Tag archive

Amor

Bărbatul care schimbă jocul

"în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"
Bărbatul care schimbă jocul

Îl chema Dan și-n moduri neștiute de nimeni, nici măcar de el, mi-a restartat tot ce-am știut vreodată până să mi-l pună viața pe tavă-n fața ochilor. Mi-a fost mereu greu să-l redau în scris, așa cum mi-a fost greu să-l trăiesc. Să-l gestionez.

Dacă așa ceva se poate gestiona sau trăi…

Uneori în viață, închizi ochii, întinzi mâinile ca să te ții bine de carusel și-ți dai drumul în gol. Să fie asta trăirea autentică? Sentimentul de pierdere totală și proximitate a morții sau nebuniei crescânde? Fluturi. Roiuri de fluturi și pași de dans și sărutări care n-ar fi trebuit vreodată date.

Și cântece. Multe cântece. Cele mai multe.

Cert e că omul ăsta era zeflemeaua în persoană. N-am mai încercat să-l înțeleg de la un punct. Mi-a ajuns să-i simt mâinile în jurul meu și respirațiile pe gât. Mi-a ajuns să-i pot mângâia din când în când obrazul, sau să-i zgârii încheieturile doar de distracții. A fost de-atâtea ori rău cu mine. Și tot de-atâtea ori m-am strâns noaptea singură în brațe.

A săpat până la marginile nesiguranțelor mele. Le-a prins în mâini. S-a jucat cu ele. Le-a scos la lumină. Dar nu le-a vindecat. Poate a vrut doar să îmi arate cât de multe pot să schimb, și cât de multe trebuie să schimb singură. Singură, deși mereu mi-a plăcut să cred că aș fi crescut și-aș fi devenit la brațul său femeia pe care știam c-o port în mine.

Nu era nicicum. Nu-l puteai defini.

N-am știut decât de puține ori să-i citesc intențiile.

Mi-am zis de-atâtea ori în viața asta după, că vreau doar să trăiesc clipa. Să nu-mi bat capul cu aiureli, cu gânduri. Vreau să simt. Nu mai vreau certitudini.

Poate m-am mințit frumos. Poate m-am mulțumit cu aiureli de complezențe-n capul meu, pentru că nici de-a dracu’ n-aș fi scos de la omul ăsta certitudinile. Nici când am stat cuminte și le-am așteptat, sau am încercat să le deduc singură; dar nici când am bătut cu pumnu-n masă pentru ele.

Poate n-a știut ce-i cu el în toată nebunia asta care ne-a cuprins. Poate nu-i era prioritar. Sau era temător. Sau… poate a vrut să mă țină în limitele normalului.

Să văd barierele. Să știu unde-s punctele în care ne oprim.

Oh, și eu chiar le știam. Nu știu, zău, care a fost mai fermecat de care, la început. Și zic la început pentru că după ce ne-a luat dracu’ pe amândoi, am fost egali. Sau poate mie mi-a plăcut mereu să cred asta.

Parcă altfel trebuie să simți un om. Eventual sub formă de valuri de căldură. Energii copleșitoare sau fluturi care mai de care mai clișeici. Dar nu, omul ăsta era furtună. Avea ochi de lup și mirosea precum pădurea. M-am îmbătat cu mirosul ăsta.

Dan a fost omul alături de care am prins zeci de apusuri, dar niciun răsărit.

Nu că aș fi fost eu pasăre de noapte, dar am făcut mereu așa cum ar fi trebuit. Nu s-ar fi căzut să rămân la el peste noapte; și asta nu pentru că eram niște simandicoși care țin la aparențe și așa-zise maniere, ci pentru că n-am putut să-i perturb lumea, fără să am certitudinea dragostei în mâinile mele.

Dacă ar fi azi să spun ce-am simțit mai mult în perioada aia, aș vorbi despre durere. Dar o durere care te incită, care îți dilată pupilele, o durere care creează dependență. M-am întrebat de mii de ori dacă eu sunt genul de femeie care să sufere.

Nu mi-a plăcut să fiu o drama queen, o paria a poveștilor de dragoste.

M-am ținut departe de drame inutile și de clișee, care mi-ar fi încărunțit inutil fruntea. Am fost de prea multe ori încercată de neputință în interacțiuni. În zeci de contexte. Tocmai faptul că n-am avut o viață neapărat ușoară m-a făcut să fiu femeia care sunt astăzi. Și-mi place să cred că sunt demnă. Dar ca să-mi capăt demnitatea din prezent, am fost culcată la pământ de neputințe. De dureri.

