Tag archive

aroganță

Domnie-n haos

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

La capătul tuturor cuvintelor nerostite te-am găsit pe tine. Te-am zărit cumva printre perdele de fum și aiureli și lucruri spuse-n grabă, dar uitate. Erai același, dar cumva altul. Te-ai plasat singur în vârful unui munte de-aroganțe și-a trebuit să urc cu liftul pentru a-ți vorbi. Ne-am măsurat din priviri ca doi dușmani ce și-au dorit întodeauna moartea. Un clișeu prea mare pentru dragostea asta-a noastră peste care s-a așezat praful. Ne-am iubit cu moarte-n sânge. Clipe peste clipe, peste clipe ne-au stat martore la rătăcirile-n care-am alunecat fix din dorința de-a rămâne mereu raționali. Ce-i rațiunea, până la urmă, când ai atâta viață, atâta nebunie înainte?

Am urcat cu scârbă-n lumea asta iluzorie pe care ți-ai construit-o cu mâinile din care mi-am făcut cândva templu! Zid de mângâiere mi-ai fost; și-n palmele-n care mi-am lăsat capul să alunece-n atâtea nopți de teroare, n-am văzut altceva decât sceptrul cu care te-ai proclamat singur rege într-o lume-a nebuniei!

M-am apropiat de tine, restrângându-ți cercurile de protecție pe care le-ai trasat în jurul tronului. Ai crezut că asta te apără de realitate? Te-am văzut așa cum ai fost, de dincolo de perdelele tale de iluzii. Cumva, mi-ai lăsat o portiță deschisă. Nici un câmp de forță nu rămâne impenetrabil. Nici un om întreg la minte și la suflet nu rămâne neclintit în fața unei mari iubiri din trecut ce l-a cutremurat cândva.

Oh, și noi prin înlănțuirea asta buimacă de suflete am scris istorie. Cu pete de sânge. Cu tremur și urlet. Cu frică. Cu scântei. Exact așa cum ne-am iubit de fiecare dată. Împreună am schimbat cursul naturii. Am făcut din noapte zi, din răsărit crepuscul, din sfârșit început și viceversa.

Ne-am construit un castel peste ruine, dar fricile au început să muște din tine, până-n ziua-n care nu mi-ai mai putut susține privirile. M-ai cutremurat cu ochii tăi de mort. Ai început să te temi de mine ca de dracu’ în persoană! N-ai avut curaj să-ți lași scuturile la ușă. M-ai confundat cu soldații tăi. Cu oștenii la care urlai mereu din demență și neîncredere. Ai ajuns să dormi cu lancea sub pernă. Ai ajuns să nu mai dormi. Ți-am simțit ochii noapte de noapte, cum mă scrutau în întuneric. Atenți la fiecare gest al meu. La fiecare respirație. Ai ajuns să te temi prea mult ca să mai ai o clipă de liniște-n prezența mea. Ce-ai crezut?! C-o să te sugrum cu mâinile în somn?! C-o să-ți iau regatul?! Că am nevoie să domnesc singură peste dragoste?! Lucru imposibil, rege superficial…

N-am să uit veci ziua-n care mi-ai înlănțuit mâinile și m-ai târât spre eșafod. În urlete. În aplauze. În zarva supușilor tăi. Și până la urmă cum s-omori dragostea-n liniște? Tu ai vrut spectacol. Ai vrut circ. Ai vrut artificii. Ai vrut cântec și dans ca să sărbătorești moartea nesiguranțelor tale. Ai crezut că făcându-mă să dispar, o să dispară și himerele.. Mare greșeală. Te-ai adâncit mai mult…

Și-aș fi murit acolo dacă nu mă eliberam treptat de ceea ce-am numit cândva dragoste. Mi-am rupt singură lanțurile. M-am rupt de tine. M-am smuls cu totul de lumea asta care m-ar fi dat într-un final pământului. M-am dizolvat în zare și nu m-ai mai găsit. Nici n-am vrut să fiu găsită.

Până azi. Până azi când am dat năvală-n lumea ta. Doar așa. De dragul vremurilor bune. Doar ca să te privesc în ochi cu scârbă. Cu patimă. Doar ca să-ți amintesc că ce nu te omoară, te face mai puternic. Am crescut frumos, cavalere. Alte orizonturi cuprind ochii mei și-alte nebunii-mi provoacă zâmbete.

Te las aici, nu te teme. N-am venit nici de data asta după coroană. N-am vrut-o nici atunci. Nu mă interesează domniile. Eu am vrut ceva mult mai de preț decât toate aiurelile din care ți-ai făcut singur Dumnezeu.

Rămâi singur cu coroana și sceptru-n mână! O să-nțelegi cândva că toată puterea din lumea asta e nesemnificativă dacă n-ai dragostea care să îi dea un sens.

