Tag archive

Ana Maria Retegan

Recenzie „aleea cu licurici”

"în Cărți & Filme" "de POV21"

Cartea „aleea cu licurici” a autoarei Kristin Hannah a apărut la editura Litera, în traducerea din engleză a Valentinei Georgescu. Aducând în prim-plan prietenia și sprijinul reciproc, cartea prezintă povestea a două prietene, Kate și Tully.

Cum a ajuns cartea în mâinile mele?

Îmi doream de destul de mult timp cartea, iar, prin octombrie, o plimbare la Iași a fost scuza aia bună de a lua cartea, că doar nu pot pleca fără amintire. Amintirea mea a devenit amintirea altcuiva. Citind eu descrierea și răsfoind cartea, mi-a zburat gândul la o persoană pe care o iubesc enorm și care e una dintre cele mai bune prietene ever. Așa că am scris două-trei gânduri bune pe prima pagină și am dăruit-o înainte s-o citesc.

Cum începe cartea?

Ca în toate cărțile pentru adolescenți, trebuie să existe o fată populară și una timidă, care, printr-o magie, ajung prietene. Kate și Tully sunt personajele principale și cele mai bune prietene de profesie. Ajung alături prin cea mai frumoasă magie, să-i zicem așa, înțelegerea.

Tully, care a dus o viață liniștită până la 14 ani alături de bunica ei, se mută împreună cu mama ei pe Firefly Lane. Kate, care are alături o familie iubitoare și o mamă mereu gata să o înțeleagă, e furată de înfățișarea noii ei vecine. Acestea ajung prietene printr-o alegere mai puțin inspirată a lui Tully, care își va găsi într-un final liniștea alături de Kate, dispusă să ofere prietenie oricui.

Cine este Tully?

Tully este fetița crescută de bunică, care o așteaptă pe mami în fiecare zi. Deși a primit toată dragostea de care avea nevoie de la bunica și bunicul, când apare mami nimic nu mai poate omorî entuziasmul fetiței de a-și petrece timpul cu cea care avea, în mintea ei, atributul de mamă perfectă. Dar, din păcate, Tully va afla că nu-i totul așa cum își imagina ea. Va ajunge din nou la bunici. Însă, când mama ei decide că locul lui Tully e alături de ea și se vor muta, aceasta își va întâlni cea mai bună prietenă pentru următorii 30 de ani, care va fi alături de ea mai mult decât cea care pretinde a-i fi mamă.

Cine este Kate?

Kate vrea să fie tot ceea ce este Tully din momentul în care o zărește pentru prima dată. Pentru Kate, Tully expiră prin fiecare por încredere, frumusețe, curaj, pe când ea era fata timidă fără prieteni. Din momentul în care Tully a intrat în viața ei, Kate cunoaște, în sfârșit, sentimentul de adrenalină. Știe ce înseamnă să fii fata populară și devine mereu gata de o aventură pe Firefly Lane.

Vrei să știi și părerile altor adolescenți despre prietenie? Aici ai mai multe dintre părerile lor.
Ce face cartea specială pentru mine?

Dat fiind că prietenia e super importantă pentru mine și cred că fiecare are prietenul ăla la care fuge și îi povestește totul, pe care îl poate suna liniștit în miez de noapte, a cărui susținere e totul, faptul că le-am găsit pe toate transpuse într-o singură carte atinge un pic. Asta, înmulțit cu dorința mea de a citi cartea, face totul mult mai ușor de simțit. Fiecare întâmplare din carte a fost asimilată de mintea mea cu ceva ce mi s-a întâmplat și care mi-a adus prietenii mai aproape.

Ce ar trebui să te determine să citești cartea?

Pentru mine, titlul a reprezentat motivul principal. Am știut că o să-mi placă dinainte să îmi ajungă în mâini. M-am lăsat fermecată de „aleea cu licurici” înainte să pășesc pe ea. Dar, dacă nu ești genul de persoană care să se lase furată de un titlu, poate vei fi motivat de povestea prietenelor pentru totdeauna, de iubirile lor, dramele, durerile, motivele care le fac să rămână alături una de cealaltă.

