Tag archive

chip

Chipul tău ceresc

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Chipul tău ceresc

Ale tale buze moi,
picioarele îmi moaie…
Că-s parfumate cu gunoi
și parcă mi se-ndoaie.

Așa dai fluturi în stomac,
de parcă-s dinozauri:
că zici că sunt drogat cu mac
ș-o dau în mii de visuri.

Iar ochii tăi de-un negru cult
ce seamănă cromatic mult
bananei râncezite
îmi dau stomacu-n turbulențe
ca brânzele coclite

Forme tale, cele pline,
ca un tren plin de bovine
ș-apetisante ca un KFC
vechi de vreo cinci zile;

Ca o carne de sub șa
frăgezită de nomazii
călătorind întregi mile,
mă complexează, zău așa.
Iar politețea-mi spune „zi-i
un sincer nu, merci”.

Căci draga mea, tu strălucești…
de-mi dai epilepsie.
Şi jur că chipul tău ceresc…
provoacă nevralgie

ești atractivă, vai mie
ai gravitație proprie

Ești una la un milion
chit că nu o sugi beton,
da’ celelalte cereau două
pe o muie-n gura lor să plouă

Dar îți văd viitor măreț in față
Dacă tot ai chef de… viață
Iar de ce îi el măreț,
să știi că n-o spun cu dispreț,
că la cât ești de emoloaică
știi să tai shaorma, maică

Acum hai, nu mai fi tristă
căci să știi că cred în tine
și-s sigur că vei fi utilă
când devii îngrășământ,
că locul tău e cel mai bine
să fie sub pământ

Mii și mii de chipuri

"în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

O vânzătoare vede mii și mii de chipuri în cadrul profesiei ei; unul dintre aceste chipuri, care vede același magazin în fiecare zi, ar putea avea sentimentul că vânzătoarea îl recunoaște (dar nu este așa).

Un cântăreț are zeci de spectacole anuale și vede mii și mii de chipuri; unul dintre aceste chipuri, care a apărut la ultimele zece concerte cu bilet în primul rând, ar putea crede că acel cântăreț îl va recunoaște (dar nu este așa).

Sunt un avocat de succes, văd mii și mii de chipuri. Într-o zi, unul dintre aceste chipuri a intrat în biroul meu, având aroma mea favorită de parfum, a cărui intensitate era atât de puternică, încât m-a făcut să-mi ridic privirea de cum a intrat în cameră.

Imediat ce s-a așezat, am început să ignor parfumul și să vorbim despre cazul ei. Pe măsură ce vorbeam, am devenit din ce în ce mai intrigat…nu de caz, ci de acel chip. Mirosul, ținuta, machiajul, ba mai mult, vocea, gesturile, alura feminină, cu adevărat… intrigante.

La final, i-am oferit numărul meu personal (ceva ce nu fac de obicei). Când a ieșit din birou mi-a șoptit- cu cel mai suav și romantic ton pe care l-am auzit: ,,Poate soarta ne va intersecta drumurile.”

-SPEECHLESS-

Jesus…Acel chip are sentimentul că o să-l recunosc (și așa este), ba mai mult, că o să mi-l amintesc! (și mai adevărat…). Aș minți, dacă aș spune că am reușit să adorm în acea noapte sau că am fost capabil să mă concentrez la orice altceva în acea zi.

În ziua următoare, în timp ce purtam un război între acel chip, acel parfum, acele cuvinte și, mă rog, munca mea…o siluetă s-a strecurat în biroul meu.

-Scuză-mă! (mi-a sărit inima din piept) Salut, sunt fosta ta clientă, de ieri, îți mai amintești?

(Spune nu! Spune nu!)

-Bineînțeles! am spus eu cu o velocitate mai mare decât mi-aș fi dorit. Fata „poate soarta ne va intersecta drumurile”, nu?

– Oh! Deci îți amintești…bine, păi…am nevoie de ajutorul tău. Vezi tu…

Era ceva banal, ceva legat de copacul vecinului ei și…nu știu, m-a pierdut cu rujul ei de buze negru, culoarea mea preferată, și colierul cu pentagramă (iubesc pentagramele), dar m-a recâștigat la cuvinte.

