-așteaptă la fiecare colț. Moartea îți suflă-n ceafă. Nu cea a muritorilor de rând, ci aia care-o depășește prin grandoare. Aia care te-ngenunchează și care-ți smulge lacrimi. Moartea care te face să stai în pat chircită de durere. De ne-mpliniri. Dar, honey, știi mai bine decât mine cum stau lucrurile.

Tu știi că moartea cea mai tragică e cea a clipelor ce au rămas fără ecou. A zilelor pierdute-aiurea și-a nopților ratate din frică, sau confort. Tu știi c-adevărata tragedie stă-n tot ce n-ai trăit de fapt.

Să fie vârsta asta cea care te îndeamnă? Să fie aroganță-n ochii tăi când ți-i arunci prin lume?

Unde-i femeia din tine, honey? Te temi că ai pierdut-o-n momentele în care ți-ai spus că-i de-ajuns?

Închide ochii și lasă muzica să te cuprindă. Lasă-te să-nebunești iar de atâta viață. De-atâta poezie. De-atâta dramă necesară.

Scapă de clișee. Nu te-onorează. Scapă de șabloane, de prejudecăți, de tot ce te face o scorpie… femeia din tine e mai mult de atât! N-ai fost nicicând o tâmpită care să afirme că toți bărbații sunt la fel. N-o să începi acum. Ești mai deșteaptă de atât. Știi câtă nebunie și cât tremur e în voluptate. Câte amănunte și frumuseți ne fac diferiți. Câte dureri, dar și câte regrete.

Știi cât farmec ai, fără să trebuiască s-o auzi de la x sau y. Știi că pe cât e lumea de mare, pe-atât e de rea. N-ai nevoie de confirmări. N-ai nevoie de-aplauze absurde acum că în sfârșit înveți că ai în tine-atâta întuneric, dar și-atâta lumină cât să șochezi, cât să fii demențială.

Ai trăit lângă oameni care-au făcut ca-n jurul lor totul să fie deformat. Atâta splendoare și-atâta nebunie. Ca la handicapați. O lume nouă. O lume sumbră, o lume ideală. Te-ai deformat încet, dar sigur. Te-ai modelat după-așteptări și te-ai stricat, doar ca să ai ce îndrepta în final. Doar ca să faci un pas în față. Să ieși din hău. Și din dezastru. De asta spun mereu că sunt în viață rele necesare și drame care te fac om. Care te fac femeie. Care te fac titan. Tu știi c-odată ce devii femeie, copila se pierde pe drum.

Sărbătorește-i moartea; cu râsete și-aplauze!

Lasă femeia din tine la suprafață. Las-o să te lumineze. Fă ca relele trecute să fie metamorfoze. Și să renaști. Să fii nebuna aia pe care știi c-o posezi în tine.

Și când ți-o fi mai rău, închide ochii. Respiră. Ridică mâinile spre cer. Dansează cu tot sufletul pe melodii ca asta. Sărbătorește-ți ție culmile pe care ai ajuns. Să nu te temi vreodată să-ți atingi potențialul. Tu încă nici nu-ți poți imagina tot ceea ce poți face. Toți oamenii pe care poți să-i luminezi. Toate camerele-n care poți să schimbi energia numai prin zâmbet. Clipele pe care le poți umple. Serile în care poți cânta. Tâmpeniile pe care ești în stare să le uiți.

Închide ochii. Cântă. Și simte-te femeie. Prin tot ce ești, prin tot ce-ai aruncat ca să ajungi aici.

Să nu asculți pe nimeni care-ți spune altceva. Tu nu ai de jucat scenarii. Și n-ai de menținut imagini numai de dragul de a fi.

Tu fă-ți ordine-n suflet. Fă-ți ordine-n playlist. În viață și-n dulap. Mai schimbă una-alta. Începe alt serial. Și taie-ți părul. Taie-l și fii nebună. Ce te oprește? Cine îți zice stop? Aleargă. Aleargă noaptea unde nu te știe nimeni, unde nu te vede nimeni. Aleargă, dar nu ca să te îndepărtezi de trecut sau ca să te apropii de viitor. Aleargă către tine. Ia-te în brațe. Iubește-te. Simte cât ești de femeie și câte lucruri poți să faci. Le știi. Îți zăpăcește pulsul faptul că știi ce viață meriți și cât de genial o să se materializeze totul.

Doar ai răbdare. Dar nu stagna. Muncește pentru tine. Caută să știi. Să fii. Mereu mai mult; mereu mai altfel. Viața-ți oferă de toate. E atâta abundență și-atâta dragoste încât n-ai cum s-o ratezi. Nu tu, la câtă lumină ai în interior. La câtă voluptate. La cât curaj. La câtă pasiune în sânge. La câtă aroganță și bunătate în același timp.

Încă mai cauți femeia din tine? Încă o renegi? Încă nu știi că trebuie doar să dai drumul la muzică, să-ți relaxezi umerii, să-ți iei rujul roșu și s-o privești demn în oglindă?

Derulează înapoi