Dacă îți plac recenziile de carte, aici ai și altele.
Citatele care mi-au atras atenția:

Niciodată nu e bine să stai și să aștepți ca cineva sau ceva să îți schimbe viața.

Iubirea poate fi mai fragilă decât un oscior de pasăre.

„Pene, morminte și flori” – primul volum al graniței dintre sacru și profan

"în Recenzii" "de POV21"

„Pene, morminte și flori” este prima carte a seriei Pene.

Cartea a apărut la editura Petale Scrise, autoarea fiind M.K. Lynn, care este o tânără de 23 de ani, iubitoare de pisici. Aceasta, sub numele ei adevărat Maria Buboc, a publicat în mai multe reviste, printre care și revista POV21.

Cartea aduce în prim plan ideea că Demiurgul nu a creat numai Omul și prezintă o lume în care conviețuiesc atât Oameni, cât și Îngeri, Demoni, Nimfe, Vampiri. Deși Îngerii se ascund de Demoni, aceștia își trăiesc viața printre muritori.

Klauss face parte dintr-o familie mixtă, având un tată Om și o mamă Înger. O familie normală la prima vedere… Evident, făcând abstracție de aripi și camere izolate fonic pentru a proteja restul casei de sunetele asurzitoare ale Îngerilor îndurerați și a, da, să nu uităm de Gardieni, indispensabili fiecărui Înger.

Cum am început lectura?

Sincer, când am dat cu ochii de Îngeri și Demoni și ființe supranaturale și nemuritoare nu am fost încurajată să continui. Nu sunt eu genul care citește astfel de cărți, însă ceva m-a captivat și m-a ținut acolo. Mi s-a părut că am citit cartea super ușor, efectiv o luam în mână și mă trezeam 100 de pagini mai încolo. Motiv pentru care am și terminat-o destul de repede.

Ce mi-a plăcut mie din carte?

Bineînțeles că nu mă voi apuca să descriu ce și cum cu lux de amănunte. Însă voi puncta două-trei aspecte care mi-au plăcut și îmi dau senzația că au făcut cartea greu de lăsat din mână. Mi se pare că modul în care e scrisă e foarte cursiv, astfel ea merge foarte ușor de înțeles și de reliefat detalii.

Dorești mai multe recomandări bune de cărți? Avem soluția chiar aici!

Am adorat tehnica prin care a debutat povestea. Probabil și pentru că nu s-a făcut o introducere care îți dă spoilere bucată cu bucată. Continuând, am stat destul de mult timp gândindu-mă cum ar fi lumea dacă aș vedea un Om… Măcar aparent, Om… care zace pe o alee, în ploaie, țipând. Pentru un Om, un muritor de rând este un scenariu de groază, însă pentru un înger, cum este Fleur, este o simplă manifestare a fraternității.

Foarte interesant este faptul că este scrisă din perspectiva mai multor personaje.

Deși nu e prima dată când am întâlnit acest tip de povestire, mi-a captat atenția și m-a făcut poate mai atentă. Astfel te apropii mult mai mult de personaje. Fiind povestită doar din perspectiva lui Fleur, Ben, Klauss, Sirin și Loreley, cartea îți oferă acces doar la intimitatea lor. Prietenii imposibile care devin posibile prin conjuncturi inedite și întâmplări care uneori îți dau fiori atunci când încerci să ți le imaginezi, începutul fiind un exemplu elocvent în cazul acesta.

Ce m-a ținut lipită de carte?

Trebuie să recunosc că nu sunt o persoană romantică sau nu mă dau în vânt după poveștile de dragoste. Însă aici asta m-a captivat. Deși Klauss își pierduse marea dragoste cu trei ani în urmă, acesta a reușit din nou să se îndrăgostească. Sau o fi o iluzie? Povestea asta de dragoste revenită, neexprimată, încercată să fie ascunsă sau confuză m-a ținut în priză. Și asta mi-a dat impresia de dinamism în carte. Această nehotărâre față de sentimente.

Impresiile pe care mi le-a lăsat cartea

Una dintre profesoarele mele de română ne-a spus la oră că atunci când citim trebuie să o facem cu creionul în mână. Astfel, m-am ales cu mai multe citate din carte dintre care îmi plac și mod deosebit:

N-am crezut niciodată că o să lupt împotriva amintirilor.