Ai putea să treci pe la mine într-o zi și să verifici curtea ca să…”, nu știu ce (E doar un chip! E doar un chip! Uit-o! Uit-o!) Am acceptat și am programat întâlnirea în două zile. Alte două zile nedormite…

În ziua cu pricina m-am pregătit intens. Mă rog, intens pentru un bărbat. Mi-am luat sacoul și pantofii de lux de la naftalină (intensitate 40%), am făcut două dușuri (intensitate 50%), am făcut 50 de flotări (intensitate 80%), n-am uitat să mă dau cu parfum (intensitate 90%) și mi-am schimbat șosetele (110%).

Când am ajuns, am vrut să dau înapoi (Nu intra! Anulează! Este doar un chip!) , dar l-am ignorat și am intrat. Când am intrat și am început să vorbim…păi…să spunem doar că am vorbit și am făcut de toate (aproape), numai muncă nu.

Am vorbit, ne-am distrat, ne-am întristat, ne-am săru…hmh…copii încă nu, nu am ajuns la acea parte a poveștii (menționez că arăta genial…ghete negre cu toc, pentagramă, geacă de piele, ruj negru…ce mai? Parcă scoasă din modelul meu de femeia perfectă). Chiar dacă păruse doar o oră, trecuseră 6 de când vorbeam. S-a înnoptat și a trebuit să plec.

Știu că va fi încă o noapte nedormită, dar este în regulă. Stau treaz. Nu din cauza muncii, ci datorită acelui chip.

Ziua vezi mii și mii de chipuri, dar seara te gândești la unul singur și trebuie să recunosc că este fenomenal să ai acel ,,unul singur” la care să te gândești…

Călin Mihali

Forțe de femeie-n întuneric

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Am fost un corp plutitor aruncat într-o mare de frică. Un cocon de frustrare care-a știut mereu că-n modul ăsta n-are cum să se transforme-n fluture. Am fost ură. Multă ură condensată. Îmi tremurau mâinile de la ură așa cum îmi tremurau picioarele-n întuneric sau cum îmi bătea inima-n proximitatea dragostei. Proximitatea și sinonimul său plin de semnificații…

M-am supus de-atâtea ori în viața asta din incapacitatea de-a-mi pune lumea pe picioare, de-a-mi purta coroana de învingător cu demnitate. Și ce coroană să porți, până la urmă, când totul e pe dos? Când tu urli, urli, urli zgomotos, iar mai apoi fără să fii capabilă să scoți un sunet? Despre ce strălucire să mai fie vorba când tu te zvârcolești printre ruinele ce-ți stau drept piatră de temelie?

Și-ți deschizi ochii în noapte. Scrutezi nebunia cu neîncredere. Îți privești mâinile. Sunt tot mai reci. Dar măcar sunt acolo. Îți pui mâna în cap. Nu ți-ai smuls încă părul. Mai ai un dram de curaj cât să nu te autodistrugi de tot. Vrei să scrii. Vrei să scrii ca să vomiți toată ura asta. Toată neputința asta, fiindcă știi că nimic nu te-ngenunchează-n viața asta așa cum o fac neputințele. Luciditatea ta de-a știi că poate fi altfel, că știi că meriți să le duci pe toate altfel, dar nu-i mare lucru cu putință.