M-am culcat, Dane, în fața ta de-atâtea ori. Am stat culcată la pământ ca un copil, ca un animal rănit.

M-am dezbrăcat de inhibiții dar nu ți-am aruncat dragostea precum o mantie peste umeri.

Ai fi avut tu nevoie de dragostea mea? Nu te-ar fi surprins cu nimic. Nu ți-ar fi adus nimic altceva decât niște clipe în plus de nebunie crescândă și de viață pe care s-o simți pulsându-ți prin vreme. Am urât mereu că m-am comparat în minte cu armata de pisici pe care le-ai iubit sau care te-au fascinat.

N-am vrut să fiu una de serie. N-am vrut să fiu încă o îndrăgostită din seria ta. Cele mai multe s-au oprit la limita unui sărut și-au suspinat după gesturile unui bărbat dificil ca tine. Să fi fost eu mai proastă decât oricare, doar pentru c-am ales să intru-n focul tău, Dane?

Poate ne-am potrivit.

Poate am căutat și eu să-mi desăvârșesc porniri de amor și condiția de femeie… Poate-am vrut, Dane, doar să mă joc. Și mi-a ieșit? Eu așa cred.

Dor la superlativ

"în Diverse" "de POV21"
Dor la superlativ

Nopțile de vară ale iubirii noastre își caută cerneala
Să rescrie pe respirațiile de hârtie bătăile inimii îmbătate
De concretizarea notelor muzicale ce acompaniau idila,
Fabricate de mahmureala dureroasă a sufletelor neiubite.
De dorul tău se-nchină și salciile peste ape clipocitoare
Umplând paharul nedefinit de regrete și amaruri,
Insuflând portativa dulcei ode fredonată de o privighetoare.
Mai trimite scrisori pentru a potoli ale mele arsenaluri
De fuziuni nucleare la nivel ocular datorate amintirii veșnic vii a buzelor tale.
Îmbuteliază îmbrățișări nevinovate în borcanul înghețat de porțelan
Să ne metamorfozăm iubirea în stil milenian.
De dorul tău renaște și corola, înfășurată în mătasea fluturelui
Oferind o a doua șansă în inocența artistului…
De dorul tău, iubitule… Câte vieți voi mai suspina?
De dorul tău…


Autor: Antonia Alexandra

Coji de portocale

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Mai ții minte când, împrăștiat din fire,
Veneai râzând la mine, exaltat de fericire?
Mai ții minte când, drăgăstos din fire,
Îmi aduceai micul dejun la pat, radiind de nostalgie?
Îți amintești momentul, ne-aveam pe noi atunci
Mi-ai oferit o portocală, și pe neașteptate, cu perne-n mine-ai început s-arunci
Mai ții minte când, spune, îți amintești?
Stăteam în miez de noapte urcați pe-ale cerului ferești,
De sus părea ușor și aveam multe vise
Dar ca un fir de chibrit abia aprins, de vânt au fost stinse.
Rememorezi clipita, spune, știi să trăiești?
Mai poți de pe acoperișuri, stele să pescuiești?
Eu te-am iertat și îmi e dor, mă alină doar sunetul cutiuței muzicale.
Dar tu să nu mă uiți; m-ai blestemat să calc de-acum numai pe coji de portocale.

Foto: Pricop Miruna-Alexandra


Autor: Mazoche Liliana Antoaneta

Sunt pătat de sânge pe sub piele

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"
Sânge

Mai știi când ne-am urcat pe vârful lui Venus
Doar ca să-mi spui că Horoscopul greșește?
Iubirea se naște & moare în pământ,
-Mi-au povestit degetele tale într-o seară
În care atingerile contau mai mult decât cuvintele-
Poate de aceea când mor oamenii,
Primesc mai multe flori decât au plantat
ei vreodată în inima cuiva.

M-ai înțepat de infinite dăți cu un sărut
Să-mi amorțească așteptările de la tine
& îmi șopteai în timp ce eram paralizat de buze moi
cum că trandafirii au spini doar pe tulpină,
pentru a fi mirosiți &
nicidecum păstrați pentru cineva anume.
Întotdeauna ai fost un trandafir, nu-i așa?