Veșnicia este și va fi mereu a noastră.

Dacă te atrage genul fantasy sau ești ținut în priză de povești care nu dau totul din prima, „Pene, morminte și flori” este pentru tine. Și, dacă îți dă uneori senzația de confuzie, poți fi sigur că în capitolul următor totul se va clarifica.

Oare cât de multe cărți ar putea un om să citească într-o viață? Întotdeauna mi-am dorit să am o bibliotecă imensă, plină de cărți. Dacă și tu ești un pasionat de lectură, recomand să arunci un ochi aici!

Autori: Ana-Maria Retegan și  Alexandra Zahari


 

Jurnalul unui coffee addicted

"în Păreri și opinii" "de POV21"
Jurnalul unui coffee addicted

Cafeaua… Licoarea aia fermecată care alungă somnul și vine cu energie de nu te vezi. Unii nici nu concep să-și înceapă dimineața fără cafea, pe când alții au și uitat de existența ei. Dacă faci parte din prima categorie, sigur știi ce-i aia jurnalul unui coffee addicted.

Eu mă număr printre oamenii care, de când or descoperit cafeaua, nu-și văd viața fără. Și nu că aș fi ceva de genul: ziua nu începe fără cafea. Uneori, îs dimineți în care nici nu apuc să-mi arunc ochii către cafea și o savurez pe prima numai pe la ora 15.

Cum începe povestea mea de coffee addicted?

Eram clasa a noua și m-am lovit pentru prima dată de oboseală și stres.

Vrei să știi cum să faci față stresului? Aici colegii noștri îți dezvăluie secretul!

Iar, în scurt timp, cafeaua aia grețoasă pe care am început să o beau la începutul liceului o devenit un mod de a mă relaxa, de a-mi pune ordine în gânduri sau de a mă liniști.

Uneori plăcerea trece dincolo de mine

Așa că, din nevinovata cafea de dimineață ajung la cafeaua care mă liniștește și „îmi dă energie” la amiază și de acolo mă opresc la una pe la ora 19 seara. Câteodată chiar mai multe. Dacă ar fi după mine, aș bea cafea și când mă trezesc în toiul nopții.

Cafeaua place tuturor, până și pisicilor

Ca să nu mă opresc doar la părerea mea despre cafea, am mai întrebat încă trei iubitori de cafea:

De unde „viciul”?

coffee addicted

Georgiana Badea, 18 ani în prezent, „băutoarea” de cafea de la 14 ani:

Cafeaua – obiceiul la care nu pot renunța nicicum. Am început să beau cafea în clasa a VIII-a, în preajma evaluării naționale. Până atunci recunosc că eram absolut oripilată de faptul că voi ajunge un adult stresat și dependent de cafea, precum mama mea. Între timp am descoperit că orice vârstă ai avea nu e ok să începi să bei cafea. De ce? Ajunge să-ți fie leac și refugiu, doză de serotonină când rămâi în pană și scuză să ieși în oraș. Hai, nu vrei să ieșim la o cafea? Asimilez gustul cafelei cu prima iubire, dulce când simți că leșini și ai nevoie să stai treaz, și amară atunci când ți-e lumea mai dragă.
Nu vă apucați să beți cafea! O să ajungeți poeți cu ibricul lângă voi!”

coffee addict

Andreea Catalano, 17 ani, iubitoare de cafea, pisici și cărți:

„Păi… Am început să beau cafea în adevăratul sens al cuvântului prin clasa a X-a. De atunci nu îmi încep nicio dimineață fără ea. Avem o prietenie strânsă… Mă ajută mereu la greu și o apreciez foarte mult pentru asta. Sunt iubitoare de orice tip de cafea, de la esspresso la latte și cappuccino. Cred că principalul motiv pentru care beau cafea ar putea fi că mă face să mă simt mult mai fericită și împlinită doar prin gustul ei care îmi ajunge direct la inimă, deci ceva în genul: Today’s good mood is sponsored by coffee.

jurnalul unui coffee addict

Alexandru Ciobotaru, 20 de ani, om care nu lasă cafeaua nici peste granițe:

„Am început să beau cafea pe la 15 ani, mama mea fiind o băutoarea mare de cafea. Inițial nu puteam să o beau așa cum era ea, fără lapte sau zahăr. Între timp am învățat să o beau foarte tare, fără zahăr sau lapte, câte 4 pe zi sau mai mult.