Și scrii ca să dai tot afară. Tot negrul care-ți ține loc de suflet în cele mai mari momente. Și-ți e o scârbă teribilă de toate metaforele astea-n care te învârți. Pe tine și problemele tale. Nerezolvate. Nerezolvabile. Da’ nu poți scrie altfel. Lumea nu-i pregătită pentru adevărul tău. Pentru durerea asta brută. Durerea asta a ta care poate să șocheze. Care poate să te sugrume. Să te lase fără grai. Fără repere. Îți e scârbă de metafore, dar ele dau o altă culoare urletelor tale. Le izolează ca să nu spargă timpanele celor din jur. Și-am zis, darling. Lumea nu-i pregătită de durerile tale în forma lor naturală. Nu-ți răci gura de pomană. Nu scrie-n forma brută. Cine-ar înțelege? Ce ar înțelege? C-ai trăit ce-ai trăit și că la 18 ani te poți considera femeie? O să fii scuipată-n față pentru tupeul de-a te pune pe-același podium cu-atâtea altele. Dar fix aici a fost miza ta. Fix aici a fost lucrul care te-a scos dintr-un șablon. Tu n-ai urmărit desăvârșiri sau podiumuri aiurea. Tu n-ai urmărit aplauze, flori aruncate-n urma ta și urale fără sens. N-ai vrut nimic din toate astea. N-ai vrut nici să te maturizezi atât de repede. Nici să știi câte știi acum. Nici să fi simțit câte ai avut de simțit și de dus în piept până-n momentul ăsta.  Dar viața-ți dă de toate. Fiecare are propriul ceas. Propriul timp pentru maturizare. Propriul timp pentru dragoste. Propriul timp pentru durere.

De la un  punct n-ai mai vrut nici să te faci înțeleasă. Nici de ei, acei cavaleri cu chip și nume necunoscut azi, care au contat cândva; dar nici de publicul larg. Nu te mai măgulesc aprecierile cum nu te mai zgârie criticile. Nu mai mușcă din tine neîncrederile celorlalți și rafalele de vânt nu te dau jos de nicăieri căci te-ai dat jos de una singură din cerul și de pe piedestalul pe care te-a urcat orgoliul.

Tu-ai vrut lucruri simple. Și când le-ai avut, ai mulțumit până la lacrimi că în sfârșit totul e-așa cum ar trebui să fie. Tu-ai vrut cel mai mult să te-nțelegi pe tine. Să te iubești. Să fii în stare să-ți zâmbești demnă-n oglindă. Să știi că ai de oferit. Să știi că ai farmec. Când cânți. Când dansezi. Când te clatini cu-n pahar de vin în mână. Când dormi. Când ești puternică. Când ești fragilă și-ai nevoie poate doar de cineva care să-ți încălzească mâinile cu circulația asta dată peste cap.

Și pentru toate impulsurile astea-i fost blamată. De toți, nu doar de unul singur. Căci ți-ai făcut șablon și din bărbați. Același tipar te-a făcut să tresari și să-ți lucească ochii. Ai vrut masculinitate. Ai vrut curaj. Ai vrut tupeu. Ai vrut perversitate crescândă, inteligență și rafinament nebun. Le-ai vrut pe toate, c-ai știut că ai ce să oferi înapoi. Ai știut că poți să-nveți. Să fii. Să vorbești. Să te comporți. Să mergi demn și elegant, chiar dacă a trebuit să te târăști până la un punct. Doar atunci vor avea pașii tăi farmec. Ai știut că tot ceea ce te face femeie, te face demnă să pretinzi. Și pentru c-ai pretins, ai fost interpretată greșit. Prea greșit când tot ceea ce-ai fi avut nevoie s-ar fi rezumat la un grad de iubire autentică.

Ai fost numită imatură. Și feministă. Și nebună. Și de neînțeles. Și bipolară. Și tâmpită. Și fără viitor. Și nedemnă. Și needucată.

E-o pierdere de timp să-ncerc să demonstrez contrarii, să deschid ochii celor care au sau n-au de-mi pășit în cercurile mele concentrice.

Și cred că fix aici intervine farmecul în viață. Să fii atât cât poți. Să fii, dar fără spectatori. Și fără așteptări. Nici magia aia din viață și întâlnirile iminente să nu le-aștepți, că n-o să vină. Nu atunci. Poate doar în momentul în care te focusezi pe gradul de căldură și de lumină din interior. Atunci se-ntâmplă toate. Atunci se-opresc și mâinile din tremurat și-și recapătă și respirația ritmul obișnuit ca-n cele din urmă să poți lua sceptrul în mâini. Să-l cântărești cu propria măsură. Să lași toată puterea pe care o deții să se reverse-asupra ta și-asupra întunericului tău. Până la urmă nu-i noaptea neagră precum pare. Suntem atât de tineri și-avem atâta forță s-aducem lumina..

Derulează înapoi