În parcul în care visam la un univers format din stele
Ai fost tu bolta cerească pe care puteam să o încarc
Cu idealurile mele ce și-au dat foc & s-au rebotezat în astre
Iar pe pieptul tău gol de grijile zilei de mâine
Am scrijelit o hartă către una dintre
cele 4 camere ale inimii
În caz că te vei pierde printre mormane de argilă
Să-ți amintești mereu drumul spre casă.

& în ziua în care am cules pe ascuns
toți trandafirii din grădină
Doar ca să le arăt mâinilor
Că pot să verse sânge & din cauza iubirii
A trebuit să-ți injectez lacrimi în priviri
Ca să simtă & obrajii tăi, virgini de dureri
Ce adună pe ascuns inima, plămânii și stomacul.

Uneori, simt nevoia de o perfuzie pe bază de sentimente
Să intru în comă într-una sau două zile ce se repetă la nesfârșit
În mica noastră lume infectată de promisiuni
Să nu mă trezesc decât atunci când
Voi ști eu că merit să deschid vreo pleoapă
& să o țin închisă pe a doua preventiv
Să pot visa la somn

Știu că din interior totul se vede
Cu cel puțin două nuanțe mai închis
Dar eu încă continui să-i trimit inimii
Semnale de fum
în care strig mut într-o ureche surdă:
Trandafirii au fost și vor fi
mereu clișeici.

 

Îmi ești otravă

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"
Îmi ești otravă

Vitriol pe limba-mi de șarpe,
Și tu ești…
Ești ultimul,
Ultimul pe care l-am văzut
‘nainte ca ochii să-mi ațipească etern.
Satin, un vin roșu și un fum des,
Îți aduci aminte?
Trandafirii uscați și negreala vazei
Te descriau.
Suflet uscat și ochi tăciune – creație.
Divin, miros divin,
Macabru!
Macabru venit din ploaie
Pe podeaua ce acum e curată,
Cândva pătată,
Pătată de picurile de lumânări sângerii
Și îți eram Morticie.
Ce tablou!
Macabru de frumos!

Autor: Ohrid
Foto: Ștefan Lobonț

Dulce durere – finalul unei povești de iubire

"în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"
dulce durere

Noi doi și o poveste, aparent frumoasă. Așa începe totul. Dacă este doar despre iubire? Suntem învăluiți în iubire, pentru că dacă ea nu ar exista noi nu am fi astăzi aici. Dacă este despre durere? Oh, mai degrabă despre o dulce durere. Puțină dragoste și mai multe deziluzii.

Dezamăgire, tristețe, eșuări sau doar momente nepotrivite.

Clipe care te fac mai puternic și care te fac să te întrebi: ,,De ce eu?”. Dar răspunsul pe care îl cauți nu vine niciodată pe loc.

Trec zile, luni sau chiar ani în care îți poți da seama de omul de lângă tine, de povestea voastră sau despre ceea ce înseamnă cu adevărat viața. Sau… nu găsești niciodata răspunsuri, iar acea persoana va rămâne pentru totdeauna o enigmă. Oameni care se vor reîntoarce la persoanele din viața lor și vor încerca să îi descopere mai bine : de la emoții la ce sunt ei, în spatele aparențelor, care de multe ori sunt greșite. Atunci, rezolvi misterul și vei găsi probabil răspunsuri.

Da, recunosc, nu știu nici pe departe totul despre viață, sentimente sau oameni.

De ce? Pentru că pentru fiecare om în parte, viața înseamnă altceva și fiecare și-o croiește după bunul plac. Unii o îmbracă în flori și îi pun coronițe colorate, iar alții o transformă în cel mai sumbru și aprig vis.

De ce ? Pentru că amalgamul de sentimente ne năpustește pe toți. Simțim, trăim și uităm să ne exprimăm prin fapte. Suntem prinși cu teamă în lumea care probabil ne-ar respinge emoțiile adevărate.

De ce? Pentru că ei, oamenii, te pot minți cu zâmbetul pe buze sau îți pot fi prieteni doar în zilele lor bune. Iar lista poate continua.
Și așa ne-am cunoscut noi. Întrebându-ne dacă putem fi fericiți într-o lume în care fericirea altora este cumpărată.

O, dulce durere…


Autor: Poenaru Simona
Derulează înapoi