La început, am folosit-o ca metodă de a rămâne cât mai mult în priză. Însă, cu timpul, am realizat că iubesc gustul, mirosul, energia și atmosfera pe care mi-o oferă acest produs, boostul de energie și atenuare a oboselii fiind ultimul motiv. A înlocuit și apa de multe ori, fiind principala mea sursă de hidratare. Am băut cafea și dincolo de granițe, de exemplu în USA, însă acolo e cu totul diferită. E foarte dulce și nu simți că te poți trezi de la ea. Am avut și perioade grele cu energizantele, însă tot cafeaua rămâne una din iubirile mele, indiferent de oră sau de ce aromă are!”

Ești un mare consumator de cafea și brusc nu-ți mai merge aparatul de acasă? Aici găsești cele mai tari aparate de cafea, sperăm să-ți fim de ajutor!

Până la urmă, cafeaua reprezintă pentru mulți mai mult decât un simplu lichid. Unii o văd precum o prietenă, alții precum o porție de adrenalină. Eu o văd precum o gură de relaxare, iar pisicile mele precum ceva interzis. Alții o țin minte pentru notațiile de genul: jurnalul unui coffee addicted.

Fiecare are viziunea lui despre cafea, precum fiecare are preferințele lui la acest capitol.

Foto: Andreea Filip

Prea ocupat ca să ai bun simț? Nu zău!

"în Păreri și opinii" "de POV21"
Prea ocupat ca să ai bun simț?

 

Pentru mulți, autobuzele sunt acele cutii de chibrituri în care te urci cum poți, dar și de coborât o faci tot cum poți. Trecând peste faptul că la noi în țară sunt autobuzele cum sunt, de fapt nu prea sunt, ne mai lovim și de numeroase probleme în ceea ce privește respectul călătorilor unii față de ceilalți. Uneori ți se trântește un „Ocupat!” și am impresia că e prea ocupat. Prea ocupat ca să ai bun simț? Nu zău!

Disclaimer: Acest articol se bazează fix pe experiențe personale și pe opinii proprii. Dacă ai altă opinie sau alte experiențe care merită să fie cunoscute, le aștept în comentarii.
De câte ori ați urcat în autobuz și ați văzut acele gentuțe, ghiozdane, plăsuțe, și lista poate continua, așezate maiestuos pe scaun?

De prea multe. Nu mă pot plânge de asta, chiar și eu îmi permit uneori să fiu selectivă cu persoanele care ar trebui să se așeze lângă mine. Însă nu las asta să treacă dincolo de limita respectului minim. Văd că se cam îngrămădește în autobuz, îmi pun ghiozdănelul lângă picioare și las acolo un om random să se așeze, că n-am pretenție de două locuri.

Dar deja se împute treaba când de la un loc se ajunge la trei-patru, cât se poate.

Că, mna, vine X care mi-e prieten și, știi, mai bine stai tu în picioare!. Da, fratele meu, mai bine stau eu în picioare cu jumătate de autobuz gol, pentru că și acolo îi ocupat! Să poată veni X și să râdă de mine că îs proastă și stau în picioare. Mereu am impresia că e prea plin și mă gândesc: Prea ocupat ca să ai bun simț? Nu zău!

Chiar zilele trecute, venind spre casă, am început ceva mini ceartă că am ocupat locul nu știu cui. Și n-am ce zice, că se aprind oamenii pentru un loc gol care îi aparent „ocupat”. Da? Serios? Ocupat? Eu nu văd pe nimeni, văd două locuri libere care cică îs ocupate. Poate am eu ochelarii prea slabi sau nu știu, că tot ce reușesc să văd îi lipsă de respect și dreptate ca în codru.

Cea mai mare greșeală: să-ți susții opinia în fața unor dobitoci, care nu acceptă altceva în afară de părerea lor. Am avut curajul să deschid gura și să mă revolt în fața a ceea ce mi se pare o tâmpenie și, ce să vezi, am devenit un fel de anticrist printre creștini. Când urc în autobuz, se păzesc locurile ca oile de lup sau mai ceva.

