chip

Am fost un corp plutitor aruncat într-o mare de frică. Un cocon de frustrare care-a știut mereu că-n modul ăsta n-are cum să se transforme-n fluture. Am fost ură. Multă ură condensată. Îmi tremurau mâinile de la ură așa cum îmi tremurau picioarele-n întuneric sau cum îmi bătea inima-n proximitatea dragostei. Proximitatea și sinonimul său plin de semnificații…

M-am supus de-atâtea ori în viața asta din incapacitatea de-a-mi pune lumea pe picioare, de-a-mi purta coroana de învingător cu demnitate. Și ce coroană să porți, până la urmă, când totul e pe dos? Când tu urli, urli, urli zgomotos, iar mai apoi fără să fii capabilă să scoți un sunet? Despre ce strălucire să mai fie vorba când tu te zvârcolești printre ruinele ce-ți stau drept piatră de temelie?

Și-ți deschizi ochii în noapte. Scrutezi nebunia cu neîncredere. Îți privești mâinile. Sunt tot mai reci. Dar măcar sunt acolo. Îți pui mâna în cap. Nu ți-ai smuls încă părul. Mai ai un dram de curaj cât să nu te autodistrugi de tot. Vrei să scrii. Vrei să scrii ca să vomiți toată ura asta. Toată neputința asta, fiindcă știi că nimic nu te-ngenunchează-n viața asta așa cum o fac neputințele. Luciditatea ta de-a știi că poate fi altfel, că știi că meriți să le duci pe toate altfel, dar nu-i mare lucru cu putință.

Și scrii ca să dai tot afară. Tot negrul care-ți ține loc de suflet în cele mai mari momente. Și-ți e o scârbă teribilă de toate metaforele astea-n care te învârți. Pe tine și problemele tale. Nerezolvate. Nerezolvabile. Da’ nu poți scrie altfel. Lumea nu-i pregătită pentru adevărul tău. Pentru durerea asta brută. Durerea asta a ta care poate să șocheze. Care poate să te sugrume. Să te lase fără grai. Fără repere. Îți e scârbă de metafore, dar ele dau o altă culoare urletelor tale. Le izolează ca să nu spargă timpanele celor din jur. Și-am zis, darling. Lumea nu-i pregătită de durerile tale în forma lor naturală. Nu-ți răci gura de pomană. Nu scrie-n forma brută. Cine-ar înțelege? Ce ar înțelege? C-ai trăit ce-ai trăit și că la 18 ani te poți considera femeie? O să fii scuipată-n față pentru tupeul de-a te pune pe-același podium cu-atâtea altele. Dar fix aici a fost miza ta. Fix aici a fost lucrul care te-a scos dintr-un șablon. Tu n-ai urmărit desăvârșiri sau podiumuri aiurea. Tu n-ai urmărit aplauze, flori aruncate-n urma ta și urale fără sens. N-ai vrut nimic din toate astea. N-ai vrut nici să te maturizezi atât de repede. Nici să știi câte știi acum. Nici să fi simțit câte ai avut de simțit și de dus în piept până-n momentul ăsta.  Dar viața-ți dă de toate. Fiecare are propriul ceas. Propriul timp pentru maturizare. Propriul timp pentru dragoste. Propriul timp pentru durere.

De la un  punct n-ai mai vrut nici să te faci înțeleasă. Nici de ei, acei cavaleri cu chip și nume necunoscut azi, care au contat cândva; dar nici de publicul larg. Nu te mai măgulesc aprecierile cum nu te mai zgârie criticile. Nu mai mușcă din tine neîncrederile celorlalți și rafalele de vânt nu te dau jos de nicăieri căci te-ai dat jos de una singură din cerul și de pe piedestalul pe care te-a urcat orgoliul.

Tu-ai vrut lucruri simple. Și când le-ai avut, ai mulțumit până la lacrimi că în sfârșit totul e-așa cum ar trebui să fie. Tu-ai vrut cel mai mult să te-nțelegi pe tine. Să te iubești. Să fii în stare să-ți zâmbești demnă-n oglindă. Să știi că ai de oferit. Să știi că ai farmec. Când cânți. Când dansezi. Când te clatini cu-n pahar de vin în mână. Când dormi. Când ești puternică. Când ești fragilă și-ai nevoie poate doar de cineva care să-ți încălzească mâinile cu circulația asta dată peste cap.

Și pentru toate impulsurile astea-i fost blamată. De toți, nu doar de unul singur. Căci ți-ai făcut șablon și din bărbați. Același tipar te-a făcut să tresari și să-ți lucească ochii. Ai vrut masculinitate. Ai vrut curaj. Ai vrut tupeu. Ai vrut perversitate crescândă, inteligență și rafinament nebun. Le-ai vrut pe toate, c-ai știut că ai ce să oferi înapoi. Ai știut că poți să-nveți. Să fii. Să vorbești. Să te comporți. Să mergi demn și elegant, chiar dacă a trebuit să te târăști până la un punct. Doar atunci vor avea pașii tăi farmec. Ai știut că tot ceea ce te face femeie, te face demnă să pretinzi. Și pentru c-ai pretins, ai fost interpretată greșit. Prea greșit când tot ceea ce-ai fi avut nevoie s-ar fi rezumat la un grad de iubire autentică.

Ai fost numită imatură. Și feministă. Și nebună. Și de neînțeles. Și bipolară. Și tâmpită. Și fără viitor. Și nedemnă. Și needucată.

E-o pierdere de timp să-ncerc să demonstrez contrarii, să deschid ochii celor care au sau n-au de-mi pășit în cercurile mele concentrice.

Și cred că fix aici intervine farmecul în viață. Să fii atât cât poți. Să fii, dar fără spectatori. Și fără așteptări. Nici magia aia din viață și întâlnirile iminente să nu le-aștepți, că n-o să vină. Nu atunci. Poate doar în momentul în care te focusezi pe gradul de căldură și de lumină din interior. Atunci se-ntâmplă toate. Atunci se-opresc și mâinile din tremurat și-și recapătă și respirația ritmul obișnuit ca-n cele din urmă să poți lua sceptrul în mâini. Să-l cântărești cu propria măsură. Să lași toată puterea pe care o deții să se reverse-asupra ta și-asupra întunericului tău. Până la urmă nu-i noaptea neagră precum pare. Suntem atât de tineri și-avem atâta forță s-aducem lumina..