Andreea Cordoș alias René

Cum mi-am semnat singură distrugerea

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Sunt în viață seri cum e asta, când stai cu durerea-n piept și laptopu-n brațe. Când respiri ușor, apoi tot mai alert, încercând să faci liniște în gânduri, încercând să le-mblânzești. Te doare și-n viața ta n-ai crezut c-o să te doară iar așa. Ți-ai promis de-atâtea ori că nu mai ajungi aici. Că nu mai aștepți, că nu mai vrei, că nu mai cauți. Afecțiune. Ți-ai promis că nu te mai prelingi pe lângă oameni, pe lângă indiferență, pe lângă orice te-ar putea răni. Ți-ai promis c-o să fii radicală; și totuși n-ai putut. Tot aici ai ajuns. Tot în același punct 0 în care te doare, în care mori, în care te strângi singură-n brațe.

Dă de pământ cu cine poți! N-o să compenseze, n-o să atenueze. Nimic nu poate. Nimic nu vrea. Nimic la orizont, nimic în spate. Ai doar ziua asta. Doar minutul ăsta e tinerețe, de magie, de bucurie, de sens. Și îți vine să urli!

Dacă asta a fost ideea ta de dragoste, atunci las-o baltă! N-am avut nevoie de pierderi de timp, de alinări pasagere, de strângeri de mâini tremurânde, dar în grabă.

Cumva, am fost mai sus decât toate astea. Cumva, am pretins mai mult c-am știut că pot s-ofer înzecit. Cui merită. Cui știe. Cui înțelege. Nu aroganțele-și fac loc în cuvintele astea; ci nevoia asta de-a trăi așa cum știu că se poate. Că sufletul meu oricât de agramat la capitolul dragoste ar putea fi, știe ce-și dorește și-și știe culmile pe care poate să urce.

Mă scuzi că nu mi-am dat jos bocancii în ziua în care ți-am năvălit prin viață, dar nici tu nu ți-ai dat măștile jos, și-asta a fost mult mai grav! Eu am avut grijă oricum la modul în care am pășit pe lângă tine. N-am făcut greșeala să te calc pe cap, chiar și-așa, cu toate neglijențele și indiferențele tale îndesate-ntr-o servietă plină de scuze, pe care mi-ai trântit-o-n față-n fiecare moment în care mi-am făcut curaj și ți-am scuturat cu fermitate umerii.

Ți-ai purtat măștile cu mândrie, cavalere! Un bufon perfect ai fost pentru publicul larg, pentru publicul neștiutor, pentru domnițele cu sonorul neuronilor dat la minim.

Ai pozat în funcție de context în atâtea roluri. Când bărbat curtenitor, galant, când un maniac al controlului, narcisist, cu dorința eternă de-a fi adulat.

Te-ai jucat cu mine cum ai știut mai bine. Am fost victima perfectă, așa cum ai fost tu agresorul perfect. O echipă mai puternică nici că se putea. Nu-mi strânge mâna c-ai să fii suprins de câtă putere posedă și de cât de mult poate să cântărească dacă te lovește din întâmplare, vorba vine. Nu te-ameninț. Nu te șantajez. Asta-i pentru oameni slabi. Și-oricum asta faci când ai cu cine, când există substrat, când celui de lângă tine-i pasă. Ție-ți pasă să te oglindești prin ceea ce îți spun, ca-ntr-o vitrină, dar hai să-ți zic ceva. Nu-s datoare să-mi fac templu din imaginea ta.

Mă doare pieptul de-mi vine să mor și cel mai bine-ar fi să uit. Să te dau naibii, să mă dau naibii pe mine-ntr-un final că încă mai cred în autenticitate și-n schimbare și-n dragoste! În dragoste, cuvânt blestemat care m-ai împins până la marginile durerii omenești doar pentru-a te putea ține-n piept câteva momente. Ca să te stingi într-un final, să putrezești și să lași în urmă un loc pe care degeaba-l umplu cu flori și cu cuvinte. Rămâne negru. Rămâne gol. Rămâne liniște, c-așa arată distrugerile. Nici un om n-a fost distrus cu zgomot, căci cele mai intense urlete sunt cele din care nu poți scoate un sunet. Urli în gol. Așa cum iubești în gol, de alteori.

Eu mi-am semnat singură distrugerea-n ziua-n care am tăcut în fața ta și te-am lăsat să mă sacrifici.

René

Până-n iad și înapoi

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Mi te-asum dacă-o să-ți poți asuma și tu nebunia. Te temi? Nu te uita în ochii mei, c-acolo n-o să găsești tremur, n-o să găsești frică. Mi-am ascuțit armele cu mult înainte de-a ne confrunta astăzi. Două suflete-n balans, nu așa am fost mereu? Ne-am bătut joc unul de altul până la capăt. Încă ne batem. Încă ne batem. Încă ne doare, dar durerea asta purifică. Durerea asta scoate esența și dragostea din fiecare.

Știi ce-i culmea? Dintre toți cei cărora le-am înșirat atâtea cuvinte tandre; n-am iubit unul singur. Am fost superficială? Mai degrabă neștiutoare. Am confundat dragostea cu-atâtea nevoi, cu-atâtea dorințe, cu-atâtea nesiguranțe… Și vrei să știi ce e și mai culmea? Că pe tine te-am iubit. Pe tine, singurul căruia nu i-am prins brațul în cădere. Singurul căruia nu i-am mângâiat obrazul și căruia nu i-am spus că-l iubesc.