După ce că la noi plătești o sumă considerabilă, care sincer mi se pare cam umflată pentru 14 kilometri, mai ești și luat în șuturi că stai pe un loc „ocupat” sau pe locul lui Y. Și acum treacă meargă o privire urâtă și două-trei șușoteli, dar, când pui omul să se ridice că vine nu știu cine și îi locul lui, te duci spre limita prostiei cu ridicolul. Mâine, poimâine mă dă șoferul jos că îi autobuzul nu știu cui și îi ocupat…

Măi oameni, hai să nu fim ridicoli!

Toți plătim aceeași sumă, ni se decontează același procent, în România nici 50%, dar atât merită elevii, și ne dăm în cap pe autobuz pentru un loc gol. Ce am pierdut? Că nu înțeleg. Da, nu înțeleg ce are așa important un loc anume. Sau de ce trebuie să stau în picioare când îs atâtea locuri goale. Sincer, eu urc în autobuz și mă pun unde văd că îi loc liber, rar mă interesează de „vecinul” meu, nu prea vorbesc cu nimeni și mi se pare că toate locurile îs la fel.

Așa că, nu văd motivul tuturor certurilor care se iscă dintr-un loc. Da, tanti, nu îți las locul meu în autobuz! Da, poți să stai în picioare. Și poți să te uiți urât la mine că îs nesimțită pentru locul pe care l-am ocupat! Dar, dacă am loc liber lângă mine, stai, maică, că nu mă încurci!

De ce am scris articolul ăsta? Păi, de ce nu? Poate unii se simt și pe viitor iau în considerare. Sau poate dau un imbold cuiva să-și exercite dreptul pe care îl și plătește.

Autor: Ana-Maria Retegan


 

Viața ta nu se oprește la friendzone!

"în Păreri și opinii/Texte" "de POV21"
friendzone
Nu o trecut decât 12 zile din anul 2020, anul care urma să-ți aducă gloria și fericirea aia nemaiîntâlnită și deja vrei să abandonezi? Păi, te înțeleg perfect.

Nu că aș trece eu prin nu știu ce situații, dar viața nu-i tocmai roz. Am 17 și tocmai mi-am dat seama că în câteva luni, ce să vezi, fac 18 ani. Una peste alta, mai am de luptat și cu sentimentele de adolescentă nehotărâtă. Mi-am propus de foarte mult timp să scriu despre ce mă face pe mine să-mi iubesc viața. Să scriu despre cum am ajuns unde sunt și alte tâmpenii de genul, dar niciodată nu am avut imboldul ăla. Acum însă l-am primit de unde mă așteptam mai puțin. Atenție, dragul meu, cel ce citești asta! Viața ta nu se oprește la friendzone! 

Ați fost vreodată îndrăgostiți și să fiți acolo hotărâți să spuneți ce și cum într-un mesaj de la care v-o stat inima când l-ați trimis? Eu am fost în seara asta.

Dat fiind că îmi place mereu ca oamenii de lângă mine să știe ce simt pentru ei, și pentru că am un tupeu jegos uneori, în seara asta mi-am luat și eu inima la purtător și am fost pe feeling.
Ce să zic? Am primit un răspuns super diplomat, care îmi confirmă ceea ce știam deja, că rămânem prieteni. Sincer, intuiam situația, dar…

Uneori încăpățânarea asta a mea de a fi eu până în ultima secundă mă cam strânge de gât.

Viața ta nu se oprește la friendzone!
O fată, un zâmbet și un iepuraș

Totul bine și frumos, când după câteva minute de tristețe și de deplâns viața, că: vai, Doamne, nu mai pot, am început să zâmbesc și să fiu super happy. Și de ce mai exact? Pur și simplu așa am simțit. O dată în viața asta m-am oprit și eu și mi-am zis: „Bă, îs puternică!” Am făcut asta, în primul rând.

Cine dracu’ se mai trezea la 1 noaptea să lase mesaj la X în care îi spunea ce simte?

Clar, numai încă cineva nebun ca mine mai putea. Și, chiar dacă am zis că nu mai vreau nimic cu nimeni, că vreau să-mi revin după ultima relație, eu tot mi-am ascultat acea pornire interioară care mă trage pe mine prin toate tâmpeniile. „Că, dacă nu acum, atunci când?”.

Cred că mi-am zis de sute, milioane de ori în gând: „Dacă nu acum, atunci când?” și cam tot atâtea lucruri memorabile am făcut.

Și nu, nu mi-e ciudă că unele o ieșit precum cel din seara asta, adică n-am nevoie de reușită mereu, îi mai palpitant așa. Nu cred că își poate imagina nimeni cât de bine mă pot simți uneori când nu îmi ies lucruri, pentru că, pana mea, de cele mai multe ori mă distrez și râd de mine când îi așa.

Ok, ok… O luăm pe asta: am avut o relație super scurtă, care o mers după cum o durat, dar ce Dumnezeu era să fac după ce ne-am despărțit: să stau și să plâng?

Nu, nici n-am adus în discuție. Am ieșit în oraș și m-am simțit super, pentru că nu poți pune stop momentului actual ca să stai și să plângi după trecut. Ce se întâmpla dacă fugeam repede acasă și stăteam și plângeam? Ratam o super ieșire cu oameni care mi-s dragi și care mă fac mereu să zâmbesc.

Nu merita să stau și să plâng mai mult decât o durat relația. Hai să fim serioși!

Nu o trecut ea cu totul după ieșirea aia, dar am putut să merg acasă și să zâmbesc, că: „Deh, plină-i lumea de handralăi!”. Dar un lucru, pe care poate îl aflam mult mai târziu, am învățat și eu de la relația asta a mea: nu că există oameni care nu vor să-i ajuți și spun că rezolvă ei, există, pur și simplu, oameni mulțumiți cu rahatul în care îs și n-ai să-i poți ajuta sau schimba veci pururi, deci nu bate pasul pe loc și mergi înainte.

Și da, știu că poate fi dureros.

Eu sunt acel fel de om care se atașează super repede și chiar vreau ca lumea de lângă mine să fie fericită, dar n-are rost să mă bat cu omul să-l fac fericit. Nu-ți place starea mea bună și preferi să stai acolo leșinat de depresie și tras în spate de anxietate? Bine, înțeleg. Găsesc eu pe cineva cu care să-mi împart fericirea și care să râdă cu mine când mă uit la pereți.

Doar să fim dinamici și gata de încă o tâmpenie, că viața îi cu ele în buzunar pentru tine.

Și nu-mi vine să cred că am ajuns să gândesc așa. Uneori îmi mai place și mie să revin la starea de copil de 13 ani super trist, care pune tot la suflet, dar nu mai am un obicei de a fi așa. Eu sunt aici și acum. Probabil, o să fac ceva tâmpenie pentru acest ACUM al meu, iar mai pe seară o voi scrie pe un bilețel roz și o voi bune în borcanul cu amintiri, că da, atâtea tâmpenii am făcut de am un ditamai borcanul pe birou pe care scrie cu majuscule AMINTIRI, că poate nu mai îs în stare să-mi amintesc câte fac.

Și mi-am cam dat seama că, în ultimul timp, viața mea nu o fost cea mai fericită viață și nu prea mi-o dat motive să fiu fericită.

Da, și? Am început să fac abstracție de ce mi se întâmplă nașpa și să fiu acolo pentru lucrurile alea de îmi smulg un zâmbet din inimă. Nu sunt aici pentru despărțiri și drame. Ia aminte, viața ta nu se oprește la friendzone! Sunt aici pentru ieșiri cu prietenii, când râdem până nu mai putem, pentru teambuilding-uri cu echipa, când ne bucurăm de prima zăpadă și bem cafea la 2 noaptea prin cine știe ce bucătărie, pentru zile de luni în care să fiu fericită.

Voi fi mereu aici pentru lucruri mărunte, dar importante pentru mine.

Viața ta nu se oprește la friendzone!
Cea mai faină echipă care mi-a adus zâmbete nenumărate, cele mai faine teambuilding-uri și multe amintiri.

Autor: Ana Maria Retegan


 

Derulează înapoi