Oh, și te-am iubit…; dar nu cum se iubește un om; ci așa cum se iubește o furtună. Te-am iubit în draci și cred că nici un sentiment n-a egalat vreodată starea asta de demență.

Am înebunit cu căștile-n urechi, redând fiecare sfântă piesă care mi te-aducea în minte. Mi-am scuturat de fiecare capul ca să-mi limpezesc gândurile; și știu c-ar fi trebuit să schimb melodia sau să dau naibii muzica până mă calmez. Dar n-am putut! Știi oare ce-nseamnă să fii conștient că te-ndrepți cu avânt spre stânci și totuși să o faci cu un zâmbet haotic pe față?

Poate nu, căci deși ai fost mereu mai trăit și mai bogat în experiențe, n-ai avut profunzimea mea de a vedea lucrurile.. Sau dacă ai avut-o, nu mi-ai arătat-o mie.. La ce bun? La ce bun dacă nu duce spre desăvârșire?

M-am îndreptat spre moarte sigură cu tine-n fiecare gând. Obositoare treabă. Dimineața acolo, seara pe pernă acolo, acolo la mama naibii ca să-mi îngreunezi mie respirațiile și focusul pe viață!

Unde te crezi? Și mai exact, cine crezi că ești să-mi umbli liber prin minte, să-mi profanezi rațiunea, sensibilitatea, dorința de-a trăi?!

Să te urăsc pentru toate astea? Nu cred că merge la tine șantajul emoțional. Nu știu, zău, de-ți pasă. De-ți mai pasă. De ți-a păsat vreodată.

Vezi ce penibilă am devenit? Cerșesc atâta afecțiune, pentru că n-am avut-o niciodată din partea unui bărbat și nu știu cum e să fiu iubită. La modul ăla. La modul la care știu eu că pot iubi. Nu stau să-mi plâng de milă. Nu așa se construiesc femeile fatale. Așa, râzi, râzi. N-ai decât. Tu și superioritățile tale infantile.

N-am pretins a fi în nici un fel, deși fatalitatea mea a existat încă dinainte s-o consemn sau s-o asum. Și nu-i fatalitatea obișnuită a femeilor cu care te-ntâlnești la fiecare pas; deși-aș avea o groază de învățat de la ele. Eu am avut dramatism în sânge pentru c-am fost cu un pas spre dezastru de fiecare dată.

Ce-am iubit, am ruinat. Și-am iubit mult, chiar dacă tu ai fost poate singura experiență reală, palpabilă; dacă putem numi așa un ideal neatins, trăit fugitiv și pe bucăți.

Dar am iubit viața. Am iubit clipa. Am iubit vinul. Am iubit noaptea, căci mi-a permis să fiu slabă. Am iubit cuvintele, dar și tăcerea. Am iubit plimbările lungi cât dragostea cu mașina; în care puteam să visez sau s-adorm pe umărul bărbatului din stânga, indiferent cine a fost el; căci, dragule, eu n-am urcat alături de superficiali. Am iubit privirile alea sincere, pline de sens. Am mai iubit greierii și stelele și valsurile în care te pierzi, în care tremuri buimac. Am iubit soarele, pentru că-n lumina lui mereu m-am simțit femeie. Oh, și-am avut atâta nevoie să mă simt așa.

Dar ceea ce nu-nțelege aproape nimeni, e că femeie nu ești prin sex, prin miracolul de la naștere. Femeie devii. Dacă devii. Prin profunzime, prin naturalețe, prin priorități. Prin cum știi să te iubești, prin cum știi să renunți. Devii femeie prin felul în care realizezi că ești deasupra multor tâmpenii care ți se întâmplă. Devii femeie prin felul în care te strângi singură-n brațe atunci când n-are cine s-o facă și-ți ești de-ajuns. Devii femeie atunci când te ridici din pat, te pui singură la masă și mănânci ca să nu-ți fie mai rău; când ai grijă de tine ca de propriul copil și ești înțelegătoare. Devii femeie atunci când vrei să transmiți și să fii. Să-ți fii. Chiar dacă n-ai acel om căruia să-i trimiți poze cu cât ești de frumoasă, cu cât meriți să fii de iubită și strânsă-n brațe. Să-ți fii chiar dacă ai avut cea mai frumoasă zi din viața ta și n-ai umărul ăla pe care să râzi nebunește. Să fii femeie mai înseamnă și să fii proastă. Că doar prostia te ridică și te-nvață să renunți la lucruri nepotrivite, să spui stop când devii o cârpă sentimentală pntru cine știe ce mascul, să pleci. Să pleci mâncând pământul. Hai, râzi c-am pomenit de prostie! N-ai decât. E una asumată, înțeleasă; și în final depășită. Nu vreau să vorbim de care-i mai superficial.

Închei aici. N-ai decât să iei totul așa cum vrei din ce-am scris. Nu mă văd nicicum, dragule. Nu spun că posed nebuniile amintite mai sus. Te las pe tine să descoperi. Eu mă retrag, căci n-are rost să insist, cum n-a avut nicicând. Până la urma urmei, știi unde mă găsești.

René

Derulează înapoi